Sectorul CIVES
 
 

Paul Goma - DELIR DE PERSECUŢIE

Stand (nu publica decit proprietarul):
Reflecta texte publicate de Paul Goma , in spatiul http://paulgoma.free.fr/index.html
Standul are acordul autorului.

Paul Goma - DELIR DE PERSECUŢIE

Mesajde administrator » Mar Aug 16, 2005 6:19 pm

Paul Goma
DELIR DE PERSECUŢIE
11 august 2005

Pre-simt venind, cum am simţit de fiecare dată, o nouă campanie
din partea “intelectualilor de vază, a scriitorilor din România, sătui
de insultele, de calomniile, de minciunile proferate de mine la adresa
lor”. De astă dată, pe lângă orfanii luptei de clasă, pe lângă holocaus-
tologii tradiţionali, altfel spus: orfanii luptei de rasă (R. Ioanid, Shafir,
Oişeanu, Al.Florian) vor participa activiştii auxiliari dintre goi:
G. Andreescu, I.B.Lefter, Pippidi, Pecican, Laszlo, Totok, precum şi
“independenţii"Gelu Ionescu, Iorgulescu, Cosaşu, Marta Petreu, Liviu
Antonesei.Aceştia “sunt pe cale de a-mi da replica - finală - meritată”;
“în mod organizat şi concentric”. Scopul:
“Să-l dis-tru-gă, să-l lichideze - definitiv - pe Goma”.
Mă mai li-chi-da-se (definitiv) cineva: prietenul şi colegul
de celulă Ivasiuc : la cutremurul din martie 1977 l-a strivit o grindă
de beton;
Mă mai lichidase careva: generalul Pleşiţă, întâi chimizîndu-mă
până în pragul morţii, la ei, în arestul Securităţii de pe Calea Rahovei,
în aprilie-mai 1977; în exil expediindu-mi o bombă într-o carte; tot
acolo trimiţîndu-mi-l pe securistul Haiducu-Vişan-Moţu-Hirsch-
Forrestier să mă otrăvească: s-a întâmplat ca Haiducu-Hirsch să fie
lichidat acum doi ani de securiştii săi, iar Pleşiţă era cât pe-aci să arză
cu tot cu casa lovită de trăznet (potrivit blestemului: "Trăzni-te-ar
Dumnezeu!”);
Mă mai “decedase"(definitiv!) cineva, acum o lună şi jumătate:
procurorul Eduard. Tovarăşul să se păzească de a ieşi în târg pe timp
de ploaie: o picătură i-ar putea bortilì creierul personal.

Mi se pregăteşte o replică-meritată? Cum: celelalte “replici"date
de către masele largi de scriitori indignaţi fuseseră ne-meritate?
A, da, acum, fiind noi în plin an 2005, se va porni împotrivă-mi
o chestie inspirată de războiului-nuclear-preventiv imaginat de
Rumsfeld-Wolfowitz în Irak (de unde, după informaţiile din presă,
războinicii preventivo-nucleari se pregătesc să se retragă strategic, aşa
cum hollywoodian-strategic se retrăseseră în 1975 din Vietnam).
Printre multele păcate atribuite mie - unul dintre cele mărunţele:
delirul de persecuţie . Acuzaţie în care se întâlnesc N. Manolescu şi C.
Burtică; G. Liiceanu şi N.Pleşiţă - ilustrare:
Editorul Liiceanu, acuzat de mine că îmi trimisese la topit o carte
de mărturii, m-a acuzat la rându-i că sufăr de mania persecuţiei;
în “cadrul discuţiilor prieteneşti"de la 1 aprilie 1977, când mă
bătuse (s-a lăudat recent la televiziune cu isprava-i) apoi în vara
aceluiaşi an, după ce mă răpeau de pe stradă haidamacii lui, la protes-
tele mele împotriva “metodelor”, Pleşiţă rânjea: "Te-am bătut io? Ai
probe? Te-am răpit io? Ce probe ai? - ia nu mai face pe persecutatu’!"
Aşa cum, în 1977, în prezenţa lui N.Breban care confirma ceea
ce tocmai spusesem: că sunt asediat de Securitate, că telefonul nu
funcţionează decât pentru securiştii care ne ameninţă, că X, Y, Z, sem-
natari ai Apelului nostru fuseseră arestaţi şi nu mai aveam semne de la
ei - C. Burtică, senin, mă asigura: când era diplomat la Roma “i se
părea"că e urmărit, dar nu era decât “o mică halucinaţie”… - tot aşa,
începînd din chiar vara anului 1990 (când Liiceanu retrăsese din
librării Culoarea curcubeului) colegii, prietenii mei
G. Adameşteanu, Monica Lovinescu, Dorin Tudoran mă asigurau că “mi se pare”, iar
Geta Dimisianu, în stilul Pleşiţă: "Ia nu mai face pe interesantul, că te
persecută Liiceanu, Sorescu, Viorica Oancea, Papahagi - ei, na, două-
trei cărţi, la cele două sute câte ai scris - ăsta-i delir de persecuţie!”
Pe atunci încă mai eram băiat bun, nu-mi dădea prin minte să-i
blestem pe “consolatori"astfel:
"Să dea Dumnezeu să ajungeţi şi voi în situaţia mea: să vă
distrugă cărţile editorii-prieteni ca Liiceanu, Sorescu, iar prietenii de
decenii, şi ei scriitori (G.Adameşteanu, Monica Lovinescu) să vă tra-
teze de calomniatori ai bieţilor distrugătorii de carte Liiceanu, Sorescu
- fiindcă nu nu va fi deloc adevărat, suferiţi de mania persecuţiei!"

“Ofensiva"din acest an, 2005 face parte dintr-un… serial. Şi nu
va fi prima (“căci ei sunt mulţi, eu singur şi gol…”).
Să le re-memorez, re-număr, chiar dacă unora dintre cititorii mei
- numai pe internet! - li se va părea că mă repet. Nu va fi părere, ci
adevăr: voi repeta (“ca o placă stricată”, vorba Monicăi Lovinescu
atunci când aduceam iar vorba de trădările Domniei Sale),“întâmplări”
din viaţa mea, cu trimiteri la Biblie: la vinderea, la trădarea-de-frate şi
la (tentativa) de ucidere a aceluia: mitul Iuda şi mitul Cain, împletite,
rezultînd, în Carpaţii noştri, mitul-emblemă al românilor: Mioriţa.

Pe timpul lui Ceauşescu am numărat (şi îndurat) agresiunile:
1) Începînd din 1970 durînd până în 1990, 20 de ani (dintre care
7 în ţară), interdicţia de a publica,
fie şi traduceri, fie şi note de
lectură (nesemnate) în România literară unde adjunct era G.
Dimisianu. 20 de ani de inexistenţă în limba în care scriu, româna;
20 de ani de tăcere totală a numelui meu şi a faptelor mele de scris
-
dacă eram “trădător de patrie”…;
2) În 1976 Gallimard îmi publicase, în traducere franceză, a treia
carte: Gherla. Impotriva ei (şi a autorului, aflat în România) a fost pusă
la cale o dublă campanie: am ştire de doar două perechi de scriitori
colegi: Ţoiu-Bălăiţă trimişi în Suedia în creştinescul scop de a-l
convinge pe editorul Coeckelberghs să nu editeze în suedeză Gherla -
o carte proasă, iar autorul un veleitar lipsit de talent; Breban-Ivasiuc
trimişi la München, în extrem de culturalul scop de a-i explica lui Noël
Bernard, directorul secţiei române de la Europa liberă ce eroare
comite când îl propune ca “exemplu"pe un netalentat ca Goma; apoi
la Paris, să le facă un desen Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca
(şi altora şi altora), arătîndu-le că Goma este un impostor în literatură
şi mai bine ar vorbi despre ei (Breban Ivasiuc), adevăraţi scriitori.
Simultan “presa din exil”, cea scrisă la Bucureşti şi tipărită la Toronto,
Fürstenfeldbruck-München, Milano, Londra, Atena (unde Ion Brad,
ambasadorul, îl punea pe Dimitrios Ravanis-Rendis, fost exilat marko-
sist în România să traducă productele sale în greceşte, apoi le dădea lui
Ivaşcu, lui E.Barbu, lui Dragoş-Răcănel să le retraducă în româneşte,
cu indicaţia: “Din presa occidentală”, trimţînd la sursa: “marele jurnal
elen Proini. ”…), sub semnături ca I.CDrăgan, Faust Brădescu, Michael
C.Titus, Emilian, René Theo, Lozovan (ei, da, chiar el), bravii exilaţi
anticomunişti îl puneau la zid pe Goma, cel care trădase România
socialistă a lui Ceauşescu…;
3) “Întâmplarea" din februarie-martie 1977: cu excepţia lui Ion
Negoiţescu, nici un alt coleg scriitor nu a susţinut acţiunea pentru
respectarea drepturilor omului - vorbesc de textul său, transmis la
Europa liberă şi în care nu era vorba de “paşapoarte"(de acelea mă
ocupam eu…), ci de cultură, de literatură, de libertatea de creaţie, de
gândire, de expresie.După moartea în exil al lui Negoiţescu, prieteni
de decenii ca Doinaş, amici culturali ca Gelu Ionescu au pretins a fi
fost cel puţin coautori ai textului semnat : “Ion Negoiţescu”;
4) Momentul aprilie 1977, când Consiliul Uniunii Scriitorilor a
hotărît să excludă un membru aflat în ghearele Securităţii, arestat,
ameninţat cu o condamnare pentru trădare (eu fiind acela) - astfel
totalizînd trei campanii - aparent: pasive, dar cât de active, atât prin
vorbe-vorbe ale lui Deşliu, Jebeleanu, Bogza, Marin Preda, Geo
Dumitrescu, Zigu Ornea…, cât şi prin scrisul la gazete: Ivaşcu, Piru,
Zoe Buşulenga, E.Barbu, Băran, Dan Zamfirescu, Săraru, Dobrescu -
şi alţii şi altele…
5) În 1979 îmi apăruse la Seuil, Paris, în traducere franceză, volu-
mul de mărturii Le tremblement des hommes ( Cutremurul oamenilor,
1977)
; tot atunci fusese înfiinţat la Paris CIEL (Comitetul
Intelectualilor pentru o Europa a Libertăţilor - preşedinte: Eugène
Ionesco). De la Bucureşti a fost dezlănţuită o “campanie totală"împo-
triva “duşmanilor României”, atât în presa din ţară, prin E. Barbu,
Mihnea Gheorghiu, Zoe Buşulenga, Ivaşcu, C.V. Tudor, Băran,
Herivan, acad. Condurachi ş.a.… Deci şi împotriva mea, ca cel care îl
manipulează pe Ionesco, ‘un gagarisit şi un beţiv inconştient’, scria
Dan Ciachir, în Săptămînabarbă, citat cu sfinţenie 11 ani mai târziu de
către ucenicul său întru spiritualitate ortodoxă, Buduca, în “reportajul”
său de la Paris.
[Fatalitate: în acelaşi moment, vara anului 1990, pe lângă retra-
gerea din librării a variantei originale, în româneşte a volumului de
mărturii Culoarea curcubeului (Le tremblement...), la Paris, Liiceanu,
în pauzele filmării lui Eugene Ionesco, fiind în vizită la noi, s-a
indignat că de votul unui asemenea “inconştient"- Ionesco! - a depins
excluderea din conducerea Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului
din România a unui om cu meritele lui Mihnea Berindei… A fost pus
la punct de soţia mea, Ana, de n-a mai scos un cuvânt până la plecare.
Monica Lovinescu m-a terorizat la telefon o săptămână întreagă, întâi
rugîndu-mă să nu care cumva să-i “povestesc Mariei-France întâm-
plarea"; apoi acuzîndu-mă că eu inventasem “acea poveste”, deşi în
aceeaşi seară dânsa îmi spusese că Liiceanu o relatase şi la ei şi că era
disperat, negăsind cum să repare gafa…]”;
După aceste (doar) cinci dis-tru-geri, o întrebare retorică: dintre
colegii şi prietenii mei de atunci a existat vreun scriitor (în afară de
Negoiţescu) să se declare solidar, nu cu păcătosul de Goma, ci cu
principiile pe care le propusese pentru a fi apărate - dealtfel deloc
originale: polonezii, ungurii, cehoslovacii, chiar şi ruşii! le enunţaseră?
Deci, după 20 ani de tăcere forţată, începînd din 1990 am putut -
în sfârşit - să public în România, în româneşte…
6) … până în 1993, când, ca răspuns al unei scrisori publicate în
Timpul, în care mă plângeam că editorul Liiceanu retrăsese volumul
de mărturii despre 1977, Culoarea curcubeului , imediat după ieşirea
în librării (iunie 1900), îl depozitase, minţind-mă că absenţa lui de
pe piaţă se datoreşte numai… distribuţiei deficitare, iar în 1993
trimisese la topit tirajul depozitat. Scriitori colegi şi prieteni ai mei care
suferiseră cumplit de cenzura comunistă, de topirea cărţilor, în loc să
ia partea victimei (ori curajoşi ca la noi, pe plaiurile dealvaletice, să
tacă înţelepţeşte), au deschis foc concentrat asupra mea, acuzîndu-mă
că îl calomniez pe intelectualul editor Liiceanu, distrugătorul de carte.
Astfel a fost pusă la cale o veritabilă campanie de presă împo-
triva mea - repet: victimă! - organizată de Liiceanu, G.Adameşteanu,
cu sfaturile-preţioase din umbră ale Monicăi Lovinescu, avînd ca
tribună-megafon: revista 22;
7) În 1995 mi-am declarat candidatura la Preşedinţia României.
După cum orice alfabetizat înţelegea, anunţarea candidaturii era o
provocare (în sensul de stimulare a altora dintre ai noştri, avînd fibră
de om politic), Programul fiind un text utopic-prezidenţial, nu realist-
primărial (ca al lui Constantinescu), nici… inexistent (altfel rezistent)-
cultural (N.Manolescu). Reacţiile nu au întârziat, numai că, supriză:
ele au pornit nu dinspre duşmanii tradiţionali, comuniştii-securiştii, ci
dinspre aliaţii naturali: Horia Rusu şi C.Coposu! Abia apoi au
început a lătra scînteiştii (născuţi, nu făcuţi) ca C.T. Popescu,
C.Stănescu, Felicia Antip şi alţi dragi-tovarăşi. După cele “politice”
au început culturalele, prin C. Ţîrlea (!), prin“arheul naţiei”, Pruteanu;
tot atunci s-a trezit Alexandru George să facă el ordine în “termino-
logie"(disidenţi, opozanţi, rezistenţi) şi tot atunci Alex. Ştefănescu,
recenzent ultraelogios vreme de 6 ani a schimbat macazul: fulgerător
am devenit (caută… candidatura cu care îl concuram pe Manolescu)
autorul care stăpâneşte “Arta exasperării cititorului”- în România
literară a jupânului, unde tocmai apăruse un extemporal semnat de o
Romaniţă, intitulat “Cenzura scrie proză" (proza scrisă de cenzură:
Ostinato);
8. În 1997 mi-a apărut la Nemira Jurnal II-II-III. Dan Petrescu,
îngrijitorul ediţiei l-a invitat la lansare şi pe Pruteanu. Arheul a atacat
Jurnalul în maniera numaiovorbăsăţispun-ică: “Citisem şpalturile anul
trecut (…) e o carte doldora de resentimente (…) elucubraţii (…) când
îl numeşte pe Gabriel Liiceanu (…) un Leonte Răutu”…
însă atacul general a fost anunţat prin trâmbiţa Monicăi
Lovinescu în 22, prin textul semnat de dânsa, cel conceput de Liiceanu
şi de Adameşteanu, negociat la telefon - încheiat cu:
“Imi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”.
Pe dată s-au năpustit: re-Pruteanu, re-Ştefănescu, Groşan,
Buduca, re-Adameşteanu (la televiziune, la emisiunea lui I. Sava s-a
dovedit a fi măcar verişoară a lui Pruteanu: “Nu l-am citit [Jurnalul],
dar e plin de calomnii”), Andrei Cornea, D.C. Mihăilescu, Ioana
Pîrvulescu, C. Teodorescu, Paruit, Iorgulescu, Zaciu, Bianca Marcu-
Dumitraşcu-Balotă. În eşalonul doi Simuţ, Borbély, Angela
Marinescu, Val Condurache… au “contribuit"şi ei după puteri la
apărarea literatorilor români de “acuzaţiile calomnioase ale lui Goma”;
9) In 1998 a izbucnit “Scandalul Caraion”. La semnalul (tăcut) al
Monicăi Lovinescu, sonorizat de inenarabila Jelea, “toată floarea cea
vestită"a intelighenţiei române s-a năpustit asupra unui mort care nu
se mai putea apăra. S-au încrâncenat atunci asupra “turnătorului”
Caraion mai cu seamă aceia care fiind ucenici ascultători ai adevăra-
tului turnător de puşcărie Ivaşcu, ai politrukului cekist Paul Georgescu,
traversaseră Iepoca Ceauşescu “înţelept”, pe burtă, în patru labe,
nefăcînd compromisuri… decât din cele care nu se văd negru-pe-alb
(Sorescu) “uitate"(ca N. Manolescu: coautor al detestabilei
Literatura română de azi, 1965).
M-am amestecat şi eu - şi am fost re-pedepsit: adunaţi la un fel de
colocviu, oameni de litere români au hotărît: cea mai eficace măsură
pentru închiderea gurii-mari a lui Goma este tăcerea. Aşadar despre
Goma să nu se mai scrie nimic - nici de bine nici de rău. Goma trebuie
să ne-existe
. Cuvântul de ordine a fost dat tot de Monica Lovinescu
sub forma:
"Goma este contestat"
Şi contestat am fost - în/prin tăcere. Au protestat impotriva
acestei “măsuri”, în scris, doar Vasile Baghiu; a ignorat măsura doar
Liviu Ioan Stoiciu: el mi-a propus o colaborare la Cotidianul (iar
Cristoiu, pe care l-am atacat din primul text propus, a fost de acord!).
10) În 2000 a fost “re-ales"Iliescu. Aproape toată intelectualita-
tea românească a semnat Apelul: “pentru democraţie, împotriva
dictaturii”- citeşte: în favoarea lui Iliescu, democratul… Am scris
atunci un text: “Să fie desfiinţat electoratul!"în care arătam pe
puncte cât de orbi, cât de mereu-oportunişti erau directorii-de-opinie ai
ţării: Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Doinaş, Blandiana, Doina Cornea,
Adameşteanu, G. Dimisianu, Ştefănescu, I.B. Lefter… Drept care
scriitorii de la România literară , curajoşii anonimi adunaţi în celula de
partid “Cronicar"au ameninţat consora (sic) Vatra , cu un proces - pen-
tru publicarea lui Goma - şi, în cel mai curat stil comunist, atrăseseră
atenţia că revista este finanţată de Comitetul judeţean pentru cultură…
Ajuns pe pragul celei de a 11-a agresiuni, mă opresc, să-mi trag
(ră)sufletul. Pentru că nu am înşirat toate măgăriile, toate porcăriile,
toate loviturile pe la spate publicate în 22 (de Barbăneagră, de Mircea
Martin).În bună şi neaoşă tradiţie autohtonă fosta prietenă, şefesa
revistei mi-a refuzat (tăcînd) cuvenitul drept-de-replică - imitată, peste
ani de alt fost bun prieten: Liviu Antonesei în chestiunea unui articol
mincinos, obraznic, analfabetizator al inginerului drepturilor omului,
Gabriel Andreescu (fost prinţ consort al Gabrielei Adameşteanu, la 22,
la GDS, unde multe porcării făcuseră ei dimpreună).
11) Pentru această campanie de pedepsire a mea semnele preves-
titoare s-au arătat în toamna anului trecut, 2004, după ce am anunţat în
presă că îi dau în judecată pe 13 securişti, precum şi pe I. Iliescu,
preşedintele în exerciţiu. Acuzaţiile formulate împotriva securiştilor,
cu osebire a lui Pleşiţă ar fi trecut neobservate (ca toate esenţialele-la-
români), dacă lui Iliescu, pe lângă multele şi extrem de gravele fapte
enumerate în Plângere, nu i-aş fi pus în spinare şi binecuvântarea
(înalt-prezidenţială) dată “Comisiei internaţionale" ocupîndu-se de
"Holocaustul în România”. Aşadar, acuzaţiile succesive de “trădător de
patrie”, de “lipsit de talent”, de “calomniator al intelectualilor noştri de
vârf" au fost, până la noi dispoziţii, lăsate la o parte şi re-activată cea
de “antisemitism" lansată de Ed. Reichman (în 1986), de R. Ioanid, în
2002, de Shafir tot pe-atunci.
Replica a întârziat două luni (timp necesar pentru copierea întoc-
mai şi învăţarea pe de rost a directivelor Wiesel), dar şi când a venit…
Sub semnătura indispensabilului, inevitabilului, inenarabilului A.
Oişteanu şi publicată - unde în altă parte? decât în 22, condusă de
inconturnabila, incompresibila, indivizibila, Gabriela Adameşteanu,
veterană în campaniile, trei, împotriva mea. Acela (indispensabilul
oiştean) deplora, cu duroare, evidenţa, pentru el şi ai săi: deşi Goma,
autorul eseului Săptămâna Roşieeste antisemit - doar a scris-o, în
Observatorul lui I.B. Lefter, Falsul R. Ioanid evanghelistul - cartea
însăşi nu cade sub prevederile Ordonanţei cu care Teşu umblă tot
timpul în gură.
Am trimis la redacţia revistei 22 un drept-la-replică, sperînd că,
din 1995 (când un text în care contestam valoarea de candidat
la preşedinţie a lui E.Constantinescu, afirmam aproximativ: ‘N.
Manolescu, alt candidat, nu mai moral, dar cu o inteligenţă câtdecâtă’
- iar G. Adameşteanu l-a pus pe al meu la murat, până când au fost
scrise replicile lui Constantinescu, Manolescu, Zoe Petre), trecînd -
spuneam - 10 ani de când mi se refuzaseră alte trei-patru drepturi (sic),
mi-l vor publica pe acesta. Ei bine, m-am înşelat şi de astă dată: nu
aveam dreptul să public nici în 22, periodic proprietate a clanului
Adameşteanu, slujnicit(ă) cu temenele de Rodica Palade şi, până mai
deunăzi, cu suportul teoretic (sic) al lui Gabriel Andreescu, inven-
tatorul chibritului cu fosfor la ambele capete şi a “filosofiei disidenţei
la român”, altfel industriaş al drepturilor omului minoritar - în
România. În disperare de cauză - starea permanentă de la complotul
provocat de ukazul Monicăi Lovinescu; “Goma e contestat!"- am
trimis prin e-mail textul câtorva persoane - “pentru informare”; l-am
trimis şi la Ziua, unde, în cele din urmă, a apărut. S-a băgat în vorbă şi
“politologul"Dan Pavel care şi el mă tratase de “antisemit"- de astă
dată cu folos pentru mine: a recunoscut (şi rămâne singurul!) : nu îmi
citise textele considerate “antisemite”.

12) Se vede că acuzaţia: “antisemit" nu a fost considerată de
Manolescu&ManoLeii suficient de… productivă - decât în asociere cu
altceva. “Altceva"- ce?
Ceva care abia se înţelesese din bâiguiala lui C. Teodorescu,
recenzînd în Cotidianul Culoarea curcubeului, mărturie apărută in februarie
la Polirom (de mirare: în urmă cu zece ani acelaşi înţelesese
ce e cu volumul, ba mă apărase de C.T.Popescu). Era “ceva cu
dosarele de securitate”, însă, ca tot -escul autoamnezic, ManoLeul
Teodorescu o uitase-pierduse, rămânîndu-i ceva-ceva în genul “Goma,
scriitorul turnătorilor”…- formulare bunişoară, fiindcă repeta
acuzaţiile neturnătoarelor emerite Bianca Balotă şi ale Getei
Dimisianu, însă nu-destul-de-bună: nu se exprima limpede, tăios.
A fost trimis în prima linie limpede-tăiosul exprimător Gabriel
Dimisianu.
“Cine pe cine acuză?" îşi intitulează Eternul Adjunct al României
literare luarea-la-cuvânt din 27 iulie-2 august 2005.
Nici că se poate un titlu mai potrivit unui astfel de product, emnat
de un asemenea producător: Gabriel Dimisianu. Parafrazîndu-l, se
poate scrie - exclamativ, nu interogativ:
“Cine pe cine acuză!"- citeşte: ‘Dimisianu pe Goma!’

Uluitor la condeierii literari dedaţi şi la publicistică: mai întâi şi
mai întâi ei rămân în plină ficţiune (artistică), nu se lasă traşi-împinşi
în publicistica-gazetărească (sic). Dispreţuind suveran (de unde le va fi
venind dispreţul?Dar suveranitudinea? Nu din exerciţiul de decenii al
scrisului crâncen realist-socialist?) Decurgînd din prima “calitate"-
ficţionarismul în totul, în toate - ignorarea (şi ea, suverană) a
adevărului, autorul îşi imaginează că un articol se aşterne pe hârtie
exact, dar exact aşa cum se confectionează o recenzie (fatal subectivă),
un roman (cum altfel decât expresie a subiectului narator?). Din acest
motiv “neopubliciştii"dintre scriitori exersează această meserie,
gazetăria (şi grea şi funcţionînd - în principiu - după un cod moral) în
stare de levitaţie: pentru ei nu există realitatea sol, cel călcat totuşi
cu augustele lor membre dindărăt, două: numita citire a textului
comentat-atacat, şi cinstita citare din obiectul cu pricina. Şi nu există
morală (mamiţo!).

Citez din G.Dimisianu:
“Efectele dării pe faţă (parţiale) a dosarelor de la Securitate îmi par a fi
deocamdată acestea: modificarea în negativ a imaginii unor foşti oponenţi
sau a unor victime ale regimului comunist, pe de o parte, iar pe de altă parte
exonerarea de răspundere a persoanelor care au exercitat persecuţii politice,
care au pus la cale şi au înfăptuit represiunea”.

Perversă întorsătură a condeiului. Aşadar acesta - nu altul - a fost
efectul: “modificarea în negativ a imaginii unor foşti oponenţi…”
Ca şi cum nu România literară deschisese campania împotriva lui
Caraion (“oponent”, nu colaboraţionist - ca Manolescu, Dimisianu,
Ştefănescu, Ţoiu, Silvestru, Pardău, Băran), rezemîndu-se “documen-
tar"pe dosarele graţios oferite de Traficantul nr. l al dosarelor,
securistul Pelin; ca şi cum nu Manolescu îl invitase pe Iliescu, “omul
cu o mare"imediat după Mineriada Sângeroasă (13-15 iunie 1900),
pentru a fi spălat de sânge în cea mai prestigioasă publicaţie culturală
a României; de parcă nu acelaşi Manolescu îl invitase pe Voican
Voiculescu-Sturdza, supraşeful Securităţii, în decembrie acelaşi an,
să-şi publice “dosarul de securitate”, prezentat de “redacţie”, în
termeni de un analfabetism şi un târîtorism demne de epoca lui
Ceauşescu; ca şi cum nu Manolescu şi Dimisianu publicaseră în
numărul 41 din oct.1998, textul “Securitatea despre România literară”
sub anunţul: “DOCUMENT"- din el cititorii aflînd că cel mai dârz
anticomunist din redacţie fusese… Vasile Băran!
Dar G.Dimisianu continuă:
“Unui Eugen Florescu, de pildă, satrapul ideologic al erei ceauşiste, i se
asigură, după ’89, un încăpător fotoliu de parlamentar (…) în timp ce
Doinaş, Uricaru, Buzura sînt lapidaţi moral. Nu este însă vorba numai de ei.
O rea imagine a lumii intelectuale în general şi a lumii literare în special, a
comunităţii literare este cultivată cu insistenţă (de văzut şi ce scrie Alex.
Ştefănescu în R.L., nr. 19, despre ‘demonizarea’Uniunii Scriitorilor’), acolo,
în acele medii, îngrămă-dindu-se, s-ar zice, relele năravuri, din trecut şi azi:
laşitatea, egoismul, meschinăria, oportunismul, trădarea, colaboraţionismul şi
poate, în cel mai bun caz, revolta în genunchi. Cine cultivă această imagine,
măcar excesivă, despre comunitatea literară, cine acuză, cine judecă? (…).
Din păcate, cîteodată, chiar foştii disidenţi autentici se angajează pe această
pîrtie din reflex de singularizare sau din cine ştie ce alte motive. Sau pentru
a le plăti confraţilor de condei cine ştie ce poliţe”.
După ce şi-a legitimat zicerea prin trimiterea la reperul multi-
funcţional Alex. Ştefănescu, G. Dimisianu atacă frontal:
“Cazul lui Paul Goma e prea bine cunoscut. Iată şi recent: întrebat, în
‘Jurnalul literar’, ce părere are despre declaraţiile noi ale odiosului general
Pleşiţă, omul care îl maltratase în închisoare, trece de el repede, în restul
imensului articol luîndu-i la refec pe Monica Lovinescu, pe N. Manolescu, pe
Ţepeneag, pe Iorgulescu, pe Buzura etc. etc. Cu ei are mereu ceva de împărţit
Goma şi parcă mai puţin cu Pleşiţă, care scapă, ca să zic aşa, cu faţa curată,
mai curată, oricum, decît a colegilor de literatură.”

Din citatele produse reiese că G. Dimisianu este doar un pion în
trupa arătătoriştilor-în-sens-invers. Din recenta haită fac parte, atât
foşti activişti, securişti de meserie, care înainte de decembrie 1989
slujiseră Scînteile generale, cu pana şi cu limba lor devotată - aici intră
şi Pelin dar şi C. Stănescu şi pionierul pe atunci C.T. Popescu -
deasemeni intelectualii patriei, directorii de conştiinţă, scriitorii rezis-
tenţi prin cultură, grijuliii cu păstrarea virginităţii breslei, deci cu
supravieţuirea cadavrului numit Uniunea Scriitorilor - şi, neapărat, cu
Fondul Literar! Cei din a doua categorie ar fi indignaţi să afle că îi pun
alături (dimpreună) cu tovarăşii cinstiţi din prima, însă prin ceea ce
scriu de la o vreme acolo le este locul. Unde vor fi vrînd să-i pun după
o asemenea ignominie? - re-citez din G.Dimisianu - subliniind:

“Cu ei are mereu ceva de împărţit Goma şi parcă mai puţin cu Pleşiţă,
care scapă, ca să zic aşa, cu faţa curată, mai curată oricum, decît a colegilor de literatură.”


Aşa, deci: eu îl scot pe generalul Pleşită “cu faţa mai curată decât
a colegilor de literatură”! De parcă nu eu îl zugrăvisem în Culoarea curcbeului
şi în Soldatul câiinelui . De parcă nu eu - singur-singurel,
fără ai mei “colegi de literatură"- i-aş fi dat în judecată pe 13 securişti
printre care generalul Pleşiţă. Oricum, între scriitorii care s-au declarat
indignaţi de “prestaţia televizuală"a lui Pleşiţă nu am întâlnit numele
lui G.Dimisianu; nici al lui N. Manolescu; nici al lui Buzura, nici al
lui Iorgulescu, nici al lui Gelu Ionescu, nici al lui Cosaşu, nici al lui
Dinescu, nici al Blandienei, nici al Adameştenei - ce să mai vorbesc de
al lui Liiceanu, Pleşu, Patapievici - aceştia fiind, după afirmaţia lui
G. Dimisianu, “colegii de literatură" ai mei!
“Colegi"care nu au scos un cuvânt de protest, în 1970, când
fusesem interzis; care nu au protestat când, arestat fiind, fusesem
exclus din Uniunea Scriitorilor - de ei, scriitori, de ei, colegi ai mei! -
în schimb s-au indignat foarte pentru că arătasem adevărul despre ei,
despre trădările lor, despre colaboraţionismul lor - dinainte şi de după
decembrie 1989; “coleg de literatură"al meu Liiceanu, cel care mi-a
distrus Culoarea curcbeului ? Colegi Ivasiuc, Breban, Ţoiu, Bălăiţă,
Fănuş Neagu, Băieşu, Cosaşu? Coleg(e) de literatură Monica
Lovinescu şi Gabriela Adameşteanu, luînd partea notoriului editor-
distrugător de cărţi, în schimb tratîndu-l pe autorul uneia dintre ele
(eu) de calomniator? Coleg de literatură N. Manolescu, cel care mi-a
interzis accesul în România literară prin editorialul de pomină
“Adio, domnule Goma”? Colegi de literatură literatorii români care au
fost de acord să fiu înmormântat în tăcere, ba au dat şi ei o mână de
ajutor la această acţiune… literară?
Cum de poate Gabriel Dimisianu să înşire atâtea neadevăruri
strigătoare la cer doar în câteva rânduri?


De ani de zile vor fi frământat ei (cei din “nucleul"de la România
literară) chestiunea: cum să facă ei, cum să dreagă pentru a-i da peste
bot în primul rând lui Goma (care a făcut ceva închisoare, a fost
oarecum persecutat)?; în al doilea fostei lor protectoare: Monica
Lovinescu? Aceştia, “fugiţii”- cum ne spuneau Zaciu, Breban şi alţi
ardeleni - le reproşaseră mereu că sub Ceauşescu nu mişcaseră, nu se
revoltaseră, nu fuseseră adevăraţi scriitori, mulţumindu-se cu ascul-
tarea Europei liberă şi cu declaraţia declamată la bucătărie - în gând:
“Ziceam că rezistam”… "Dar însăşi Doamna Monica ne îndemna să
rezistăm prin cultură - de la o vreme şi-a schimbat discursul, s-a întors
împotriva noastră, a adevăraţilor rezistenţi, cei prin cultură"…
Rezultatul dezbaterilor: organizarea unei acţiuni - discret, eficace,
dată fiind natura umană şi mai ales recenta…“informatită”, rezultat al
“dosaritei”.
Rezistenţii prin cultură au operat o diversiune dintre cele mai
murdare, mai ticăloase: ei, nu “unii disidenţi"au inversat termenii. Ei,
amorfii, nevertebraţii, ei, analfabeţii moral, ei, campioni ai supremaţiei
esteticului, demascaţi, criticaţi, arătaţi a fi ceea ce au chiar fost:
colaboraţionişti ai Terorismului Comunist, au adoptat tactica hoţului
care, prins, zbiară: "Hoţul! Hoţul!!", arătîndu-l pe păgubaş-păgubos.
Cei din Clanul Manoleştilor nu mai suportă reproşurile, învinovăţirile
şi, ca ultimii pârâcioşi ai clasei, arată spre “colegul”, bătut, pretinzînd
că acela este vinovat. Astfel au început a fi bănuite victimele
(adevărate, nu cele unse de Iliescu-Măgureanu înzestrate cu certificate
de rezistent) şi nu călăii - cei adevăraţi: securiştii, activiştii, precum şi
colaboratorii de bună voie cu Aparatul Infam - aceştia, sub pana unor
hoţi-urlători cică ar fi victimele!

O bună parte dintre scriitorii dovediţi că informaseră într-o
împrejurare sau alta Criminalulul Organ sunt, dacă nu de-a dreptul
apăraţi, atunci sigur “explicaţi" (citaţii de G. Dimisianu: Doinaş,
Uricaru, Buzura - la care îi adaug pe foştii mei colegi de închisoare, de
domiciliu obligatoriu: Marino, Balotă), în timp ce Răul cel mare,
adevăratul Rău vine de la unul, Goma, el îi “înjură" fără contenire, fără
alegere, nu pe Florescu, nu pe Dulea (pe care el, Goma nu-i cunos-
cuse - în schimb îi cunoscuse - şi-i înjurase - pe Ghişe, pe Vasile
Nicolescu, pe Gafiţa, pe Dumitru-Dumnezeu - pe Ceauşescu), ci doar
pe “cei buni”… - în ce scop?
Lumina vine de la Ştefănescu-Beznă:
“Demonizarea Uniunii Scriitorilor”.
Concluzie care nu aşteaptă decât să fie trasă (de coadă):
demonizatorul Goma nu este decât un “scriitor al turnătorilor" (apud
recentul C.Teodorescu), un fost-fals-rezistent, devenit un apărător
(măcar… favorizator), de ce nu complice al “odiosului general
Pleşiţă”! - de pildă.
Însă tot de pildă să răspundă G. Dimisianu când anume l-a
descoperit el pe odiosul general:
- în vara anului 1977, când i-l povesteam lui Mazilescu şi lui
Raicu - şi lui Dimisianu?;
- în iarna anului 1977-78, când îl povesteam jurnaliştilor
occidentali, iar dările de seamă ale lor erau preluate, pe larg, de
Europa liberă?;
- în 1978-79, când eu însumi citeam la Europa liberă fragmente
din cartea de mărturii Culoarea curcubeului-
Cutremurul oamenilor?;

- în 1990, din volumul editat-retras-distrus de Liiceanu - dar
recenzat în România literară? (de… Alex. Ştefănescu)?
Întrebare legitimă, fiindcă “manoleţii din grupul România
literară" par - şi chiar reuşesc să fie! - informaţi despre “odiosul
Pleşiţă" abia în februarie 2005, din volumul-decapitat de Liiceanu II
al lumii editoriale româneşti, Lupescu, directorul Polirom, de la o
vreme şi administrator al Cărţii româneşti, unde şi l-a ales adjunct pe
N. Manolescu.

Oricum: a 13-a campanie organizată de “colegii mei, scriitori”
nu mă va lua prin surprindere, nu mă va mira, nu mă va îndurera:
în majoritate, “colegii mei, scriitori" sunt ceea ce calomniatorul
de mine scrisese încă acum 27 ani, în Cutremurul oamenilor -
Culoarea curcubeului :
persoane fără coloană vertebrală, fără caracter,
fără convingeri, “Compromisul fiind meseria lor" (Manolescu îşi intitulase
extrem de inteligent o emisiune: “Cultura este meseria mea”).
În rest, fireşte, cu toţii: geniali.
Să fie - la ei, acolo.
Paul Goma
administrator
Site Admin
 
Mesaje: 482
Membru din: Dum Oct 31, 2004 4:14 pm

Înapoi la Paul Goma

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron
<<< Piata Universitatii 2009