Sectorul CIVES
 
 

Interviu cu Miodrag Milin

Forum:
Dedicat relatarilor, discutiilor si actiunilor legate de revolutia din decembrie 1989, confiscarea ei ulterioara si ascunderea urmelor si adevarului.

Moderator: Marius

Interviu cu Miodrag Milin

Mesajde Marius » Vin Dec 12, 2008 11:28 pm

Ziarul "Opinia Timişoarei" publică un interviu cu Miodrag Milin. Acestuia i s-a desfăcut recent contractul de muncă de la Asociaţia "Memorialul Revoluţiei". Milin a fost şi în Consiliul Ştiinţific al Institutului Revoluţiei, de unde şi-a dat demisia, acuzînd că acolo se practică cenzura, fapt deja discutat pe forumul nostru http://piatauniversitatii.com/forum/viewtopic.php?t=629

Interviu cu prof. dr. MIODRAG MILIN, istoric şi cercetător al perioadei Revoluţiei din 1989 la Timişoara

Autor: George Schinteie

Domnule profesor, din perspectivă istorică, evenimentele din decembrie ’89 pot fi încadrate în sintagma „revoluţie” sau „lovitură de stat”?
De bună seamă că e vorba de revoluţie. Viaţa noastră s-a schimbat radical. Orice s-ar spune, a fost o revoluţie!

S-a vorbit despre o revoluţie furată...
Sunt diferite momente. Filmul revoluţiei are mai multe episoade. Unele mai scurte, care ies din regula scenariului, dar sensul evenimentelor este spre o schimbare esenţială. Trăim într-o democraţie de tip european, orice alianţă este posibilă, nimic nu mai surprinde azi, avem o detaşare totală de sistemul stat-partid cum a fost înainte. Până la urmă, asta este revoluţia...

Părerea dv. vine în contradicţie cu Virgil Măgureanu, care spune că n-ar fi fost revoluţie...
Virgil Măgureanu este exponentul unui sistem şi vorbeşte ca un tehnician din acest sistem, reducând totul la nişte fapte şi date concrete cu care a interacţionat. Şi pe care, probabil, a încercat să le influenţeze într-un fel sau altul.

Cine poate să deţină adevărul istoric?
Adevărul istoric iese la lumină, numai că trebuie să avem răbdare să-l descifrăm. Apropos, că m-am ocupat de editarea volumului despre Procesul de la Timişoara. Acolo apar extrem de multe lucruri şi din confruntările depoziţiilor martorilor, numai că nu avem încă o sinteză. Este ca şi când se extrage aurul din minereu sau din nisip, cu acele site care cern până rămâne ce trebuie. În faza aceasta suntem şi noi cu adevărul despre revoluţie. El este acolo, dar înconjurat de balast.

Fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a promis timişorenilor adevărul despre revoluţia de la Timişoara...
Constantinescu a fost o mare decepţie, poate mai mare decât cea produsă de cei dinainte. Aceia erau nişte neocomunişti care şi-au promovat modelul. Ori el venea cu promisiunea schimbării şi s-a investit foarte mult în speranţă. El a ucis mai mult decât un program, a ucis speranţa, ceea ce este condamnabil.

Nu trebuia să dea socoteală timişorenilor pentru că i-a amăgit?
Pentru a da socoteală trebuie să fii responsabil. Să fii calificat pentru ceea ce se presupune a fi judecat. Am impresia că Emil Constantinescu este un universitar stimabil, dar nu este un calificat pentru jocul politic românesc. El a fost propulsat pentru că s-a vrut să nu mai fie altcineva. Nu vreau să comentez mai multe pentru că istoria se ocupă de fapte şi nu de presupuneri ori supoziţii.

Din postura de preşedinte, avea competenţa să ofere timişorenilor adevărul?
Nu numai timişorenilor, ci ţării întregi. Putea să facă un pas radical, dar a fost un decalaj al instituţiilor care nu-l serveau. Au fost disfuncţiuni foarte serioase.

Care este de fapt adevărul istoric?
Adevărul istoric are nişte nuanţe. Fundamental, esenţial, este că lucrurile nu mai puteau să continue cum erau. Lumea s-a ridicat spontan, ca un rezultat de acumulare, de nemulţumire şi de autodepăşire a simţului de autoconservare. Securitatea făcea presiuni ca lucrurile să fie tot timpul sub control. Aceste presiuni n-au mai fost eficiente la un moment dat. Spiritul de autoconservare a fost depăşit. Nu se mai putea.

Unii susţin că lucrurile erau pregătite...
Dacă a fost un program pregătit, că s-au prezentat cu nu ştiu ce proclamaţie în cap, astea sunt poveşti. Lumea s-a manifestat spontan. Statul şi-a pierdut legitimitatea, iar mesajul său era perimat. Din cercetările pe care le-am făcut am aflat că la iniţiativa lui Petru Moţ, fostul primar al Timişoarei, tot după un clişeu, s-a încercat o contramanifestaţie, cu cei de la gărzile patriotice, cu col. Bunoaica, cu o parte din armată, cu securitatea, au infiltrat între manifestanţi indivizi cu liste de lozinci, după clişeul 23August şi alte sărbători luminoase. Acţiunea era gândită pentru data de 21 decembrie. Dar după 20 decembrie sistemul nu mai funcţiona!

Actori principali ai revoluţiei au cam dispărut... Aveţi vreo explicaţie?
Ca istoric, vă spun că timpul merge înainte. Timpul macină şi această lucrare a timpului are şi efecte dureroase. George Şerban, de pildă, pe care l-am cunoscut mai îndeaproape spre sfârşitul vieţii sale, era foarte consumat, lucrase Proclamaţia de la Timişoara, o mare povară. Iosif Costinaş, la fel, era foarte implicat în orice manifestare, acţiuni care l-au solicitat foarte tare. Oamenii aceştia erau foarte serioşi, nu se jucau de-a revoluţionarii!

Institutul Român al Revoluţiei din Decembrie (IRRD) este „jucăria” lui Iliescu, sau o instituţie care cercetează istoria?
Una e aspiraţia, alta este realitatea. A vrut să fie un institut de elită, de cercetare a revoluţiei, dar, n-aş vrea să fiu lipsit de modestie, personaje-cheie, care ar fi trebuit să fie responsabile cu cercetarea şi strategiile de cercetare, au divorţat de acolo şi au rămas doar oamenii supuşi.

În afară de dv, cine a mai demisionat din acest institut?
Mă gândesc la Bogdan Murgescu, care era omul cel mai pregătit şi din punct de vedere metodologic, cu o deschidere extraordinară.

Motivaţia dv, când v-aţi dat demisia, era invocarea cenzurii. Despre ce fel de cenzură este vorba?
Eu am toată stima pentru nişte oameni de acolo, mai ales pentru cei legaţi de Timişoara, dar în ce-l priveşte pe Claudiu Iordache, deşi este director general acolo, lucrurile trec peste capul lui. Este încorsetat de un sistem de aranjamente, strategii, care uneori nu servesc interesele institutului atunci când era vorba de publicarea unor anumite documente. Asta înseamnă că poate fi vorba de interesele anumitor oameni. Ion Iliescu a fost o emanaţie a FSN până la urmă. Probabil că şi-a gândit o retragere mai elegantă şi să nu dea drumul frâielor din mână, ci să dea nişte jaloane de „orientare”. IRRD putea să fie un institut de elită pentru acest spaţiu al Europei Centrale.

Care este senzaţia unui istoric care este contemporan cu evenimentele pe care le consemnează?
În 1990, lucram la Academie şi eram obsedat, absorbit, de evenimente. Am luat decizia că acesta este momentul care nu trebuie pierdut şi imediat am început să iau interviuri, pentru că totul era la cald. Am încercat să scriu despre adevărul nostru, pentru că altfel Bucureştiul ne controla, după cum ne-au luat sub control politic. Aţi văzut că nici un reprezentant al Frontului de la Timişoara nu a intrat în prima linie a puterii... Revenind, este şi o sarcină foarte ingrată şi delicată. Eşti profund subiectiv. Judecata este afectată de subiectivitate.

Apropo de subiectivism, poate fi cineva vinovat în cazul unei istorii neadevărate?
Lucrurile neadevărate, evident, se descalifică singure. O responsabilitate negativă este atunci când are consecinţe dureroase, iar istoria nu le mai poate repara. Aş spune că mai degrabă lucrurile sunt valabile pentru spaţiul ex-iugoslav, unde un adevăr de-al lor a mers paralel cu realitatea europeană şi au ajuns într-un impas. La noi a fost un mecanism de autoreglare care, se pare, a funcţionat. Românul are un instinct, chiar istoric, şi o anumită flexibilitate de adaptare la o realitate în mişcare.

De ce aşa de multe organizaţii de revoluţionari în Timişoara şi de ce atâtea orgolii?
A fost o săptămână în care revoluţia a fost activă în Timişoara, timp în care ţara a stat şi s-a uitat la Timişoara. Este normal că dacă 300.000 de locuitori trăiesc cu viaţa atârnată de un fir de păr, aceste lucruri marchează.

N-ar fi fost mai important ca toate organizaţiile să lase la o parte orgoliile şi lupte împreună pentru aflarea adevărului?
Pe de altă parte, vă spun, aceste nemulţumiri recurg din faptul că aceste organizaţii au fost recunoscute foarte târziu de puterea de la Bucureşti. Formal au fost validate, dar sunt lăsate de capul lor. Din punct de vedere al factorului politic, se aplică metoda „să-i lăsăm în suc propriu”. Nu cred că este tratată foarte bine această problemă din punct de vedere al factorului politic.

Ce se întâmplă la Memorialul Revoluţiei?
Eu am fost directorul Centrului Naţional de Cercetare a Revoluţiei, care a fost gândit într-o ordonanţă de urgenţă ce a făcut să ia naştere într-un mod pervers, nenatural. Adică, un centru naţional ce depinde de o asociaţie revoluţionară, care are în frunte un revoluţionar stimabil, dar care ca pregătire este un medic veterinar. Nu are nici studii, nici competenţe de cercetare, dar se bagă cu un elan revoluţionar demn de un alt domeniu de activitate în problemele cercetării. Dacă aceste dificultăţi se încearcă să fie netezite, din păcate, este loc şi pentru agravarea lor. Dacă mai e vorba şi de bani, de o finanţare, lucrurile se agravează şi mai mult.

Care este situaţia documentelor la „Memorial”?
Este în faţa unui inceput. Este un inventar aleatoriu, care se face şi se desface, se reface, nu sunt criterii şi competenţe de arhivare. Totul se face la voia preşedintelui. Astă vară a decis că nu este loc pentru colecţiile de ziare şi să păstrăm doar ceea ce a considerat el că este important. A intrat cu foarfeca în ediţii, pentru că a zis că el ştie ce este important. S-au distrus ziare de la începutul anului 1990 care nu se mai găsesc.

De ce?
Cred că este vorba de ignoranţă. O dorinţă de a face, dar fără să ştii ce faci.
Imobilul este revendicat, unde ar putea să-şi continue activitatea?
Directorul Muzeului Banatului s-a oferit să găzduiască tot ceea ce este achiziţionat acolo, pentru că, oricum, nu are o secţie de istorie recentă a Banatului. Ar fi fost o fericită îngemănare între ceea ce reprezintă Memorialul şi experienţa muzeografică a celor care lucrează acolo. Domnul Orban s-a opus. Raportează totul ca şi când i-ar aparţine fizic. Volumele editate cu procesul de la Timişoara, un tiraj de 1000 din fiecare, cam 80% din ele, sunt depozitate în podul instituţiei. Nu le pun la dispoziţie.

Totuşi, este un institut de cercetare..
Aşa ceva nu este o instituţie ştiinţifică de cercetare. Am fost cu unul dintre cei mai distinşi istorici de azi, Heith Hitchins de la Universitatea din Ilinois, care este cea mai stimabilă persoană din lume şi care scrie despre istoria românilor. Fiind interesat de evenimentele de la Timişoara, n-a fost primit de Orban. Nu este în ordine. Mai are şi un vicepreşedinte, pe Gino Rado, care la ultimul volum nici n-a contribuit, dar s-a trecut printre cei care au întocmit volumul.

Care ar fi soluţia?
Este vorba despre centrul de cercetare care trebuie să reprezinte întregul adevăr despre Revoluţia de la Timişoara. De aceea am editat si un buletin de informare şi de cercetare. Acum, preşedintele Traian Orban mi-a desfăcut contractul de muncă, pe motiv că el lucrează pe proiecte. Oare ce făceam eu, nu erau proiecte? Şi nu sunt încă terminate!

V-aţi imaginat, ca istoric, felul în care evoluează România?
Nu, mi-a depăşit aşteptările.


http://www.opiniatimisoarei.ro/articles ... soara.html
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Înapoi la Revolutia din decembrie

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron
<<< Piata Universitatii 2009