Sectorul CIVES
 
 

Institutul Revoluţiei Române - semne de întrebare

Forum:
Dedicat relatarilor, discutiilor si actiunilor legate de revolutia din decembrie 1989, confiscarea ei ulterioara si ascunderea urmelor si adevarului.

Moderator: Marius

Institutul Revoluţiei Române - semne de întrebare

Mesajde Marius » Vin Sep 30, 2005 4:47 pm

Joi 29 septembrie 2005 dl. Claudiu Iordache a fost la sediul Asociatiei "Memorialul Revolutiei" din Timişoara unde a încercat să explice care e situaţia cu Institutul Revoţutiei pe care-l conduce. Am fost de faţă la explicaţiile sale şi iată ce am aflat:

Prin Legea 556/2004 http://72.14.207.104/search?q=cache:izZ ... lr=lang_ro (votată de parlament în 7 decembrie 2004 - ultima parte a regimului Iliescu), s-a înfiinţat acest institut. Fostul preşedinte Ion Iliescu a numit, conform legii, pe membrii conducerii institutului - "Colegiul Naţional", care sînt: Balint Petrică, Chiriacescu Sergiu, Cutean Vasile Emilian, Dan Iosif, Dumitrescu Emil, Fortuna Lorin, Ionescu Cazimir, Iordache Claudiu, Iorga Eugenia, Ispas Mihail, Mazilu Dumitru, Mironov Alexandru, Nicolaescu Sergiu, Pastor Gheorghe, Raicu Romeo, Roman Petre, Sanda Adrian, Savu Ioan, Theodorescu Răzvan, Toader Dan, Ţigău Doru, Vişan Dorel, Vlădesan Emil, Voicilă Valentin, Voican-Voiculescu Gelu.
Aceşti membri ai Colegiului National, numiţi de Ion Iliescu, în mod absolut democratic, fără nici un fel de presiuni (după cum a garantat Claudiu Iordache), l-au ales pe Ion Iliescu drept preşedinte al acestui institut, iar Claudiu Iordache a fost ales director general. S-a ales totodată un "Consiliu ştiinţific" al Institutului, format din: Dan Berindei, Ioan Scurtu, Alexandru Duţu, Ion Agrigoroaiei, Ion Alexandrescu, Ioan Chiper, Marian Cojoc, Eugen Denize, Mihai Drăgănescu, Mihai Iacobescu, Dumitru Mazilu, Miodrag Milin, Bogdan Murgescu, Gheorghe Onişoru, Traian Orban, Alexandru Oşca, Vladimir Pasti, Vasile Puşcaş, Mihai Retegan, Constantin Sava, Ioan Talpeş. Iniţial, din acest consiliu ştiinţific mai făceau parte Victor Atanasie Stănculescu şi Emanuel Valeriu, care s-au retras în urma protestelor lui Traian Orban.
Semnalez şi articolul din revista "22" din 20 septembrie 2005 pe acest subiect, din care am aflat că din Consiliul stiintific al Institutului s-a mai retras şi Marian Enache, fost ambasador în Republica Moldova, şi că bugetul pe 2005 al Institutului este de 27,5 miliarde lei vechi, plătiţi din bugetul statului.
Personal, am cîteva semne de întrebare legate de acest institut, generate de prezenţele dubioase pe care le-am sesizat printre oamenii din conducerea institutului, pe lîngă cele deja sesizate de Traian Orban. Astfel:

1. Cazimir Ionescu, lider FSN-ist (a fost mai demult candidatul FSN la Primăria Bucureştilor, dar a pierdut în fata lui Crin Halaicu) a spus la TVR în 22 decembrie 1989: "O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării!". Respectiva replică a lui Cazimir Ionescu e reprodusă la pagina 61 din cartea "Revoluţia română în direct", editată de Televiziunea Română în 1990 sub coordonarea lui Mihai Tatulici, cu un cuvînt înainte de Răzvan Theodorescu, pe atunci preşedinte al radio-televiziunii române (acum membru în conducerea IRR).

2. Emil (Cico) Dumitrescu, contraamiral, a spus la TVR în 22 decembrie 1989: "Comandanţi ai unităţilor apărării naţionale din oraşele Tîrgovişte, Rîmnicu Sărat, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila - vă transmit ordinul şefului Marelui Stat Major, general Guşă Ştefan, ca în cel mai scurt timp să îndreptaţi unităţile dumneavoastră către Bucureşti (...) din ordinul şefului Marelui Stat Major general Guşă Ştefan şi a generalului locotenent Stănculescu v-a transmis acest ordin căpitan de rangul I Dumitrescu". Replica apare tot în cartea "Revolutia română în direct", la pagina 119. Se pare că asa a învăţat Emil Dumitrescu la şcoala militară: în armată, ordinele se dau prin intermediul televiziunii, ca să afle şi vrăjmaşul ce planuri ai.

Acum Emil Dumitrescu si Cazimir Ionescu, în loc să dea explicaţii la Procuratură despre motivele care i-ai făcut să întreţină isteria teroristă din 22 decembrie, vor să ne înveţe istoria revoluţiei.

3. Constantin Sava este, alături de Constantin Monac, autorul cărţii "Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii", Editura Axioma Edit, 2001. A fost acuzat la un moment dat de plagiat http://www.adevarulonline.ro/arhiva/200 ... e/54/4611/
Un fals grosolan care apare în carte este la documentul nr. 31, intitulat "Extras din Nota informativă prezentată preşedintelui Nicolae Ceauşescu de către Departamentul Securităţii Statului", pag. 125-128, notă care se referă la Tokes Laszlo. În cadrul acestei pretinse note a Securităţii apare expresia "fostul organ de represiune comunistă" (pag. 128). Este limpede că Securitatea nu putea folosi o astfel de expresie într-o notă care îi era dată spre citire lui Nicolae Ceauşescu, şi că este vorba de un document întocmit după 1989. A prezenta documente întocmite după revoluţie ca documente care au fost întocmite înainte de revoluţie sau în timpul revoluţiei este un fals care îl descalifică pe Constantin Sava în calitate de istoric şi aruncă îndoială asupra tuturor celorlalte documente prezentate de el în carte.
La pagina 232 a cărţii lui Sava se afirmă că revoluţionarii din Timişoara acţionau cu “drapele cu însemnele de stat ale Ungariei". Au mai spus unii că la Timisoara au fost agenţi maghiari infiltraţi, dar că acestia acţionau subtil, se ascundeau în mulţime. Tupeu să afirme că se acţiona pe faţă cu drapele de stat ale Ungariei, într-un oraş ca Timişoara unde ungurii sînt mai putin de 10% din populaţie, numai Sava a avut. Dacă s-ar fi acţionat cu drapele ungureşti, nu mai izbutea revoluţia, că nu se mai ataşa marea masă a populaţiei, şi asta chiar şi nişte prezumtivi agenţi maghiari şi-ar fi dat seama! Documentul din care pretinde Sava că citează poartă în cartea sa nr. 69 şi se intitulează "Jurnale Sinteză ale misiunilor primite şi acţiunilor de luptă ale unităţilor armatei din garnizoanele fierbinţi în perioada 16-22 decembrie 1989", se întinde între paginile 229-288, şi cuprinde relatări nu numai din Timişoara, ci şi din Arad, Lugoj, Caransebeş, Cluj, Braşov, Tîrgu Mureş, Alba Iulia, Turda, Bucureşti. Este limpede că în perioada 16-22 decembrie 1989 nimeni n-a putut să adune informaţii din toate aceste oraşe şi să întocmească un document atît de amplu despre asta, ci, din nou, este un document alcătuit după revoluţie, dar pe care Sava îl prezintă ca fiind întocmit în timpul revoluţiei. Un fapt incalificabil din punct de vedere ştiinţific, vecin cu falsificarea istoriei. Cum nu se indică autorul documentului, nici măcar instituţia autoare (se citează doar "Arhivele Militare Române", fond "Decembrie 1989"), îmi pun întrebarea dacă nu cumva chiar Sava e autorul, care a colaţionat informaţii din mai multe alte surse, pe care nu le indică. Oricum e cert că există mai multe surse pe baza căreia s-a făcut acea Sinteză, măcar cîte o sursă pentru fiecare oraş, iar a nu indica sursele primare, nici persoana care a făcut sinteza şi nici data la care acea sinteză a fost făcută, este echivalent cu a considera afirmaţiile din document drept anonime, adică nevrednice de luat în seamă într-o cercetare istorică serioasă. Avem de a face mai degrabă cu una din multele încercări postrevoluţionare făcute la M.Ap.N., de dezvinovăţire a celor care au ordonat deschiderea focului împotriva populaţiei sub motivul, folosit şi de Ceauşescu, că nu s-a tras în români ci în iredentişti unguri. Posibil că minciuna cu drapelele unguresti care flutură prin Timişoara li s-a povestit în decembrie 1989 militarilor trimişi să reprime revoluţia, pentru a-i face să tragă în oameni, dar a prezenta asta ca adevărul despre revoluţie arată doar dorinţa de a justifica crimele de atunci. Aşa-zisul document nu a fost prezentat de Sava în cartea sa în forma originală, ci într-o formă prelucrată, de sinteză a informaţiilor din mai multe oraşe, astfel încît să nu se mai ştie exact care informaţie de unde şi de la cine provine. Într-o carte care pretinde că prezintă revoluţia prin documente şi nu prin comentarii ale autorilor, a prelucra documentele este incalificabil.

4. Sergiu Nicolaescu, autorul propunerii de amnistiere a crimelor din decembrie 1989. N-a făcut propunerea direct, ci a înfiinţat o Comisie Senatorială de cercetare pentru a pregăti terenul acestei propuneri. Despre Sergiu Nicolaescu am comentat mai demult aici: http://timisoara.com/newmioc/62.htm
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Institutul adevarului

Mesajde alin » Dum Oct 02, 2005 2:53 am

Domnule Mioc,

sper ca intelegeti ca ideea unei colaborari intre participanti ai revoltei de la Timisoara din decembrie 89 si acest institut al adevarului securist despre aceleasi evenimente este pe cat de absurda pe atat de nefasta pentru insasi credibilitatea si incercarile d-voastra de a stabili adevarul despre Timisoara si decembrie 1989.

sunt plecat din Romania de 15 ani dar am observat ca ati trecut cu vederea prezenta lui Ioan Talpes in asa-zisul consiliu stiintifc al asa-zisului institut.

Cred ca pozitia d-voastra si a colegilor d-voastra de cauza nu poate sa fie decat una singura: denuntarea demersului securist de manipulare a Romaniei cu inca un simulacru de stabilire adevarului, dupa farsa din 2000 cu CNSAS.

Orice dialog cu tabara lui Iliescu nu poate fi privita decat ca cedare in bratele securistilor.

a. m.
alin
 
Mesaje: 212
Membru din: Mie Iun 15, 2005 5:10 pm

Mesajde Marius » Lun Oct 03, 2005 6:19 pm

Desre dl. Talpes n-am scris fiindcä nu stiu ce a fäcut concret la revolutie sau dacä a publicat ceva/si-a exprimat päreri pe acest subiect.
Am cäutat sä evit acuzarea cuiva doar pentru faptul cä face parte din "tabära Iliescu", ci am cäutat fapte concrete pe baza cärora sä pot afirma cä persoanele respective nu sînt de încredere.
Rog forumistii care cunosc amänunte despre viata si activitatea persoanelor care activeazä în Institutul Revolutiei sä le prezinte aici pe forum.
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Mesajde alin » Lun Oct 03, 2005 10:36 pm

D-le Mioc,

cu tot respectul pe care vi-l port d-voastra si eforturilor care le faceti pentru clarificarea unei parti esentiale din istoria recenta a Romaniei, cred ca gresiti in pozitia de pe care abordati existenta si functionarea unui Institut al revolutiei gandit si echipat de cei care nu au nici cel mai mic interes in aflarea altui adevar decat al celui pe care l-au trambitat timp de 15 ani.
Faptul ca se folosesc de Claudiu Iordache arata ca vor sa ingroape definitiv orice dezbatere sau controversa cu societatea civila.

Nu cred ca folosirea resurselor puse la dispozitie de securisti pentru dezgroparea lui decembrie 89 va folosi la altceva decat la ingroparea sa si mai adanca. Nu cred ca d-voastra doriti asta.
Talpes a condus serviciile secrete romanesti pentru o buna bucata de vreme dupa 89 si are destula experienta in manipulare si propaganda de pe vremea cand scria in ziarul Scintea.

Este evident ca prezenta sa in IRR este doar o noua misiune.

a. m.
alin
 
Mesaje: 212
Membru din: Mie Iun 15, 2005 5:10 pm

Gelu Voican

Mesajde Marius » Lun Oct 17, 2005 4:22 pm

Alt membru din conducerea Institutului Revolutiei Române, Gelu Voican Voiculescu, este cunoscut cä încä din 1991 a cerut amnistierea criminalilor din decembrie 1989, în revista "Totusi Iubirea nr. 25/1991: http://timisoara.com/newmioc/50.htm
Deasemeni, tot în 1991 a dezinformat pretinzînd neimplicarea Ministerului de Interne în represiuni, într-un interviu din "Tineretul Liber" din 25 aprilie 1991:
http://timisoara.com/newmioc/52.htm
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Institutii de cercetare istoricä din România

Mesajde Marius » Dum Oct 23, 2005 2:14 pm

Pe lîngä Institutul Revoluţiei Române, în scumpa noasträ patrie mai existä multe alte institute de cercetare istoricä, majoritatea finanţate de la bugetul statului. Iatä o listä incompletä (forumiştii sînt rugaţi s-o completeze):
1. Institutul "Nicolae Iorga" din Bucureşti
2. Institutul "A. Xenopol" din Iaşi http://institutulxenopol.tripod.com/institut/
3. Institutul "G. Bariţiu" Cluj
4. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului http://www.totalitarism.ro/
5. Institutul Român de Istorie Recentä http://www.irir.ro/
6. Centrul Naţional de Informare si Documetare despre Revoluţia din 1989 (administrat de Asociaţia "Memorialul Revoluţiei" din Timişoara - Legea 152/2000)
7. Institutul pentru Memoria Exilului Românesc http://www.itcnet.ro/history/archive/mi ... lului.html
8. Memorialul Sighet
9. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitäţii a început si el sä desfäsoare activitate de cercetare istoricä şi sä publice cärţi
10. Institutul pentru studierea holocaustului http://www.divers.ro/cgi-bin/articol_ro.py?id=3378

In aceste condiţii ar fi de aşteptat ca "petele albe" din istoria românilor sä fi fost de mult lämurite, dar se pare cä nu e aşa.

Interesantä e prezenţa unor persoane la mai multe institute de acest fel. De pildä profesorul Ioan Scurtu e membru nu numai la Institutul Revoluţiei Române, ci si la Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului şi la Institutul "Nicolae Iorga". Nu contest valoarea domnului profesor, dar mä întreb cîte salarii primeşte (din banii contribuabililor) pentru excepţionala muncä de cercetare pe care o desfäşoarä? Ce l-a împiedicat pe dl profesor sä studieze revoluţia românä în cadrul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, cä a fost nevoie de un institut nou pentru a se face astfel de studii? (dl. Scurtu a publicat o carte despre revoluţie, dar în 1990, cînd institutele astea nu existau). Cu cît creşte eficienţa cercetărilor istorice ale d-lui profesor Scurtu prin faptul că face parte din mai multe institute de cercetare istorică concomitent? Oare cum rezistă sărmanul om cu atîtea locuri de muncă (bănuiesc că predă şi la Universitate)?
Asemänätoare situatia lui Räzvan Theodorescu, pe care îl gäsim şi la Institutul pentru Studierea Totalitarismului, aläturi de Institutul Revoluţiei Române.
Nu pot alcätui o listä completä a cercetätorilor istorici care lucreazä la mai multe institute, cäci nu toate aceste institute au paginä de internet. Poate ceilalţi forumişti mä pot ajuta la tema de cercetare "cercetätori istorici - miei blînzi care sug de la mai multe ţîţe (dar de la aceeaşi oaie = bugetul statului)".
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Mesajde alin » Lun Oct 24, 2005 6:13 pm

Razvan T., ce gluma sinistra.

in iuanuarie 90 era pus in fruntea TVR foarte libere sa faca ceata ca sa nu vada romanii ce se intampla in centrul Bucurestilor.

acum face istoria cetzii. bagandu-ne in ceatza si mai adanc.
cine mai are interes sa participe la ceatza in care orbecaie Romania ?
alin
 
Mesaje: 212
Membru din: Mie Iun 15, 2005 5:10 pm

Mesajde Octavian Mihaescu » Mar Oct 25, 2005 1:31 am

Pai, va baga pe teava tezele lu Alex M Stoenescu si au pus-o pe istorisire!

Se brodesc cum nu se poate mai bine!
Octavian Mihaescu
 
Mesaje: 375
Membru din: Vin Ian 07, 2005 6:34 pm

Mieii blînzi - completare

Mesajde Marius » Mar Oct 25, 2005 5:00 pm

Mai adaug la lista "mieilor blînzi" de la Institutul Revolutiei pe Ioan Chiper, din Consiliul Stiintific al IRR, legitimat si la Institutul de istorie "Nicolae Iorga".
Neclarä este situatia lui Traian Orban, care e angajat la Asociatia "Memorialul Revolutiei", finantatä de la bugetul de stat ca organizatoare a Centrului National de Cercetare si Informare asupra Revolutiei din Decembrie 1989 (vezi Legea 152/2000), dar apare si printre membrii Institutului Revolutiei. Traian Orban a anuntat cä s-a autosuspendat din acest institut ca urmare a prezentei acolo a lui Victor Atanasie Stänculescu, Emanuel Valeriu si Ion Iliescu. Stänculescu si Valeriu s-au retras între timp. Mä întreb dacä autosuspendarea lui Orban înseamnä si refuzul de a primi drepturi bänesti de la noul Institut.

Legea 556/2004 prin care s-a înfiintat Institutul Revolutiei Române aruncä în derizoriu Legea 152/2000 prin care s-a înfiintat, la Timisoara, Centrul National de Documentare si Informare Publicä despre revolutia din 1989 (Asociatia Memorialul Revolutiei a lui Traian Orban).
Acum avem 2 institutii cu acelasi obiect de activitate - Memorialul Revolutiei din Timisoara si Institutul Revolutiei din Bucuresti. Primul primeste vreo 3 miliarde ROL anual de la buget, Institutul Revolutiei a lui Ion Iliescu si Claudiu Iordache va primi 27 miliarde anual, deci de aproape 10 ori mai mult.

Noi timisorenii avem pretentia cä sîntem "fruncea" tärii, uneori aceastä pretentie e nejustificatä, sîntem doar al 3-lea sau la 4-lea oras al tärii. Cînd e vorba însä de revolutia din 1989, chiar am fost fruncea, dar nu stim sä ne pästräm acest statut.
Orban a stiut sä tragä sforile pentru a obtine Legea 152/2000 prin care asociatia sa a primit titlul de Centrul National de Cercetare a Revolutiei, si era normal ca centrul national legat de revolutia din 1989 sä fie la Timisoara. Acum caracterul ästa de "national" al Centrului condus de Orban rämîne doar pe hîrtie, cîtä vreme Institutul de la Bucuresti va avea de 10 ori mai multi bani.

Am vorbit cu Orban, care mi-a zis bucuros cä Institutul Revolutiei Române va finanta urmätoarele volume cu reproduceri din declaratiile martorilor procesului "Timisoara" (äla care a fost difuzat în 1990 la radio Timisoara). Primele 2 volume cu declaratii din proces au fost publicate de Memorialul Revolutiei, dar mai sînt vreo 6 sau 8 volume de publicat. Deasemeni, stiu cä Miodrag Milin a fost angajat la Institutul Revolutiei si aproape sigur cä lucrul säu va fi tocmai sä se ocupe de publicarea acestor volume.
Milin e istoric serios, si tactica lui Iliescu e sä atragä în Institutul lui si cîteva nume cu credibilitate, cum a fäcut în 1989 cînd a cooptat în CFSN pe Doina Cornea, Mircea Dinescu si alti dizidenti.
I-am zis lui Orban sä nu-l lase pe Milin sä se angajeze la IRR, sä cearä el finantare de la buget ca sä-l angajeze pe Milin cu carte de muncä prin Memorialul Revolutiei si bani pentru tipärirea cärtilor. In definitiv, IRR tot cu bani de la buget lucreazä, nu e cazul ca sä publice profesorul Milin cärti sub înaltul patronaj a lui Ion Iliescu (nici mäcar nu dä Iliescu bani din buzunarul propriu). Orban mi-a zis cä nu primeste destui bani pentru asta, în schimb m-a asigurat cä acele cärti care vor fi publicate de Milin vor mentiona si sprijinul Asociatiei Memorialul Revolutiei (la care este tot materialul documentar). Ceea ce Orban nu-si dä seama e cä astfel va cautiona moral IRR.

Principial consider prezenta unor persoane la mai multe institute de cercetäri istorice un fapt negativ, nu numai pentru cä e necinstit ca cineva sä primeascä mai multe salarii sau indemnizatii din bugetul statului pentru aceeasi muncä. Ratiunea de existentä a mai multor institute de cercetäri istorice este ca rezultatele pe care le dä un Institut sä poatä fi verificate critic de cercetätori de la alt institut. Altfel, ar fi mai simplu sä avem un singur institut de cercetäri istorice în întreaga Românie.

Atîta vreme cît, de pildä, în conducerea Institutului Revolutiei Române, existä persoane care sînt si în conducerea Institutului "Nicolae Iorga" sau al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, e putin probabil ca cineva din aceste institute sä critice activitätile IRR. Spiritul critic, atît de necesar inclusiv în cercetarea istoricä, e deci anihilat.

E de remarcat cä IRR, profitînd de generoasa finantare asiguratä de stat, si-a ales colaboratori din toate centrele universitare importante (Bucuresti, Timisoara, Cluj, Constanta, Iasi, Suceava), ceea ce e si un mod de cointeresare a lumii universitare si o actiune preventivä de a se asigura cä nu va fi criticat. In lumea universitarä, potentialii critici ar fi colegi cu persoane din IRR. Ar rämîne doar criticile unor neprofesionisti ca mine.
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Sange si catifea

Mesajde alin » Joi Noi 03, 2005 4:16 pm

Am vizionat zilele astea o inregistrare cu documentarul 1989-Sange si catifea difuzat de TVR si TVRI in oct. 2005. cred ca poate fi accesat si de pe tvr.ro.


Sunt interviuri f. recente cu Iliescu, S. Nicolaescu, Cico Dumitrescu - au numit doar pe cei care fac parte din acest Institut al revolutiei.

Cred ca filmul acest poate pune capat oricaror discutii despre acest proiect, o farsa sinistra de cea mai pura factura securista.

Toti cei care s-au lasat intr-un fel sau altul angrenati in acest proiect ar trebui sa se retraga imediat si sa demaste aceasta impostura.

Altfel, tot ce au facut in 89-90 va fi ingropat in noroi.
alin
 
Mesaje: 212
Membru din: Mie Iun 15, 2005 5:10 pm

Alt miel blînd - Gh. Onisoru

Mesajde Marius » Joi Noi 03, 2005 7:21 pm

Alt miel blînd de la IRR - Gh. Onisoru.
Dupä istovitoarea muncä de sef al Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitätii, unde e plätit la nivel de secretar de stat si se ocupä nu doar cu asigurarea accesului cetätenilor la propriul dosar ci si cu cercetarea istoricä (la orice librärie mai importantä veti gäsi cärti editate sub egida CNSAS), dupä ce mai predä si la Universitatea Spiru Haret si mai face cercetare istoricä si la Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (vezi http://www.totalitarism.ro/ ), Onisoru îsi mai gäseste timp si pentru IRR. O putere de muncä cu adevärat de invidiat!
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

In noiembrie, Scurtu s-a retras de la Institutul Iorga

Mesajde Marius » Sâm Dec 10, 2005 3:45 am

Marius scrie:Pe lîngä Institutul Revoluţiei Române, în scumpa noasträ patrie mai existä multe alte institute de cercetare istoricä, majoritatea finanţate de la bugetul statului.

Interesantä e prezenţa unor persoane la mai multe institute de acest fel. De pildä profesorul Ioan Scurtu e membru nu numai la Institutul Revoluţiei Române, ci si la Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului şi la Institutul "Nicolae Iorga".


Comentariile mele din 23 octombrie despre "mieii blînzi ai istoriografiei" nu au rämas färä urmäri. Am aflat cä la sfîrsitul lui noiembrie, profesorul Scurtu s-a retras de la Institutul Nicolae Iorga (unde era director), rämînînd salariat doar al Institutului Revolutiei.
Din punctul meu de vedere, ar fi fost mai bine dacä se reträgea de la Institutul Revolutiei si rämînea la Institutul Iorga. Unde, eventual, ar fi putut studia chiar si revolutia.
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Caietele Revolutiei

Mesajde Marius » Mie Dec 21, 2005 7:46 pm

Am pus mîna pe "Caietele Revolutiei" (deocamdatä 2 bucäti) editate de IRR. Deasemeni au mai editat si o revistä (ca o carte) "1989" si volumul 3 din declaratiile martorilor din procesul de la Timisoara, în colaborare cu Memorialul Revolutiei (visul lui Traian Orban s-a împlinit, este trecutä si Asociatia Memorialul Revolutiei ca editor, pe lîngä IRR, desi toti banii au venit de la IRR).

In "Caietele Revolutiei" se descrie sedinta din 15.12.2004: Iliescu ales în unanimitate presedinte al IRR, Consiliul Stiintific ales în unanimitate. Nici un cuvînt despre vreo contestare venitä de la Orban si de retragerea lui Stänculescu din Consiliu. Este prezentatä lista actualä a Consiliului Stiintific, de parcä aceasta a fost cea aleasä unanim în 15.12.2004. Ori Orban a dezinformat, ori IRR îsi falsificä propria istorie prin ceea ce publicä în Caietele Revolutiei (poate fi falsificare prin omisiune: Consiliul Stiintific a fost ales în unanimitate, dar nu se spune componenta acelui Consiliu ales unanim si se dä doar componenta actualä).

Lorin Fortuna, membru în Colegiul National al IRR, a scris cu alte prilejuri cä Iliescu si Stänculescu au furat revolutia, acum väd cä se simte bine în IRR, nici mäcar nu tulburä unanimitatea. Probabil, fiindcä prietenul säu Claudiu Iordache e director general al IRR.

Unul dintre Caietele Revolutiei e editat cu sponsorizarea Subsecretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor, semn cä domnilor de la IRR nu le ajunge bugetul propriu oferit de stat si apeleazä la sponsorizäri din surse externe. Numai cä sponsorizärile astea tot de la bugetul de stat sînt.
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Mesajde Teodor » Joi Dec 22, 2005 11:54 am

Domnule Mioc,

Desi nu am avut inca placerea de a ne cunoaste, ne-am intalnit de mai multe ori, pe forumuri. Avem, cu maxima certitudine, aprope identice convingeri in tematica Decembrie '89. Sunt convins de faptul ca mai exista oameni de curaj, care spun ADEVARUL fara ocol, pentru ca altfel ar face degeaba umbra pamantului. Sper sa am sansa de a ma numara si eu printre ei. Am incercat sa fac acest lucru in paginile JN,prin 2004. Din motive ce exced vointa mea, ramasesem dator celor interesati cu doua fragmente de opinii, urmare propriilor experiente. Astazi, le pun pe tapet, ca pe un simbolic gest de respect fata de memoria acei nevinovati care au muscat din tarana, in Decembrie "89.


DIVERSIUNEA

22 – 31 decembrie 1989


Contrar estimărilor celor care în noaptea de 21/22 decembrie încercaseră să înăbuşe în sânge revolta populaţiei din Bucureşti, zorii zilei nu aveau să aducă “pacea socială. Deşi se luminase, în Piaţa Unuversităţii un grup de auto-speciale srtopitori nou-nouţe spălau de zor asfaltul. Le am şi acum în faţa ochilor: şasiuri ROMAN cu cabine de culoare albastră şi rezervoare portocalii. Zona era închisă, nici măcar legitimaţia de serviciu nepermiţâmdu-mi trecerea pe traseul de-zi-cu-zi.
Am condus prin spatele Spitalului Colţea şi am ajuns în Piaţa Rosetti. De aici, se observau câteva tancuri amplasate în faţa Ministerului Agriculturii, cu front către Calea Moşilor. Ajuns la “bază” am parcat autoturismul în curte. Apoi am aşteptat… Şeful nostru, fără a face nici un exces de zel, ne-a cerut un singur lucru: să nu ieşim din clădire, spre a nu ne expune inutil. Poate experienţa, intuiţia ori informaţii pe care noi, restul de procurori, nu le aveam atunci, l-au determinat să aibe faţa de noi o atitudine mai mult decât corectă. Cu siguranţă aflase că în seara de 21 decembrie, după lăsarea întunericului, câţiva dintre noi făcuseră o “escapadă” în apropierea Teatrului Naţional, de unde reveniseră mai albi decât foaia de hârtie…Ştiam de atunci că se trăsese în plin şi căzuseră victime. Ne-am petrecut o parte din timp în biroul adjunctului, în faţa unui televizor, curioşi să “prindem” câte ceva. Asemenea tuturor românilor aveam se aflăm doar ceea ce a dorit regimul dictatorial: că se instituia starea de necesitate pe întregul teritoriu şi că ministrul apărării s-ar fi sinucis, după ce se descoperise că trădase ori înainte de a fi fost descoperit…Nimeni nu precizase care era, în concret, actul de trădare de care se făcea vinovat. Nu mult timp după acest moment, la sediul nostru a venit mr. Mureşan, la acea vreme comandant al unui regiment de tancuri încazarmat în zona Pantelimon.
De la acesta am aflat că tancurile de la Ministerul Agriculturii erau numai o parte din cele scoase din unitate sa, restul aflându-se în Piaţa Palatului. Ne-a relatat că primise ordin de retragere în cazarmă. În ciuda oboselii evidente, se bucura sincer că urma să plece înapoi, la unitate.
Timpul scurs, trăirile intense şi mai ales oboseala din acele momente au estompat, întrucâtva, şirul amintirilor. Poate, pe alocuri, este posibil să nu mai reuşesc a reda o multitudine de fapte, în ordinea lor cronologică. Voi păstra însă esenţa lor, atât cât aducerea aminte îmi va îngădui, cu speranţa că măcar câţiva din cei care erau în preajma mea, se vor alătura acestui demers. Iată, spre exemplu, nu pot să reconstitui cu precizie adevărata succesiune a celor două momente mai sus amintite: să fi primit subunitatea de tancuri a mr. Mureşan ordinul de retragere din stradă anterior anunţării trădării gen. V. Milea şi sinusiderii acestuia?
A mai trecut o oră, poate mai mult…
Din depărtare, au început a se auzi scandări puternice. Spre centrul oraşului veneau coloane de demonstranţi. Reuşiseră să plece din curţile uzinelor, deşi multe porţi fuseseră sudate din dispoziţiile directorilor…Nu erau singuri, ci alături de ei au revenit spre Piaţa Palatului şi tancurile. Mai tărziu, acelaşi ofiţer avea să ne relateze că , până să ajungă la cazarmă, maşinile sale de luptă fuseseră înconjurate de demonstranţi, care, sub lozinca “Armata e cu noi !”, determinaseră întoarcerea lor din drum.
Cele ce au urmat pe parcursul unei săptămâni, pot fi cu greu redate într-o ordine strict cronologică. În lipsa unui documentar propriu constituit în acele momente, voi încerca totuşi să redau, în primul rând, spiritul evenimentelor, astfel cum le-am perceput. Cele ce vor urma nu se bazează pe studiul nici unei anterioare lucrări, pentru simplul motiv că …nu am citit nici una din cărţile editate până acum, dedicate Revoluţiei.
Dacă doriţi o explicaţie, va trebui să mă credeţi că sunt “sătul” de miile de documente-probe ce mi-au trecut prin faţa ochilor, care în prea puţine puncte concordă cu percepţiile unor “păpuşari” cu aere de autentici revoluţionari, atinşi de vreuna din “muzele” şchioape, chioare sau surde ale mitomanilor…
Firesc, este posibil ca aspecte importante să-mi fi scăpat. Poate altele au reprezentat, doar pentru mine, repere esenţiale. Nu este nimic deosebit în aceasta, fiecare dintre noi având un “filtru” prin care percepem realitatea înconjurătoare.
La rândul său, cel care citeşte un material publicistic are discernământ, are opinii şi, mai presus de toate, are dreptul de a-şi exprima liber părerile, asemaenea mie.
Un demers istoric calificat, nesupus nici unei tente de subiectivism ori partizanat, va fi în măsură să ordoneze strict cronologic succesiunea faptică şi să înainteze pe calea aflării ADEVĂRULUI. Sunt convins că în arhivele TVR, în cele ale Radioului şi poate chiar în cele ale Armatei, se vor mai găsi înregistrări audio-video ori alte documente edificatoare, în măsura în care unele, “supărătoare” pentru persoane ori personalităţi implicate în acea sarabandă a morţii, nu au fost înlăturate ori mistificate.
Cu siguranţă, o cercetare ISTORICĂ atentă va fi în măsură să clarifice şi unele aspecte ţinând de problematica diversiunii. Cu o serie de condiţii. Mai întâi, istoricii vor trebui să înveţe a uita obiceiul “zgârierii istoriei” şi citării în subsolul paginilor a potentaţilor politici ai momentului. Apoi, vor trebui să aleagă între real lor menire socială şi un loc călduţ prin Academie ori vreun Institut cu nume pompos, dar care, în esenţă împachetează fum şi “gogoşi istorice”. Deasemenea, cred că, în sfârşit, aceştia vor mai descoperii şi faptul că ISTORIA neamului nu se reduce numai la “trecutul glorios”, la “etnogeneza daco-romană” ori la “seculara luptă împotriva pericolului maghiar”. Tot astfel, istoricii vor trebui să înveţe a deveni ceea ce au fost marii istorici ai acestui neam, adevăraţi cărturari şi oameni politici redutabili şi oneşti, capabili să înlăture din parlament acele exotice figuri prezente astăzi.
Este un adevăr incontestabil faptul că, într-un context dominat pe de o parte de lupta pentru putere, iar pe de altă parte, de manevrele întreprinse pentru salvarea unor înalţi comandanţi militari puternic “şifonaţi” de actele de represiune din perioada 16-22 decembrie, structurile specializate în dezinformare au lucrat “din plin”, punând la bătaie toate mijloacele de care dispuneau.
Apercierile ce vor urma sunt susţinute pe mai mai multe planuri.
Întîi de toate, voi încerca să rememorez un lung şir de fapte, de situaţii mai mult sau mai puţin bizare, explicate până acum mai mult sau mai puţin coerent.
Este posibil ca unele dintre acestea să fi constituit obiect al cercetărilor unora din foştii mei colegi procurori-militari, fără ca eu să cunosc rezultatele investigaţiilor. Tot astfel, este posibil ca, în materialele juridice, să nu se găsească vreo cât de mică menţiune. A fost doar o opţiunea în desfăşurarea anchetelor, vis-à-vis de adevăr, de istorie.
Apoi, acolo unde va fi cazul, vom face apel la o serie de fapte petrecute la Brăila, concomitent cu acelea consumate în Bucureşti sau în marea majoritate a localităţilor în care s-au desfăşurat acţiuni militare, cu începere din ziua de 22 decembrie. Vor apare o serie de coincidenţe, ale căror multitudini de elemente şi similitudini, vor obliga cititorul atent şi înclinat spre logică să-şi revizuiască o serie din convigerile ori ideile preconcepute sau inoculate, referitoare la acele momente.
Oricare din aceste “momente” poartă, după părerea mea, stigmatul diversiunii. Din păcate, acest “front ascuns” în care au abundat personaje reale, animate de interese oculte, alături de “fantome” abil create şi trimise la…bântuit, avea să umple de durere un popor întreg, exact atunci când credea că a scăpat de cele rele.
Să începem cu…sfârşitul dictaturii ceauşiste, moment consumat în jurul orelor 12.30 , când “perechea perdantă” părăsea precipitat sediul CC al PCR , la bordul unui elicopter militar. Faptul se petrecea după o noapte de coşmar, în cursul căreia forţele represive din Bucureşti uzaseră de armament, sub conducerea directă a unor înalţi demnitari militari M.Ap.N. şi M.I.
S-au făcut până acum nesfârşite speculaţii pe tema acestui moment.
Fără discuţie, acesta a fost momentul în care Romînia a păşit pe un alt drum. Personal consider că a fost momentul în care revolta populara, Revoluţia, era deja victorioasă deoarece fusese atins obiectivul principal (şi, mult timp, aproape exclusiv) - “debarcarea” dictaturii comuniste. Acest fapt se producea în lipsa unei “pleiade de reformatori” care să se fi afirmat pregnant, public, ca promotori distincţi ai noilor idealuri, fie anterior, fie pe baricada din Piaţa Universităţii. Nu cred că am fi realişti dacă am afirma că, în acele momente iniţiale, voinţa populară conducea spre mai departe decât “idealurile luminoase întinate”, diferite cumva de modelul realizat ( sau, mai precis, încercat ) de către Gorbaciov. Nu sunt un adept al teoriilor marxiste care au la bază doar acumulări de lungă durată, care presupun implicarea hotărâtoare a conştiinţei maselor în “făurirea istoriei”, pe temeiul luptei de clasă. Cred, mai de grabă, în rolul real formator al elitelor, credinţei şi moralei, ce pot conduce masele( mai largi ori mai reduse) către un ideal care este, de regulă, idealul celor ce conduc revolta. În măsura în care materializarea acestor idealuri aduce un progres pentru o societate, schimbarea poate fi apreciată ca “progresistă” ori ca “retrogradă”.
Să revenim la momentul “decolării”.
Sau mai bine să încercăm să deducem cam ce s-a petrecut în proximitatea CC al PCR, singurul loc în care dictatura se agăţa de istorie. Nu cred că mai este o noutate faptul că, dacă se dorea, CC-ul ar fi rezistat suficient în faţa unei mulţimi neînarmată corespunzător şi necoordonată calificat. Doar cei naivi pot crede că nu existau planuri, bine puse la punct, privitoare şi la o asemenea “ipoteză”. Cu un număr minim de blindate, plasate în faţa sediului şi pe străzile de acces, spijinite de cuiburi de mitraliere şi trăgători (inclusiv lunetişti) amplasaţi corespunzător în interiorul şi exteriorul clădirii, aceasta ar fi rezistat vreme îndelungată, provocând pierderi foarte grele în “tabăra atacatoare”.
Am convingerea că, aşa cum în exterior s-au aflat mai multe tancuri, şi în interior s-au găsit luptători fie din Securitate( Direcţia de pază), fie din Gărzile patriotice, fie din M.Ap.N.
Anterior colapsului dictaturii, acest sistem “cade” ienxplicabil de uşor.
Sub presiunea maselor, tancurile întorc turelele cu tunurile spre CC.
Înterbare : a trădat sau nu Armata?
Aproape tot personalul Securităţii parăseşte “corabia”, fără cel mai mic semn de luptă, abandonând până şi armamentul din dotare. Rămân pe poziţii doar cei care constituiau “garda de corp”…
Întrebare : a trădat ori nu Securitatea?
Ceauşescu este convins să plece din CC.
Ştia acesta că, aproape tot sistemul de apărare apropiată era “la pământ”?
Cei din imediata sa apropiere jucau teatru?
“Pe ultima sută de metri” acceptă să urce în elicopter.
Reţineţi vă rog: cu un picior în ghips ( şi cu celălalt în…comunism) gral. V.A. Stănculescu “aduce “ elicopterul de la aerobaza prezidenţială. Credeţi că această unitate executa misiunile specifice fără acordul şi colaborarea Securităţii ?
Eu mă îndoiesc…
Întrebare : mergeau, încă, mână-n-mână Armata şi Securitatea ?
O dată decolat, elicopterul trebuia să urmeze un trseu, despre care nu cred că era lăsat la voia întâmplării . Mai de grabă, trseul făcea parte dintr-un plan de evacuare spre o anume locaţie, din care “comandantul suprem” să poată să-şi exercite atribuţiunile într-un asemanea caz de forţă majoră.
Cu siguranţă pilotul (col. Maluţan, decedat în prezent), care avea avize şi para-avize de la Securitate, cunoştea “n” variante de trasee şi tot atâtea destinaţii posibile. Asemenea variante nu ţin cont de “culoare de zbor” ori alte “bagatele“ alplicabile curselor aero obişnuite. Un eventual zbor “de salvare”, deci un zbor de prioritate zero, terbuia să fie efectuat pe culoare rezervate, la altitudini scăzute , prin zone care asigură, cât de cât, o “acoperiere” naturală, şi sprijinul de la sol.
Apare logic ca Ceauşescu să fi cunoscut precis ori să fi prezăzut destinaţia sa şi să fi avut deplină încredere în cei care i-au adus elicopterul “la scară”. Admiţând contrariul ar trebui să-l considerăm un biet nătâng, care deşi ajunge la Snagov, pe “fieful” său, nu încearcă să îşi subordoneze direct forţele de securitate din acel obiectiv şi să treacă la acţiune. Ori credeţi că era mai tare speriat de moarte decât a fost în faţa călăului ?
Este plauzibil ca persoanele care l-au convins să părăsească CC-ul să-i fi creat şi convingerea că, pe moment, până la “recuperarea” Bucureştiului de către forţe loiale, urma să meargă la un asemenea “punct de comandă”.
Putem însă admite că “operaţiunea de salvare” a fost, ea însăşi, o diversiune? Este o ipoteză aptă de a fi luată în calcul. Ce se urmărea însă?
Reala ”scoatere din cărţi” a lui Ceauşescu (într-o manieră cât-de-cât elegantă), sau “păstrarea” lui pentru mai târziu, când, după ce se reinstaura “ordinea de drept” ar fi avut posibilitaea de a alege între: a)o schimbare, b)o demisie, c)noi represalii? Din cea de a doua ipoteză, variantele a) şi b) sunt parcă mai veridice şi o exclud pe cea de a treia. În aceiaşi direcţie pledează şi bunul simţ, care trebuie să crediteze pe cei care l-au pus la păstrare cu prezumţia de a nu fi urmărit ori acceptat pentru poporul român momente mai sângeroase decât cele deja consumate.
Oricare dintre primele două variante ulterioare nu era însă aptă să garanteze reacţiile faţă de actele de represiune, sau mai precis soarta celor care excutaseră ordinele miniştrilor Postelnicu şi Milea, deveniţi mai “hotărîţi” după un şir de teleconferinţe, sedinţe ale CPEx şi chiar imputarea brutală a unor momente de şovăială. Cei care-i asigurau o vremelnică retragere ar fi riscat, ulterior, să fie făcuţi răspunzători de o dezinformare ce ar fi justificat “deschiderea focului asupra oamenilor muncii”. Pe de altă parte, este mai mult ca sigur faptul că ambele ministere angajate în represalii cunoşteau amploarea mişcărilor de masă şi conştientizau urmările dezastruoase al unei continuate atitudini loiale faţă de dictatator.
Apreciez că în dimineaţa de 22 decembrie, cele două ministere mimau doar hotărârea de a executa ordinele comandantului suprem, fiind în căutarea unei alternative de salvare, atât pe componenta politică cât şi pe aceea militară. Practic, cred că era căutat deja “personajul providenţial” care să preia conducerea, asigurând nu doar alinierea firească la linia perestroikistă, ci şi salvarea capilor militari angajaţi în represiuni. Evoluţia ulterioară a evenimentelor pledează spre constatarea apariţiei unei erodări totale a “coaliţiei M.Ap.N. - M.I.”, astfel încât conducătorii Armatei au ales să se slaveze doar pe ei , păstrându-le foştilor aliaţi rolul de “unici reprimatori” şi “viitori terorişti”.
Este destul de greu să depăşim domeniul supoziţiilor, atâta timp cât fenomenele se petreceau rapid, pe nisipuri mişcătoare mustind de şerpi…Nimeni nu a consemnat nimic, nicăieri, iar legile conspiraţiei nu pot fi călcate aşa uşor.
Nici de învingător şi, mai cu seamă, nici de cel învins dar rămas în viaţă, la cheremul celui puternic…
Eu unul nu cred în versiunea “abandonării” dictatorilor în mijlocul unui drum. Nu are nici o logică…Dacă s-ar fi dorit de la bun început doar îndepărtarea lor(chiar şi fără execuţie) nu avea sens ascunderea faptului că dictatorul şi soţia sa erau deja deţinuţi de către Armată. Dealtfel, un om hotărât, cum doreşte să pară gral. V.A. Stănculescu, ar fi încercat să-l aresteze chiar la sediul CC, când paza era considerabil diminuată şi atât de “hotărâtă” încât, la numai 2-3 ore, l-ar fi abandonat pe şanţ. Poveştile cu “furibundele atacuri” asupra unităţii din Târgovişte nu le mai cred nici iubitorii lui Petre Ispirescu…Cel puţin pentru mine, perechea dictatorială pare să fi fost păstrată, mai degrabă, ca “monedă de schimb”, spre a fi oferită acelor pretendenţi perestroikişti la puterea politică, care erau dispuşi să acorde garanţii de impunitate faţă de conducătorii direcţi ai represaliilor. Oricum, nu putea fi lăsat în drum, de capul lui, existând pericolul să nimerească unde nu trebuia, adică în vreo unitate M.Ap.N. ori M.I. unde să fi găsit câţiva fanatici apărători…Dacă nu mă credeţi, arătaţi-mi vreun asemenea “erou” neintrat în jocurile politice ulterioare(ori în puşcărie, dacă avea “ochi albaştri”). Pe o asemenea ipoteză, ar terbui să admitem că, în realitate, elicopterul a aterizat chiar la Târgovişte, în curtea regimentului de tancuri comandat de col. Kemenici.
Fie că place sau nu, se pare că după acest moment capii oştirii au rupt pactul cu M.I. şi au încercat să arunce toate responsabilităţile pe structurile acestuia.
Practic, se plăteau poliţe mai vechi, nu neapărat cele legate de evnimentele de la Timişoara, când, aparent, responsabilii M.I. jucaseră partitură “celor depăşiţi”.
Ce avea să se petreacă după decolarea elicopterului ?
Voi încerca să fiu cât mai succint, axându-ne pe momente cheie.
CC-ul este ocupat de mase largi. Sub perdeaua “democraţiei incipiente” ori a preaiubitului…“ vid de putere” se declanşează o luptă surdă pentru acapararea puterii politice.
În TVR pătrund ( fară nici o opoziţie) mai toţi cei care au dorit acest lucru.
Apar primii formatori de opinie, disidenţi reali ori personalităţi(despre care e greu de spus dacă erau doar artişti) şi, mai târziu, oamenii politici. Se lansează apeluri către “tovarăşi”, se fac declaraţii către“domni”. Victoria revoluţiei se transmitea în direct…Spontaneitate, bulibăşeală, ridicol, dezinformare “la greu”…
Din ordinul grupei de comandă constituită la M.Ap.N., trupele se retrag în cazărmi, în ordine şi fără a se lăsa angrenate în provocări. Dacă pe mine nu mă înşeală memoria, aceleaşi ordine prevedeau ca forţele militare să păstreze controlul asupra fostelor sedii de partid şi de stat, atât în Bucureşti cât şi în celelalte localităţi. Mai mult, cred că acest ordin a fost ulterior unuia emis de către fratele dictatorului – gral. I. Ceauşescu, şef al C.P.S.A. Deosebirea esenţială a ordinului revendicat de către gral. V.A. Stănculescu consta în acea că stipula subordonarea Armatei către…el.
Spre exemplu, la Brăila abia după fuga dictatorului au fost aduse la actuala Prefectură formaţiuni militare, neînarmate. La sediul CC au rămas pe poziţii atât blindate, militari cât şi gărzi patriotice. În acest fel, situaţia politică nu putea evolua în vreo direcţie ostilă nucleului deja format la M.Ap.N. Fără a încerca să jignesc pe cei care, în mod sincer, încercau să se lepede de “idealurile luminoase”, nu putem să nu constatăm că nu aveau sorţi de izbândă în impunerea punctului lor de vedere. De altfel, în acele prime momente poporul era pe deplin mulţumit doar cu înlăturarea dictaturii, visând chiar la un “comunism luminat”…
Întâi de toate le lipseau omogenitatea, experienţa muncii în echipă şi a celei pe tărâm politic, precum şi suportul necondiţionat al comandanţilor de atunci ai forţelor armate.
De ce le lipsea, cu adevărat, acest suport ?
Cred că răspunsul este cât se poate de simplu. În esenţă, adevăraţiilor revoluţionari le era rezervată cea mai dificilă opţiune. Ei trebuiau să accepte ca aceia care până în noaptea anterioară îi împroşcaseră cu gloanţe să devină, peste zi, promotorii esnţiali ai revoluţiei. Unii revoluţionari au acceptat situţia din considerente pe care doar ei le cunosc. Chiar şi aceştia aveau să “capituleze”, deziluzionaţi şi scârbiţi, ori să fie îndepărtaţi cât de curând din cercurile de putere. Nimeni însă nu le-a acordat atenţie, atunci ori mai târziu, când au încercat să demaşte manevrele de deturnare a Revoluţiei şi idealurilor împărtăşite de ei.
Jocul murdar al diversiunii avea să continue însă ani în şir, în cele mai variate forme şi metode, pe care, la timpul potrivit, voi încerca să le relev. Doresc să fiu bine înţeles. Nu port un “război al lui Murphy”. Fac exact ce am făcut timp de 25 de ani: mă opun minciunii, încercând să caut adevărul. Chiar dacă este dureros, incomod ori infamant.
Am fost, timp de peste 20 ani, ofiţer al Armatei române, care a fost şi rămâne pentru mine una din valorile cardinale ale acestui popor. Aşa am învăţat de la tatăl meu, care a fost subofiţer în aceiaşi Armată, timp de peste 35 de ani. El a învăţat adevăratele valori ale camaraderiei şi onoarei ostăşeşti în armata regală, şi s-a călit pe două fronturi. Toate cele învăţate despre Armată au fost din spusele lui.
Tot de la el am învăţat ce este cu adevărat cinstea şi onoarea unui om, cu sau fără uniformă. Un om care văzuse chipul hâd al morţii la Cotul Donului şi în Munţii Tatra, mi-a spus odată că o singură secundă de adevăr este mai de preţ decât o viaţă întregă trăită în minciună. Cât a crezut el în “visul de aur al omenirii”, atât am crezut şi eu…Din această cauză nu am crezut nimic fără a cerceta.
Am ajuns astfel să cunosc, după acel decembrie însângerat, mai mult decât poate mi-aş fi dorit. Şi pot jura că unele din lucrurile aflate sunt mai grele ca lespezile mormintelor unde-şi dorm somnul de veci acei “nebuni frumoşi” care au încercat să ne readucă pe calea adevărului şi credinţei.
Vor exista, cu siguranţă, momente în care vi se vor părea greu de crezut anumite lucruri. Vă asigur însă că ele au existat şi există încă, dar aţi trecut, poate prea repede, peste ele.
Nu mă îndoiesc de ulterioara apariţie a unor preopinenţi care, aşa cum au făcut-o şi în perioada anchetelor, mă vor acuza de cine ştie ce oculte interese. Dacă nici până acum nu au înţeles că doresc un stat cu adevărat democratic( în care libertatea de gândire şi exprimarea opiniilor nu reprezintă un pericol), o Armată puternică şi loială poporului român, o justiţie adevărată şi o istorie nezgâriată , atunci au poluat mediul înconjurător cu simpla lor prezenţă, considerând, ca şi până în 22 decembrie 1989, că “ei sunt statul”…
Spre a înţelege unele din cele ce vor urma nu vor trebui ani de zile, cunoştinţe militare deosebite şi, cu atât mai puţin, politice. Nu este nevoie decât de logică, bună-credinţă, deschidere către dialog şi pasiune pentru aflarea adevărului. Nu au ce căută ura, pentru că doar necredincioşii nu pot ierta, sau dorinţa de răzbunare, pentru că doar proştii recurg la aceasta.
Personal am convingerea că generali şi ofiţeri din înalta ierarhie militară (indiferent de ministerul de care aparţineau) care se considerau, măcar moral, vinovaţi de moartea şi suferinţele unor autentici revoluţionari, în numele unei “frăţii de sânge” au marşat spre obţinerea impunităţii lor, transformând monştrii în îngeri şi laşii în eroi. O parte din aceştia au deturnat Armata (ca instituţie) într-o pavăză împotriva celor mai justificate reproşuri ori demersuri juridice care îi priveau exclusiv şi în mod personal. Cu un minim de atenţie şi aducere aminte, fiecare dintre noi va putea să observe cine, când şi cum a “manevrat” astfel încât adevăratul interes naţional să coincidă cu interesul personal sau cu…turul propriilor nădragi, ameninţat de vreo “cizmă”.
*
După discuţii mai mult ori mai puţin fructuoase, nucleul de putere agreat de noua conducere a M.Ap.N. şi sprijinit discret de aceasta pe parcursul “negocierilor” din CC , a prezentat o formulă provizorie de guvernare. Evoluţia de moment şi, mai ales cea ulterioară, a raportului real dintre puterea politică şi aceea militară (acaparată exclusiv de M.Ap.N.) indică o certă dependenţă biunivocă între acestea.
Se pare că atunci nu s-a stabilit o colaborere principială, în termenii democraţiei reale şi cei ai statului de drept, ci un soi de “confrerie”, membrii celor două puteri garantându-şi reciproc poziţiile ocupate, ori care avea să fie preţul.
Pe altarul acestei coaliţii aveau să fie sacrificate, pe rînd, adevărurile cele mai clare, justiţia, istoria, amintirea morţilor revoluţiei, idealurile pentru care s-a murit în decembrie 1989,demnitatea unui popor…
Să încercăm să desluşim căile care ne-au condus spre aceste “realizări”.
După-amiaza de 22 decembrie a fost momentul în care mai marii Armatei vor primi primul “duş rece”, atunci când gen. Guşe - unul din “eroii de la Timişoara” - s-a arătat în balconul fostului CC.
Atunci a fost întâmpinat de mulţime nu doar cu huiduieli, ci i s-a strigat în faţă adevărul: “Asasinul! Asasinul!”. Prin întermediul transmisiei TVRL, devenea posibil ca o ţară întreagă să ceară înfăptuirea justiţiei ori să continue revolta.
Pământul începea să le fugă, încet-încet, de sub picioare.
În atari condiţii, la puţin timp după ce s-au scandat şi repetate lozinci vădit anticomuniste, în Piaţa Palatului au apărut…teroriştii !
Şi cum cei mai (e)rodaţi în luptă erau generalii proaspăt reveniţi din Timişoara , aceştia şi-au asumat, “sarcina istorică” de a salva revoluţia şi democraţia din România… Singura mare problema constă, după părerea mea, în aceea că partitură “devotamentului” a fost jucată de unii dintre cei mai cinici “actori”, gralii. Guşe şi Stănculescu. Tragicomedia orchestrată de regizori de mâna a doua, a presupus o “figuraţie” la scară naţională, iar “cascadoriile” s-au soldat cu sute de morţi şi mii de răniţi.
Aparent, cei doi generali erau separaţi nu doar de distanţa dintre cele două locaţii alese.
Multă vreme acţiunile lor mi s-au părut total dezlânate, şovăitoare.
Am însă impresia că au pus în scenă, cu sprijinul neprecupeţit al altora, una dintre cele mai macabre momente din istoria noastră.
Se pare că în acele momente gral. V.A. Stănculescu a rămas la sediul M.Ap.N., pentru a “struni” destinele şi acţiunile celei mai mari părţi a trupelor din subordine, până la momentul înlocuirii sale cu gral. Militaru. Tot astfel, prin acelaşi minister dominat de gral. Stănculescu au trecut, fără vreo absenţă notabilă, toate personalităţile ce se perindau pe la TVRL, şi care, mai degrabă sau puţin mai târziu aveau să intre “ în jocurile” puterii. Să fi fost oare gral. Stănculescu aceea “eminenţă cenuşie” a momentului ? Personal am cele mai reduse dubii în această privinţă.
Deşi nu l-am întâlnit niciodată, i-am urmărit evoluţiile cu interes. Am în vedere evoluţiile comportamentale, conjuncturale, în faţa presei, în condiţii de stress accentuat. Fără a avea un bagaj de cunoştinţe psihologice mai mare decât acela dobândit în studiul juridic, experienţa mă face să-l apreciez ca pe un personaj de excepţie, din toate punctele de vedere. Poate fi asemuit cu o spadă din oţel de Toledo, pe cât de dur, pe atât de elastic şi rezistent la eroziune. Capabil să lovească necruţător, dar să se şi replieze atunci când este cazul, amortizând lovitura. Un tip în egală măsură strălucit dar şi machiavelic. Un amestec de inteligenţă vie, nervi de oţel şi stăpânire de sine perfectă, o capacitate previzională şi un simţ de orientare cu totul ieşite din comun, i-au permis o evoluţie profesională pe măsura acestor calităţi. Fără doar şi poate a fost ceea ce eu denumesc prin termenul de “militar pârât”, înţelegând prin aceasta specialistul de clasă, care este strict indispensabil pentru calităţile sale profesionale şi mai puţin pentru cele de cătană. “Cătană” a fost, cu siguranţă, ultimul său ministru. Specialist în tactică , strategie şi căprărie, acesta suplinea lipsa altor calităţi prin “totala adeziune la politica partidului, o foarte bună pregătire politico-ideologică şi devotament faţă de comandantul suprem”. Gral. Stănculescu nu era croit pe acest “calapod”. Fire analitică şi speculativă, a avut şansa sa acceadă într-o structură militară de înaltă specializare , care, în esenţă asigura dotarea Armatei şi, de loc subsidiar, vânzarea masivă de armament din producţia internă. Rodat pe un asemenea “teren de joc” era singurul în măsură să facă “management-ul” crizei reale în care se găsea el şi instituţia din care făcea parte. A făcut un joc discret, la mai multe capete, şi a câştigat, deşi nu avea “cărţi mari”.
Ori, mai degrabă, a jucat barbut cu o ţară întreagă, pierzînd “faţa”, dar cîştigând “coada”( mult mai valoroasă), pe mâna altuia(sau altora)…
Gral. Guşe face o vizită la TVRL, unde a asigurat poporul de “fraternizarea” Armatei cu revoluţionarii. În esenţa acest fapt se produsese deja, poporul ştiind că nu instituţia Armatei era vinovată, ci doar unii din conducătorii acesteia ori subordonaţi ai lor. Problema reală era încercarea de convingere a celor mulţi şi cunoscători ai sângeroaselor represalii să-i accepte ca “fraţi” pe cei care conduseseră acţiunile de stradă. Asemenea lui, trec prin faţa camerelor o multitudine de generali rezervişti care, fără nici o calitate, nu se sfiesc să facă tot felul de “apeluri” la structuri militare ori chiar să dea ordine.
Apoi se retrage la sediul CC, unde alături de gral. I. Vlad ( cel mai de seamă reprezentant al M.I. acceptat iniţial ca partener), a lăsat impresia unei acerbe lupte cu “teroriştii”. Om de acţiune, cu o foarte serioasă pregătire militară, nu cred că dispunea însă de calităţile negociatorului. Mai mult, bănui că nu avea o predispoziţie spre duplicitate. Avea însă câteva “atuuri” incontestabile şi insurmontabile faţă de gral. V.A. Stănculescu : era cunoscut şi apreciat în mai toate structurile combatante ale Armatei şi avea subordonate direct cele mai importante forţe, strict necesare într-o situaţie de “criză”: Direcţia de Informaţii a M.St.Maj. şi cele mai importante şi puternice unităţi specializate în cercetare-diversiune…Cu alte cuvinte, gral. Guşe era cel care stăpânea “informaţia”, o putea “dirija”, o putea “modela” sau “manipula”. Şi, fără dubii, a făcut-o din plin, prin intermediul celor mai variate metode şi cu oameni de cele mai diferite categorii şi profesii. Aceste structuri care erau special pregătite pentru acţiuni aproape identice cu cele imputate “teroriştilor”, nu au fost capabile să producă nici cea mai vagă informaţie utilă. Pe acest aspect, logica ne impune o serie de alternative, pe care însă le vom analiza mai târziu.
Să încercăm să ne reamintim o serie de aspecte, care vor naşte şi în minţile şi sufletele d-voastră multe întrebări şi sentimente contradictorii. Cei mai tineri vor crede că se găsesc în faţa unui roman de aventuri. Nici vorbă însă de aşa ceva. Vor fi doar fapte reale şi ipotezele ori certitudinile pe care le-am căpătat eu. Poate că şi eu greşesc în anumite raţionamente. Şi e firesc să fie aşa pentru ca, pe de o parte, nu am avut acces la toate documentele privitoare la acele evenimente, iar pe de altă parte, nu am calificarea unui analist socio-politic. Mai aproape de realitate ar fi să considerăm cele ce vor urma ca pe un “exerciţiu de gândire” sau, de ce nu, ca pe un “joc de-a războiul”, ale cărui victime au trecut în nefiinţă de aproape 15 ani. Nu vom face aprecieri asupra unor eventuale încadrări juridice a faptelor cauzatoare de morţi şi suferinţe. Este numai atributul autorităţii judecătoreşti să aprecieze, să cerceteze ori să redeschidă cauze penale.
Evaluate “la rece”,căutându-le sensurile şi legăturile mai mult ori mai puţin ascunse, acele fapte vă vor spune astăzi cu mult mai multe decât atunci, în decembrie 1989.
Materialitatea faptelor conduce la concluzi ca gral. Guşe , în sediul CC-ului, manipula grobian desfăşurarea unor ipotetice situaţii de criză. Deşi dispunea de structuri specializate în cercetare, prelua “gogoşi telefonice” ori “basme” reletate de tot soiul de revoluţionari referitoare la prezenţa unor elemente teroriste pe clădiri din zona CC ori chiar în interiorul şi subsolurile acestuia. Deşi ordona personal efectuarea unor miusiuni de cercetare aero ( cu elicoptere ), nu lua nici o atitudine eficientă faţă de promotorii ideilor referitoare la “invazia de eleicoptere teroriste”…
Toată activitatea gral. Guşe relevă un diletantism total ireal vis-à-vis de calităţile militare ale personajului (adevărate ori doar atribuite de apologeţi).
Orice novice în problematica militară va descoperii teatralitatea “nopţilor generalilor” desfăşurate sub obiectivul camerei de luat vederi. Realitatea imaginilor conduce la o alternativă logică: ori gral. Guşe era un tantălău depăşit total de cerinţele momentului, ori juca o partitură aleasă sau impusă, alături de cei aflaţi la M.Ap.N. şi TVRL.
Revenim acum în Piaţa Palatului, plină până la refuz de demonstranţi.
În perimetrul acesteia se află tancuri, care de transmisie ale TVRL, proiectoare puternice ( aduse de la o U.M.). Avem deja formaţiuni ale M.Ap.N. în clădirea cochetă a Direcţiei de pază ( a fostei securităţii ), dar şi în blocul ”Aria”.
Pe balconul de deasupra intrării principale în CC se perindă numeroşi revoluţionari. Se citesc programe de reformare, mai mult ori mai puţin profunde, sunt încriminaţi dictatorii, cei aserviţi lor, cei care au reprimat revoluţia la Timişoara, Cluj, Tg. Mureş, Bucureşti…Se cere moartea asasinilor, se strigă lozinci vădit anticomuniste…Se lasă întunericul…
Ca din senin se pornesc focuri de armă , rafale cu trasoare …
Dacă nu mă înşeală memoria , un procuror-militar avea să stabilească din ce motiv au pornit primele focuri şi din ce direcţie.
Pe moment, mulţimea nu înţelegea ce se petrece, crezând poate că era sărbătorită victoria.
Încep apoi tiruri puternice asupra Palatului RSR, cu toate categoriile de armament.
Din balconul CC, se conduceau “operaţiunile militare” prin intermediul unor puternice staţii de amplificare…”Terorişti pe acoperiş ! Mai la dreapta! A treia fereastră de la primul etaj ! Mai spre colţ !”.
Dinspre terorişti nu vine nici o replică…
“Teroriştii” nu trag nici asupra pieţei şi, culmea, nici asupra balconului-pupitru de comandă !
Sunt perfizi , sunt diabolici, sunt pretutindeni, dar nu erau încă hotărâţi să suprime vieţi .
TVRL deschide cea mai inedită transmisie directă, fiind precursoarea acelor corespondenţi de război ce vor transmite din Golf , dar în condiţii de luptă reală , “ de pe tăişul coasei”…Pe unicul post , se transmite către ţară un mesaj care avea să îngrozească pe toţi…cei care trebuia a fi îngroziţi: “Teroriştii au atacat sediul CC! “ .
La sediul CC sunt aduse numeroase subunităţi M.Ap.N. înarmate corespunzător. În piaţă sunt amplasate blindate de toate categoriile .
O particularitate atrage însă atenţia în mod deosebit, determinându-ne să ne gândim cum oare îşi pierduse gral. Guşe, în doar câteva ore, calităţile de strateg şi tactician…
Cum a putut să admită introducerea în acea clădire a unor forţe cu mult mai numeroase decât cele care ar fi avut capacitatea să o apere cu maximă eficienţă şi cu pierderi minime?
Şi aceasta în condiţiile în care aceste forţe erau cât se poate de eterogene , atât de la M.Ap.N., cât şi de la M.I. şi G.P., şi mai cu seamă din prea multe unităţi.
Orice încercare de conducere şi cooperare era practic nulă, formaţiunile repartizate arbitrar pe etaje şi sectoare de foc nedispunând de mijloace eficiente de comunicaţie.
Vă vine a crede că un general conducea o luptă aprigă prin staţii de amplificare , în condiţiile unui contact apropiat cu inamicul “terorist”, aflat ba în Palat, ba în Biblioteca Centrală, ba în blocurile din perimetru ?
Eu nu cred. Mai ales după ce am căpătat oarece pregătire militară şi, mai apoi, am cercetat în amănunţime evenimentele revoluţionare de la Brăila. Vă asigur că nu greşesc atunci când afirm că, fără excepţie, am regăsit în oraşul de pe malul Dunării absolut toate “fenomenele din Bucureşti”. Tot astfel, pot “plusa” afirmând că Brăila a constituit un “eşantion” al celor petrecute la scară naţională.
Din celebrul studiou nr. 4 al TVRL se declanşa o acţiune de diversiune la scară naţională, realizată de o echipă care a mimat admirabil “amatorismul” sau “spontaneitatea”. După ani şi ani aveau să o facă fie pe proştii, fie să încerce a juca rolul celor induşi în eroare.
Cred că nu este greu a vă aminti de “spoturile cu terorişti”.
“Campania publicitară” a durat câteva zile, aproape 24 de ore din 24.
Să enumerăm câţiva protagonişti şi câteva mostre…
Cu cele mai numeroase “ieşiri la rampă” şi, de departe, cel mai patetic şi convingător pare să fi fost redactorul-prezentator T. Brateş. Deşi am crescut cam aproape de televizor, eu unul nu reuşeam nici atunci, în decembrie 1989, să mă dumiresc din ce redacţie făcea parte.
Oricum, acesta atrăgea ca un magnet cele mai mai multe “bileţele” prin a căror citire întregul popor afla despre “aprigele lupte pentru salvarea revoluţiei”.
S-au făcut, chiar şi în miez de noapte, disperate apeluri pentru ca popoulaţia să vină să apere televiziunea de “duşmanii revoluţiei”. Să nu fi avut nimeni curajul să-i astupe gura acelui măscărici iresponsabil care a adus o mulţime de nevinovaţi, într-e tirurile infanteriştilor şi tancurilor M.Ap.N. din curtea televiziunii şi forţele G.P. şi M.Ap.N. aflate în locuinţele de peste drum ?
Hai să ne privim în oglindă şi să ne întrebăm cum se face de am crezut afirmaţiile “ultimului apărător al TVRL” – căpitanul Lupoi, un ofiţer inginer care, sub consemnul alarmei de luptă, mersese fuguţa acolo unde îi era locul, pentru a-şi schimba casheta obişnuită cu o cască metalică luată de la vreun alt militar şi a ne anunţa, pe parcursul figuraţiei, despre “luptele” care se dau, chiar la uşa …studioului de transmisie, cu teroriştii care doresc să-l ocupe şi să înăbuşe vocea libertăţii.
De altfel, “glumele eroice” au fost cu mult mai numeroase.
În lipsa vreunei vizionări ulterioare a unor eventuale înregistrări, memoria mai furnizează doar câteva.
Spre exempu, la un moment dat în studiou a fost primit, cu un amestec de teamă şi admiraţie, un individ îmbracat civil( care afirma, dacă nu greşesc eu, că era ofiţer M.Ap.N.) purtînd pe palme , cu mare grijă, un obiect paralelipipedic de culoare deschisă , cu o porţiune ocupată de o mică tastatură asemănătoare cu aceea de la un telefon, obiect din care atârnau parcă mai multe fire. A arătat la una din camere obiectul, declarând maiestos că tocmai dezamorsase acea “bombă cu ceas” găsită în subsolurilr TVRL…
Fie stimabilul domn ofiţer era tâmpit din naştere, fie avea convingerea că telespectatorii erau tălâmbi. Altfel nu pricep nici azi cum a ieşit pe post să prezinte drept “maşină infernală” cel mai banal tablou de comandă al unei încuietori secretizate de uşă ! Sau poate asta trebuia să facă, mizând pe presupusa credulitate a semenilor săi…
Îmi vin acum în minte alte câteva “capodopere ale genului”, la fel de reuşite.
Este cazul unui bărbat care s-a prezentat în studiou pentru a preveni populaţia asupra faptului că “teroriştii” ar fi purtat asupra lor nişte obiecte de identificare aurii. Ei bine obiectul respectiv era un…poanson folosit pentru alicarea sigiliilor din plastilină ori din ceară. După mintea respectivului, oricare ofiţer, subofiţer, contabil, casier care avea un dulap sau casă de valori în care îşi păstra documentele de lucru şi pe care o sigila zilnic, la încheierea programului de lucru, era terorist.
Cele mai sus redate au constituit, ca să spunem aşa, “pilule vesele”.
Cu adevărăt mortal a fost însă noianul de zvonuri alarmiste, care au generat o reală psihoză de masă,atât în rândul populaţiei civile cât şi în rândul trupelor M.Ap.N.. S-a încercat şi realizat crearea unei convingeri ferme că în România acţionau terorişti care urmăreau înfrângerea revoluţiei şi revenirea la putere a regimului dictatorial.
Cuprinşi de elanul “luptei”, prin faţa camerelor de luat vederi au trecut nu numai obişnuiţii prezentatori, ci şi generali, ofiţeri, regizori, ect., care mai de care întrecându-se în a turna minciuni pe cât de gogonate, pe atât de ucigătoare.
Cine erau aceşti “terorişti” ?
O data cu lansarea pe piaţă a “produsului terorist”, acestuia i-au fost atribuite cele mai deosebite calităţi. Erau prezentaţi ca fiind luptători feroce , drogaţi, adevăraţi supra-oameni, mişunând prin subsoluri, canalizări, pe terase de blocuri, prin tunelele metroului, prin cimitire ,“trăgând din toate poziţiile” şi cu toate cele.
Se afirma despre aceştia că foloseau armament sofisticat, de provenienţă străină, cu caracteristici deosebite, cu lunete şi aparatură de ochire pe timp de noapte. Ei veneau pe calea aerului, împânzind spaţiul aerian cu cele mai performante şi futuriste elicoptere, vizibile ori invizibile pe radare, silenţioase şi dotate cu scuturi energetice care le făceau indestructibile la riposta antiaeriană de artilerie ori rachete...
De fapt, România părea(din transmisiile TVRL) a fi victima unei adevărate agresiuni declanşată chiar şi din exterior, concomitent cu lansarea unui acerb “război radio-electronic”. Erau semnalate puternice coloane de blindate la graniţe ori chiar în interior şi acţiuni de desant maritim.
Cu cea mai mare convingere, persoane cu o “solidă pregătire” afirmau că teroriştii erau arabi (libieni sau de alte naţii) antrenaţi şi cantonaţi în creierii munţilor, unguri, ruşi…
Erau şi de-ai noştrii – copii orfani crescuţi în instituţii speciale, educaţi în spiritul sacrificiului suprem pentru apărarea lui Ceauşescu şi antrenaţi pentru lupa de gherilă, tot soiul de activişti de partid mai mari ori mai mărunţi, etc.
Cei mai activi părea însă a fi “securiştii”…Nici vorbă că intrau în categoria celor mai “iubiţi pământeni”, dacă avem în vedere specificitatea activităţilor şi comiterea unor anterioare abuzuri. Încă din seara de 22 decembrie, la nivelul conducerii M.Ap.N. s-a emis sentinţa privind instituţia Securităţii. De altfel, întregul M.I. a fost declarat ostil, deşi conducătorii acestuia porniseră la momentul “0” (cel al coagulării primului nucleu de comandă militară) alături de M.Ap.N., asigurând pe toate căile că sunt devotaţi revoluţiei. În fapt, pe toată perioada 22-30 decembrie 1989, nu a existat nici un gest real care să justifice măcar o temere legitimă asupra loialităţii luptătorilor din M.I.
Cu toate acestea, chiar la TVRL se afirma ca ei atacau Aeroprtul Otopeni şi M.Ap.N. Aberaţiile au mers până acolo încât s-a afirmat faptul că luptători ai acestui minister ar fi pornit spre Bucureşti cu o coloană de blindate…
După ani de cercetări şi încercări de analiză a multiplelor informaţii cu privire la acele momente, consider ca s-a încercat atunci un joc murdar şi deosebit de periculos. Există suficiente indicii care conduc la constatarea unei serii întregi de cazuri în care formaţiuni ale M.I. au fost atrase în “situaţii limită” şi au suportat, fără ripostă, pierderi grele în faţa unor puternice dispozitive “de apărare” ale M.Ap.N. Am convingerea că, în mod iresponsabil, s-a încercat determinarea luptătorilor M.I. chiar şi la deschiderea focului spre a-şi salva vieţile, condiţii în care ar fi fost “demascaţi” ca “duşmani înrăiţi ai poporului şi aserviţi dictaturii”…Aceste afirmaţii vor fi ulterior deteliate prin analiza unor cazuri concrete, stabilite pe baza cercetărilor judiciare.
Şi totuşi, cine erau teroriştii ?
Poate erau acei bărbaţi speriaţi, ciufuliţi pe care îi tot izbea în faţă cu patul armei cîte un subofiţer mic de stat, dar deosebit de doritor “să smulgă colţii fiarei”…
S-au vreo femeie care trecea şi privea, prea curioasă, spre un anume loc.
Cu siguranţă trebuie să fi fost vreunul din cei care, pătrunşi în CC, nu au avut inspiraţia de a fura altceva decât înalte ordine( un soi de decoraţii, reprezentând stema de stat aplicată pe o rozetă cu multiple raze ), pe care le-au ascuns în … chiloţi, ca pe un “semn de recunoaştere” !
Ori poate, cei legaţi pe paturi de spital…
Oricum, aceia despre care tot vorbeau somităţile acelor vremuri, afirmând că erau arestaţi, numai terorişti nu au fost.
Ştiu puţine despre cele descoperite de colegii mei în anchetele întreprinse în Bucureşti, cu privire la aceste aspecte. Ulterior, mai marii oştirii au reproşat procurorilor faptul că “i-ar fi făcut scăpaţi” pe adevăraţii terorişti, care ar fi fost reţinuţi de armată. Sunt însă convins că aceştia şi-au făcut datoria de magistraţi şi nu au cedat presiunilor de moment ori unor interese “de stat” .
La timpul potrivit, am să vă relatez cele rezultate în urma cercetărilor pe care le-am efectuat la Brăila şi nu este exclus ca aspectele caracteristice ale “părţii” să le regăsim la “întreg”.
Ce urmăreau aceşti “terorişti” ?
Cel puţin aparent, este cam greu de precizat care era obiectivul direct, pentru că “făceau de toate” şi în acelaşi timp mai nimic…S-au mai precis, nu au vădit nici un interes real pentru “scenele de balcon”. După afirmaţiile unor “păpuşari” ar fi încercat cu disperare să se infiltreze în locurile unde se aflau grupurile ce aveau să fie denumite, mai târziu, prin sintagma “centre de putere”. Pe toate canalele de comunicare către “publicul telespectator” se făceau cunoscute luptele din interiorul CC-ului, pentru respingerea “teroriştilor”, musai securişti, care foloseau o reţea de tuneluri secrete. Fără îndoială, orice clădire cu destinaţie împortantă în structurile statale dispune de spaţii de adăpostire în caz de atac aerian, precum şi de căi de comunicaţie subterane apte să asigure o retragere de urgenţă. “Luptele” din două nopţi au umplut cel puţin o pagină de anunţuri mortuare…Se pare însă că adevărul trebuie căutat în haosul de nedescris existent în clădirea supra-populată cu militari, haos amplificat de zvonuri alarmiste şi…întreruperea energiei electrice pentru camuflare – antiaeriană şi împotriva unor eventuale atacuri de la sol ori din clădirile îmrejmuitoare, rămase ( oare de ce?) neocupate de către militari… Povestiri de genul celor care doreau să-şi creze o aură de autentice “ţinte” au existat cu duiumul.
Se spunea că atacau TVRL de la sol, din subsol ori din aer.
Nimic mai lipsit de veridicitate. Dispozitivul de apărare a televiziunii era la fel de supra-aglomerat şi ticsit de blindate, încât nici un adevărat kamikaze nu l-ar fi străpuns printr-o acţiune terestră. Trupa era deosebit de bine pregătită şi dotată, din efective făcând parte şi paraşutişti ce aveau asupra lor inclusiv armament greu de infanterie ( mitraliere de companie şi AG-uri).
S-a afirmat că televiziunea ar fi fost atacată din aer, existând chiar şi imagini cu un elicopter Puma vopsit în obişnuitele culori ale aviaţiei noastre, dar fără însemne de apartenenţă şi număr de front, ce survola zona la o altitudine greu de precizat. Ba chiar s-a mers până acolo încât s-a precizat că din acel elicopter s-ar fi efectuat foc asupra ultimului etaj şi biroului directorial, unde s-ar fi găsit în acele momente nu ştiu ce personalitate revoluţionară. Elicopterul survolase zona nestigherit de riposta apărătorilor de la sol. Cum ajunsese până acolo, în condiţiile interdicţiei generale de zbor, nimeni nu ştie. Eu nu cred că decolase din subsolul blocului în care locuia personal diplomatic sovietic şi se deplasase total silenţios până la ţintă…Ulterioarele investigaţii au stabilit cu certitudine că aeronava aparţinea, parcă, unei flotile M.Ap.N. de la Boteni. Ceea ce nu cunosc însă este explicaţia faptului pentru care se aventurase pe timp de zi, deasupra unui obiectiv important şi bine apărat, precum şi motivul absenţei însemnelor de apartenenţă…Şi asta după ce parcursese o bună bucată de drum.
Cât priveşte “efectele” la ţintă, aveam să mă conving personal de faptul că asupra biroului directorial se trăsese, din acel elicopter, cu gloanţe… oarbe. În zilele imediat următoare “luptelor” am mers la televiziune pentru a efectua anchetă într-o cauză privind uciderea prin împuşcare a unui militar în tremen de către un camarad dintr-o altă unitate, pe fondul uneia din acele “clasice” stări confuzionale.
Ei bine , cu acea ocazie am fost condus prin mai tot blocul turn al TVR şi am ajus chiar şi în biroul cu pricina. Pe mobilierul opus ferestrelor panoramice ( o bibliotecă, dacă nu greşesc eu) am observat o urmă ce părea a fi un orificiu de intrare al unui proiectil de calibru mic ( 7,62 – 7,65 m.m., cel mult 9 m.m.). Era însă situat în partea de sus a mobilierului, ceea ce mă face să am serioase îndoieli că provenea de la o armă care s-ar fi aflat la un nivel mai înalt decât cel al ferestrelor camerei…
Concomitent, teroriştii atacau “în draci” M.Ap.N, mai ales noaptea. Deşi ansamblul de clădiri nu prezenta nici una din aparentele caracteristici ale unui obiectiv cu caracter pur militar, startegi de doi bani realizaseră un dispozitiv de apărare apropiată riscant dar suficient de ermetic şi, mai ales, descurajant prin densitatea blindatelor. Cei mai competenţi comandanţi nu au considerat necesară luarea în pază a blocurilor de locuinţe ce existau de-jur-împrejurul ministerului, deşi aveau la dispoziţie suficiente forţe. Să nu-i fi dus mintea nici pe ei şi nici pe “terorişti” la posibilitatea unui atac convergent chiar cu aruncătoare de grenade ?
Aveţi idee cîte gloanţe venite din exterior au atins clădirile M.Ap.N. ? Nici eu nu ştiu, dar aş fi deosebit de interesat să aflu, mai ales pe temeiul unor costatări reale…Oricum, dispozitivul de foc din M.Ap.N. a tras, ucigător, mai mult asupra forţelor proprii aduse de la Buzău ( subunităţi ale Batalionului 404) şi de la Academia Tehnică Militară, decât asupra teroriştilor.
La vremea respectivă se afirma cu tărie că sediul M.Ap.N. ar fi fost atacat de elicoptere, dar şi de la sol, dinspre zona “Ghencea”. Peste câţiva ani de cercetări, anchetatorii au stabilit că în zona din spatele ministerului acţionaseră masiv infanteriştii Armatei I-a, sprijiniţi de un elicopter. Ciuruiseră doar o grămadă de cruci din Cimitirul Ghencea, asupra căruia lansaseră şi rachete de pe elicopter , fără a găsi prin cavouri decât pe cei plecaţi dintre cei vii…
Se mai spunea că ar fi atacat şi unităţi militare, spitale , maternităţi, centre de recoltare a sângelui, uzine, staţii de oxigen, centrale telefonice, triaje, gări, metrou, etc.
La televizor vedeam cu toţii lupte acerbe de stradă, pe timp de zi ori noaptea. Nu am înţeles niciodată cum se face că “teroriştii” trăgeau şi ziua şi noaptea cu … trasoare. Parcă erau siguri că nu prezentau decât un interes strict artistic, atâta timp cât nu erau urmăriţi, real, decât de obiectivele camerelor de luat vederi . Nu ştiu cum reuşeau să se “teleporteze”, fără a lăsa nici cea mai mică urmă, chiar atunci când scotocitorii ajungeau în locul cu pricina. Cu atât mai mult, apare ca un nonsens tactic cocoţarea “teroriştilor” în blocuri sau pe terasele acestora, când nimeni nu afirmă a-i fi văzut evacuându-se în rapel ori cu deltaplane în timp ce armata scotocea deja locaţia.
Având în vedere realitatea faptică, putem spune mai degrabă ce nu au urmărit “teroriştii”.
Cum nu a existat nici o încercare reală de atac asupra persoanelor care “făceau cărţile politice”, va trebui să admitem că noua orientare le era indiferentă, dacă nu chiar pe plac.
Tot astfel, nu au existat ameninţări reale asupra unor obiective sociale, indiferent de importanţa acestora.
Nici pe departe, nu au existat acţiuni care să vizeze salvarea cuplului dictatorial, ori perpetuarea regimului dictatorial.
Cât despre reala atacare a unităţilor militare, personal nu înţeleg de ce ar fi făcut-o. Doar pentru a determina riposte disproporţionate, soldate cu numeroşi morţi şi răniţi ? Cui ar fi folosit, în acele momente, o nouă porţie de compromitere a celor care conduceau armata, deşi aveau deja “cartonaşe galbene” primite la Timişoara şi alte localităţi?
Au urmărit cumva “teroriştii” împiedicarea victoriei Revoluţiei ?
Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Întâi de toate mişcarea revoluţionară română îşi realizase obiectivele politice în după-amiaza zilei de 22 decembrie. Cu atât mai puţin i-au interesat sectoarele economice.
*
Îdrăznesc să vă propun o modalitate puţin deosebită de analiză a acelor momente. Să încercăm să urmărim un fir cât de cât logic pornind de la efect spre cauză, iar de la cauză către autori, mobilul acestora şi beneficiari.
Astfel, singurele efecte reale şi necontestate de nimeni au fost, întâi de toate, numeroasele victime înregistrate atât în rândul populaţie civile, cât şi în rândurile formaţiunilor din cele două ministere militare implicate în acţiuni. Acestora le vom adăuga şi o serie de pagube provocate de “elanul ostăşesc” asupra unor valori inestimabile din patrimoniul naţional şi universal, prin transformarea în ruine a Bibliotecii Universitare şi a Muzeului Naţional de Artă.
Nimeni nu poate contesta faptul că aceste efecte au fost urmarea folosirii pe scară largă a tuturor categoriilor de armament, de la pistolet la tunul de pe tanc, în cursul unor ample operaţiuni militare desfăşurate de cele mai multe ori în aglomerări urbane. Rigoarea logică ne obligă să evidenţiem care au fost categoriile de persoane ce ar fi folosit armament. Întâi va trebui să avem în vedere formaţiunile M.Ap.N., cele ale M.I. şi G.P., numai primele având în dotare toate categoriile de armament utilizabile în lupte purtate la sol, pe apă ori în aer . La acestea va trebui să adăugam numeroase alte persoane , revoluţionari sau nu, care , pe diverse căi, au intrat în posesia unor arme de foc, de la pistolete, pistoale- mitralieră şi chiar arme semi-automate cu lunetă. Dintre aceşti ultimi posesori de arme,o mare parte aveau să rămână anonimi. Multe din armele astfel însuşite au fost date populaţiei de către unele cadre din conducerea unor formaţiuni G.P., ori au fost chiar sustrase din locurile de depozitare. La sediul CC, multe din armele abandonate de către foştii ofiţeri de securitate din pază au ajuns în mâinile celor mai variate categorii de persoane. Tot astfel, au existat certe situaţii în care armele ce aparţinuseră unor militari răniţi grav ori ucişi au ajuns la persoane civile.
Muniţie exista “la discreţie” mai cu seamă în locurile în care se desfăşurau acţiuni ce au implicat efective mari, ori schimbări repetate de aliniamente. La vremea respectivă s-a susţinut cu tărie faptul că teroriştii ar fi avut armament deosebit de performant, total diferit de cel din dotarea forţelor noastre armate, care folosea şi muniţie diferită. Deşi procurorii au solicitat oficial predarea de către Armată ori alte instituţii a armelor capturate şi a elementelor de muniţie recuperate, nu a fost prezentată spre identificare nici una din armele “cu o cadenţă mai mare de tragere şi cu un zgomot deosebit ”, despre care declarau invariabil mai toţi ofiţerii Armatei române . Unii dintre aceştia indicau chiar şi tipul de armă ( cel mai des fiind nominalizată fiind arma israeliană Uzi ), deşi asemenea arme erau văzute doar pe ecrane mai mari ori mai mici…Cât despre posibilitatea reală de apreciere a tipului de armă după zgomotele produse, orice afirmaţie este relativă. La similitudine de calibru si sistem de funcţionare, reala percepţie a cadenţei şi amprentei sonore este capital distorsionată de configuraţia mediului înconjurător, efectul ecoului ( produs, spre exemplu, într-un spaţiu închis de clădiri ) făcând orice apreciere egală cu o presupunere.
La cele de mai sus va trebui să adăugăm fabulaţiile cu privire la celebrele “gloanţe-widia”. Prin lansarea acestei aberaţii, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale morţii, nu erau nimic altceva decât miezurile din oţel care intrau în alcătiurea internă a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot aşa aveau să fie făcute speculaţii asupra folosirii muniţiei explozive (de tip dum-dum), de către persoane care erau fie străine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice ( la momentul străpungerii ), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajaţi într-o reală acţiune de dezinformare.
Dintre efctele imaginare preconizate de formatorii de opinie, nu s-a confirmat nici unul. Au rămas simple fabulaţii acţiunile de infestare sau otrăvire a surselor de apă, atacurile asupra televiziunii, aeroporturilor, metroului, spitalelor,etc. În schinb, oriunde au sosit formaţiuni ale M.I., ca urmare a unor prealabile solicitări de spijin formulate de sutructurile M.Ap.N., ele au fost întâmpinate cu foc nimicitor…
Consider că, vorbind despre aceste efecte imaginare, va trebui să închidem un cerc, aducînd în discuţie o cauză de o importanţă covărşitoare în desfăşurarea evenimentealor. Este evident pentru toată lumea că cea mai împortantă cauză a dezastrelor petrecute a fost diversiunea masivă realizată pe toate căile.
Pe parcursul întregii perioade populaţia a fost permanent manipulată, creindu-se impresia că mugurii democraţiei şi speranţele de mai bine ar fi fost în pericol, în mod real. Rolul esenţial l-a jucat TVRL, care a transmis în eter cele mai fanteziste şi, în acelaşi timp, alarmiste zvonuri. Aşa cum dispozitivul de apărare de la CC era condus prin staţia de amplificare, tot astfel s-a lăsat impresia că prin televiziune se conduceau efectiv mişcări masive de trupe şi operaţiuni importante.
M-am întrebat de la bun început cum de a fost posibilă omiterea de către marii comandanţi a celor mai elementare reguli privitoare la cenzura militară şi la păstrarea secretului operaţiunilor de front. Am căutat să înţeleg fenomenele petrecute chiar în incinta TVRL, punându-le fie pe nepriceperea generalului rezervist (fost comandant al Centrului Militar Judeţean Giurgiu) autodesemnat comandant al acelui obiectiv, fie pe vreun elan de moment al prezentatorilor de profesie şi a personajelor perindate pe acolo. Delirul pare însă a fi cuprins cu mult mai multe capete.
Orice comandant militar cu minimă pregătire cunoaşte care este importanţa factorului psihologic în acţiunile de luptă. Cu atât mai mult, aceste imperative erau cunoscute gralilor. Guşe şi Stănculescu, precum şi celorlalţi componenţi ai M.St.M. şi calalalte eşaloane.
Este incredibilă indiferenţa ucigaşă ce s-a manifestat faţă de permanenta acţiune de măcinare a nervilor, de răspândire a terorii la nivelul trupelor.
Măcar acum va trebui să se afle că trupele au fost supuse unui adevărat război psihologic purtat nu de “terorişti” neidentificaţi, ci de către comandanţii direcţi şi de eşaloanele superioare. În modul cel mai brutal, trupei i-a fost indusă o puternică temere, care, suprapusă peste oboseala acumulată, a generat o stare de stres deosebit. În atari condiţii, chiar dacă s-ar fi dorit, circuitul de transmitere a ordinelor şi, mai ales, capacitatea acestora de a circumscrie acţiunea militarului-individ la voinţa comandantului, a fost anihilat. Cel mai des întîlnit efect al acestei situaţii-premiză a fost deschiderea necontrolată a focului, în absenţa unui ordin şi pe ţinte alese de liberul arbitru al fiecărui purtător de armă. Practic, au existat nu puţine locuri şi momente în care fiecare a “luptat” pentru sine, împotriva tuturor…Cred că, alături de insuficienta pregătire a contingentului încorporat în toamna anului1989, aceasta este una din explicaţiile atât de numeroaselor cazuri de împuşcare a unor civili nevinovaţi, dar şi a multor militari.
Cine avea însă posibilitatea să efectueze acele masive acţiuni specifice “războiului psihologic” ?
Categoric răspunsul trebuie căutat la nivelul organismelor specializate în asemenea acţiuni. La acel moment trebuie să fi existat trei paliere pe care acţionau compartimente a căror menire era diversiunea. La nivelul “societăţii civile”, conducerea fostului partid-stat dispunea de o puternică structură de propagandă, aptă să manipuleze o bună parte din populaţie prin intermediul mijloacelor mass-media şi al transmiterii mesajului de la un om la altul. Nu am date care să-mi permită aprecieri asupra numărului ori identităţii celor care lucrau la nivelele inferioare – radio, televiziune, presă scrisă, arte, etc.
Cred însă că ar fi o naivitate să considerăm că aceşti “formatori de opinie” ar fi devenit, instantaneu, “consumatori de gogoşi”. Fiecare dintre aceşti “trâmbiţaşi” aveau capacitatea intelectuală şi profesională de a anticipa efectul unui zvon şi, în deplină cunoştinţă de cauză, au acţionat intens alături de autenticii revoluţionari de al căror gir s-au folosit cu abilitate. Aceştia, aveau să se manifeste şi ulterior, într-o nouă “cântare a României”, desfăşurată în plan politic.
M.I. dispunea de structuri deosebit de bine pregătite şi dotate, dar nu ştiu să fi rezultat indicii care să ne permită să apreciem că acestea ar fi desfăşurat activităţi specifice. Dacă admitem ca veridic tot ceea ce s-a spus despre traseul urmat de către perechea dictatorială până a ajunge în U.M. din Târgovişte, este logic că structurile de conducere ale M.I. ar fi trebuit să cunoască toate aspectele legate de adevărata detenţie a soţilor Ceauşescu. Abţinerea de la orice acţiune care ar fi putut fi apreciată ca având drept scop salvarea dictatorului ne conduce spre concluzia potrivit căreia M.I., inclusiv DSS, nu urmărea perpetuarea vechiului regim.
De altfel, după participarea directă la represiune a forţelor M.I., gral. I. Vlad a încercat să conlucreze cu factorii de conducere ai M.Ap.N. în termeni aparent corecţi şi loial faţă de revoluţie, până spre 24 decembrie. Fără nici un act de opoziţie, forţele M.I. au permis preluarea TVRL, precum şi a tuturor obiectivele deosebit de importante ce le aveau în pază.
Încă din primele momente după victoria revoluţiei, grupa operativă a M.I. a transmis către toate structurile ordinul de încetare a oricărei activităţi contrare voinţei poporului şi de colaborare cu M.Ap.N.
Practic, din seara de 22 decembrie securitatea a fost anihilată, ca formă de activitate represivă, fiind trecută în subordinea M.Ap.N. Fără excepţie, sediile au fost ocupate iar militarii dezarmaţi.
Şi-au încetat activitatea serviciile de filaj, s-au deconectat toa
Teodor
 
Mesaje: 4
Membru din: Joi Dec 22, 2005 11:42 am
Localitate: bucuresti

Mesajde Teodor » Vin Dec 23, 2005 5:48 am

Tehnica,bat-o vina! Nu prea le am cu IT-ul...
"... Şi-au încetat activitatea serviciile de filaj, s-au deconectat toate istalaţiile de ascultare şi supraveghere, s-au preluat arhivele. În Bucureşti şi în alte mari oraşe, viitoarele personalităţi şi-au “recuperat” dosarele de urmărire. Eşaloanele fostei Miliţii au fost trecute sub conducerea comună a reprezentanţilor puterii provizorii şi ai M.Ap.N.
Cei care însă au orchestrat “simfonia” diversiunii” şi “au tras cele mai mari tunuri” cred că au fost chiar structurile specializate ale M.Ap.N., în a cărui componenţă se găseau o Direcţie de Informaţii, unităţi specializate în cercetare-diversiune, dar şi subunităţi de cercetare în majoritatea celorlalte unităţi. La acestea cred că ar trebui adăugaţi chiar şi unii specialişti din cadrul Consiliului Politic Superior al Armatei, care trebuie să fi avut în componenţă şi compartimente de propagandă apte să desfăşoare acţiuni specifice în situaţii de criză.
Deşi cu mare reticenţă şi numai parţial s-a recunoscut implicarea în operaţiuni a militarilor specializaţi în cercetare-diversiune, acest lucru s-a petrecut indubitabil şi pe o scară mare. Din cele cunoscute de mine, rezultă că militarii Bat. 404 Buzău a fost angrenaţi în adevărate lupte cu dispozitivul de pază al M.Ap.N.
Cum s-a ajuns la o asemenea situaţie îmi este greu a răspunde, neefectuând cercetări în respectiva cauză. Să fi existat un asemenea grad de incompetenţă în cadrul ministerului încât să nu fi fost posibilă recunoaşterea şi cooperarea în condiţii de siguranţă ? Oare nu cumva cei din minister manifestau reticenţă faţă de o forţă cu o capacitate redutabilă de luptă, dar subordonată gralului. Guşă, care din motive neelucidate încă a ales ca “reşedinţă” sediul CC-ului ? S-au nu mai avea nici un rost ca acei militari de elită să verifice blocurile din împrejurimi, cunoscîndu-se deja fapul că nu existau “terorişti”… S-ar putea face speculaţii şi pe tema unor divergenţe reale între “centrele de comandă militară” existente în acele momente. În anchetele efectuate la Brăila am constatat existenţa unor reale stări de animozitate, neîncredere şi, uneori, chiar ostilitate între diferiţi comandanţi.
Deşi pare greu de crezut, probele atestă faptul că, din motive aparent inexplicabile, o mare perioadă de timp comandanţi din eşaloanele de la Bucureşti nu au fost în măsură a răspunde comenzii Diviziei din Brăila la înterbări lămuritoare decât prin năucitoarea formulă “ Descurcă-te şi tu cum poţi ”…
O situaţie şi mai aiuritoare am găsit-o la o unitate din subordinea directă a Comandamentului Artileriei. În ziua de 25 decembrie( !!), atunci când comandantul de unitate a luat legătura cu şeful său, i s-a recomandat “ Să nu aibe încredere în nimeni, iar la nevoie, să lupte la tun ”…
Întâmplător sau nu, această unitate de artilerie stârnise neîncrederea comandantului Diviziei din Brăila( col. N. Rizea), într-o asemenea măsură încât, în noaptea de 26/27 decembrie, a ordonat o pândă executată de o formaţiune specializată în cercetare. Misiunea s-a transformat într-un fiasco total, cu un schimb acerb de focuri în care a căzut o grupă dintr-o a treia unitate. Până la dimineaţă “câmpul de luptă” avea să se umple de morţi şi de răniţi, militari dar şi civili.
În acelaşi sens, în zilele imediat următoare căderii dictaturii, au existat relaţii încordate între acelaşi comandant de divizie şi gral. M. Pancea ( la acea dată, doar comandant al Centrului Militar Judeţean Brăila), care, se pare că purtat de elan revoluţionar a ajuns tocmai la Galaţi, unde ar fi încercat a prelua comanda unei unităţi de tancuri. Pentru acest motiv a fost dezarmat şi reţinut, până la clarificarea situaţiei…
Am considerat şi încă mai consider că, în acele momente, au existat reale fricţiuni chiar în aparentul “bloc de granit” ce se dorea a fi Armata. Faptul că asemenea “piste” nu au format interesul procurorilor excede posibilitatea mea de apreciere, mai ales că, la vremea respectivă, încercările de aprofundare ( chiar şi numai pe zona Brăila) au fost stopate.
Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi în ceea ce priveşte cercetările pe care le-am făcut spre a stabili reala implicare în evenimente a unei pseudo-formaţiuni militare constituită prin preajma ultimului Congres al PCR şi denumnită “lotul sportiv al Armatei a II-a”. Fără a intra în amănunte, s-a constatat că, din seara de 22 decembrie, componenţii acestui “lot” au executat misiuni specifice cercetării pe timp de zi şi de noapte, în haine civile ( echipament sportiv), dar având asupra lor armament adecvat misiunilor şi purtat ascuns( pistoale-mitralieră cu pat rabatabil).
Au existat oare şi au acţionat asemenea “loturi” şi în alte localităţi cu puternice garnizoane ?
Am părerea că o sumedenie de oameni – mai mult ori mai puţin implicaţi în acele momente de foc – păstreză o justificată suspiciune cu privire la multitudinea de “coincidenţe nevinovate” în cursul cărora efective din organica M.I. au fost aduse în faţa unor putrenice dispozitive M.Ap.N. şi supuse unuor nejustificate tiruri nu doar provocatoare, ci mai ales nimicitoare. Asemenea “regretabile disfuncţionalităţi” au avut loc în prea multe locuri şi într-o perioadă prea scurtă de timp: sediul C.C., Inspectoratul M.I. Sibiu, Aeroportul Otopeni, sediul M.Ap.N., Str. Lemnei, sediul Prefecturii Brăila, zona “cazonă” a mun. Buzău…
Cele de mai sus nu fac nimic altceva decât să conducă spre o concluzie privitoare la reala existenţă a unor acţiuni diversioniste întreprinse chiar de unele componente ale M.Ap.N.
Ele se adaugă celor desfăşurate la nivel global, prin intermediul TVRL.
Cunoscute fiind aberaţiile lansat atunci de diverse persoane, întărite şi de afirmaţiile “revoluţionarilor de profesie”, devine mai mult decât legitimă suspicionarea comandanţilor Armatei care nu au luat nici o măsură de stopare a acţiunilor diversionoste. Este evident faptul că nu era posibilă suprimarea transmisiilor tv., dar existau suficiente metode de “periere” a noianului de gogoriţe trâmbiţate de indivizi loviţi de streche. Transmiterea pe post a unor zvonuri, urmată în mod firesc de teroare psihologică, a fost continuată de o multitudine de acţiuni desfăşurate pe plan local. În mai toate garnizoanele, fenomenele din Bucureşti s-au repetat aproape identic, psihoza “teroriştilor” cauzînd cu mult mai multe victime decât însăşi represiunea.
Fără a nega primirea reală a unei avalanşe de apeluri alarmiste la unele centre de comandă, prin intermediul telefoanelor, se pune totuşi o serie de legitime întrebări.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva Armata a fost doar victima unei acţiuni diversioniste purtată de forţe ostile. Răspunsul la această ipoteză nu poate fi dat decât după lămurirea altor “enigme”…
Astfel, cum se face că, în ciuda nesiguranţei maxime, s-au angajat pe bandă rulantă acţiuni ample, fără cea mai mică grijă pentru o cât de sumară dar prealabila verificare a veridicităţii celor afirmate ? Forţe şi mijloace existau, la nivelul unităţilor şi subunităţile de cercetare. Erau oare acestea “ocupate cu lucruri mai serioase” decât cele de asigurare a informaţiilor vitale pentru purtarea oricărei acţiuni militare ?
Sau, cum au fost posibile cazuri de pătrundere în dispozitivele militare preexistente şi aparţinînd unor alte unităţi, fără luarea celor mai elementare măsuri de asigurare a informării şi cooperării ? Să nu fi cunoscut comandanţii nici măcar amplasamentele unităţilor din garnizoană ori faptul că toate obiectivele social-economice şi de stat erau luate în pază armată încă din după-amuaza de 22 decembrie ?
Cum a fost posibilă admiterea acelor numeroase situaţii în care, acţiunile desfăşurate de militari erau, practic, dirijate de către civili ? Sunt de notorietate mondială imagini în care persoane necunoscute de pe stradă dirijează tirul militarilor asupra unor clădiri în care aveau să moară oameni obişnuiţi şi nicidecum “terorişti”.
Oare toate cadrele active, de la plutonier la general, uitaseră peste noapte cele mai elementare dispoziţii din regulamentele de luptă ?
Personal apreciez că răspunsul la aceste ultime întrebări este crucial.
Va trebui să constatăm măcar faptul că, în ipoteza admiterii ca reale a “premizelor” de mai sus, soarta ţării s-a aflat pe mâinile unor “iluştrii ostaşi” ce aveau să primească ulterior mai multe stele de general decât au primit cei care au luptat, cu adevărat, pe fronturile celui de al doilea război mondial !
O asemanea concluzie nu pare realistă. Ea în sine este idioată…
Atâta timp cât diversiunea televizată a fost permanent alimentată, primind chiar şi “sprijinul” direct al personalităţilor politice componente din structurile provizorii, cu greu putem evita concluzia că acest fenomen nu era alatoriu, ci era orchestrat şi chiar instituţionalizat.
În atari condiţii, diversiunea apare ca rod al activităţilor desfăşurate chiar de specialişti din interiorul acelor structuri care, în mod firesc ar fi trebuit să facă eforturi pentru a o limita şi înlătura.
Pentru a sesiza care erau autorii morali ai acesteia şi cei direcţi, este relevant a observa care au fost beneficiarii stării de haos creată în acele zile, mai precis cei ale căror deziderate nu ar fi putut fi obţinute pe o cale firească. Indiciile găsite în mii de documente (exclusiv din cauzele penale instrumentate), coroborate cu desfăşurarea faptelor, permit o înşiruire de factori legaţi între ei, interdependenţi.
Pe baza acestora voi exprima o ipoteză, fără a fi în măsură să o consider mai presus de alte opinii anterior exprimate
Dacă părerea mea are vreo importanţă, am să încerc să creionez o variantă de “scenariu”:
- momentul 22 decembrie găseşte conducerea Armatei dispersată pe teritoriu – gral. Guşe (comandant al operaţiunilor efective, în virtutea fucţiei de şef al M.St.Maj. şi prim-adjunct al ministrului apărării) aflat încă “în miezul problemei”, la Timişoara; gral. V.A. Stănculescu ( la rândul său, adjunct al ministrului apărării naţionale ) aflat sediul CC, în prajma dictatorului rămas fără ministru “de război” taman când avea mai mare nevoie.
- informat precis asupra stării reale a lucrurilor şi dotat cu “simţ de orientare”, gral. V.A.Stănculescu, pe baza prerogativelor ce le avea, pregăteşte şi realizează (în colaborare cu gral. I. Vlad) “salvarea” dictatorului şi punerea lui la păstrare.
- apoi se retrage la sediul M.Ap.N., unde avea la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru conducerea Armatei; de aici avea să-şi folosească abilităţile reale şi să se ocupe în principal de problemele legate de verificarea, acceptarea şi acordarea girului Armatei unor noi lideri politici, dispuşi să acorde impunitate pentru cei implicaţi în represiune (oferind evntual, la schimb, perechea dictatorială).
- gral. Guşe, sosit mai târziu în Bucureşti, acceptă un rol aparent secundar (poate şi pentru faptul că era conştient de incapacitatea de a “negocia” aspecte politice) mergând la CC; aici, după ce a constatat personal ostilitatea populaţiei faţă de conducătorii represiunii, avea să fie în miezul evenimentelor care au dat tonul la cacialmaua “teroriştilor”- singura posibilitate de a deturna istoria şi de a transforma ceata de comandanţi ai represiunii în… “luptători-eroi pentru salvarea Revoluţiei”.
- cei doi generali orchestrază o amplă operaţiune diversionistă, ajutaţi de formatori de opinie mai mult ori mai puţin cunoscuţi, prin intermediul căreia “se scot basma curată”, dar mai realizează şi alte deziderate: acela de a ţine masele cât mai departe de locurile în care se făceau cărţile politice, precum şi pregătirea psihologică pentru acceptarea evoluţiile ulterioare(bazate pe lozinca “Armata e cu noi !”).
- pas cu pas, foştii “tovarăşi de arme” din Timişpara, care aveau suficiente cunoştinţe despre reala implicare în represalii, sunt îndepărtaţi fie fizic (vezi căderea inexplicabilă, sub focul propriilor forţe, a elicoterului care-i transporta la Bucureşti pe gralii. M.I. Nuţă şi Mihalea, deja declaraţi unici represori şi arestaţi), fie mai delicat, cum a fost cazul gral. I. Vlad; tot astfel, încă din seara de 22 decembrie conducerea armatei şi aceea politică provizorie vor declara că forţele M.I. desfăşoară acţiuni teroriste;
- apoi, bănui că abilitatea îl determină pe gral. V.A. Stănculescu să aducă în fruntea M.Ap.N. un om care părea dispus “să pape momeala” unei funcţii la care aspirau toţi generalii; aşa se face că gral. Militaru ajunge ministru, deşi se cunoştea faptul că era “vulnerabil”, dar nu participase la tentativele de înăbuşire a revoltei; represorii se retrag spre posturi mai potrivite, dar rămânând tot timpul în imediata apropiere a puterii politice şi militare, direct ori prin “ucenici”.
- gral. V.A. Stănculescu , convins fiind că moartea lui Ceauşescu va mulţumi populaţia supusă la represiune şi o va determina să “scape din vedere” conducerea M.Ap.N., colaborează cu noul grup de putere provizorie, format din persoane care au hotărât moartea dictatorului; procedează în mod direct la organizarea “procesului” de la Târgovişte şi la execuţia cuplului dictatorial, convins fiind că orice ulterioară răspundere pentru acest act pripit, chiar şi numai morală, avea să cadă în sarcina magistraţilor militari.
- tot din acest context a făcut parte şi transformarea în “erou” a gralului. V.Milea, premiză în lipsa căreia toţi cei care, din ordinul lui Ceauşescu, acţionaseră cu “elan şi devotament revoluţionar” faţă de “elementele degradate şi huliganii” din localităţile ce au cunoscut operaţiuni represive, ar fi ajuns la groapa istoriei alături de Milea, via tribunale militare.
Pe parcursul a câtorva zile s-au depus eforturi madiatice disperate pentru “recuperarea” onoarei ministrului V. Milea. Moartea sa, acum atât de contestată, a fost transformată într-un gest de suprem eroism, deşi survenea după aproape o săptămână de activitate acerbă pentru “apărarea cuceririlor revoluţionare şi a comandantului suprem”, alături de ceilalţi factori de răspundere din ministerul ce îl conducea, din M.I. şi alte cadre de înaltă decizie din structurile de partid.
Cu toată condescendenţa pentru membrii familiei sale, în nici un fel răspunzători de faptele fostului ministru M.Ap.N., este greu pentru un om raţional şi pentru cei care-şi plîng adevăraţii martiri să admită terfelirea unuia dintre momentele cruciale al istoriei acestui popor şi a celor care au murit de “glonţul patriei,cel dulce ca mierea”…
Din punctul meu de vedere, vinovăţia gral. V. Milea în faţa moralei, a legii şi a istoriei este de necontestat. Oricum ar fi plecat spre tărâmul umbrelor, avea să fie aşteptat de cei căzuţi sub gloanţe pornite din arme, în urma ordinelor sale…
Practic, “păpuşarii” au încercat să transforme o serie de circumstanţe privitoare la decesul gral. V. Milea într-o problemă de fond pentru revoluţia română.
Pentru ipoteza în care afirmaţiile mele nu par credibile, menţionez faptul ca în cursul cercetărilor întreprinse la Brăila am regăsit ordinele ministrului apărării naţionale într-o Dispoziţia de luptă ( din perioada 16-18 decembrie 1989) transmisă de Divizia din Brăila către unităţile subordonate:
- în cazul intervenţiei asupra coloanelor de demonstranţi, comandanţii se vor adresa cu voce puternică, vor soma – inclisiv cu foc de avertisment, iar în final vor trage la picioare;
- formaţiunile care vor interveni în astfel de situaţii, vor evita acţiunile la capetele coloanelor ( unde pot fi copii şi femei ), şi vor bloca coloanele acţionând cu trupa şi tehnica de luptă din flancuri, din spate ori de pe străzi laterale;
- formaţiunile vor avea asupra lor armamantul de infanterie şi muniţia aferentă…
Actele de comandă şi faptele gral. V Milea nu sunt ficţiuni, “ipoteze de lucru” sau aberaţii.
În timp ce morţii Timişoarei erau arşi şi apoi aruncaţi în canalele Bucureştiului , gral. V. Milea era înhumat cu un fast mai mult decât deplasat…
Din punctul de vedere al celor aici antamate, problema esnţială este aceea a stabilirii “beneficiarilor” mitizării unui om care, prin mlaştina dictaturii, a ajuns să ordone “foc” împotriva semenilor săi care îşi cereau cele mai elementare drepturi. Fără nici o discuţie, toate acţiunile întreprinse de armată în perioada 15 decembrie – 22 decembrie (orele 08.00) au fost conforme ordinelor sale, chiar el fiind acela care a comandat şi coordonat acţiunile din noaptea de 21/22 decembrie…
Avea să folosească această manevră celor deja împuşcaţi ori striviţi sub şenile ? Răspunsul este categoric NU.
Avea să folosească realizării vreunui obiectiv de importanţă vitală pentru existenţa naţiunii şi statului român ? Putem răspunde, cu certitudine, NU.
Mai rămâne o variantă: aceea a interesului meschin al celor care, în stradă, ordonaseră “foc” sau trăseseră asupra unor oameni neînarmaţi, care nu erau nici “terorişti” şi nici “huligani”. Dacă doriţi, o mână de generali şi ofiţeri zeloşi, care fie au crezut cu adevărat în justeţea celor propăvăduite de “geniul Carpaţilor”, fie s-au temut să refuze ordine despre care ştiau că erau ucigaşe ori socotiseră că le sosise “momentul de glorie”, au apreciat că primul pas către salvarea lor era transformarea în erou a căpeteniei ce le dăuse criminalul ordin executat de ei.
Raţionamentul nu este un exemplu de “diamant”. S-a dorit şi, în condiţiile totalei “originalităţi” a societăţii române, s-a obţinut acreditarea ideii că nu pot fi răspunzători de moartea vreunui om cei care au fost conduşi de un erou…
Toate cele de mai sus, s-ar putea reduce la un enunţ format din câteva cuvinte: spre a se salva de răspunderea penală pentru participarea directă la acţiunile de represiune anterioare fugii dictatorului, conducerea M.Ap.N. a conceput şi a efectuat o amplă acţiune de diversiune, creind în rândul maselor şi propriilor militari falsa impresie a unor acerbe lupte împotriva unor imaginari “terorişti-adversari ai revoluţiei”.
Jocul cu moartea la care au participat miile de militari în termen, subofiţeri şi ofiţeri (nevinovaţi de anterioara represiune), alături de populaţia civilă, a avut menirea de a crea convingerea că tocmai generalii vinovaţi de organizarea, conducerea şi executarea represiunii ar fi fost “oamenii providenţiali” care, “prin acte de eroism şi sacrificiu”, ar fi “salvat” Revoluţia…
Faptul în sine este cu atât mai periculos cu cât el a condus direct la înregistrarea unui număr de victime cu mult mai mare decât însăşi represiunea comunistă, măsluind cu neruşinare adevărul şi istoria, batjocorind memoria adevăraţilor eroi.
O statistică macabră arată faptul că acţiunile de represiune s-au soldat cu 163 de morţi şi 1.107 răniţi, în Timişoara, Caransebeş, Lugoj, Sibiu, Cisnădie, Cluj, Cugir, Tg. Mureş şi Bucureşti.
Nu există dubii asupra faptului că aceste victime au rezultat ca urmare a deschiderii focului de către forţele de represiune ori violenţelor comise pentru reţinerea demonstranţilor şi “anchetarea” acestora.
Violenţele simple, ce nu au necesitat îngrijiri medicale deosebite au fost rapid amnistiate, astfel că bătăuşii-reprimatori s-au bucurat din plin de “atenţia” noilor structuri de putere.
Mai rămân însă nerezolvate o serie de probleme legate de deschiderea focului asupra maselor mari de demonstranţi…
Să ne întoarcem la celebrele teleconferinţe prezidate de către dictatorul Ceauşescu. În timpul celei din 17 decembrie, fostul comandant suprem cerea să se facă uz de armă. Dar poate cineva să arate că dictatorul ar fi ordonat să se deschidă focul asupra unor mase de demonstranţi neagresivi, deci asupra muncitorilor în care avea atâta încredere ?
Întors în ţară după vizita din Iran, el justifica folosirea armelor de către “unităţile militare” care s-ar fi apărat în faţa atacurilor declanşate la Timişoara de grupuri ostile, în seara de 17 decembrie.
Ştia oare,în acele momente, că în realitate acele “grupuri ostile” nu erau nici terorişti, nici fascişti, nici agenţi străini, ci doar populaţia civilă a Timişoarei ?
A fost cumva dezinformat asupra realităţii acestor aspecte esenţiale?
Cine şi de ce ar fi putut să-i raporteze o situaţie faptică neconformă adevărului?
Să fi fost gen. V. Milea amestecat în asemenea “răportări”, pentru care la scurt timp avea să fie etichetat ca trădător ?
În cursul “procesului” Ceausescu a negat acuzaţia de a fi ordonat să se tragă în popor, după cum a negat şi acuzaţia de a fi ordonat acţiunile terorist-diversioniste invocate de rechizitor…
Mai apoi, în teleconferinţa din seara de 21 decembrie, avea să jongleze cu abilitate, pe de o parte cerând a nu se ajunge la folosirea armelor, iar pe de altă parte ordonând “nimicirea conspiraţiei”.
Toate aceste probleme nu vor putea fi soluţionate pe deplin, Ceauşescu duncând cu sine în mormânt şi adevărurile supărătoare pentru cei care în acele zile si-au manifestat “plenar” ataşamentul faţă de el.
Decontul diversiunii orchestrată pentru salvarea “eroilor” se ridică la 913 morţi şi 2.192 de răniţi, peste ale căror cruci şi suferinţe au răsărit zeci de mii de “revoluţionari”.
Şi pentru că am amintit de “procesul” perechii dictatoriale, este poate cazul ca măcar în câteva fraze să mai desluşim o serie de aspecte ciudate. Pentru cei care nu au văzut nici o înregistrare a mascaradei judiciare şi a execuţiei voi încerca să punctez unele din reperele controversate:
- Ceauşescu era acuzat de comiterea infracţiunii de acte de diversiune, formulare la modă în acele momente, dar fără niciun suport material;
- în cursul procesului instituţia dreptului la apărăre a fost decăzută din cele mai elementare forme de manifestare, unul din avocaţi fiind mai virulent ca procurorul iar cel de al doilea “decretând” …rămânerea definitivă a hotărârii;
- completul de judecată a nesocotit grav dispoziţiile legale referitoare la dreptul de recurs şi cele privitoare la punerea în executare a pedepsei capitale;
- deşi s-a afirmat constant faptul că execuţia ar fi avut loc imediat, există indicii că , la momentul execuţiei Ceauşescu ar fi fost diferit îmbrăcat;
- primele imagini ale “execuţiei” încep cu rafale de arme automate trase în partea stângă a locului în care se aflau cele două cadavre, camera panoramând apoi spre dreapta;
- numai cadavrul Elenei Ceauşescu prezintă urme de sânge, cu menţiunea că dâra scursă din craniu este atât de consistentă încât esta aptă se indice o mare perioadă de timp de la producerea leziunilor şi până la momentul filmării;
- absenţa oricărei pete de sânge de pe cadavrul lui Ceausescu, deşi pantalonii purtau multiple urme de împuşcare în zona abdominală, indică faptul că tragerile s-ar fi putut executa după decesul său din alte motive, într-un interval de 1-2 ore.
Aceste minimale aspecte par să întărească ipoteza că procesul nu a fost decât un alt episod macabru al diversiunii menită să conducă, printre altele, şi la înlăturarea fizică a persoanelor care ar fi putut contrazice serios ulterioarele susţineri ele unor “eroi”.
Executarea acestuia a fost doar urmarea hotărârii luate la M.Ap.N. de grupul de “revoluţionari”, ori reprezenta şi aducerea la îndeplinire a unei comenzi de la Moscova, evident deranjată de ultimele reacţii ale dictatorului faţă de pactul sovieto-german prin care Basarabia fusese răpită în ajunul celui de al doilea război mondial ?"
Teodor
 
Mesaje: 4
Membru din: Joi Dec 22, 2005 11:42 am
Localitate: bucuresti

Următorul

Înapoi la Revolutia din decembrie

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron
<<< Piata Universitatii 2009