Sectorul CIVES
 
 

A. Stoenescu - Istoria loviturilor de stat, v. IV (II)

Forum:
Dedicat relatarilor, discutiilor si actiunilor legate de revolutia din decembrie 1989, confiscarea ei ulterioara si ascunderea urmelor si adevarului.

Moderator: Marius

A. Stoenescu - Istoria loviturilor de stat, v. IV (II)

Mesajde Marius » Lun Apr 03, 2006 11:49 pm

Încep comentariul la cartea lui Stoenescu deocamdată doar cu primul capitol. Încurajez şi pe ceilalţi forumişti să comenteze această carte (şi oricare altă carte despre revoluţie)

SECURITATEA ÎN REVOLUŢIA DIN 1989, DUPĂ PĂREREA LUI ALEX STOENESCU

Comentariu la capitolul „Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din cartea „Istoria loviturilor de stat din România – vol. IV (II)”, Editura Rao 2005, de Alex Stoenescu

După „Istoria loviturilor de stat – vol. 4 (I)” publicat în 2004 la Editura Rao, carte pe care am comentat-o deja pe forum viewtopic.php?t=84 sub titlul „Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu”, cît şi în volumul meu „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional” (Editura Marineasa 2005), Alex Stoenescu publică al 2-lea volum de analiză a revoluţiei din 1989 – „Istoria loviturilor de stat – vol. 4 (II)”.

Găsim aici aceeaşi încercare de reabilitare a Securităţii pe care am observat-o în primul volum. Generalului Iulian Vlad, şeful securităţii, i se atribuie acţiuni revoluţionare: „în dimineaţa de 18 decembrie 1989 se execută ordinul generalului Iulian Vlad de eliberare din arestul Securităţii (Rahova) a celor reţinui sau arestaţi fără hotărîre judecătorească” (pag. 14). Ce a fost la Rahova nu ştim exact, dar ştim că la Timişoara erau o mulţime de reţinuţi fără hotărîre judecătorească, care nu au fost eliberaţi, iar securiştii timişoreni, subordonaţi generalului Vlad, i-au anchetat. Aceeaşi securişti au anchetat chiar şi răniţii din spitale, iar şeful Securităţii Timiş, colonelul Traian Sima, a fost condamnat penal pentru arestările nelegale din 1989. Iulian Vlad însuşi s-a implicat în 21 decembrie 1989 în reţinerea nelegală a lui Dumitru Mazilu (a fost şi condamnat pentru asta), astfel că imaginea de persoană preocupată de respectarea legalităţii socialiste, pe care Stoenescu vrea s-o creeze despre Iulian Vlad, nu este reală. În ciuda acestor fapte, Stoenescu afirmă că „securitatea este singura instituţie care nu a trecut de la represiune la sprijinirea revoluţiei, neparticipînd la represiune (sau acoperindu-şi perfect operaţiunile) şi favorizînd căderea lui Ceauşescu” (pag. 20). Afirmaţia e greşită în toate aspectele, căci Securitatea a participat la represiune, nu a izbutit să-şi acopere perfect acest lucru – dovadă condamnările penale ale şefilor Securităţii de după revoluţie, iar în 22 decembrie a trecut ca toţi oportuniştii la sprijinirea revoluţiei. Credem că şi eliberarea reţinuţilor de la Rahova este o poveste, căci Petre Mihai Băcanu, care a fost încarcerat acolo, nu a remarcat aşa ceva.

Stoenescu atribuie Securităţii intenţii pe care aceasta nu le-a avut niciodată, precum „sprijinirea unei reforme politice declanşate de Nicolae Ceauşescu, apoi fără el, dar cu estimarea şanselor de apariţie a unui nou lider (în ordine: Nicu Ceauşescu, un lider comunist din C.P.Ex., Ion Iliescu)” (pag. 20-21). Nu ni se oferă nici cea mai mică dovadă că securitatea a mizat, înainte ca stihia mişcării populare din 1989 să facă căderea lui Ceauşescu previzibilă, pe vreun alt conducător al statului. În întreaga analiză a lui Stoenescu lipseşte un element esenţial care a determinat comportamentul securiştilor din 1989: frica. Frica faţă de popor, care devenise mai mare decît frica faţă de şefi. În 22 decembrie 1989, în faţa sutelor de mii de oameni ieşiţi în stradă, după ce se aflase şi despre securiştii linşaţi la Cugir, nădragii multor securişti deveniseră căcănii şi purtătorii lor nu ştiau în ce gaură de şarpe să se ascundă. Acesta este motivul lipsei de rezistenţă manifestate de securişti în acea zi, nicidecum manevrele subtile ale lui Iulian Vlad sau comploturile începute cu 20 de ani în urmă prin parcul Cişmigiu. Alex Stoenescu ar fi trebuit să ştie asta, căci a prefaţat cartea securistului Nicolae Mavru – „Revoluţia din stradă” (Editura Rao 2004), carte care, deşi musteşte de ură faţă de revoluţie şi revoluţionari, descrie foarte corect frica pe care securiştii au resimţit-o în faţa sutelor de mii de demonstranţi.

„Dacă Securitatea ar fi dat ea lovitura de stat, ar fi devenit automat partener de dialog şi mai mult ca sigur ar fi existat o negociere a viitorului instituţiei. Vîrfurile Securităţii nu au făcut acest gest pentru că trebuiau să de mîna cu KGB-ul. Din punct de vedere istoric, acesta rămîne un act patriotic” (pag. 35), mai scrie Stoenescu. De neînţeles de unde convingerea autorului că pe securişti îi preocupau noţiuni abstracte precum patriotismul. Caracteristica principală a lucrătorului de securitate din 1989 era pragmatismul, urmărirea interesului personal, nicidecum vreo ideologie anume, indiferent care ar fi aceasta (de aceea nu cred nici în teoria securiştilor fanatici ceauşişti). Refuzul de a acţiona împotriva lui Ceauşescu nu se datorează vreunei reticenţe de a colabora cu KGBul, ci nedorinţei de a se implica în activităţi riscante care le-ar pune în primejdie statutul, adică tocmai lipsei de patriotism, indiferent cum ar fi această noţiune înţeleasă. Este absurd să se pretindă că regimul Ceauşescu, caracterizat prin minciună generalizată, ar fi avut vreo bază ideologică. Oare minciunile despre recoltele de grîu de 8000 kg/ha sînt un lucru lăudabil din punct de vedere „naţionalist” şi condamnabil doar din punct de vedere „KGB-ist”?

„Ataşamentul demonstrativ al populaţiei la politica lui Nicolae Ceauşescu” despre care vorbeşte Stoenescu (pag. 37) este doar o ficţiune propagandistică, pe care ne miră să o regăsim la 16 ani de la revoluţie. Unele afirmaţii despre antisovietismul lui Ceauşescu ar trebui totuşi argumentate. De pildă, nu cred că România lui Ceauşescu „hărţuia la ONU” Uniunea Sovietică, cum aflăm la pag. 37.

„Securitatea naţionalistă a României comuniste s-a destructurat violent” este marea mîhnire a lui Alex Stoenescu (pag. 39). O mîhnire neîntemeiată totuşi, căci, chiar dacă Departamentul Securităţii Statului a fost desfiinţat prin Decretul nr. 33 din 31 decembrie 1989, o mare parte dintre foştii securişti au fost preluaţi de SRI. Chiar în cărţile lui Stoenescu găsim pilde de foşti securişti trecuţi la SRI, consideraţi surse importante de informaţie. Asupra conducerii Securităţii, KGB-ul avea o „influenţă nulă” (pag. 40).

Pentru a-l înfăţişa pe şeful Securităţii, Iulian Vlad, în lumină favorabilă, Alex Stoenescu minte, dar minciuna e neîndemînatică, se poate descoperi prin simpla comparaţie a afirmaţiilor de la diferite pagini ale cărţii. „În 15 ani de zile, cu excepţia lui Silviu Brucan, nimeni nu-l acuză de ceva pe generalul Iulian Vlad” (pag. 60), dar la pag. 49 recunoscuse că Vlad a fost acuzat de justiţie, care i-a dat în total aproape 25 de ani închisoare. Prin contopirea pedepselor şi reduceri pentru bună purtare şi vîrstă înaintată, Vlad a executat doar 4 ani.

Uneori, în cercetările sale, Stoenescu se împiedică de adevăr, dar se ridică şi trece mai departe fără să se oprească. De pildă, relatează discuţia sa cu fostul director SRI Virgil Măgureanu, care i-a relatat: „Eu am citit rapoartele Securităţii române din toamna lui 89. Erau foarte departe de adevărul celor ce urmau să se întîmple” (pag. 62). Stoenescu replică: „Este surprinzător ceea ce spuneţi, pentru că generalul Vlad, în audierile lui şi în procese, afirmă că lucrurile astea erau cunoscute, ştia şi localităţile unde trebuia să se întîmple şi le-a numit” (pag. 62-63), iar apoi îi explică lui Măgureanu ce discuţii a avut Iulian Vlad cu Ceauşescu. Pentru noi nu e nimic surprinzător, ci doar o confirmare în plus că Iulian Vlad, dacă într-adevăr a declarat ceea ce pretinde Stoenescu că ar fi declarat, e mincinos. Îi mai zice Stoenescu lui Măgureanu şi ce au vorbit Bush cu Gorbaciov la Malta, inclusiv partea de discuţie „neînregistrată, necuprinsă în stenogramă” (pag. 64). Ciudat dialogul Stoenescu-Măgureanu, în care Stoenescu ştie totul iar Măgureanu nu ştie nimic. Oare de ce a mai dorit Stoenescu să vorbească cu Măgureanu, nu era destul să-i trimită o carte a sa? Este tipic „stilului de cercetare Stoenescu” ca să sugereze interlocutorilor răspunsurile pe care le doreşte şi chiar să explice el care sînt faptele, în loc să-i lase pe interlocutori să povestească. Nu numai interviul cu Măgureanu, dar şi alte interviuri, atît din acest volum cît şi din cartea „Interviuri despre revoluţie” (Editura Rao 2004) arată acest stil de lucru. Amintim în acest context afirmaţiile lui Filip Teodorescu, fost adjunct al Direcţiei Contraspionaj al Departamentului Securităţii Statului, că la Timişoara, unde în octombrie 1989 a condus un control al activităţii pe ultimii doi ani a Securităţii locale, domnea o „linişte neverosimilă” („Un risc asumat”, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992, pag. 44-45). Deci, nimic despre aşteptarea revoluţiei de către securişti.

Pentru Stoenescu, Ceauşescu avea o indiscutabilă popularitate. „Muncitorii îl votau pe Ceauşescu în neştire” (pag. 76). E o revelaţie pentru mine să descopăr, la 16 ani după revoluţie, oameni care cred în corectitudinea alegerilor comuniste. Dintre ţăranii mutaţi la oraş s-au recrutat atît muncitorii cît şi securiştii, care „împreună l-au iubit pe Ceauşescu pentru scoaterea lor din sărăcie” (pag. 78). Colaborarea cu Securitatea „nu mai era privită ca o traumă, ci ca un act patriotic, pornind de la realitatea că majoritatea covîrşitoare a populaţiei îşi exprima – cel puţin oficial, chiar vorbind de anul 1987 – încrederea, devotamentul şi ataşamentul faţă de politica PCR şi a secretarului său general” (pag. 110). După revoluţie ofiţerii de Securitate au primit „mii de ani de puşcărie” (pag. 81), dar cîţi ani au fost efectiv executaţi autorul nu ne spune. Este o manipulare a se vorbi despre „mii de ani de puşcărie” cînd prin contopiri, suspendări şi reduceri de pedepse, condamnările rămîn doar pe hîrtie. De pildă Traian Sima, şef al Securităţii Timiş, a primit 200 de pedepse de cîte 3 ani pentru arestare nelegală + 15 ani pentru omor deosebit de grav = total 615 ani, dar a executat efectiv doar cîţiva ani.

Dacă Securitatea „a reuşit cu mari riscuri pentru comandanţi să nu fie implicată de Ceauşescu în represiune” (pag. 175), se afirmă însă, fără dovezi, că printre cei care au tras la Timişoara se numără gărzile patriotice (pag. 91), idee întărită la pag. 193: „Gărzile patriotice din oraş trăseseră cot la cot cu forţele de represiune, făcînd şi ele victime”. Cred că gărzile patriotice, formate din muncitori care, în ciuda afirmaţiilor lui Stoenescu, nu îl iubeau ci îl urau pe Ceauşescu, sînt cel mai puţin probabil implicate în represiune.

Convingerea lui Stoenescu că muncitorii îl iubeau pe Ceauşescu este motivul pentru care nu găseşte altă explicaţie a izbucnirii revoluţiei decît subversiunea străină. Datorită acestei convingeri, exclude participarea muncitorească la începutul revoluţiei: „Problema care rămîne în discuţie şi care va fi mult timp dezbătută de istoriografie este dacă în 16 decembrie pe străzile Timişoarei erau muncitorii. Ştim sigur că au ieşit abia în 20 decembrie” (pag. 98). Nu cred că istoricii serioşi mai dezbat această problemă. Listele arestaţilor din perioada revoluţiei timişorene, cît şi (pentru perioada 17-19 decembrie) listele răniţilor şi morţilor, arată că, inclusiv înainte de 20 decembrie, majoritatea celor aflaţi în stradă aparţineau clasei muncitoare.

Sergiu Nicolaescu, unul din acoliţii lui Ion Iliescu, pretinde că înainte de Congresul 14 PCR ar fi existat un instructaj în care securiştilor „li s-a sugerat că Ceauşescu va cădea”. „Un singur colonel a avut curajul şi a spus ce s-a discutat acolo” (pag. 100-101). Nu cred că ar fi nevoie de curaj pentru ca, după revoluţie, securiştii să pretindă că li s-a atras atenţia să nu se implice în reprimare. Din contră, este chiar interesul securiştilor să răspîndească asemenea zvonuri, ştiut fiind că au fost ostracizaţi pentru reprimarea revoluţiei. Faptul că în 16 ani, din zeci de potenţiali martori doar unul a spus că a existat o asemenea şedinţă este mai degrabă un indiciu că zvonurile despre acea şedinţă sînt minciuni. Însă nişte minciuni care slujesc de minune reabilitării Securităţii, exact ce urmăreşte Stoenescu. Unele afirmaţii ale lui Sergiu Nicolaescu sînt însă atît de gogonate încît însuşi Stoenescu se vede nevoit să le corecteze. Astfel, în nota de subsol de la pagina 101 arată că „responsabilii din Securitate afirmă că nu a existat un ordin de depunere a armelor, de incendiere a documentelor sau ca ofiţerii să rămînă acasă în noaptea de 21 spre 22 decembrie”. Despre incendierea documentelor ştim însă că la Timişoara aceasta s-a petrecut cert în 22 decembrie 1989, iar despre incendierea arhivei cu agenţii KGB însuşi Stoenescu a scris, în „Interviuri despre revoluţie”, Editura Rao 2004, pag. 125-126 (interviu cu securistul Ioan Rusan). Să fie oare această notă de subsol o recunoaştere a faptului că a dezinformat în cartea „Interviuri despre revoluţie”?

Există o declaraţie a colonelului Răşină, făcută în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, că la o şedinţă a Securităţii s-a discutat despre posibila lichidare sau schimbare a lui Ceauşescu (pag. 101-102), dar însuşi Iulian Vlad s-a întrebat, în faţa aceleiaşi Comisii, „cum de nu este confirmată versiunea Răşină de măcar unul dintre ceilalţi 40 de şefi ai Securităţilor judeţene sau de cei trei locţiitori ai generalului Vlad, care au condus şedinţele” (pag. 103)? Dacă respectivii vor citi cartea lui Stoenescu, poate vor apărea printre ei şi cîţiva care să confirme „versiunea Răşină”, căci aceasta slujeşte intereselor securiştilor. Aşa se scrie istoria, cu declaraţii post-factum adaptate intereselor de moment. Deşi Stoenescu arată dubiile privind credibilitatea lui Răşină, acceptă în esenţă spusele acestuia, căci scrie despre „conştientizarea [de către Securitate – nota mea] faptului că regimul se îndreaptă spre un final” (pag. 111). Această conştientizare a existat, dar abia în 22 decembrie 1989.

În 1989 „activitatea Securităţii şi a şefului ei poate fi încadrată raţional în fenomenul de favorizare a schimbării” (pag. 119).

Există însă şi securişti care au dat declaraţii contrare teoriilor lui Stoenescu. Astfel, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, „generalul Stamatoiu a declarat în faţa Comisiei [Senatoriale „Decembrie 1989” – nota mea] că Securitatea nu a avut informaţii preliminare, nici ulterioare despre calendarul discuţiilor Gorbaciov-Bush de la Malta” (pag. 130). „Este o declaraţie care ascunde realitatea (...) Minimalizarea sau negarea informaţiilor detaliate din Malta nu poate fi decît suspectă”, concluzionează Stoenescu (pag. 131). Ne amintim însă că nici Virgil Măgureanu nu a găsit în arhivele Securităţii vreo informaţie despre ce au vorbit concret Bush şi Gorbaciov la Malta, ceea ce confirmă declaraţia lui Stamatoiu.

Tot ce scrie Stoenescu este menit să reabiliteze Securitatea, iar securiştii au tot interesul să-i susţină teoriile. Pentru orice securist, a declara că revoluţia a fost opera agenturilor străine, iar pentru credibilitate, a pretinde că Securitatea deţinea dovezi despre asta, este nu numai o metodă de a apăra breasla în faţa atacurilor postrevoluţionare, dar şi un mod de a deveni vedetă (vezi cazul Pavel Coruţ). Spre contrast, acei securişti care au declarat că nu există dovezi despre implicarea agenturilor străine sînt nu numai ignoraţi de mass-media (căci asemenea declaraţii, lipsite de senzaţional, nu ajută la vinderea ziarelor) şi ostracizaţi de colegi (căci nu contribuie la apărarea breslei), dar, prin cartea lui Stoenescu, puşi la stîlpul infamiei ca mincinoşi şi posibili trădători de ţară în slujba agenturilor străine, a căror implicare o ascund, cum e cazul cu Stamatoiu (despre care se sugerează că ar fi agent american). În condiţiile acestei presiuni psihologice asupra foştilor securişti, e de mirare că totuşi se mai găsesc printre ei unii care tăgăduiesc teoria agenturilor străine.

Mai scrie Stoenescu despre „recunoaşterea de către Ion Mihai Pacepa a implicării sale şi a CIA în revoluţia din 1989” (pag. 134), dar nu ne dă nici un citat sau trimitere bibliografică din care să putem vedea exact ce a zis Pacepa, lăsînd la o parte faptul că acesta nu e tocmai o sursă credibilă de informaţii şi are interes direct să exagereze meritele sale anticomuniste, pentru a justifica reabilitarea sa şi pretenţiile materiale uriaşe pe care le are faţă de statul român, ca urmare directă a reabilitării.

„Securitatea se ocupa de spioni şi trădători de ţară” (pag. 142). „Poveştile cu disidenţa şi condamnările date de regimul comunist pe temeiuri de drept comun, pentru că Ceauşescu nu ar fi vrut deţinuţi politici, sînt reale, numai că trebuie să înlocuiţi cuvîntul deţinuţi politici cu spioni” (pag. 182). Cum se explică totuşi cazuri vestite, precum cel a lui Petre Mihai Băcanu, băgat la puşcărie după ce a tipărit un ziar nelegal? Stoenescu îi explică direct lui Băcanu: „Din punctul lor de vedere [al securiştilor – nota mea] oricît vi s-ar părea de absurd, grupul dv. părea periculos numai din momentul în care era preluat de sovietici” (pag. 777). Deci, dacă Băcanu nu ar fi avut legături cu sovieticii, era lăsat să tipărească cîte ziare anticomuniste voia. Aşa o fi, iar ciocolata Milka e fabricată de marmote!

(voi continua cu comentarea celorlalte capitole din cartea lui Alex Stoenescu)
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Complimente pentru comentariu

Mesajde Emil Sangeorzan » Mar Apr 04, 2006 11:22 am

Dle Marius,

Ţin să vă felicit pentru calitatea şi corectitudinea comentariului dvoastră la cartea lui Stoenescu. Nu am nimic să adaug. Continuaţi, cu aceeaşi obiectivitate şi cu acelaşi spirit critic !

De fapt, idealul ar fi să vă gândiţi la o carte care, cu aceeaşi luciditate, să fie concepută ca o replică (necesară pentru mulţi, ca un antidot) la cartea lui Stoenescu. Fără altă pretenţie decât aceea de a încerca să vedeţi clar în tot ceea ce Stoenescu se căzneşte să strâmbe.

Înţeleg că domnia sa este oarecum orbit de obligaţia care şi-a fixat-o de a susţine cu orice preţ (chiar şi cu riscul falsificării flagrante a istoriei) teza sa asupra "loviturii de stat", fapt pentru care are nevoie să reabiliteze Securitatea şi să glorifice cu trâmbiţe şi alai personaje precum Iulian Vlad, Guşe şi Stănculescu. Ceea ce îl conduce într-o direcţie complet aiurea în interpretarea evenimentelor. Şansa dânsului este că publicul român este mai cu seamă atras de ideea loviturii de stat decât aceea a Revoluţiei, cu atât mai mult cu cât, după felul în care s-au desfăşurat lucrurile din 22 decembrie 1989 în 15 iunie 1990, prea multe ne conduc să înclinăm spre o astfel de teză. Riscul este să negăm orice merit al românilor de bună credinţă care au luptat şi au crezut atunci în Revoluţie. Puţini sunt capabili să vadă din ce moment am fost confruntaţi cu o Contra-Revoluţie şi cum s-a produs confiscarea Revoluţiei de către impostori.

Complimentele mele, Dle Marius !

Emil Sângeorzan
Timişoara
emil.sangeorzan@hotmail.com
Emil Sangeorzan
 
Mesaje: 128
Membru din: Joi Mar 09, 2006 4:48 pm
Localitate: Timisoara

Mesajde Octavian Mihaescu » Mie Apr 05, 2006 10:33 am

Din pacate acelasi sentiment il am si eu! Se reabiliteaza securitatea! As avea o remarca !

1) Stoenescu afirma cumc a securitatea fost loiala lui ceausescu pâna in ultima clipa, comsi gafele a nu lua sema la semnalele venite din west si chiar ost! Sigur, peste aceasta remarca se paote trece usor, mai ales de catre cei care nu au participat la evenimente, ramânând ideia feciorismului securitati.

a) In adevar Armata a tras , comsi oribilitati mult mai mari decât Secu in acele zile! Motiv ptr care a trebuit suprimat Milea, altfel nu il debarcau pe Ceausescu!

Da, sustin si eu ideia unei lucrari care sa combata tezele lui Stoenescu! Repet; Stoenescu omite voit sau nu, evenimetele din 21 dec 89, le plaseaza mult mai târziu si dupa parerea mea fantezist (nu mult, putin), ca sa nu spun eronat!
Verein Christliche Europa für Kunst - Kultur - Social und Politik. e.V

http://europacrestina.zweipage.de/
Octavian Mihaescu
 
Mesaje: 375
Membru din: Vin Ian 07, 2005 6:34 pm

Recenzie în "Ziua" 25 februarie 2006

Mesajde Marius » Dum Apr 09, 2006 9:53 pm

Iatä si o recenzie în "Ziua" la cartea lui Stoenescu:
http://www.ziua.net/display.php?id=1944 ... 20b4ba5f86

Interesant cä nu se vede niciunde cine e autorul recenziei.
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

GREŞITA DISTINCŢIE: “DIVERSIUNE” ŞI &

Mesajde Marius » Lun Apr 17, 2006 3:17 am

Iată comentariul la capitolul 2:

GREŞITA DISTINCŢIE A LUI ALEX STOENESCU: “DIVERSIUNE” ŞI “REVOLTĂ POPULARĂ”

Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)


Pentru Alex Stoenescu, în 21 decembrie 1989 la Bucureşti a existat o „diversiune străină”, abia în 22 decembrie a fost adevărata „revoltă populară”. Similar vede întîmplările din Timişoara, unde deosebeşte „diversiunea străină” din 16-17 decembrie de „revolta populară” din 20 decembrie.

Teoria aceasta nu e nouă, o cunoaştem de la toţi cei implicaţi în crimele din 1989, care vor să-şi legitimizeze faptele pretinzînd că nu s-a deschis focul împotriva poporului român, ci împotriva unor diversionişti aflaţi în slujba agenturilor străine. Stoenescu acceptă că deschiderea focului a fost nelegală, dar doar din motive de formă, fiindcă nu se declarase starea de urgenţă cu respectarea procedurilor legale. Pe fond, Stoenescu acceptă susţinerile criminalilor din 1989. În volumul I precizase că ordinul de reprimare al revoluţiei, deşi ilegal, „nu era vădit ilegal” (vol. I pag. 558). Art. 24 alin. 2 al noului Cod penal (Monitorul oficial nr. 575 din 29 iunie 2004) ne explică: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”. Cam într-acolo se bate şaua: o fi fost reprimarea revoluţiei ilegală, dar nu vădit ilegală, deci, după noul cod penal, aplicînd legea penală cea mai favorabilă (art. 6 nou cod penal), criminalii trebuie absolviţi de răspundere.

Stoenescu scrie despre „criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi” (pag. 195), dar nu aflăm care a fost folosul sovietic, căci rezultatul crizei sistemice a fost destrămarea URSS şi aderarea foştilor sateliţi sovietici la NATO.

Coincidenţa de timp dintre revoluţia română şi intervenţia americană în Panama a făcut să apară speculaţii (vezi „Jurnalul Naţional” din 27 februarie 2004, 12 noiembrie 2004) despre un tîrg făcut la Malta: URSS ar fi primit mînă liberă să acţioneze în România, iar SUA mînă liberă în Panama. Declaraţia fermă a guvernului sovietic, de condamnare a intervenţiei SUA din Panama (pag. 196) („încălcare făţişă a principiilor fundamentale ale Cartei ONU”), arată însă că nicidecum SUA nu a avut o înţelegere cu sovieticii în această privinţă. Ce mai putea face URSS contra amestecului american în Panama? Eventual, să trimită trupe, şi să înceapă un război mondial, dar nu cred că asta era o opţiune realistă.

„Ca şi în multe cazuri, dar mai ales ca în cazul Timişoara, actele de violenţă au fost asumate de unii revoluţionari numai pentru a evita clarificarea elementelor de intervenţie străină în diversiune, iar asumarea a vizat întotdeauna teama de anularea calităţii de revoluţionar, aruncarea unei umbre de îndoială asupra revoluţionarilor, spaima că ar putea fi încadraţi solidar unei intervenţii străine – în principal a sovieticilor” (pag. 200). Însuşi Stoenescu, în primul volum al cărţii sale (Editura Rao, 2004) a reprodus mărturia lui Gheorghe Curpaş, persoană direct implicată în blocarea tancurilor în Calea Girocului din Timişoara (vol. I pag. 498). Crede Stoenescu că afirmaţiile lui Curpaş sînt minciuni?

Mă simt direct vizat de îndoiala pe care Stoenescu o aruncă asupra celor care şi-au asumat acte de violenţă în timpul revoluţiei, căci am publicat în „Expres Magazin” nr. 27/1991 articolul „Unul din huligani am fost eu”, în care încercam să explic, la nivelul intelectual a lui Ion Cristoiu, necesitatea obiectivă a violenţei în 1989 pentru a elimina frica oamenilor obişnuiţi şi a băga frică în reprezentanţii forţelor de ordine. Frica faţă de popor trebuia să devină pentru aceştia mai mare decît frica faţă de şefi. Articolul acela l-am republicat în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Cartea mea este citată de Stoenescu, bănuiesc că îmi cunoaşte articolul. Deasemeni, într-unul din primele filme despre revoluţie – serialul „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir, prezentat la TVR în 1991, am arătat că revoluţionarii timişoreni din 16 decembrie 1989 „n-au fost mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici”. N-am făcut aceste declaraţii din „teama de anularea calităţii de revoluţionar”, căci nici una din variantele succesive ale legilor care dau drepturi revoluţionarilor n-a prevăzut săvîrşirea actelor de violenţă ca o condiţie pentru acordarea acestor drepturi.

În 1990 revoluţionarii din Piaţa Universităţii, aceeaşi din 1989, cîntau „mai bine huligan, decît dictator”. Faptul că populaţia nemulţumită de regimul politic poate recurge la violenţă se vede şi în zilele noastre (Franţa). Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?

Cel mai mare în grad dintre securiştii de la Timişoara, generalul Macri, raportează că „legătura între centrul de spionaj de la consulat [Consulatul iugoslav – nota mea] şi nucleul manifestanţilor din clădirea Operei este dovedită şi, adăugîndu-se celelalte informaţii strînse în zilele anterioare, se ajunge la concluzia că la Timişoara a existat cel puţin o implicare străină directă” (pag. 205). Un mod indirect de a spune că nu s-au găsit alte implicări străine la Timişoara, în afara celei iugoslave. Faptul că Mirko Atanackovici, actual preşedinte la Camerei de Comerţ Româno-Sîrbe, numit de Stoenescu „consulul croat de la Timişoara, care acţiona în interiorul unei reţele maghiare de spionaj” (pag. 42), a fost contactat de reprezentanţii manifestanţilor cu rugămintea de a transmite în afara graniţelor adevărul despre ce se întîmplă în oraş (presa comunistă nu recunoştea că s-a întîmplat ceva) este arhicunoscut. Pentru că a răspuns la cererea demonstranţilor, Atanackovici (care, în treacăt fie zis, e sîrb, nu croat) a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei. Dar este oare comportarea lui Atanackovici anormală? Să ne închipuim că în Iran ar izbucni azi o manifestaţie anti-islamică, populaţia ar ieşi cu sutele de mii pe străzi să scandeze „Vrem democraţie!”, „Jos islamiştii!”, iar forţele de ordine ar deschide focul, rezultînd morţi şi răniţi. Nu ar fi firesc ca ambasadorul român din Teheran să încerce să obţină informaţii despre ce se întîmplă în oraş, inclusiv eventuale fotografii şi filme, şi să informeze despre asta guvernul de la Bucureşti? Ar însemna asta că eventuala revoluţie iraniană a fost pusă la cale de serviciile secrete româneşti?

Despre revoluţia din Bucureşti, Stoenescu ne mai informează că aici s-au semnalat „grupuri mici de tineri suspecţi, asistaţi de autoturisme Dacia şi Lada (…) unii dintre ei vorbesc stricat româneşte sau nu vorbesc deloc. Ei sînt identificaţi provizoriu ca basarabeni” (pag. 208). Cum de bucureştenii n-au observat aceşti presupuşi basarabeni şi abia de prin anul 2004 s-a început să se vorbească despre ei?

„Mulţimea din Piaţa Palatului din ziua încheierii Congresului 14 PCR era aceeaşi cu mulţimea adusă la miting în 21 decembrie. (…) Cu numai o lună în urmă oamenii îl aclamaseră pe Ceauşescu de aproape, dăduseră mîna cu el, i-au vorbit” (pag. 212). „Moscova era îngrijorată de perspectiva denunţării implicării ei în diversiunea de la Timişoara şi de posibilitatea ca Ceauşescu, în faţa unei mulţimi consistente, să obţină sprijinul popular (…) Din aceste motive, Moscova ajunge să ameninţe pe linie diplomatică şi decide să saboteze mitingul (…) În momentul în care a început să vorbească Ceauşescu s-a întîmplat ceva împotriva mulţimii, ceva care nu era produs de ea. (…) Teza revoltei spontane a ajuns să susţină că mulţimea adusă în piaţă la miting s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce este şi hilar, şi fals” (pag. 214).

Teza revoltei spontane nu înseamnă că simultan, toate cele cîteva zeci de mii de oameni din Piaţa Palatului l-au huiduit pe Ceauşescu, ci că au existat cîţiva asemenea oameni curajoşi care au făcut asta, pentru ca apoi numărul lor să crească şi să se închege grupul de manifestanţi care au alcătuit baricada de la Inter, şi că acei oameni curajoşi nu erau în slujba agenturilor străine. De altfel, mitingul a fost pus la cale de Ceauşescu însuşi (asta e şi concluzia lui Stoenescu), Moscova nu putea să prevadă acest miting.

În zona centrală a mulţimii adusă de Ceauşescu la miting „mulţimea exagerată a oamenilor a produs un efect de consum excesiv de oxigen, conducînd la formarea unui strat de bioxid de carbon înalt de aproximativ doi metri, care a ameţit lumea” (pag. 201). Nu ameţeşte lumea aşa uşor sub cerul liber. Nici într-un spaţiu închis, cum ar fi un cinematograf, nu se ajunge la ameţirea oamenilor din cauza consumului de oxigen.

O dezinformare profesionistă trebuie să folosească anumite prejudecăţi din rîndul populaţiei-ţintă. În opinia publică românească există anumite prejudecăţi antiruseşti şi antiungureşti, iar falsificatorii istoriei cunosc asta. La pag. 197 Stoenescu scrie despre preocuparea lui Ceauşescu despre „trădătorii care se vindeau pe un pumn de dolari sau ruble”. Expresia e pusă de Stoenescu între ghilimele, dar nu indică de unde a luat citatul. În cuvîntarea ţinută de Ceauşescu la TVR în seara de 20 decembrie 1989, acesta a înfierat pe cei care „îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute” (“Drapelul Roşu”, 21 decembrie 1989). Stoenescu a schimbat expresia “alte valute” folosită de Ceauşescu, cu “ruble”. Indiferent ce am crede despre implicarea străină în revoluţie, a falsifica citate este un lucru care descalifică pe oricine are pretenţia de istoric.

„Pentru mersul revoluţiei, confuzia lui Nicolae Ceauşescu, dar mai ales frica de sovietici – de unde şi incapacitatea de a denunţa implicarea Moscovei în evenimente – au fost un mare avantaj”, mai scrie Stoenescu (pag. 218). Din păcate nu analizează varianta că incapacitatea lui Ceauşescu de a denunţa implicarea Moscovei este datorată lipsei implicării Moscovei. Să ne amintim că, în ciuda miturilor despre atotputernicul KGB cu care se încearcă fraierirea opiniei publice româneşti (este de altfel interesul KGB, ca al oricărui serviciu secret, să pară mai puternic decît este în realitate), în 1989 KGB începuse să piardă controlul în chiar interiorul URSS (ceea ce s-a văzut în 1991, cînd URSS s-a destrămat). Pe de altă parte, Ceauşescu oricum pierduse încrederea poporului, iar un discurs antisovietic al său în 21 decembrie 1989 n-ar fi schimbat nimic.

Sergiu Nicolaescu i-a spus lui Stoenescu că a plănuit să ia două taburi de la o unitate militară cu care să ajungă în Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989 şi să secere cu mitraliera balconul de la CC (pag. 220). Nu izbuteşte să obţină taburile, ci doar o puşcă cu lunetă, o grenadă şi o petardă, cu care n-a mai făcut nimic. Apoi, superman Sergiu Nicolaescu obţine nişte staţii de recepţie (pag. 221). Stoenescu trage concluzia că Nicolaescu a bruiat transmisia mitingului din 21 decembrie, deşi din declaraţia lui Nicolaescu nu rezultă asta. Mai mult: „pe timpul unei noi întrevederi, Sergiu Nicolaescu n-a mai recunoscut această parte a evenimentelor, afirmînd că a umblat toată acea zi cu grenadele în buzunar” (pag. 221). Ca principiu, un om care îşi modifică declaraţiile despre propriile fapte este lipsit de credibilitate. Eforturile lui Stoenescu, de a-i atribui proiliescianului Sergiu Nicolaescu merite pe care Sergiu Nicolaescu însuşi nu şi le atribuie, concomitent cu eforturile de a contesta meritele antiiliescianului Leon Nica, sînt de fapt o încercare de legitimizare a echipei lui Ion Iliescu, care a preluat conducerea ţării în 22 decembrie. Indiferent ce-ar fi spus Nicolaescu, în 21 decembrie nimeni n-a tras asupra balconului C.C., nici cu mitraliera de pe tab, nici cu puşca cu lunetă, nici n-a aruncat grenade. Cunoscînd asta, mai era oare nevoie să se analizeze visele artiştilor ajunşi la bătrîneţe?

Pentru a dovedi că sabotarea mitingului din 21 decembrie nu a fost făcută de simpli bucureşteni, ci de agenturi străine, Stoenescu foloseşte mărturii vagi ale unor persoane care nu pot identifica nimic exact, modul său de gîndire fiind: iată, cineva misterios a sabotat mitingul, deci sigur e mîna agenturilor străine. Se foloseşte declaraţia lui Silviu Curticeanu, care a văzut mitingul de la fereastra biroului său din Comitetul Central, şi care a concluzionat că evenimentele au fost create „cu sînge rece de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate (bastoane cu ace la vîrf, petarde, aparatură electronică)” (pag. 227). Declaraţia lui Siviu Curticeanu nu ar trebui folosită într-o carte serioasă de istoria revoluţiei, din cel puţin trei motive: martorul e unul din cei ajunşi la puşcărie după 1989 anume pentru faptul că a aprobat reprimarea revoluţiei, deci nu e obiectiv ci direct interesat în promovarea teoriei lui Ceauşescu despre agenturile străine; a văzut întîmplările de la distanţă, nu putea să observe cu exactitate ce s-a întîmplat; nu relatează fapte, ci speculaţii.

Alt securist, generalul Pleşiţă, a declarat: „Pe Calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti. Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat între oamenii muncii cu tehnică de parazitare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni” (pag. 228). Stoenescu a găsit un oarecare Daniel Păcuraru care zice că în busculada mitingului din 21 decembrie „am auzit clar un cuvînt în ruseşte”, deşi „nu vorbesc ruseşte” (pag. 229). De la a auzi un cuvînt rusesc (îndoielnic, cîtă vreme martorul nu vorbeşte ruseşte) pînă la deschiderea focului şi înjunghierea oamenilor de către ruşi e cale lungă. Declaraţiile celor răniţi în 1989 arată că focul s-a deschis de către forţele de ordine, aşa zisa implicare a sovieticilor sau a altor „forţe obscure” fiind doar o manevră a celor interesaţi în ascunderea adevăraţilor criminali. Persoane înjunghiate în 21 decembrie 1989 nu sînt convins că au existat. Medicina Legală, nu generalul Pleşiţă, este cea care ar trebui să confirme.

Stoenescu mai speculează despre mitingul din 21 decembrie 1989 pe temeiul unor informaţii din „rapoartele întocmite de ofiţeri ai Direcţiei II, după eveniment, şi care se regăsesc în arhiva SRI”, dar „SRI refuză accesul la aceste rapoarte” (pag. 231). Rapoarte făcute de securişti la cald, imediat după evenimente, cînd Ceauşescu încă nu fugise, au într-adevăr o valoare probatorie mult mai mare decît declaraţii securiste luate la 15 ani de la revoluţie (precum cea a lui Pleşiţă), dar atîta vreme cît autorul ne spune că n-a avut acces la aceste rapoarte, de ce face speculaţii asupra lor?

Pentru a combate teza revoltei spontane, Stoenescu lansează şi teoria unei „acţiuni diversioniste făcute de o structură secretă a Armatei, care însă trebuie pusă în legătură cu serviciile secrete militare străine, cel mai probabil GRU” (pag. 232). Ca dovadă, arată că la „centrul de cercetări al armatei” se făceau cercetări pentru „dispozitive de luptă psihologică”. „Problema de fond este că acea unitate – Secţia propagandă specială -, cu baza la Domneşti, se afla în subordinea Consiliului Politic Superior al Armatei, adică a generalului Ilie Ceauşescu. Greu de crezut că fraţii Ceauşescu se sabotau între ei” (pag. 232). Într-adevăr, greu de crezut, dar pentru a contesta capacitatea poporului român de a se revolta singur unii sînt dispuşi să-l facă şi pe Ilie Ceauşescu complotist anticeauşist!

Alte dovezi ale sabotării de către sovietici a mitingului din 21 decembrie 1989 sînt:
- o mărturie la mîna a 4-a de la Ion Raţiu, care a aflat de la ziaristul britanic Basset, care a aflat de la realizatorul de film Grigore Corpăcescu care a aflat că lipseşte o filă din condica de oaspeţi a hotelului Athenee Palace şi presupune că în acea filă erau trecuţi turiştii sovietici care ar fi sabotat mitingul (pag. 233). Simpla lipsă a unei foi din condica de oaspeţi a hotelului nu e o dovadă că pe acea foaie erau trecuţi turişti sovietici şi, cu atît mai puţin, că acei turişti au fost implicaţi în sabotarea mitingului, dar chiar şi lipsa acelei pagini din condica de oaspeţi ar trebui confirmată de conducerea hotelului, nu de Ion Raţiu care ar fi aflat de ea prin „telefonul fără fir”.
- Corneliu Vadim Tudor a scris într-o carte a sa că „mi se spune că [cine anume i-a spus lui Vadim nu se explică – nota mea] (…) mîini diabolice de specialişti străini au montat la una din ferestrele hotelului Athenee Palace nişte boxe, de unde năvăleau zgomote înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică (…). Aici e mînă rusească” (pag. 233). Concluzia „aici e mînă rusească” aparţine lui Vadim, nu anonimului care i-a transmis informaţia.

Hotelul Athenee Palace avea în decembrie 1989 o mulţime de angajaţi, cum de nici unul dintre ei n-a depus vreo mărturie în ultimii 16 ani despre faptele presupus esenţiale pentru istoria revoluţiei, care s-ar fi desfăşurat în hotel? Ar trebui confirmat prin declaraţii ale personalului hotelului: dispariţia filei din condică (asta ar trebui să se confirme şi prin condica respectivă), faptul că pe acea filă fuseseră trecuţi cu adevărat turişti sovietici, împrejurările dispariţiei filei (aveau agenţii KGB acces la condică?), faptul că oaspeţii hotelului nu erau simpli turişti ci s-au implicat activ în sabotarea mitingului lui Ceauşescu.

După război, mulţi viteji se-arată! zice o vorbă românească, valabilă şi în cazul revoluţiei din 1989. În 2004, la Naţional TV, securistul Paulian Păsărin, care organiza vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, a pretins că este „autor al unei tentative de lovitură de palat” şi că în 21 decembrie a organizat „echipe de trei-cinci oameni cu misiunea de a crea bătăi şi ţipete, să urle şi să creeze debandadă. Atunci am constatat că nu sîntem numai noi, că mai sînt şi alţii. Era vorba de folosirea unei tehnici de vîrf pe care o deţineau numai americanii”. Stoenescu concluzionează: „alţii, adică americanii, a fost o precizare necesară a colonelului Păsărin, acţiunea sa şi a grupului său neputînd fi încadrată însă decît în diversiunea sovietică. Păsărin şi-a făcut studiile la Moscova (…) Tehnicile de vîrf la care se referă au acţionat prin bruiaj şi simulare de zgomote, ele fiind şi la dispoziţia sovieticilor” (pag. 234). Lovitură de stat dată de colonelul Păsărin nu a existat, dar omul nu e singurul care îşi atribuie acţiuni eroice rămase nerealizate înainte de 1989. Pentru făcut zgomote (au fost în 21 decembrie zgomote reale, nu doar „simulare de zgomote”) nu e nevoie de tehnică de vîrf pe care doar sovieticii sau americanii s-o posede, strigatul fiind şi la îndemîna românilor. Faptul că Păsărin a fost „semnalat la Miliţia Giurgiu în 21 decembrie 1989, nu la Bucureşti” (pag. 234) arată că omul minte, fiind neclar de ce Stoenescu doreşte totuşi să mai analizeze declaraţiile sale. (Păsărin a fost prezent nu doar la Naţional TV ci şi la OTV, şi am semnalat de atunci - anul 2002 - că spune prostii http://procesulcomunismului.com/marturi ... pasari.htm ).

În 21 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, unde se ţinea mitingul, „toate staţiile transportoarelor blindate au intrat în bruiaj” (pag. 236), ceea ce nu s-a întîmplat cu staţiile Securităţii, care „fiind Motorola, nu aveau probleme (…) Această situaţie, în particular, din timpul revoluţiei, este cea care l-a determinat pe Victor Stănculescu (…) să iniţieze contractul Motorola” (pag. 237). Iată-l deci pe Stoenescu avocatul lui Stănculescu, care a scăpat de puşcărie în cazul contractului Motorola doar pentru că fapta s-a prescris (vezi „Adevărul” din 13 aprilie 2002).

În problema bruiajului care ar fi afectat staţiile transportoarelor blindate primul lucru care trebuie lămurit este dacă au existat transportoare blindate la mitingul convocat de Ceauşescu, acel miting fiind destinat să arate opiniei publice mondiale susţinerea de care Ceauşescu se bucură printre români. Cum voia Ceauşescu să arate că poporul îl iubeşte, cu o mulţime înconjurată de TABuri? Adevărul este că TABurile au fost aduse în centrul Bucureştilor mai tîrziu, după ce începuseră protestele. Apoi, dacă acest bruiaj a existat, de ce raportul SRI despre revoluţie, pe care Stoenescu îl citează, nu pomeneşte nimic despre asta?

„Grupul de la Hotel Bucureşti a fost identificat ca venind de la Gara de Nord pe Calea Victoriei, fiind estimat de Securitate ca fiind format de tineri de la Timişoara şi/sau cetăţeni sovietici” (pag. 238). De ce nu ni se prezintă exact raportul Securităţii despre acest grup, dacă există un asemenea raport (făcut atunci, în 1989, nu ne interesează documente măsluite post-factum)?

Raportul SRI despre revoluţie spune că s-au semnalat „aspecte care nu pot ţine, în nici un fel, de acţiunea maselor-purtătoare a revoluţiei” (pag. 239) sau că în revoluţie au existat „regizori şi actori” (pag. 240). Sînt formulări voit vagi, care lasă loc oricăror interpretări, nu numai celei a lui Stoenescu că s-ar dovedi implicarea agenturilor străine. Chiar SRI precizează că se bizuie pe „date obţinute ulterior” (pag. 238), ceea ce arată că Securitatea n-a estimat în timpul revoluţiei nimic despre implicarea agenturilor străine, afirmaţiile lui Stoenescu despre asta fiind neadevărate. „Cînd serviciul secret al României afirmă că (…) nu mai există dubii asupra premeditării diversiunii din Piaţa Palatului, teza revoltei spontane dispare. (…) Istoricii, scriitorii, oamenii politici pot fabula, pot emite teorii; serviciul secret al unei ţări nu aruncă vorbe la întîmplare” (pag. 240).

Totuşi, serviciile secrete pot arunca cu vorbe la întîmplare. Ştim asta din pilda recentă a zvonurilor despre armele irakiene de distrugere în masă. Referitor la raportul SRI despre revoluţie, subsemnatul, în numele Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara, am contestat acest raport imediat ce a fost publicat (1994), cerînd şi destituirea directorului SRI Virgil Măgureanu. Există, cel puţin la Timişoara, o opinie larg răspîndită că instituţiile statului român, inclusiv SRI, au avut constant interesul să ascundă vinovaţii de crimele din 1989, inclusiv prin lansarea în mijloacele de (dez)informare în masă a unor false teorii despre revoluţie. Această opinie primeşte confirmări chiar şi de la Stoenescu, care ne spune că multe documente au fost „prelucrate” la M.Ap.N. după revoluţie (notă de subsol la pag. 290). Dacă la M.Ap.N. s-au putut falsifica documente, cum ne spune fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei Alex Stoenescu, de ce n-ar putea falsifica documente şi SRI-ul? (Totuşi, la SRI pare să fie vorba mai mult de formulări ambigui şi insinuări decît de falsificare directă de documente)

Pe de altă parte, premeditarea dezorganizării mitingului din 21 decembrie nu e neapărat opusă teoriei revoltei spontane. Leon Nica, de pildă, imediat după revoluţie a declarat că a sabotat mitingul lui Ceauşescu, şi a făcut-o premeditat, adică a mers la miting cu gîndul bine stabilit să provoace o revoltă anti-Ceauşescu. Ca Leon Nica puteau să aibe gînduri similare şi alţi bucureşteni, sau chiar timişoreni despre care sînt indicii (amintite chiar de Stoenescu) că s-au deplasat la Bucureşti ca să revolte populaţia. Într-o mulţime de zeci de mii de oameni e firesc să apară spontan şi cîţiva oameni cu iniţiativă. Odată cu anunţarea mitingului, cunoscut fiind de către opinia publică că la Timişoara au fost omorîţi oameni, ar fi fost chiar de mirare ca din 2 milioane de bucureşteni să nu se găsească cîţiva să acţioneze contra lui Ceauşescu. Cîtă vreme nu s-a dovedit că aceia care au acţionat au legături cu organizaţii oculte, teza revoltei spontane nu e deloc respinsă. E firesc ca o revoltă să înceapă cu un număr mic de participanţi iar pe parcurs să cîştige din ce în ce mai mulţi adepţi.

„Începînd cu ziua de 20 decembrie, la Timişoara s-a declanşat revolta populară, condusă din după amiaza aceleiaşi zile de Frontul Democrat Român” (pag. 253). Iarăşi vedem minimalizarea şi contestarea caracterului autentic revoluţionar al primelor zile ale revoluţiei, în care s-a desfăşurat represiunea (morţii Timişoarei au fost între 17-19 decembrie şi după 22 decembrie; din 20 decembrie pînă la fuga lui Ceauşescu n-au mai fost morţi).

„Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

Fanii unei echipe de fotbal se vor întîlni la meciul echipei favorite fără să plănuiască dinainte asta, datorită simplei răspîndiri a veştii că are loc meciul (fiecare dintre fani luînd pe cont propriu hotărîrea de a merge la meci). Aşa a fost la Timişoara, cînd vestea că „se întîmplă ceva” la casa Tokes a atras ca un magnet pe toţi cei care erau dispuşi să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, chiar dacă nu ştiau prea bine şi nici nu îi interesa cine este Laszlo Tokes. Tot aşa a fost la mitingul anunţat de Ceauşescu în 21 decembrie. Nici un complot sau punere la cale de forţe oculte nu e necesar pentru a realiza asta, rezultatul l-ar fi putut prevedea şi Ceauşescu, dacă ar fi avut mai multă inteligenţă.

Stoenescu adună cu grijă orice declaraţie sugerează că manifestanţii din 21 decembrie 1989 nu erau români. În intersecţia cu strada Luterană era un grup „încercînd să convingă oamenii să strige Jos Ceauşescu! Martorii oculari afirmă că erau străini, cel mai probabil basarabeni” (pag. 238). Cine-s martorii ăia, nu ni se spune. Un oarecare Tudor Calotă a declarat că „am fost la Inter. Acolo erau nişte cetăţeni care strigau: Nu plecaţi! Nu erau români”, iar Petre Copilici pretinde că a fost chiar ameninţat cu arma de nişte străini să rămînă la manifestaţie (pag. 244). Nici Calotă, nici Copilici nu explică din ce cauză consideră că respectivii nu erau români, iar declaraţia cu participarea la manifestaţia anti-Ceauşescu sub ameninţarea armelor e hilară. Nicolae Dumitru a văzut un lider revoluţionar din Piaţa Universităţii care „avea o privire de ucigaş (…) nu părea a fi de la noi” (pag. 267-268). Dumitrule dragă, chiar şi un român poate avea privire de ucigaş în asemenea momente, mai ales dacă te bănuieşte că eşti securist (apropo: eşti?). Mihai Montanu a văzut nişte inşi care au coborît din nişte dacii şi s-au ataşat demonstranţilor, care „greu de spus de partea cui erau (…) aş fi tentat să zic că nu erau de-ai noştri”, de unde Stoenescu trage concluzia că daciile „aparţineau Consulatului URSS” (pag. 301). Martorul ocular Montanu nu trăsese această concluzie. Miliţianul Ionel Bejan a văzut 3 turişti sovietici care se uitau pe o hartă, dar nu rezultă din declaraţia lui că aceştia au avut legătură cu revoluţia (pag. 305-306).

Dan Iosif spune că printre revoluţionarii din Bucureşti s-au aflat şi timişoreni, veniţi să „exporte” revoluţia (pag. 280). Acei timişoreni sugerau la baricadă, prin bileţele, scandarea unor nume care să facă parte din viitorul guvern, precum Corneliu Mănescu, Mazilu, Iliescu. Aceste nume care s-ar fi scandat la baricadă sînt confirmate, după o şovăială, de Dan Iosif, dar la presiunea psihologică a interviatorului Stoenescu, care în loc să lase martorul singur să amintească numele liderilor politici presupus amintiţi la baricadă, îi dictează aceste nume lui Dan Iosif şi îi cere să le confirme (ăsta-i stilul de lucru Stoenescu, similar face cu martorul Dragoş Constantinescu – pag. 338 – acesta confirmînd doar generic că s-au scandat nişte nume, fără să indice care).

Prezenţa timişorenilor în Bucureşti nu se potriveşte cu teoria dragă lui Stoenescu despre agenturile străine, de aceea autorul nu crede că aceia ar fi fost timişoreni adevăraţi. „Ce rost avea ca tinerii timişoreni care se încadraseră mişcării de la Inter (…) să comunice cu colegii lor prin bileţele?” (pag. 282). Păi, dacă portavocea era la Dan Iosif, era normal să i se scrie pe un bileţel propuneri de scandări, cel cu portavocea dădea tonul şi nu era cazul să fie atacat Iosif ca să i se smulgă portavocea. Metoda bileţelelor a fost folosită şi în balconul Operei din Timişoara (Mariana Cernicova – „Noi suntem poporul”, Editura Intergraf, Reşiţa 2004). „Este greu de înţeles cum timişorenii care aveau la Timişoara deja o formaţiune politică bine conturată, Frontul Democrat Român, cu un program anticomunist explicit, cereau la Bucureşti un guvern format din comuniştii Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu, Ion Iliescu? (…) Se pare că a existat cel puţin un grup diversionist care s-a autointitulat timişorean, şi care n-avea altă legătură cu Timişoara decît diversiunea pe care o provocase acolo cu patru zile în urmă” (pag. 282). Frontul Democratic Român era denumirea pe care şi-o luase comitetul revoluţionar din clădirea Operei din Timişoara, dar acesta nu era o formaţiune politică bine conturată, căci n-avea o ideologie clară (de aia s-a destrămat după revoluţie) şi nici un program anticomunist explicit. „Proclamaţia” FDR din 21 decembrie 1989 (reprodusă la pag. 204) cerea „dialog” cu guvernul comunist a lui Dăscălescu. În plus, venirea unor timişoreni la Bucureşti nu era rezultatul unei misiuni explicite primite de la conducerea FDR. A existat în Timişoara ideea generală că trebuie făcut ceva ca revoluţia să se extindă în alte oraşe, şi este credibil să fi apărut spontan grupuri care au hotărît să plece spre Bucureşti. Oamenii mai acţionează şi din proprie iniţiativă, nu numai „manevraţi” sau „manipulaţi” cum crede Stoenescu. Din cîte ştiu, singurul oraş în care a fost trimis un om cu misiune explicită de către FDR a fost Aradul.

„Procedurile armatei americane pentru situaţii de confruntare cu tulburări civile se potrivesc cu cele aplicate de trupele armatei române la Timişoara şi Bucureşti”, încearcă Stoenescu să legitimizeze represiunea (pag. 299). Dar la aprecierea legalităţii unor fapte se ţine seama de procedurile în vigoare în momentul săvîrşirii faptelor.

„În ansamblul dosarelor revoluţiei există o coincidenţă tulburătoare: cel puţin în patru locuri – Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj – primul foc mortal, primul glonţ care a omorît un om, nu-şi găseşte autorul (…) Traiectoria glonţului care a omorît-o pe Lepa Bărbat la Timişoara nu poate fi reconstituită” (pag. 307). La majoritatea gloanţelor nu s-a stabilit autorul, dar pentru cazul Lepa Bărbat există un autor prezumtiv – ofiţerul Vasile Joiţoiu a fost trimis în judecată, osîndit iniţial la 18 ani închisoare, apoi sentinţa a fost casată şi s-a cerut rejudecarea (care nici azi nu s-a finalizat). De ce nu se poate reconstitui traiectoria glonţului care a ucis-o pe Lepa Bărbat am explicat în cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”: fiindcă burlanul care purta urma glonţului a fost furat http://timisoara.com/newmioc/8.htm . În Bucureşti, primul foc mortal a fost produs de un miliţian, care e cunoscut - G. Rodeanu. Armata „s-a ocupat cu distrugerea probelor, cu împiedicarea cercetărilor, refuzînd să predea armamentul prezent la Inter pentru cercetare şi punîndu-i pe soldaţi să-şi cureţe armele” (pag. 321). Dacă-i aşa, de ce mai răspîndeşte Stoenescu învinuirea de deschidere a focului asupra misterioşilor agenţi străini? Nu e limpede că teoria agenturilor străine e doar o cărămidă în plus la zidul minciunii care urmăreşte scăparea adevăraţilor vinovaţi de crimele din 1989? Nu se poate demonstra nimic, dar se urmăreşte crearea a ceea ce în termeni juridici se cheamă „îndoială rezonabilă”, suficientă pentru a-i scoate basma curată pe criminali.

La Timişoara „imaginea unei orori inadmisibile a constituit mecanismul revoltei populare din dimineaţa de 20 decembrie” (pag. 342). Păi n-a fost o „imagine de oroare” ci o oroare reală!

„Cauza imediată a revoltei populare din Timişoara din 20 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii din 16-17 decembrie, iar cauza imediată a revoltei populare de la Bucureşti din 22 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii puse în acţiune la mitingul din 21 decembrie. Această cauzalitate nu implică persoanele care s-au angajat la evenimente din convingere, dar care au fost însă foarte puţine – estimez un număr rezonabil de 120-200 de persoane pentru Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov şi Bucureşti, împreună – şi care merită pe drept titulatura de revoluţionari” (pag. 427).

O regulă a cercetării istorice este că, pe măsură ce evenimentele devin mai îndepărtate în timp, cantitatea de mituri şi legende despre ele creşte. Se poate vedea asta şi în cazul cărţilor lui Stoenescu. Dacă în primul volum, tipărit în 2004, accepta numărul de 2000 de „cetăţeni autentic revoltaţi ai Timişoarei” în data de 17 decembrie 1989 (vol. I pag. 504), iată că în volumul 2, tipărit în 2005, au mai rămas maxim 200 revoluţionari, în total pentru 5 oraşe! Nici nu vreau să mă gîndesc ce estimare a numărului de revoluţionari autentici va face dl. Stoenescu peste încă 2-3 ani.

Numai numărul celor împuşcaţi la Timişoara în 17 decembrie (morţi şi răniţi) depăşeşte ultima estimare a lui Stoenescu. Deasemeni, numai la Bucureşti în 21 decembrie au fost reţinuţi şi duşi la Jilava mai mult de 200 de persoane. Există însă interesul de minimalizare a mişcării revoluţionare din zilele în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi arestaţi, de a pretinde că atunci nu a fost revoluţie adevărată, nici măcar revoltă, ci doar o diversiune străină. E mai legitim să deschizi focul împotriva unor „diversionişti” aflaţi în slujba agenturilor străine decît împotriva poporului revoltat! Totuşi, cei împuşcaţi sau arestaţi au fost cetăţeni români simpli, nu s-a dovedit în nici un caz legătura cu agenturile străine.

Pentru a susţine separarea dintre „diversiunea” din primele zile ale revoluţiei şi „revolta” ulterioară, ni se dau informaţii false. „Ca fenomen interesant, dar şi semnificativ, apariţia liderilor politici ai revoltelor populare – Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache la Timişoara, Petre Roman şi Mihai Montanu la Bucureşti – nu surprinde o continuitate, deoarece liderii revoltelor populare nu au fost şi liderii manifestaţiilor generate de diversiune – Gazda Arpad sau Sorin Oprea la Timişoara, Dan Iosif sau Dumitru Dincă la Bucureşti. Aici nu e vorba de calitatea oamenilor sau de condiţia lor socială, ci de două secvenţe distincte ale revoluţiei” (pag. 427). Referitor la Timişoara, Gazda Arpad a fost arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989, deci nu mai putea să fie lider în 20 decembrie, dar arestarea sa nu poate fi o dovadă a „distinctivităţii” mişcării din 16 decembrie faţă de cea din 20. Sorin Oprea a fost unul dintre membrii FDR din 20 decembrie 1989, a participat la negocierile cu primul ministru Dăscălescu şi apoi a procurat un pistol mitralieră, devenind şeful gărzii revoluţionare. Că n-a fost el preşedintele FDR e adevărat, omul n-a dat din coate să obţină funcţii, era un simplu muncitor iar acolo se aflau persoane cu studii superioare şi pretenţii. Rolul lui Sorin Oprea în FDR n-a fost însă marginal. Istoricii de bună credinţă nu pot contesta că Sorin Oprea a fost un lider al revoluţiei timişorene nu numai în 16 decembrie, ci şi în data de 20 (vezi Titus Suciu - “Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995, pag. 118-152). Pe lîngă Sorin Oprea, mai găsim printre membrii comitetului revoluţionar format în 20 decembrie la Timişoara (FDR) multe alte persoane active şi în zilele de 16-17 decembrie: Ioan Chiş, Petru Boroşoiu, Rodica Marina Giura, de pildă. Liderii revoluţionari de la Timişoara din 20 decembrie au provenit în mare parte dintre revoluţionarii zilelor de 16-17 decembrie. Firesc că alături de aceştia, au apărut şi lideri noi. „Distinctivitatea” pe care o introduce Stoenescu între zilele de 16-17 decembrie şi ziua de 20 este doar o manevră propagandistică menită să justifice represiunea.

În ceea ce priveşte Bucureştiul, din chiar scrierile lui Stoenescu aflasem că Petre Roman, cel care „venea din stradă, era un perfect reprezentant al revoltei populare” (pag. 557), participase şi la manifestaţia anticeauşistă din 21 decembrie („Interviuri despre revoluţie”, Ed. Rao 2004, pag. 169), fapt valabil şi pentru Mihai Montanu (pag. 301). Se pare că Stoenescu nu crede în ceea ce el însuşi a scris despre prezenţa lui Petre Roman şi Mihai Montanu în mişcarea din 21 decembrie. Oricum, Dan Iosif şi Dumitru Dincă au jucat rol de lideri şi în 22 decembrie, au fost printre primii pătrunşi în clădirea C.C., Dincă a fost şi pe lista guvernului Verdeţ, iar despre Dan Iosif însuşi Stoenescu scrie „se ceruse la un moment dat numirea lui Dan Iosif în conducerea statului, dar acesta (…) refuză” (pag. 539). Deci, nici în cazul Bucureştiului, nu se poate susţine „distinctivitatea” dintre „revolta populară” din 22 decembrie şi „diversiunea străină” din 21 decembrie.

Remarcăm şi anumite merite ale lucrării colonelului Stoenescu. E vorba de ceea ce a constatat personal cînd a avut funcţie importantă în M.Ap.N. despre falsificarea unor documente şi mărturii de către armată, şi anumite observaţii corecte. „Deşi se scrie cu insistenţă despre ameninţarea militară externă, Ceauşescu nu aminteşte niciodată de ea în numeroasele sale intervenţii, teleconferinţe, la televizor şi la miting” (pag. 352). „Mulţi revoluţionari şi apoi oameni politici au preluat versiunea unui Milea-erou (…) Un număr infim de revoluţionari, toţi de la Timişoara, îl acuză de crime (…) Vocea lor rămîne şi astăzi izolată şi neauzită. În realitate, generalul Vasile Milea este al doilea personaj, după Nicolae Ceauşescu, vinovat de crime în formă calificată. Dacă ar fi trebuit să fie cineva executat pe lîngă soţii Ceauşescu, acesta era Vasile Milea” (pag. 362). Sînt unul dintre aceşti izolaţi şi neauziţi, mă bucur că măcar Stoenescu m-a auzit.

BIBLIOGRAFIE:
1. Alex Mihai Stoenescu - Istoria loviturilor de stat în România - vol. IV (I), Editura Rao, Bucureşti 2004.
2. Alex Mihai Stoenescu - Istoria loviturilor de stat în România - vol. IV (II), Editura Rao, Bucureşti 2005.
3. Alex Mihai Stoenescu - Interviuri despre revoluţie, Editura Rao, Bucureşti 2004.
4. Marius Mioc - Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei, Editura Sedona, Timişoara 1999.
5. Marius Mioc - Revoluţia fără mistere, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 2002.
6. Titus Suciu - Lumea bună a balconului, Editura Almanahul Banatului, Timişoara 1995.
7. Mariana Cernicova - Noi sîntem poporul, Editura Intergraf, Reşiţa 2004.
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara

Mesajde Octavian Mihaescu » Mar Apr 18, 2006 1:00 pm

Marisu a scriis;
Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

------------------------------------------------------------------

Raspunsul meu!

1) Recunosc, recunostem cu totii, grupul Mansarda a activat, grupat din septembrie 89, actiunile noastre pâna in 89, cu exceptia scrisoari catre R.E.L, semnata de Ion Radoi, organizari grupului, manifeste, plus 1 dec 89, nu se poate spune ca am avut actiuni temerare, eroice. Nu stiu cât de nule sunt actiunile noastre, curajul a ne organiza, da scânteia, comparativ cu 20 milioane de plante, sper ca depaseste putin acel nul!

2) Nimeni nu ne-a spus (agenturi straine), ce sa facem si cum, insa o ablia manipulare a existat. Personal am elementele mele care confirma ce afirm!

3) Grupul Mansarda, a fost prezent,activ din primele clipe in 21 dec 89, pâna in 22 dec 89, ora 18 (cazul meu). Grupul Mansarda aprope ca se scârbise de tacerea bucurestenilor,care nu ieseau in strada sutine Timisoara , unde se murise, acest aspect pe mine personal m-a scârbit. In plus imi aduc aminte si de 21 dec 89, orele 12-13, cât de pasivi, camelonic se manifestau bucuresteni, la chemarile noastre. Grupul Mansarda a sutinut si peste noapte manifestatia, fiind prezent din primele ore a dimineti pe strazile Bucurestiului, eu personal am participat sutinut, ptr a continua manifestatia si pe 22 dec 89! In acest grup activ, care ma repet ,dupa parerea mea nu depaseste una mie participantii, a fost activ asemnimie, fiind prezent ulterior si in P-ta Universitati, strivita minereste.

4) Prin urmare; Grupul Mansarda se poate integra in actiunile stradale a celor una mie demonstranti, luptatori autentici ai Bucurestiului, actionând fiecare dupa cum îi dicta constitna ci nu la ordine a agenturilor straine, putem spune; ding rupul mansarda s-a actionat individual, nicdecum in grup, cordonat actiunile, ofer un exemplu:

In nopatea de 21 Dec 89, Poetul Ioan Alexandru, se afla lpe coltul Spitalului Coltea, unde se afla azi o troita, acolo era o baltoaca de sânge, fusese ucis un camarad. Ioan Alexandru cu Sf Cruce in mâna, va oficia o slujba ad-hoc! Eu ma aflam la baricada, înt^lanirea cu Ioan Alexandru intotit de Victor Negara, nu a fost in prealabil stabilita si întâmlator ne-am reântâlnit, precum si cu Mircea Lacatus, Ion Radoi, Mierla. Grupul Mansarda a fost activ in zonele fierbinti,insa fiecare individual! Faptul ca fiecare stia ce trebuie sa faca, era normal, doar de minim trei luni de zile coceam scânteia, care nune apartine, aceasta se afla la Timisoara, caruia eupersonal îi ramân recunascator. Mie Timisoara mi-a dat si mai mutl curaj! Trebuie spus, ulterior tot Timisoara va fii fruntea, respectiv Proclamatia de la Timisoara, primul document coerent, care ne daduse o perspectiva, mobil actiona.

As dori sa adaug, repet; Dumitru Dinca, Dan Iosif , nu faceau parte din grupul mansarda, acestia vor juca un rol mult ma iimportant la baricada de la Inter,(dupa formarea acesteia), decât orcare membru al mansardei! Mihaescu nu reusea de unul singur organiza baricada, daca nu se alaturau si altii tineri! Dinca si Joscha nu aveau cum se reamarca,a ctiva daca nu eram acel minsicul grup de una mie persoane din peste 2 milioane locuitori ai Bucurestiului!

Eu as vad lucruile! Din pacate din aceasta prima mie de revolutinari, luptatori autentici, abia 10% daca au fost recompensati, restul nu sunt cunsocuti, sau au fost ucisi, ori afla in exil! Eu nu am certificat de revolutionar, nu am cerut si niciodata nu voi acepta o asemena murdarie în documentele mele! Eu nu sunt revolutionar, am iesit apara demintatea, opune unui nebun, fiu de roaba ajuns fura tronul regelui!

sa le fie rusine, judece Dumnezeu, pe totii aceia care si-au facut palate de pe urma certificatelor, meritelor altora. Includ si pe Dan Iosif, care nu trebuia sa acepte lefai in hotie, mafia neocomunista, tradând, profitând fara rusine! Poate pe acii sa se afle blestemul românilor, ca utie de-aia nu le merge nimic!

Grav este azi faptul ca sunt bagati pe teava revolutioari facuti de pana scribilor! Sa le fie !

P.S
Exista o alta componenta de importanta pe care analisti evenimentelor omit, voit sau nu! Aici este vorba de USA-URSS-U.E! Au existat anumite implicari, insa nu asemnei celor descrise de Dl Stoenescu!
Verein Christliche Europa für Kunst - Kultur - Social und Politik. e.V

http://europacrestina.zweipage.de/
Octavian Mihaescu
 
Mesaje: 375
Membru din: Vin Ian 07, 2005 6:34 pm

Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Mihai Stoenescu

Mesajde Marius » Lun Iun 05, 2006 12:56 pm

Continui comentariul:

Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Mihai Stoenescu

Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)


„În dimineaţa de 22 decembrie 1989 Armata a dat o lovitură de stat (puci) împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu“, este concluzia lui Stoenescu (pag. 380). „Nici generalul Stănculescu, nici generalii prezenţi la locul deciziei nu au făcut publice detaliile preluării puterii de către Armată, deoarece le-a fost teamă să recunoască gestul ce părea şi grav, din punctul de vedere al comportamentului unie instituţii, şi periculos din punct de vedere al imaginii. De aceea, a fost lansată teza mult mai convenabilă a trecerii armatei de partea poporului“, continuă autorul (pag. 380-381).

Generalul Stănculescu este persoana considerată de Stoenescu ca autor al îndepărtării de la putere a lui Ceauşescu, însă nu înţelegem de ce consideră autorul că acesta ar fi avut motive să-şi ascundă asemenea fapte după revoluţie. Din contră, dacă faptele ar fi reale, ar reprezenta un merit al lui Stănculescu, aflat azi în postura de inculpat pentru presupuse crime săvîrşite în decembrie 1989 la Timişoara.

Imediat după revoluţie s-a susţinut meritul lui Vasile Milea în darea ordinului de a nu se trage în popor în 22 decembrie 1989, mai mulţi ofiţeri susţinînd această versiune la TVR. Stoenescu susţine că ordinele date sub indicativul "Rondoul" (aparţinînd ministrului Vasile Milea) au fost date de fapt de Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru al apărării în locul sinucisului Milea.

În sprijinul teoriilor sale, autorul foloseşte un interviu care i l-a luat lui Stănculescu. Observ în interviu stilul tipic Stoenescu de interogare a martorilor, fără ca aceştia să fie lăsaţi să spună ce au de spus, ci dictîndu-se răspunsurile. Citez din interviu:

„A.M. Stoenescu: Eu ştiu ce ordine aţi dat. Cunoaşteţi unde am lucrat eu?
V.A. Stănculescu: Da, Direcţia de Relaţii Publice… sub Babiuc. Ştiu!
A.M. Stoenescu: Am studiat ordinele venite la Armata 1. Între 10,07 şi 10,30 aţi dat cinci ordine. Primul opreşte trupele pe Olteniţei, dar următoarele patru "nu se trage, se parlamentează cu demonstranţii".
V.A. Stănculescu: Aşa este. Prin grupa de comunicaţii mi se transmitea ce se întîmplă afară şi eu mi-am dat seama, aşa că am dat ordinele astea.
A.M. Stoenescu: Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era a lui Milea.
V.A. Stănculescu: Da, era al ministrului“
(pag. 387).

Stănculescu nu contrazice încercarea de a i se atribui un rol esenţial în victoria revoluţiei. N-are nici un interes să facă aşa ceva, din contră. Totuşi, singurul lucru confirmat de general este că indicativul RONDOUL aparţinuse ministrului apărării naţionale. Stănculescu nu spune în interviu, clar şi fără echivoc, că ar fi folosit el personal indicativul “Rondoul” şi nici nu indică ordinele pe care le-ar fi dat în 22 decembrie 1989. Anunţarea sinuciderii lui Milea s-a făcut la ora 10,51 conform lui Stoenescu (pag. 388) şi la ora 11,02 conform volumului „Revoluţia română în direct“ editat de TVR în 1990 (pag. 11). Ipoteza că ordinele de la 10,07 sau 10,30 puteau fi date totuşi de Milea nu poate fi înlăturată. Primele ordine semnate Stănculescu sînt notele telefonice 38 şi 39, abia la ora 13,30, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul (pag. 400; 404).

Împărtăşesc aprecierea lui Stoenescu despre faptul că Vasile Milea a dat ordine criminale în 1989 şi că a existat un interes politic de a-l înfăţişa pe Milea drept erou după revoluţie. Este legitimă punerea la îndoială a corectitudinii declaraţiilor date în 1990 de unii ofiţeri M.Ap.N. despre Milea, dar nu se poate exclude posibilitatea ca în 22 decembrie 1989 Milea să fi fost cuprins de remuşcări şi, înainte de sinucidere, să fi ordonat acea retragere a trupelor. Există şi interes politic de a atribui merite generalului Stănculescu, în condiţiile colaborării acestuia cu Ion Iliescu în 1989.

Generalul Iulian Vlad ar fi ordonat şi el să nu se apere sediul C.C. al PCR, pretinde autorul, bizuindu-se pe relatarea colonelului de securitate Octavian Nae. Acesta ar fi primit ordin de la Vlad : „luaţi nişte măsuri să blocaţi uşile astea [de la sediul C.C. – nota mea]. Dar să fie posibilitatea, dacă e nevoie, să fie deschise“ (pag. 391 – declaraţie dată Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989“).

Cunoscînd, chiar de la Stoenescu, că a existat şi un plan de evacuare a lui Ceauşescu din C.C. cu ajutorul tancurilor (pag. 428), ordinul lui Iulian Vlad pare mai degrabă legat de acest plan decît de trecerea de partea revoluţiei. Abia după fuga lui Ceauşescu din C.C. a devenit Vlad revoluţionar.

Din dorinţa de a-l înfăţişa pe şeful Securităţii Iulian Vlad drept erou al revoluţiei, Stoenescu trage concluzii care nicidecum nu rezultă din faptele expuse. Aflăm că viceamiralul Ştefan Dinu a surprins o convorbire a procurorului general Popovici care cerea dovezile trădării lui Vasile Milea pentru a pregăti acuzarea în procesul ce urma a fi declanşat. De aici Stoenescu concluzionează : „există proba pentru afirmaţiile conform cărora Ceauşescu intenţiona să declanşeze un proces de înaltă trădare care îi viza pe Milea, Vlad, probabil şi pe alţii“ (pag. 398). Proba (relativă de altfel, căci afirmaţiile lui Ştefan Dinu ar trebui coroborate cu alte dovezi, de pildă cu o declaraţie a lui Popovici) se referă doar la Milea. Adăugarea lui Vlad alături de Milea este exclusiv opera lui Stoenescu, nefiind susţinută de dovezi.

Tot în cadrul încercării de reabilitare a securităţii se pretinde că, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul, „Securitatea a vrut să-l reţină pe Ceauşescu la Snagov“ (pag. 420). Ca dovadă, se prezintă un interviu cu securistul Sorin Dumitrescu ("nume de împrumut", se precizează), publicat şi de Jurnalul Naţional din 30 martie 2004 (pag. 417-420). Interviatul era ofiţer de la paza palatului prezidenţial din Snagov, unde pentru scurt timp în 22 decembrie 1989 a poposit Ceauşescu.

Istoria este clară: Securitatea NU l-a reţinut pe Ceauşescu. Poveştile care apar după 15 ani cum că ei, patrioţii de securişti, erau de partea revoluţiei şi au vrut să-l reţină pe Ceauşescu, seamănă cu poveştile unui fotbalist care n-a înscris nici un gol tot campionatul, dar povesteşte ce planuri superbe a avut ca să înscrie goluri.

Securistul Sorin Dumitrescu povesteşte că, după aterizarea elicopterului cu soţii Ceauşescu la Snagov, a primit ordinul: "Dispozitivul pe casă". "Asta însemna să apropiem dispozitivul de pază în jurul casei, a palatului prezidenţial de la Snagov", spune Dumitrescu (pag. 418).

În ciuda eforturilor disperate ale reporterului de a da acestui ordin interpretarea că Securitatea voia să-l aresteze pe Ceauşescu, Sorin Dumitrescu nu confirmă aceasta. Întrebare: "Adică dv. credeţi că ordinul a fost dat pentru a-l bloca pe Ceauşescu în clădire?" Răspuns Dumitrescu: "Pe moment nu am gîndit aşa. Ordinul era firesc" (pag. 418). De fapt, nimeni nu l-a blocat pe Ceauşescu la Snagov, elicopterul a plecat de acolo nestingherit. Peste vreo 10 ani s-ar putea să aflăm că ei, securiştii cei eroici, l-au blocat pe Ceauşescu la Snagov. Deocamdată însă există prea mulţi oameni care îşi mai amintesc despre prinderea lui Ceauşescu la Tîrgovişte. De aia, opiniei publice i se serveşte teoria: securiştii nu l-au blocat pe Ceauşescu, dar au vrut s-o facă.

Reporterul nu se lasă, şi-l pisălogeşte pe Dumitrescu: "ce v-a făcut mai tîrziu să credeţi că ordinul venit de la Direcţia 5 avea alt scop, avea menirea să-l blocheze pe Ceauşescu acolo?" (pag. 419). Pînă la această întrebare, Dumitrescu nu spusese nimic din care să rezulte că a interpretat vreodată ordinul în sensul indicat. Reporterul are însă calităţi de telepat, astfel că a ghicit ce era în mintea lui Dumitrescu: pe moment nu şi-a dat seama că ordinul urmărea să-l reţină pe Ceauşescu, dar a priceput asta mai tîrziu. Aşa-s securiştii, pricep mai greu. Dovada că a existat un plan de blocare a lui Ceauşescu este un telefon pe care Dumitrescu l-a primit în 23 decembrie, de la generalul Ghiţă, care a întrebat dacă "păsările mai sînt acolo". Dumitrescu a înţeles, dar iarăşi cu întîrziere tipic securistă ("i-am spus că noi acolo nu avem berze"), că "păsările" sînt soţii Ceauşescu (pag. 419).

În ciuda concluziei lui Stoenescu că „teoretic, blocarea lui Ceauşescu la Snagov era realizată“ (pag. 420), observ că această blocare nu s-a realizat nici teoretic, nici practic.

Pentru a încheia subiectul atitudinii şefului Securităţii Iulian Vlad, remarc că însuşi Stoenescu semnalează „insistenţa generalului Vlad, atît în procesele sale, cît şi la audierile de la Senat, pe eliminarea cuvintelor trădare, complot, duplicitate, în ce priveşte atitudinea Securităţii faţă de Nicolae Ceauşescu“ (pag. 439). Stoenescu îi atribuie lui Vlad merite revoluţionare pe care acesta însuşi nu şi le-a atribuit niciodată.

„Populaţia din stradă a trăit sentimentul că trupele, militarii, Armata au fraternizat spontan cu revolta populară (…) Realitatea era cu totul alta (…) Ideea revoluţionară că Armata nu avea încotro în faţa mulţimii nu este fezabilă“ (pag. 428). „Militarii din stradă executau un ordin chiar şi atunci cînd parlamentau, fraternizau sau susţineau mişcările masei“ (pag. 429).

Cînd analizăm fraternizarea armatei cu populaţia în 22 decembrie la Bucureşti, e bine să ne amintim că a mai existat o fraternizare – în 20 decembrie 1989 la Timişoara. Despre revoluţionarii timişoreni din 20 decembrie 1989 a povestit de pildă generalul Ştefan Guşă, într-un interviu acordat lui Pavel Coruţ : „Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru“ (Pavel Coruţ – „Să te naşti sub steaua noastră!“, Editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 109). În 20 decembrie 1989 în faţa sutelor de mii de demonstranţi timişoreni, comandanţii de dispozitive din centrul oraşului au renunţat la a opune rezistenţă. Unii demonstranţi au intrat triumfal în Piaţa Operei căţăraţi pe taburi. Nu există însă nici un comandant de dispozitiv care să fi declarat că renunţarea la a opune rezistenţă demonstranţilor sau îngăduinţa dată demonstranţilor de a se urca pe tehnica militară s-a datorat vreunui ordin primit de la superiori. O descriere a acestui moment al zilei de 20 decembrie 1989, făcută de martorul ocular Nicolae Bădilescu, membru în Frontul Democrat Român, participant şi la negocierile cu primul ministru Dăscălescu, am pus-o deja pe forum: viewtopic.php?t=329 (Titus Suciu – "Lumea bună a balconului", Editura Almanahul Banatului, Timişoara, pag. 75-76).

Ordinul de retragere în cazărmi de la Timişoara a fost urmarea directă a conştientizării de către generalii ceauşişti că eventuale ordine de reprimare nu vor mai fi executate, existînd chiar primejdia întoarcerii armelor. Conducerea armatei a fost înştiinţată despre cele întîmplate la Timişoara, şi totuşi în 21 decembrie a dat ordine de reprimare la Bucureşti şi în alte oraşe.

Referitor la Bucureşti, dovada faptului că fraternizarea armatei cu demonstranţii nu a fost urmarea ordinelor generalilor din conducerea armatei, o găsim chiar în cartea lui Stoenescu. Astfel, el vorbeşte despre ordinul de oprire a trupelor în cazărmi: „Pentru a salva onoarea lui Milea, militarii au declarat în corpore că ordinul i-a aparţinut ministrului. Ordinul i-a aparţinut generalului Eftimescu şi a fost dat după autoîmpuşcarea lui Milea (încă mai trăia) la precis ora 9,54, după ce cu un minut în urmă locotenent-colonelul Costache l-a informat că "s-a urcat lumea pe Tc (tancuri)" “ (pag. 376-377).

Aşadar, la ora 9,53 conducerea armatei aflată la C.C. deja fusese informată despre fraternizarea armatei cu poporul, concretizată în urcarea demonstranţilor pe tancuri. Abia apoi vin celelalte ordine: 9,54 oprirea în cazărmi; 10,07 a nu se trage în oameni şi a se parlamenta (pag. 378-379) (10,45 după cronologia lui Sergiu Nicolaescu, pe care Stoenescu o consideră greşită – pag. 355). Autorul dezbate intens asupra persoanei care ar fi dat respectivele ordine, combătînd varianta iniţială răspîndită prin 1990 că acestea ar fi aparţinut lui Milea şi indicînd drept autori pe Eftimescu respectiv Stănculescu. Esenţialul este însă că fraternizarea armatei cu demonstranţii, pornită de la eşaloanele militare inferioare aflate în contact direct cu revoluţionarii, era un lucru deja realizat la momentul acestor ordine. Ideea că militarii care îngăduiseră manifestanţilor să se caţere pe tancuri ar fi putut să-şi schimbe brusc atitudinea şi să deschidă focul împotriva populaţiei e nerealistă, iar generalii aflaţi în C.C. şi-au dat seama de asta. În cazul particular a lui Stănculescu, acesta mai cunoscuse o experienţă similară cu doar 2 zile înainte, la Timişoara.

Prin modul în care este înfăţişată căderea lui Ceauşescu, autorul atribuie, fără dovezi serioase, meritele acestei căderi unor persoane din nomenclatura comunistă, anume generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Iulian Vlad, minimalizînd rolul jucat de masele populare şi contestînd existenţa, în cadrul eşaloanelor inferioare ale armatei, a unei fraternizări cu populaţia fără acordul şi împotriva voinţei generalilor ceauşişti. Răstălmăcirea unor declaraţii, contestarea fără argumente a altora, ignorarea dovezilor care contrazic teoriile susţinute sînt cîteva din metodele domnului Alex Stoenescu.
Marius
 
Mesaje: 948
Membru din: Dum Ian 09, 2005 5:52 am
Localitate: Timisoara


Înapoi la Revolutia din decembrie

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron
<<< Piata Universitatii 2009