Sectorul CIVES
 
 

Mostenitorii securitatii

Forum: Dedicat relatarilor , discutiilor si actiunilor legate de revolutia sufocata in 1990 de catre Contrarevolutie (12 ianuarie, 24-30 ianuarie, 12-19 februarie, 11 martie, 22 aprilie-13 iunie, 15 noiembrie, 16-22 decembrie etc. )

Mostenitorii securitatii

Mesajde Ioan DRIMUS » Vin Noi 21, 2008 11:37 pm

Va propun spre lectura un articol pe care l-as caracteriza ca fiind foarte obiectiv; L-am postat deoarece acesta poate sa ne faca sa intelegem de ce evenimentele in acele zile critice numite ale consolidarii puterii neocomuniste s-au desfasurat conform scenariilor bine cunoscute si exersate de PCR si securitate.


articol copy-paste de la adresa: http://www.preferatele.com/docs/istorie ... urit22.php


MOSTENITORII SECURITATII
„Cei care au crezut dupa 22 decembrie ca vor inlatura Securitatea si au facut iluzii. Securitatea din Romania, la fel ca toate institutiile similare din fostele tari socialiste, este organizata in asa fel incat, chiar daca unii dintre sefii ei dispar, functioneaza in continuare fara ei. Ierarhia este organizata pe principiul sirului indian. Cand unul dintre sefi dispare, sirul face un pas in fata si locurile sunt ocupate automat. Organizarea are totusi o hiba, care a distrus unitatea aparatului: daca seful din capul sirului o ia in alta directie, toti il urmeaza". Aceste cuvinte care definesc in opinia noastra ceea ce s-a petrecut cu fosta Securitate dupa decembrie 1989 apartin unui om al aparatului, un colonel din Dolj, pensionat la cerere in 1990. Este una din putinele confesiuni din interior, care ilustreaza un fapt de multe ori si de catre multi enuntat, dar din nefericire insuficient probat datorita legii tacerii care a acoperit dupa 1989 actiunile structurilor provenite din fostul t9h8hj
Departament al Securitatii Statului. Tacerea a fost incurajata de patronajul si girul pe care noua putere l-a acordat inca din primele zile ale anului 1990 actiunilor acestor structuri.

Imediat dupa impactul prabusirii regimului comunist, ofiterii
Departamentului Securitatii Statului (DSS) au suferit, la nivel institutional, dar si individual, o criza de identitate. Fostul DSS era pe buna dreptate identificat de opinia publica drept cel mai periculos instrument al aparatului represiv comunist, iar drept consecinta slujbasii acestuia au devenit peste noapte dintr-o elita privilegiata a regimului, oaie neagra si tap ispasitor pentru toate relele petrecute in Romania Socialista. Aceasta criza nu a fost insa una de lunga durata. Foarte repede, noile structuri de putere au inteles foloasele utilizarii capacitatilor specifice ale fostilor securisti, din momentul in care si-au simtit amenintata pozitia prin reinfiintarea partidelor istorice, in conditiile pluralismului politic. Concurenta acestora trebuia anihilata pe cat posibil fara implicarea violenta a institutiilor statului, ceea ce a impus controlarea si compromiterea lor, actiune pentru care cadrele DSS erau antrenate si totodata dispuse. Complicitatea intre noile autoritati si structurile fostei Securitati a fost precedata de actiuni menite sa le puna pe cele din urma in mod neconditionat in slujba puterii, profitandu-se de incertitudinile si temerile securistilor. Astfel, gruparea de politicieni comunisti care a preluat puterea in Romania in decembrie 1989, imediat dupa fuga precipitata a sotilor Ceausescu, s-a ingrijit de la bun inceput de soarta Departamentului Securitatii Statului -; fie si numai din cauza ca multi dintre exponentii noii puteri fusesera, ca oponenti ai lui
Ceausescu din interiorul regimului, subiecti ai atentiei temutei politii politice a fostului regim. In aceasta calitate, erau familiarizati cu metodele ei si ii cunosteau eficienta.

„Legalitatea populara nu trebuie confundata cu blandetea. Orice sovaiala in domeniul aplicarii constrangerii fata de dusmanii de clasa ar avea consecinte nefaste pentru patria noastra. Unii vad in legalitatea populara numai aspectul prevenirii exceselor facute de anumite organe ale puterii populare in activitatea ce o desfasoara. A exercita numai de pe astfel de pozitii legalitatea populara, inseamna a gresi profund, a face jocul dusmanului. Trebuie sa fim patrunsi de faptul ca legalitatea populara trebuie sa-si indrepte taisul ei principal in lupta impotriva lor". Acest pasaj este reprodus dintr-o stenograma a discutiilor cu prilejul prezentarii Raportului de activitate al CC al PMR la Congresul II al PMR din 23-28 decembrie
1955, intr-una din unitatile de Securitate ale patriei. Tonul fara echivoc al unei asemenea pozitii, dominat de „ura de clasa", a fost reluat la sfarsitul lunii ianuarie a anului 1990, odata cu cresterea popularitatii partidelor istorice. Nu ne putem permite explicatii de fond, in contextul de fata, privind motivatiile celor care, de la tribunele organizate mai mult sau mai putin ad-hoc in imprejurarile de atunci, condamnau in aceiasi termeni duri „opozitia", atribuindu-i nici mai mult, nici mai putin intentia de a trada, de a „vinde" tara.
Reamintim aici campania de calomniere, care s-a permanentizat practic in oficioasele FSN dupa marea manifestatie de la Bucuresti din 28 ianuarie 1990 si, mai grav, ca atacurile au fost reluate pe posturile publice de televiziune si radio, fara sa se permita dreptul la replica, pentru restabilirea adevarului. Uneori, aceste atacuri au frizat absurdul. Iata intr-o succinta inventariere, tintele si temele predilecte ale campaniei: despre cunoscuta dizidenta Doinea Cornea se afirma ca imparte bani in scopuri politicianiste si umbla prin
Romania pentru a cumpara intreprinderi, ca este de fapt evreica si ca alaturi de Radu Campeanu si Ion Ratiu, al carui nume real ar fi Racz
Ianos, au semnat cu un functionar al ministerului de Externe ungar un tratat. Documentul recunostea, chipurile, drepturi ale Ungariei asupra Transilvaniei si prevedea o „vanzare" detaliata a teritoriului romanesc, in beneficiul celor trei. Falsul a fost publicat de mai multe ori in facsimil si difuzat prin marile orase ca pretins manifest, atestand aceasta asa-zisa tranzactie. De asemenea despre
Corneliu Coposu s-a afirmat ca a trait aproape intreaga viata in
Occident, strain de greutatile romanilor, prilej cu care s-a si lansat sintagma de mare popularitate „voi n-ati mancat salam cu soia". In cotidianul „Azi', oficiosul FSN, Constantin Ticu Dumitrescu a fost acuzat cu ajutorul unor fotografii falsificate ca ar fi participat la asasinatele legionare de la Jilava si Strejnic, omitandu-se ca atunci cand se petreceau acestea el avea 12 ani. Se poate recunoaste in aceste exemple modelul clasic utilizat de regimul comunist, de acuzare a adversarilor, fie ca sunt vanduti ungurilor, fie ca sunt vanduti „jidanilor", fie ca sunt legionari, desi nu in putine cazuri asemenea acuzatii se contraziceau una pe alta. A existat insa si o metoda mult mai subtila de compromitere a posibilitatii unei alternante la puterea instaurata odata cu transformarea Frontului Salvarii Nationale in partid politic. Astfel, prin legea partidelor, adoptata in regim de urgenta de CPUN, se prevedea posibilitatea infiintarii unui partid politic cu doar 251 adeziuni, desi un sondaj de opinie, realizat la inceputul lunii martie 1990, chiar cand in Parlamentul provizoriu al Romaniei se dezbatea Legea electorala, releva ca, din 5617 subiecti chestionati,
81,9% considerau numarul adeziunilor insuficient si numai 13,8% isi declarau acordul cu acesta. Pe fondul de mai sus, actiunea de compromitere a Opozitiei a fost dublata ca efect, prin spectacolul derizoriu, intretinut, al vietii politice si al dezbaterii CPUN, televizate zilnic. Pe de alta parte, putem insa observa ca, in acest context, dupa evenimentele din decembrie 1989, nu a existat nici cel mai mic semn public de cainta din partea vreunui activist de partid sau lucrator al fostei Securitati, principalele institutii vinovate de starea in care se gasea tara la sfarsitul anilor '80. Cu toate ca, trebuie recunoscut, din pacate, ca prea multe persoane ar fi trebuit atunci sa spuna: uite, asta a fost vina mea. Pentru a intelege totusi cum a castigat atat de usor minciuna in locul adevarului si ura in locul fraternitatii din zilele de decembrie 1989 este necesara o scurta incursiune in obscuritatea practicilor Securitatii, cea care controlase prin delatiune si dezinformare societatea romaneasca, cat si a istoriei acelor practici. Cu atat mai necesara cu cat, din nefericire, modelele, metodele si motivatiile securistilor si-au impus dominatia in ultima jumatate de veac in Romania.
Trebuie spus din capul locului ca nu am fost inovatori in domeniu.
Modelul sovietic stalinist a reprezentat pentru statele socialiste principiul calauzitor in consolidarea noii societati -; o societate bazata pe teroare, pe opresiune, in numele marxism-leninismului, a lichidarii oricarui dusman de clasa, care ar fi putut atenta la pseudo-valorile instituite de ideologia stangii. Sub acest pretext, milioane de oameni au cazut victime instrumentului de baza al conservarii sistemului -; politia politica comunista. Securitatea, la fel ca si celelalte institutii represive similare in statele satelite ale blocului sovietic, a fost conceputa dupa chipul si asemanarea KGB ului. La baza sistemului represiv comunist poate fi asezat, intr-un mod paradoxal, „principiul supravegherii absolute", enuntat de un mic gentilom britanic, Jeremy Bentham, la sfarsitul secolului XVIII, potrivit caruia puterea trebuie si poate controla fiecare miscare a supusilor, oricand si oriunde. Sub acest aspect, infiintarea
Securitatii la 1 septembrie 1948 prin Decretul 221 a insemnat o revolutie in metodologia delatiunii, desi pe de o parte a fost preluata schema si componenta retelei informative a structurilor precedente: Serviciul Secret de Informatii, Jandarmeria si Siguranta.
Pe de alta parte insa activitatea acestor structuri a fost substantial imbunatatita, cu sprijinul aparatului de propaganda al regimului sovieto-comunist.

Oricum, crearea retelei informative a devenit pentru Securitate primul punct in ordinea prioritatilor. Spre exemplu, cei 216 fosti informatori ai Gestapoului au infundat puscaria abia in 1950, impreuna cu alti 240 de agenti provocatori ai Sigurantei care „adusesera prejudicii miscarii muncitoresti'. Pana atunci,
Securitatea a scos de la ei tot ce se putea scoate. In schimb, cei
830 de informatori ai Biroului II, de pe langa Marele Stat Major al
Armatei, insarcinat cu contrainformatiile militare, au fost preluati din mers de Securitate. Dupa o perioada de reeducare, 417 dintre acestia au fost utilizati in continuare ca informatori, iar restul au murit in puscarii. In urma acestei activitati febrile de constituire a unei retele informative devotate si eficiente, la inceputul anului
1951 Securitatea se baza pe 42187 informatori, impartiti in doua categorii: „calificati" si „necalificati". Dintre acestia, multi proveneau din medii socotite ostile comunismului, fiind adusi de partea regimului prin metode intre care teroarea si santajul erau preponderente. Astfel, in reteaua informativa erau incadrati la acea data 1436 fosti legionari, 1210 fosti membri ai partidelor istorice,
686 erau infiltrati in miscarile de rezistenta, 318 in alte organizatii socotite subversive, 605 fusesera racolati dintre fostii ofiteri, deblocati din Armata Romana, 235 erau fosti mosieri, fabricanti sau chiar demnitari, 387 erau preoti catolici sau greco catolici, 403 iehovisti iar 245 erau socotiti ca facand parte din miscarea sionista (preotii ortodocsi erau „contabilizati" pe liste separate). Numarul, pe ansamblu, nu este mare, dar oricum, in acei ani de teroare Securitatea nici nu avea nevoie de mai multi informatori: arestand la intamplare, securistii puteau fi siguri ca aresteaza dusmani ai regimului.

In urma duritatilor represiunii, in timp situatia s-a schimbat radical: numarul „dusmanilor de clasa", al „disidentilor" s-a diminuat drastic, iar „aparatul" s-a redus si el, schimbandu-si esential metodele. Desi s-a imputinat numarul ofiterilor de
Securitate, a crescut cel al informatorilor. Patru decenii mai tarziu, la 22 decembrie 1989, efectivele Departamentului Securitatii
Statului cuprindeau, dupa spusele generalului Victor Atanasie
Stanculescu, numai 8400 de cadre. La Brasov, Securitatea avea incadrati, de exemplu, 115 ofiteri operativi. Se naste intrebarea legitima: cum o suta de securisti controlau si stiau tot ce se intampla intr-un judet? Acest lucru a fost posibil numai pentru ca ofiterul de Securitate devenise la finele anilor '80 varful unei piramide represive, din care faceau parte elemente din militie, procuratura, armata si partid, inchegate intr-un paienjenis dominat de imbatatorul sentiment al puterii, de dorinta de parvenire, de lasitate. Acesta era miezul piramidei. La baza ei se afla ca ultima si esentiala veriga informatorul, cu o dubla functie: culegea date si raspandea zvonuri. Fara el, masinaria delatiunii pusa la punct de
Securitate in anii cincizeci, sub directa indrumare a consilierilor
KGB-ului, nu ar fi functionat.

„Informator" al Securitatii a fost si este pentru multa lume o eticheta mult mai infamanta decat cea de ofiter al fostei politii politice comuniste. In cazul acestora din urma, teama intrecea de cele mai multe ori repulsia: securistul reprezenta o institutie, dar „turnator" putea fi cel de langa tine. De altfel, perceptia este si rodul unui reflex moral-istoric -; nu degeaba Iuda a fost mult mai hulit decat judecatorii lui Iisus. Revenind la detaliile tehnice ale construirii aparatului informativ al Securitatii, trebuie precizat ca, cu exceptia unei perioade de inceput, in care s-au utilizat clasificari ale vechiului regim, „sursele" au fost clasificate in patru categorii. Mai intai, colaboratorii au fost cei care si-au oferit ocazional serviciile, in vreme ce informatorii au lucrat constant si in baza unui contract (angajament) cu ofiterii de
Securitate. Acestia au utilizat in legaturile lor cu reteaua „gazde", adica persoane care si-au pus la dispozitie locuinta pentru intalniri care trebuiau sa aiba loc in conditiile conspirative prevazute in regulamente, iar rezidentii au fost ei insisi coordonatori ai unor mici retele de colaboratori, lucrand in contract cu ofiterul operativ, ca un fel de „securist cu jumatate de norma". Conform uzantelor, un ofiter de Securitate trebuia sa dezvolte o retea care sa numere cel putin 40 de „surse". Depasirile normei de racolari erau premiate, neindeplinirea ei era sanctionata (de aceea au existat nu putine cazuri cand ofiterii de Securitate s-au remarcat nu doar prin santajurile cu autorul carora isi construiau reteaua, ci si prin falsificarea evidentelor). Odata cu aparitia serviciilor secrete in primele luni ale anului 1990, acestea nu si-au impartit doar cadrele, ci si zestrea de informatori ai fostei Securitati. Au existat, fireste, si numeroase dezertari, multi dintre informatori renuntand la onorarea vechilor angajamente. Dar, in general, noile servicii secrete au aplicat regula preluarii retelelor proprii de catre ofiterii operativi pusi in noile slujbe. In genere, lipsa de repere din vremea schimbarii de regim a fost de scurta durata si in ceea ce priveste reteaua informativa. I-a luat locul o reconstruire a motivatiilor, in slujba unui ideal asemanator, dar cu „fata umana", sporit in momentul in care, prin reactivarea ofiterilor lor de legatura, Puterea oferea fostei armate de delatori ai Securitatii si o garantie a tacerii.

Informatorii au avut in planul politic al conservarii sistemului comunist un rol esential. Se poate spune ca l-au creat pe Ceausescu si l-au promovat la putere. El a urcat in treapta cea mai inalta a ierarhiei comuniste dupa ce fusese sef al comisiei de cadre din partid si avusese in mana dosarele mai tuturor comunistilor din esalonul superior. La moartea lui Dej, l-au sustinut toti nu doar pentru ca era cel mai puternic: dotat cu o siretenie remarcabila,
Ceausescu si-a dat seama, analizand cu perspicacitate evolutia mecanismelor regimului, ca puterea inseamna manipularea informatiei.
Asa ca prima lui grija a fost sa puna mana pe dosare cu care sa-i demoleze pe cei ce i se opuneau. In acest caz, s-a bazat pe acea
Securitate din sanul partidului comunist, numita „comisia de cadre", cat si pe Securitatea propriu-zisa, cu care avea legaturi inca din
1956, cand fusese secretar de partid al Ministerului de Interne.
Veriga cea mai de jos din lantul de imprejurari care a dus la ascensiunea dictatorului a fost armata nestiuta a informatorilor care impanzeau tara, adunand informatii si raspandind zvonuri, infiltrati chiar si in randurile fruntasilor comunisti. Aceeasi metoda avea sa fie utilizata si de echipa ce avea sa-i urmeze. In decembrie 1989, dupa impactul initial anticomunist inregistrat atunci, socul a fost atenuat si apoi disipat tocmai cu ajutorul acestei retele care a ramas intacta, iar vechii functionari si-au reluat habitudinile, sub haine si chip noi.

Despre informatorii care au controlat mediile politice oficiale in anii comunismului, inainte sau dupa prabusirea regimului ceausist, nu se stiu prea multe. De regula, marii delatori reusesc sa scrie chiar pagini ale istoriei, care la randul ei le trece sub tacere numele.
Totusi, intr-o nota-raport a Directiei a I-a de informatii interne, nedatata, dar anterioara zilei de 30 martie 1951, se precizeaza ca in aparatul de stat sunt infiltrati 1374 „surse", dintre care 245 informatori calificati, 1090 necalificati si 39 de rezidenti.
Activitatea acestei retele despre care nu se vorbea pentru ca
Securitatea ar fi fost acuzata fatis ca vrea sa substituie partidul, s-a dovedit eficienta mai ales in conturarea rolului de arbitru al politiei politice in luptele pentru putere dintre liderii comunisti. „Arbitrarea" se facea practic de catre KGB, fiind inca o proba a faptului ca activitatea comunistilor romani s-a desfasurat in acei ani sub controlul Moscovei. Sa rememoram, ca exemplu, asa numitul „scandal de la finante", din toamna anului 1951. In 29 septembrie, Aurel Vijoli, ministrul Finantelor, a semnat o circulara adresata Bancii Nationale, prin care se solicita urgentarea finalizarii planului de casa. Circulara a fost trimisa de functionarii bancii la filialele din teritoriu, confirmand zvonurile despre reforma baneasca aflata in pregatire, prin care comunistii urmareau sa instituie un control riguros asupra buzunarelor cetateanului, uniformizand practic saracia. Stirea a provocat panica.
Securitatea a arestat de indata 2904 „instigatori", din care 245 erau membri de partid, in frunte cu ministrul Vijoli si consilierul Bancii
Nationale, Gogu Radulescu. „Sabotorii" fusesera depistati la timp gratie aparatului informativ al Securitatii din guvern, care a gasit astfel tapii ispasitori ai unei decizii impopulare. Intr-o astfel de incalceala de intrigi si tensiuni s-a format tanarul Ceausescu, ca si alti activisti de partid, care si-au construit ascensiunea cu sprijinul implicit sau explicit al Securitatii si al informatorilor ei, din subteranele puterii spre varful piramidei. Trasaturile acestor lideri, ca si ale celor care le-au urmat in 1989, au devenit cu timpul mai dure si vocile mai sigure, pe masura ce ei au invatat principiul conform caruia „acela care stie multe moare repede si acela care stie totul nu moare niciodata".

Aparatul de informatori, metodele de lucru cu reteaua informativa si mai ales rezultatele ei preconizate au fost un segment esential printre mostenirile Securitatii. Ea era nealterata pe la mijlocul anului 1989, cand la Departamentul Securitatii Statului domnea linistea. Cu toate ca in sferele mai inalte, ale „profesionistilor", departe de urechile banuitoare ale „ceistilor" de la Serviciul de cadre si protectie contrainformativa al Securitatii si de „cateii" ministrului Postelnicu, se aproximau cu strangere de inima evenimentele de natura sa schimbe fata Romaniei, undeva, la baza piramidei activitatii de informatii, sursele Securitatii si majoritatea ofiterilor operativi isi vedeau linistiti de treaba urmarindu-si „obiectivele". Cand la mijlocul lunii decembrie a anului
1989 incercarea autoritatilor de a-l indeparta pe pastorul Laszlo
Tokes din Timisoara s-a lovit mai intai de impotrivirea credinciosilor sai si mai apoi aceasta impotrivire de strada s-a indreptat fatis impotriva „inaltelor personalitati de partid si de stat", intreg dispozitivul DSS-ului a intrat in stare de alarma.
Majoritatea rezidentilor, informatorilor si colaboratorilor
Securitatii au fost atentionati sa avertizeze ofiterul de legatura la cel mai mic semn care ar indica organizarea unor revolte similare in tara, sa ofere zilnic note privind starea de spirit in mediile pe care le controleaza, iar unii dintre acestia au participat impreuna la actiuni de filaj. Asa cum s-a vazut, din diverse motive pe care nu le discutam aici, aceasta mobilizare a fost lipsita de eficacitate.
Securitatea incepuse sa scartaie, dar numai intr-un moment in care regimul insusi nu mai functiona practic deloc; moartea dictatorului nu a facut decat sa naruie cu totul credinta oarba a celor care refuzau o confruntare cu realitatea. Deruta nu a durat. Cand la sfarsitul lunii ianuarie 1990 au izbucnit conflictele dintre FSN si partidele istorice, masinaria a reinceput sa functioneze: fostii securisti si armata lor de informatori isi descopereau protectorul si isi identificau inamicul.

Pe multi dintre ofiterii DSS ziua de 22 decembrie 1989 i-a gasit nepregatiti. Un exemplu: derularea evenimentelor a fost atat de rapida, incat la doua ore dupa ce curtea Inspectoratului Securitatii din Brasov era impanzita de multime, o masina aducea de la una din fermele Gospodariei de partid din apropierea Brasovului o jumatate dintr-un porc, pe care unul din sefii locali ai Securitatii il „antamase" pentru sarbatori. Aceeasi lipsa de imaginatie in evaluarea evenimentelor care au urmat, izvorata din sentimentul securistilor de apartenenta la o casta imuabila, a dus la blocarea sistemului. Dupa 22 decembrie, ofiterii Securitatii au asistat practic, la disparitia institutiei in care lucrasera. In haosul generalizat care a domnit in acele zile, modul de dizolvare si de punere sub control a structurilor DSS n-a fost clar precizat din prima clipa in succesiunea de acte normative emise de puterea provizorie in acest sens. Mai intai, in Comunicatul catre tara al
CFSN, citit la Televiziune de Ion Iliescu pe 22 decembrie 1989 in cursul serii, se spunea doar ca „intreaga putere in stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Lui i se va subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne": Desi aceasta formulare era suficient de confuza pentru a amplifica nesiguranta si deruta fara margini din acea perioada, CFSN a revenit abia pe 24 decembrie '89 cu un alt comunicat, in care se arata: „Unitatile Ministerului de Interne se vor integra in
Ministerul Apararii Nationale, care preia comanda unica asupra tuturor trupelor si mijloacelor de lupta ale tarii". In cele trei zile care au urmat fugii lui Ceausescu, asupra fostei Securitati fusese aruncata anatema. Demonizarea ei s-a rezumat doar la nivelul constiintei civice. Pentru ca incepuse dizolvarea ei in apele puterii, a lipsit o condamnare oficiala a actiunilor represive ale fostei politii politice.

O mutare deloc lipsita de importanta pe tabla de joc a acelor zile a reprezentat-o emiterea pe 25 decembrie de catre CFSN a unui decret cu un unic articol, care avea urmatorul continut: „Se numeste in functia de Ministru al Apararii Nationale generalul-colonel Nicolae
Militaru". Suspectat de catre Ceausescu de tradare in favoarea KGB ului, generalul Militaru fusese indepartat din functiile de comanda de aproape un deceniu, timp in care se aflase sub atenta supraveghere a Securitatii. Odata instalat in functie, ministrul Apararii a semnat chiar a doua zi dupa investirea sa, alaturi de Ion Iliescu (pe atunci presedinte al CFSN), un nou decret privind soarta fostului DSS. La articolul 1 se preciza: „Trec in componenta MApN Departamentul
Securitatii Statului, Comandamentul Trupelor de Securitate, impreuna cu organele si unitatile din subordinea acestora. Sunt incluse in acestea structura bugetul, personalul, armamentul, munitia, tehnica din dotare, fondurile fixe, precum si activul si pasivul din tara si din strainatate".

Daca la nivelul documentelor oficiale povestea demolarii
Departamentului Securitatii Statului s-a rezumat la textele amintite mai sus, cu totul altfel au stat lucrurile in plan concret. Ura unei tari intregi impotriva Securitatii a dus pretutindeni in decembrie '89 la luarea cu asalt a sediilor acestei institutii si la catalogarea Securistilor drept teroristi. In Sibiu, de pilda, cladirea Inspectoratului Judetean al Ministerului de Interne a fost transformata in ruine, iar lucratorii ei tinuti prizonieri intr-un strand dezafectat; in alte din localitatile tarii, odata indentificati, unii dintre securisti au fost pusi sub observatie sau chiar au fost arestati si trecuti sub paza militara. In paralel, unele cadre ale fostei Securitati au cautat sa-si puna pielea la adapost cat mai rapid cu putinta iar altii, din nefericire numerosi, au distrus sau au sustras documente importante, pe care ulterior le au utilizat in folos personal, pentru a-si proteja viitorul sau in reglarea unor conturi. Cei cativa care au cautat sa impiedice distrugerile si sustragerile au platit uneori scump. Astfel, cu putina vreme inainte de executarea sotilor Ceausescu, la Sibiu au fost omorati doi ofiteri ai DSS -; seful arhivelor Securitatii si subofiterul care raspundea de corespondenta secreta. Amandoi au fost impuscati din spate, in zone foarte linistite ale orasului.
Arestarea pe 31 decembrie 1989 a generalului-colonel Iulian Vlad, seful DSS, a generalilor-locotenenti Gianu Bucurescu si Aristotel
Stamatoiu, adjuncti ai ministrului de Interne Postelnicu, si a generalului-locotenent Vasile Gheorghe, fost sef de directie in
Ministerul de Interne, a avut darul -; cel putin pentru un timp -; sa lase impresia ca noua putere instalata in Romania are cu adevarat de gand sa o rupa cu trecutul. De altfel, dupa 22 decembrie ofiterii
Securitatii au asistat practic la disparitia institutiei in care lucrasera. Cu toate acestea, documentele stocate in arhivele DSS, vasta retea de informatori, potentialele servicii care puteau fi aduse de ofiterii de informatii si nu in ultima instanta afacerile
Securitatii nu puteau ramane nevalorificate sau lasate de izbeliste.

Pe fondul manipularii opiniei publice, careia i se aratau la
Televiziunea publica imagini cu centre de ascultare dezafectate, in primele luni ale anului 1990 s-a desfasurat o intensa activitate de regrupare a structurilor fostei Securitati, in paralel cu eforturile unor demnitari ai momentului de a le controla. Dupa lunile de deruta, marcate de rafuielile dintre ministrul Apararii Nicolae Militaru si alti comandanti ai armatei cu varfuri ale fostului Departament al
Securitatii Statului, a venit si vremea deciziilor „asezate". S-a trecut deci la o judicioasa impartire a mostenirii Securitatii. Am vazut ca, formal, DSS s-a aflat inca din 22 decembrie in subordinea
Ministerului Apararii. In 31 decembrie, imediat dupa arestarea lui
Iulian Vlad si a apropiatilor sai, presedintele CFSN Ion Iliescu l-a numit comandant al Departamentului Securitatii Statului pe Gelu
Voican Voiculescu (la acea data, vice-prim ministru in Guvernul provizoriu). In seara aceleiasi zile, la ora 22, acesta a organizat o sedinta extraordinara la sediul Internelor, convocandu-i pe ofiterii din Securitate. La intrunire, Voican le-a garantat ofiterilor DSS ca noua putere nu va purta un razboi impotriva persoanelor, ci se va limita doar la dezmembrarea structurilor politiei politice comuniste.
Incepand cu 2 ianuarie 1990, generalul Militaru si Voican Voiculescu au coordonat preluarea de catre MApN a Securitatii. Concret insa, cadrele DSS nu au primit functii militare in cazarmile si comandamentele armatei, ci si-au continuat activitatea in vechile sedii intr-un provizoriu dominat de confuzie, menit sa le mareasca disponibilitatea de a se pune in slujba noilor stapani.

Paralel, pe un alt plan, incepuse propria actiune de control asupra unor structuri din fosta Securitate un fost profesor la Academia
Stefan Gheorghiu, intrat si el inainte de 1989 in dizgratia lui
Ceausescu si mutat din Bucuresti la Focsani, sub supravegherea politiei politice comuniste. Virgil Magureanu, specialist in teoria puterii si in istoria gandirii politice, a inteles mult mai bine decat concurentul sau Voican Voiculescu importanta mostenirii
Securitatii. In 22 decembrie 1989 el se afla in Giurtelec Hodod, judetul Salaj, localitatea natala, dar s-a grabit sa ajunga la
Bucuresti imediat dupa fuga cuplului Ceausescu. In seara aceleiasi zile, dupa cum avea sa relateze ulterior, a poposit la Cluj, iar a doua zi dimineata ajuns in Capitala, s-a deplasat mai intai la
Televiziune, dupa care in jurul orei 10 Magureanu se afla la sediul
Securitatii din strada Eforiei. Aici s-a intalnit cu unii dintre viitorii sai colaboratori. „Desi s-a fabulat mult pe tema faptului ca eram un ilustru necunoscut, totusi, datorita unor relatii anterioare, provenite in special din faptul ca am fost 20 de ani profesor la
Academia de partid, ma cunostea multa lume", a explicat el ulterior succesul aparitiei la Bucuresti. Dar relatia sa cu ofiterii de
Securitate nu era doar de aceasta natura, intrucat in 1976 Virgil
Magureanu lucrase efectiv, cu gradul de capitan, in departamentul de analiza-sinteza al Directiei de Informatii Externe. Ca urmare a actiunilor sale, se poate vorbi de o divizare a aparatului de
Securitate intre cei doi poli, Magureanu si Voican. Ulterior, odata cu consolidarea reputatiei fostilor ofiteri ai politiei politice in ochii noii puteri s-a desprins si o a treia componenta, lansata cu sprijinul sau complicitatea tacita a autoritatilor in afaceri specifice ale fostei DSS, mai ales prin redeschiderea unor canale de comert exterior sau, la treapta cea mai de jos, prin infiintarea de agentii private de paza si ordine.

Inca din primele zile ale anului 1990, puterea „provizorie" a
Frontului Salvarii Nationale a cunoscut confruntari cu o neasteptat de puternica opozitie, care miza pe redesteptarea sentimentelor anticomuniste. A fost un moment in care auto-etichetarea demagogica a
FSN drept provizoriu risca sa devina realitate, in dauna liderilor
Frontului. Pentru prima data, persoane care se maturizasera politic in anii comunismului si concepeau exercitarea puterii doar prin partid unic, si-au simtit amenintate pozitiile de catre mecanismul democratic de tip pluralist. Nu doar contestarea fatisa a comunismului, ideologie de care ei se simteau structural apropiati, dar mai ales disputa in care se vedeau angrenati la presiunea unor partide politice considerate dintotdeauna drept revolute, „istorice" in sens peiorativ, a determinat apelul la serviciile structurilor fostei Securitati. Sub influenta acestora, reflexele confruntarii cu „burghezia si mosierimea" s-au redesteptat rapid in sanul puterii de sorginte comunist-reformista intrand chiar in temele favorite de campanie electorala. Aceste reflexe au capatat rapid o dimensiune institutionala sub forma recuperarii componentelor considerate utile ale fostei politii comuniste, care aparase cu succes regimul vreme de jumatate de veac in fata agresiunii „fostelor clase exploatatoare".
In aceste conditii, fostii ofiteri ai Securitatii au reintrat in scena, in solda noii puteri, ca rezultat aceasta aratandu-se din ce in ce mai putin transparenta si binevoitoare. Actiunea de recuperare s-a resimtit rapid si in universul cotidian. Daca in primele zile din
1990 era anuntata cu surle si trambite dezafectarea centralelor de interceptare a convorbirilor telefonice, peste acest subiect s-a asezat curand o liniste de mormant si toate incercarile unor jurnalisti de a verifica ulterior daca aceste centre mai functioneaza sau nu, s-au izbit de refuzul, e drept, inca politicos, dar ferm, al autoritatilor militare. La adresele unor case conspirative ale
Securitatii, fostii ofiteri si-au reluat activitatea inca din prima decada a lunii ianuarie 1990; inclusiv in imobilul din strada
Intrarea Filioara, devenit ulterior chiar sediul central al partidului de guvernamant.

Nu se poate spune despre ofiterii si subofiterii din fosta Securitate ca „au taiat frunza la caini" in prima luna a anului 1990, dar oricum nu s-a „muncit" organizat. Tocmai de aceea, noua putere a incercat de la bun inceput sa cladeasca un nou serviciu informativ, evident, fidel. Printre altele, a fost elaborat si un proiect de decret care prevedea infiintarea Consiliului Sigurantei Nationale, dar Ion
Iliescu a refuzat sa semneze acest act normativ, pe motiv ca termenul „Sigurantei" amintea de perioada antebelica, o epoca deloc pe placul fostului presedinte al CFSN. Astfel ca primul care a „cladit" pe ruinele Securitatii o noua structura este fostul vice premier al guvernului provizoriu, Gelu Voican Voiculescu.
Controversata infiintare a UM 0215 din cadrul Ministerului de Interne si implicarea acestui ciudat personaj in formarea primului serviciu de informatii pentru uzul noii puteri este si astazi invaluita in mister. Cert este ca, cu mult inaintea Serviciului Roman de
Informatii, aici s-au grupat fostii ofiteri si subofiteri ai unei unitati de elita a vechiului regim, Securitatea Municipiului
Bucuresti.

La inceputul lunii ianuarie, generalul Nicolae Militaru ordonase trecerea in rezerva a intregului aparat din SMB, compus din 566 ofiteri, si a majoritatii cadrelor din fosta Directie a IV-a de contrainformatii militare a Securitatii. Constient ca securistii bucuresteni fusesera printre cei mai buni in „meseria" lor din
Departamentul Securitatii Statului, Gelu Voican a reusit sa obtina in cursul aceleiasi luni acordul guvernului provizoriu si pe cel al presedintelui CFSN Ion Iliescu, pentru racolarea si incadrarea ofiterilor de la SMB intr-o directie speciala a Ministerului de
Interne, nou infiintata. Astfel, cu maxima discretie, se puneau bazele unui serviciu informativ devotat noii puteri din Romania, sau, cel putin, unora dintre reprezentantii sai de frunte. Noul organism a fost apoi botezat UM 0215 (si simpatic poreclit chiar de angajatii sai „doi si-un sfert"), initial a purtat titulatura de „Directia de paza a obiectivelor de interes politic". La comanda a fost numit de catre Ion Iliescu contra-amiralul Cico Dumitrescu, aflat in subordinea generalului Mihai Chitac, pe atunci ministru de Interne.
In realitate insa cel care controla primul serviciu informativ aparut in Romania dupa evenimentele din decembrie '89 era vice-premierul
Gelu Voican Voiculescu.

In perioada in care Gelu Volcan s-a ocupat in mod oficial de soarta fostului DSS, consilierul sau a fost generalul (r) Nicolae Doicaru.
Fost sef al spionajului roman, personaj cu un prestigiu recunoscut in mediile securiste, acesta avea sa moara dupa doi ani intr-un suspect accident de vanatoare. Dar vice-prim ministrul guvernului provizoriu n-a mers doar pe mana generalului Doicaru. Unul dintre aghiotantii sai de incredere a fost maiorul (avansat apoi colonel) Viorel Tache, absolvent al Scolii de Militie, trecut apoi la celebra UM 0920 ca subaltern al generalilor Pacepa si Doicaru. Demis din Directia de
Informatii Externe si anchetat dupa fuga lui Pacepa, a fost ulterior transferat la Biroul „inscrisuri dusmanoase" din cadrul Securitatii
Municipiului Bucuresti. Ghidat de acestia, Gelu Voican Voiculescu s-a plimbat cu folos prin arhivele Securitatii.

Cum contra-amiralul Cico Dumitrescu s-a retras foarte repede de la comanda UM 0215, in fruntea serviciului de informatii nou aparut au fost instalati alti doi ofiteri apropiati ai lui Gelu Voican, colonelul de contrainformatii Florin Calapod (alias Cristescu) si ca adjunct colonelul Harosa, fost ofiter de Securitate sub acoperire, cu functia de redactor la Editura Meridiane. In perioada ministerului lui Mihai Chitac, ofiterii si subofiterii de la „doi si-un sfert" posedau legitimatii false, cu mai multe identitati si actionau dupa toate canoanele Securitatii.

1 februarie 1990, data la care acest serviciu de informatii a luat oficial nastere, nu este intamplatoare. Trecusera numai trei zile de la uriasul miting organizat de PNTCD, PNL si PDSR in Piata Victoriei, ca reactie de protest la hotararea Frontului Salvarii Nationale de a se transforma in partid si de a participa la alegeri. Persoane care au parasit ulterior structurile puterii provizorii au vorbit despre implicarea in repetate randuri a unor ofiteri de la UM 0215 in evenimentele tulburi din perioada anterioara scrutinului de la 20 mai
1990, cand FSN a orchestrat una din cele mai murdare campanii electorale derulate la primele alegeri libere din fostele tari comuniste. Astfel, se pare ca ofiterii serviciului informativ organizat de Gelu Voican Voiculescu n-au fost straini de tiparirea si difuzarea unor asa-zise manifeste legionare si de fabricarea unui intreg arsenal de falsuri compromitatoare, menite sa scada cota electorala a liderilor opozitiei anticomuniste. Ei sunt responsabili de tiparirea si difuzarea asa-ziselor manifeste legionare la Bacau si
Bucuresti, de fabricarea unor documente compromitatoare privind personalitati din opozitie (Corneliu Coposu, Doina Cornea, Radu
Campeanu si altii), de compromiterea lor prin atacuri in presa obedienta a vremii, care au utilizat un arsenal lingvistic de joasa speta si probe false, coroborate cu date reale -; dupa metodele de intoxicare specifice Securitatii. A fost pus tot pe seama ofiterilor de la „doi si-un sfert" episodul din 18 februarie 1990, cand au fost fortate intrarile in cladirea Guvernului, ca si compromiterea mitingului maraton din Piata Universitatii si infiltrarea in principalele partide de opozitie sau chiar in anturajul liderilor marcanti ai acestora. Astfel, ofiteri din fosta Securitate a
Municipiului Bucuresti, angajati ulterior la „doi si-un sfert", au lucrat ca garda de corp a taranistului Ion Ratiu, candidat la
Presedintie in 1990. Cea mai spectaculoasa actiune a UM 0215 a fost insa derulata in colaborare cu Serviciul Roman de Informatii pe parcursul mineriadei din iunie 1990

Ca si „doi si-un sfert", Serviciul Roman de Informatii a aparut ca urmare a unor tensiuni acute care au motivat Puterea in a repune in serviciu foste structuri ale Securitatii. De asta data, aceste tensiuni au fost de natura interetnica, ele fiind abil speculate de
Virgil Magureanu, bun cunoscator al realitatilor din Transilvania. La sfarsitul lunii februarie a anului 1990 existau nenumarate indicii referitoare la „butoiul de pulbere" din judetul Mures. Dar puterea provizorie le-a minimalizat, poate chiar pentru a gasi pretextul necesar pentru infiintarea unui nou serviciu informativ. Daca aceasta ipoteza este reala sau nu ramane greu de apreciat chiar si astazi, la mai bine de treisprezece ani distanta de la acele evenimente. Dar rapiditatea cu care s-a decis infiintarea Serviciului Roman de
Informatii prin Decretul 181 din 26 martie 1990 al CPUN (la numai cateva zile dupa evenimentele sangeroase care au caracterizat conflictul inter-etnic de la Targu-Mures din 18-20 martie) nu pare a fi intamplatoare, ceea ce face ca momentul „nasirii" SRI-ului de catre Ion Iliescu printr-un decret care nu a fost dezbatut de forul legislativ al timpului sa ramana sugestiv. Apoi, trebuie mentionata infiltrarea organizatiei nationaliste „Vatra Romaneasca" de catre numerosi fosti ofiteri ai Securitatii. Intre acestia, si Gheorghe
Moldoveanu, fostul capitan al Directiei de cercetari penale din
Brasov, ajuns redactor sef adjunct al saptamanalului „Desteapta-te
Romane", organ al „Vetrei Romanesti" si ulterior al PUNR. De altfel problema relatiilor interetnice a ramas o adevarata obsesie pentru lucratorii SRI, care ii acorda o importanta foarte mare in raport cu celelalte potentiale pericole la adresa sigurantei nationale cum ar fi marea coruptie sau crima organizata.

Odata cu organizarea Serviciului Roman de Informatii, mostenitorii
Securitatii au intrat intr-o zodie noua. Dupa principiul „sirului indian", enuntat de colonelul de Securitate din Dolj pe care l-am citat la inceputul textului, au fost cooptati in SRI numerosi ofiteri ai fostei Directii a I-a de informatii interne, a II-a de contrainformatii economice, ofiteri de la contraspionaj, specialistii in tehnica operativa, cei din unitatea S de „inscrisuri periculoase si expertize grafologice", din unitatea R, de transmisiuni si contrainformatii radio, din unitatea speciala F de filaj si investigatii, precum si intreg Centrul de Informatica si Documentare
(CID), creierul computerizat al fostei Securitati care administreaza arhiva fostului DSS si reteaua informativa. De asemenea, au fost reangajati ofiteri si subofiteri bine pregatiti din USLA, care datorita asasinarii echipajului „terorist" al maiorului Trosca in fata sediului MApN aveau teama si repulsie fata de armata si refuzasera angajamente in structurile Apararii. Dupa acelasi scenariu, s-a petrecut si organizarea din teritoriu, finalizata la inceputul lunii aprilie a anului 1990.

Ca urmare, in 25 aprilie, in fata a peste 100 de ziaristi, Virgil
Magureanu anunta infiintarea Serviciului Roman de Informatii. Scopul acestei institutii, asa cum a fost precizat atunci de proaspatul ei director, consta in apararea statului in fata oficinelor de spionaj, a terorismului international, a extremismului de dreapta sau de stanga si a actiunilor „destabilizatoare" de oricare fel, in raport cu ordinea constitutionala care urma sa fie stabilita de Parlamentul
Romaniei. S-a subliniat atunci ca SRI-ul nu va retine si nu va ancheta persoane, nu va sechestra inscrisuri, marginindu-se doar la sesizarea Procuraturii pentru initierea cercetarilor penale in cazurile de incalcare a legalitatii. Domnul Magureanu a afirmat ca aceasta institutie va fi echidistanta politic. Pentru a inlatura suspiciunile celor care vedeau in infiintarea SRI-ului o renastere a
Securitatii, au fost adusi in fata ziaristilor doi dintre colaboratorii proaspatului director, coloneii Iancu si Dragoi.
Primul, fost cadru al Militiei acuzat de tradare in ultimii ani ai regimului comunist pentru ca a trimis scrisori la „Europa Libera" si a carui fiica a murit in noaptea de 21 decembrie 1989 la
Intercontinental, a fost indepartat ulterior din SRI. Cel de-al doilea a fost prezentat de profesorul Magureanu ca provenind din randurile Armatei. Nici de acesta nu s-a mai auzit ulterior nimic.
De fapt sub aceasta umbrela au fost recuperati ofiteri superiori ai
Securitatii, cu un trecut nu foarte recomandabil pentru o institutie menita sa apere democratia. Mai departe, cateva exemple:

— Victor Marcu, originar din Moroieni-Dambovita, a absolvit scoala de ofiteri de Securitate de la Baneasa in 1968. A lucrat din 1976 in
Directia de Informatii Externe; sub numele de Sarbu Victor, coordona
UM 0103 din Centrala DIE, avand in atentie grupuri legionare din diaspora. A primit, ca lucrator al centralei, sarcini speciale -; intrucat UM 0103 se ocupa de intimidarea si sau chiar anihilarea emigratiei ostile regimului comunist. Sub o a treia identitate (Nita
Victor) i-a supravegheat pe redactorii „Europei Libere", pe liderii emigratiei maghiare originare din Romania si a organizat actiunile capcana din 3 si 4 februarie asupra lui Paul Goma, respectiv a altor doi emigranti romani, care denuntasera in mai multe randuri realitatile din tara. La 1 februarie 1990 a fost avansat la gradul de colonel. S-a afirmat ca el a pus la dispozitia Televiziunii
Romane „Libere" la inceputul acelui an caseta „compromitatoare" avandu-l ca subiect pe cetateanul canadian Doru Popescu, intr-o emisiune care a exacerbat resentimentele comuniste fata de miscarea legionara si le-a redesteptat in randurile populatiei prin intermediul micului ecran. Incadrat in SRI, a fost avansat la inceputul lunii august 1992 la gradul de general printr-un decret semnat de Ion Iliescu. Dupa mai bine de trei ani, a fost indepartat din functia de adjunct al directorului SRI pe care o dobandise, in urma implicarii in afaceri oneroase derulate cu cetateni arabi si datorita stranselor sale relatii cu cercurile extremiste de la „Romania Mare", intrate in conflict deschis cu Iliescu si
Magureanu.

— Mihai Stan a fost sef al compartimentului D din cadrul Securitatii, care avea in atributii actiunile de dezinformare. Dupa ce a fost incadrat ca adjunct al directorului SRI Virgil Magureanu si avansat la gradul de general prin decret prezidential, a fost scos din serviciu pentru „neglijenta", ca urmare a izbucnirii „scandalului
Berevoiesti"; a fost insa incadrat in Serviciul de Protectie si Paza.
De asemenea, si fostul sef de cabinet al lui Iulian Vlad, colonelul
Rogojan, a primit un post in organigrama SRI.

Majoritatea celor numiti in functii de comanda si-au adus cu ei pe cei mai de incredere dintre colaboratori si subalterni. Colonelul
Stefan Toader, fost adjunct al generalului Alexandru Tencu, insarcinat cu activitatea de ascultare, inregistrare si exploatare a informatiilor obtinute „prin mijloace specifice", a fost numit director adjunct de divizie in SRI, unde si-a adus in subordine pe multi dintre specialistii din fostul Serviciu de tehnica operativa
(TO) al Securitatii. Totusi, la conferinta de presa pe care Virgil
Magureanu a sustinut-o in 15 mai 1990, directorul SRI a afirmat de mai multe ori ca institutia in fruntea careia a fost numit de catre
Ion Iliescu nu are nimic in comun cu practicile fostei Directii a
Securitatii Statului. Conform spuselor domniei sale, acei ofiteri proveniti din Securitate au fost „indelung verificati" si nu se fac vinovati de participare la actiuni represive. Cu fluenta invaluitoare care il caracterizeaza, Virgil Magureanu a cautat sa-i convinga pe ziaristii prezenti ca SRI-ul nu mai face dosare nimanui si ca arhiva
Securitatii care i-a fost incredintata este in buna paza -; cu exceptia documentelor disparute la Revolutie, a caror recuperare a enumerat-o printre prioritati.

„Domnul profesor" a subliniat atunci greutatile pe care institutia condusa de dansul le intampina in activitate. Intr-adevar, la acea vreme domnul Magureanu ducea o lupta acerba pentru consolidarea pozitiei SRI, care nu era privit cu ochi buni de catre unele cadre din Armata si Ministerul de Interne. Functionand initial in Palatul
Parlamentului din Dealul Mitropoliei, acest serviciu a obtinut gratie diligentelor directorului sau un impozant sediu pe strada Povernei, ulterior schimbat cu complexul „fabricii de directori" CEPECA din
Padurea Baneasa (cu umor botezat de cei care il populeaza „Twin
Peaks"). De asemenea fostele case conspirative, inspectorate judetene si alte bunuri imobiliare sau dotari din patrimoniul DSS au intrat incetul cu incetul in portofoliul Serviciului Roman de Informatii, ca si arhivele sau parte din vasta retea de informatori a politiei politice comuniste.

Asadar, dupa ce „lupilor batrani" din Securitate le-au fost subordonati numerosi tineri angajati prin concurs, SRI-ul era gata sa treaca la treaba. Intre timp, tensiunile dintre partidele aflate atunci in opozitie si FSN se acutizasera. In 22 aprilie 1990, Piata
Universitatii a fost blocata de manifestantii care cereau demisia lui
Ion Iliescu si a tuturor celor care facusera parte din vechea nomenclatura comunista, anchetarea fostilor securisti si dezvaluirea numelor informatorilor DSS. Replica autoritatilor a fost brutala.
Stirea cu numarul 9 a buletinului Rompres din 14 iunie 1990 reproduce stenograma cuvantarii presedintelui Iliescu in fata minerilor, proaspat sositi in Bucuresti in zorii acelei zile: „Dragi mineri, ma adresez dumneavoastra multumindu-va pentru raspunsul de solidaritate muncitoreasca pe care si acum l-ati dat la chemarea noastra", spunea domnul Iliescu cerandu-le apoi minerilor sa ocupe Piata
Universitatii, unde elemente „fasciste, legionare" ar fi comis acte de vandalism. Pe baza caror informatii i-a etichetat astfel presedintele de atunci al Romaniei pe cei care il contestasera luni de-a randul la mitingul maraton din Piata? Cine i-a spus presedintelui ceea ce el afirma despre manifestantii de la
Universitate, loc pe care l-a evitat de la debutul mitingului anticomunist care ii contesta autoritatea? Raspunsul este simplu: institutiile create de noua putere pe ruinele fostei Securitati.
Cum am aratat deja, ofiterii si subofiterii de la „doi si-un sfert", posedau legitimatii false cu mai multe identitati. Ei au fost implicati direct in supravegherea, compromiterea dar si in intimidarea opozantilor regimului, a participantilor la mitingul din
Piata Universitatii. Amintim, ca notorie, agresarea regretatului
Petru Cretia, care ne-a marturisit la vremea respectiva (intr-un interviu publicat in „Opinia Studenteasca") faptul ca a fost, anterior agresiunii, amenintat telefonic in dese randuri de un fost ofiter din Securitatea Municipiului Bucuresti, cat si exemplul la fel de cunoscut al lui Gheorghe Siminea: cu o luna inainte de reprimarea manifestatiei, acesta i-a molestat si amenintat pe grevistii foamei din Piata dupa care s-a retras in sediul Institutului de studii si proiectari pentru imbunatatiri funciare -; unde „lucrase" pana in 1989 ca maior de Securitate. Despre Siminea s-a afirmat ca ar fi fost avansat dupa 1989 la gradul de locotenent-colonel, iar apartenenta sa la Securitatea Municipiului Bucuresti, unitate care a constituit nucleul UM 0215 din Ministerul de Interne este un indiciu privind motivatia actiunii sale din Piata Universitatii.

La trei zile de la debutul manifestatiei din Piata Universitatii, in prima conferinta de presa a institutiei sustinuta de Virgil Magureanu in 25 aprilie 1990, acesta mentiona intre atributiile Serviciului
Roman de Informatii, pe langa apararea statului de actiunile oficinelor de spionaj, a terorismului sau a extremismului de stanga si de dreapta, si prevenirea „actiunilor destabilizatoare de orice fel". Or, de-a lungul derularii mitingului maraton, nu au lipsit acuzatiile oficiale privind caracterul sau „destabilizator", acuzatii aduse in repetate ronduri de varfuri ale puterii, incepand cu Ion
Iliescu. Acestea au fost de natura sa reclame o implicare a SRI in supravegherea manifestantilor, potrivit cu atributiile sale legale enuntate de Virgil Magureanu in aprilie '90.

Despre participarea acestui serviciu secret la actiuni informative in
Piata Universitatii exista o marturie semnata de fostul capitan SRI
Adrian Ionescu. In 6 decembrie 1990, acesta a adresat o scrisoare deschisa Parlamentului Romaniei, din care spicuim: „In perioada 13-15 iunie 1990 cat si in cea premergatoare ei am participat impreuna cu alte cadre din Bucuresti in Piata Universitatii, identificandu-ne cu demonstrantii, in scopul cunoasterii liderilor. Metodele de lucru utilizate au fost de atragere a informatorilor Securitatii pe baza unor stimuli materiali, sau in majoritatea cazurilor prin santaj, amenintand cu dosarul existent si angajamentul semnat anterior".
De altfel, in urma informatiilor culese de subalternii sai pe parcursul mitingului din Piata Universitatii, Virgil Magureanu remarca in 15 mai 1990, referindu-se la unii dintre vorbitorii din balconul Facultatii de geologie, ca „de mai multa vreme, pe fondul desfasurarii in Romania a unor confruntari intre Opozitie si actuala conducere, s-a manifestat si o participare din partea unor cetateni straini. Am fost informati ca o parte dintre acestia s-au urcat la o anumita tribuna, cerand maturarea regimului din Romania pe motiv ca ar fi antipopular si antidemocratic. Nici un stat din lume nu poate permite ca pe teritoriul sau sa apara asemenea atitudini extremiste".
Intr-adevar, la exact o luna dupa acest avertisment, in Piata
Universitatii se restabilise linistea, dar la capatul unor violente care au aruncat Romania in plin Ev Mediu. Cu ce pret a platit tara cele intamplate atunci, se stie. Unde au fost serviciile secrete in momentul declansarii evenimentelor din 13-15 iunie 1990? Raspunsul e, credem, simplu: in miezul lor. Potrivit cu atributiile institutiilor in care lucrau si in conformitate cu probabilele ordine primite, atat ofiterii de la SRI cat si UM 0215 au filat manifestatia si manifestantii pe tot parcursul ei. Este deci greu de presupus ca ei sa fi scapat situatia de sub control in 13 iunie 1990. De altfel, celebra stenograma a discutiei dintre generalul Diamandescu si ministrul de Interne Chitac, care consemneaza cuvintele primului („am dat foc autobuzelor, conform intelegerii') lasa sa se inteleaga participarea la actiuni provocatoare a unor ofiteri, probabil de la
UM 0215, infiltrati printre manifestanti, cu scopul de a potenta violenta acestora -; provocarea fiind o tehnica deloc straina de arsenalul fostilor securisti.

Au fost si alte elemente care pot justifica aceasta supozitie. Piatra cubica cu care manifestantii au aruncat in politisti fusese descarcata nu cu multa vreme inaintea incidentelor dintr-un camion, iar atunci cand unii dintre cei aflati in strada si-au manifestat intentia de a ataca televiziunea, au aparut prompt aceleasi bate albe asemanatoare celor utilizate in februarie '90, in cursul regizarii atacului asupra guvernului. De ce ar fi fost considerate necesare aceste actiuni provocatoare, menite sa escaladeze violenta? Pentru ca o replica pasnica i-ar fi transformat, cu siguranta, in martiri pe cei 263 de manifestanti arestati in noaptea de 12 spre 13 iunie, ca de altfel pe toti participantii la mitingul maraton. Reactia brutala a autoritatilor, care au decis evacuarea in forta a Pietei
Universitatii, trebuia justificata de evolutia ulterioara a evenimentelor. Dincolo de aceste supozitii, date aparute ulterior in presa acuza implicarea serviciilor secrete amintite in „mineriada", ofiterii fostelor structuri ale Securitatii fiind de altfel o prezenta activa in acele zile pe strazile Bucurestiului. Este de notorietate rolul jucat pe parcursul evenimentelor de Gelu Voican
Voiculescu, eminenta cenusie a UM 0215. Acesta, posesor al unei arme inca din 19 ianuarie 1990, in baza permisului 010094, justificandu-se ulterior pentru acest fapt cu un decret din 1971 care le permitea activistilor comunisti sa poarte arme, renuntase la faimoasa sa barba alba din considerente „strategice" si a orchestrat in acele zile multe din actiunile represive, dupa cum a fost acuzat apoi in dese randuri (si fara a replica) de catre presa opozitiei. Tot fara replica s-a scris ulterior si ca grupurilor de mineri li s-au distribuit fotografii cu lideri ai Pietei Universitatii si ca acestia au fost indrumati la adrese dinainte cunoscute de politisti, civili si falsi mineri, de fapt cadre apartinand in special UM 0215. In devastarea sediilor partidelor de opozitie si a redactiilor unor publicatii, un important rol l-au avut coloneii Viorel Tache, Ion
Condoiu si Maracine, din structurile acestei unitati, care i-au insotit sau au ordonat subalternilor sa ii insoteasca pe mineri in actiunile lor. Faptul este dovedit si de prezenta unora dintre cei pomeniti la redactia „Romaniei libere" in momentul asaltarii ei, cat si de prezenta colonelului Ion Nicolae si a plutonierului Corneliu
Dumitrescu de la „doi si-un sfert" in fruntea grupului condus de minerul Danciu, care a devastat casa lui Ion Ratiu. Ulterior, cei doi aveau sa declare la una din sedintele procesului care le-a fost intentat ca au actionat la ordin.

Exista de asemenea date privind actiunile directe intreprinse de
Serviciul Roman de Informatii in acele zile. Ofiteri SRI au predat in
15 iunie 1990 la Procuratura Generala, prin adresa 2049, un raport privind rezultatele unei perchezitii efectuate la locuinta lui Marian
Munteanu (in mod curios, la sapte ani de la evenimente, acesta a dezmintit ca ar fi avut loc o asemenea perchezitie la propriul domiciliu, dar admite faptul ca in acele zile a fost sparta casa mamei sale). Mai mult decat angrenarea in actiuni directe, SRI-ului i a fost atribuit un ordin (283/14 iunie 1990), adresat unitatilor de graniceri, prin care se solicita retinerea lui Petre Mihai Bacanu,
Anton Uncu si Octavian Paler, in cazul in care ar incerca sa paraseasca tara. Publicat in „Romania libera" din 30 noiembrie 1990, documentul a provocat o virulenta dezmintire din partea SRI, cotidianul amintit fiind acuzat ca este subordonat sectiilor de operatii speciale ale unor oficine de spionaj. Tot in cursul lunii noiembrie a anului 1990, acelasi serviciu a redactat si o sinteza, privind „principalele concluzii rezultate din analiza evenimentelor din 13-15 iunie 1990", predata comisiei parlamentare care a anchetat mineriada. Aceasta cuprindea doar ilustrarea mecanismului prin care sau escaladat tensiunile si „degenerarea lor in acte extremiste grave". La vremea respectiva, opt membri ai comisiei parlamentare au protestat printr-o declaratie, din cauza faptului ca din sinteza SRI ului lipseau cu desavarsire date privind represiunile din 14-15 iunie, abundand in schimb exemple intr-o insiruire tendentioasa, relative la implicarea si rolul partidelor de opozitie in manifestatia din Piata Universitatii. O vaga apreciere a rolului jucat de Serviciul Roman de Informatii in cursul mineriadei avea sa vina abia in iunie 1993, cand Virgil Magureanu a prezentat comisiei parlamentare de control primul sau raport. Declaratiile oficialilor asupra implicarii structurilor informative nou create in evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost foarte prudente. La o saptamana dupa interventia brutala a minerilor in Bucuresti, primul ministru Petre
Roman declara intr-un interviu acordat agentiei spaniole de presa EFE ca evenimentele din 13-15 iunie au fost provocate dupa un scenariu al elementelor din fosta Securitate. Ulterior, fostul prim ministru
Roman avea sa sustina ca nu isi aminteste sa fi facut o asemenea declaratie.

Alegerile din mai validasera prin vot popular echipa instalata la putere in decembrie 1989, iar pentru cei pusi sa apere cuceririle socialismului in Romania, adica pentru organele Securitatii si
Militiei, rebotezata si aceasta Politie, dar inca incapabila sa depaseasca vechile deprinderi, actiunea de „curatire" avea corespondente binecunoscute in practicile trecutului. Ca si predecesorilor, teama noilor lideri de „provocari" furniza angoase, cu atat mai mult cu cat manifestatia se derulase intr-un loc ultracentral, strans legat de miturile Revolutiei care se nasteau in acele momente. De aceea, lozincile grevistilor foamei care se incapatanau sa reziste pe pajistea din fata Teatrului National (ca sa oferim doar un exemplu) erau cu atat mai incomode. Practic, in iunie
1990 nu se intamplase nimic nou sub soare, ci doar o actiune de „curatire" care in trecut se derula cu o la fel de mare concentrare de forte, inclusiv cu participarea „oamenilor muncii".
Exemplele nu sunt putine. Ele incep cu devastari de genul celei petrecute la Asezamantul Bratianu de la Florica, unde camioane de muncitori veniti de la Bucuresti incendiau la inceputul anilor '50 o biblioteca de o inestimabila valoare si continua cu modul in care activistii din regimul comunist cautau sa impiedice cu orice pret orice manifestari ostile si sa-si asigure astfel linistea. In aceste conditii, concentrarile de oameni erau intotdeauna fie evitate, fie atent organizate sau supravegheate. Astfel, toate zilele trecute cu litere rosii in calendarul comunist, prilej de manifestari publice, nu erau deloc o sarbatoare pentru cei de la tribuna. Teama liderilor comunisti de provocari atingea in aceste momente paroxismul. Intr-o astfel de zi sacra, distrugerea unei lozinci sau a unui tablou devenea un pericol major prin puterea exemplului si de aceea fapta era privita drept o crima de stat. In consecinta, conducerea partidului trasa organelor represive sarcini vizand supravegherea indeaproape a multimii, dupa ce organizarea manifestatiilor era si ea regizata in detaliu de catre Securitate. Directivele date in acest sens au fost intotdeauna extrem de precise. Se solicita „garantarea securitatii persoanei fizice si a domiciliilor tovarasilor conducatori si a desfasurarii in ordine si liniste a festivitatilor in intreaga tara", paza sediilor de partid si prevenirea oricaror „incercari dusmanoase". Punctual, organele Securitatii urmau sa supravegheze alaturi de Militie construirea tribunelor oficiale, care urmau sa fie pazite zi si noapte. Apoi, securistii vor conduce si organiza munca informativa si de verificare amanuntita a intregului personal utilizat in constructia tribunelor, „vor conduce lucrarile de verificare a tuturor gurilor de canal si orice lucrari de canalizare din locul unde se afla tribunele, sau din traseele defilarii, utilizand in acest scop organele Militiei". In timp ce militienii scotoceau canalele la ordinele Securitatii, alte echipe mixte controlau imobilele din jurul pietei unde se ridica tribuna oficiala, precum si de pe toate traseele pe care urmau sa circule „tovarasii cu munci de raspundere". Cu cinci zile inaintea defilarilor, trebuiau sa fie verificate toate persoanele cu acces la tribuna, se stabilea „numarul de randuri ale coloanei de manifestanti si numarul de manifestanti din fiecare rand". Securitatea verifica pe cei „numiti de organele de partid in functia de responsabili de rand si de coloana", urmand, ca o masura suplimentara de siguranta, „sa fie introdusi sergenti si ofiteri de Securitate in civil in mijlocul coloanei de manifestanti, de la locurile de adunare si pana la terminarea manifestatiei". Erau controlate chiar si „persoanele necesare pentru deservirea bufetului de la tribuna, luandu-se masuri de supraveghere si analiza o preparatelor. Atat transportul, cat si servitul lor va fi supravegheat de un tovaras de la Securitate".
Aceiasi „tovarasi de la Securitate" controlau pavoazarea si carele alegorice, urmand ca in fiecare asemenea car sa fie urcat cate un ofiter in salopeta. In privinta pavoazarii, se recomanda, de pilda, printr-o circulara din 18 aprilie 1952, chiar si proportia drapelelor: 75% rosii si 25% tricolore. In timp, la defilarile care au urmat s-a mai schimbat doar aceasta proportie, pe masura ce stalinismului ii lua loc national-comunismul. Dupa ce si pavoazarea era controlata, urma camuflarea unor importante trupe de Securitate si Militie in apropierea traseelor manifestatiei. Tot Securitatea se ocupa de asigurarea prin unitatile de alimentatie publica a unui suficient numar de tarabe cu mititei, fructe si bauturi racoritoare nealcoolice pe parcursul defilarilor, iar un alt punct al instructiunilor suna astfel: „la orele 6 dimineata, ofiterii de
Securitate vor sup
Ioan DRIMUS
 
Mesaje: 164
Membru din: Dum Mar 23, 2008 11:36 am
Localitate: Paris Franta

Mostenitorii securitatii

Mesajde extiday09 » Joi Noi 26, 2009 12:42 pm

Culmea este ca suntem chipurile in cea mai avansata democratie de pe continent, adica in Uniunea Europeana.
extiday09
 
Mesaje: 1
Membru din: Sâm Oct 03, 2009 11:51 pm
Localitate: United States

Re: Mostenitorii securitatii

Mesajde Harosa Magdalena » Dum Noi 13, 2011 1:07 pm

Buna ziua,

Sunt nepoata colonelului Harosa si m-au dezamagit cuvintele pe care le-ati spus aici in forum. din pacate nu l-am cunoscut dar din cate am aflat stiu ca a fost un bunic bun. Se poate sa fi facut lucruri groaznice, dar nu sunteti in masura D-voastra sa decideti lucrul acesta.
Harosa Magdalena
 
Mesaje: 1
Membru din: Dum Noi 13, 2011 1:04 pm

Re: Mostenitorii securitatii

Mesajde Nica Leon » Mar Dec 06, 2011 11:43 am

Mai, Harosa Magdalena, poti fi chiar atit de infantila incit sa nu iti pese de faptele unui criminal-comunist, care poza in "bunic bun"?
Te-ai pus tu vreodata in pielea victimelor unor astfel de bestii, care au distrus poporul roman?
Multe dintre cele afirmate pe acest forum sint adevaruri care, desigur, nu pot decit deranja napircile care au facut, in mod direct, ca aceasta tara sa traiasca inca in Evul mediu.
Daca ai fi avut o bruma de minte, ar fi trebuit sa-ti fie rusine.
Binefacatorul Romaniei si al vitelor carora le-am daruit libertate, Nica Leon
Nica Leon
 
Mesaje: 791
Membru din: Lun Apr 17, 2006 3:57 pm
Localitate: Bucuresti

Re: Mostenitorii securitatii

Mesajde CONSTANTIN TAPUS » Lun Apr 20, 2015 9:28 am

CONSTANTIN TAPUS
 
Mesaje: 1
Membru din: Lun Apr 20, 2015 9:25 am


Înapoi la Revolutia si Contrarevolutia din 1990

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron
<<< Piata Universitatii 2009