Sectorul CIVES
 
 

Comunismul, mon amour Tudor Călin Zarojanu

Forum dedicat pledoariilor pentru Procesul Comunismului si gasirii strategiilor optime pentru materializarea lui

Comunismul, mon amour Tudor Călin Zarojanu

Mesajde administrator » Sâm Noi 17, 2007 10:32 pm

Comunismul, mon amour

Vrînd-nevrînd, înregistrez zilnic nostalgii după epoca de dinainte de decembrie 1989.
Nu mai urmăresc de mult talk-show-urile despre ai căror „moderatori” şi/sau invitaţi cvasi-permanenţi m-am convins definitiv că au nişte probleme personale severe. Atît masochismul, cît şi curiozitatea ştiinţifică au limitele lor. Dar, inevitabil, butonînd veşnic telecomanda – căci rareori un program îmi reţine atenţia mai mult timp, şi cînd se întîmplă asta cade ca o ghilotină publicitatea – ajung şi prin ogrăzile acelea. Atunci, întîrzii uneori să zapez mai departe. Nu mai mult de două minute, timp arhisuficient, însă, ca să aud şi să citesc.
Sigur, sîntem cu toţii subiectivi şi rareori conştientizăm asta. Sigur, memoria este selectivă şi tinde să „îmbunătăţească” trecutul. Sigur, a recunoaşte că ai trăit prost înseamnă, într-o anumită măsură, că ai fost prost, ceea ce e greu de suportat.

Toate acestea şi încă altele le ştiam deja – şi nu neapărat în legătură cu dihotomia înainte/după decembrie 1989. Din cînd în cînd apare cîte un element nou, cum a fost descoperirea faptului că memoria e creativă chiar atunci cînd încearcă să fie condescendentă – căci un telespectator spunea, într-un SMS, „E adevărat că toate erau pe cartelă, dar măcar se găseau”. Resursele mele de stupefacţie s-au epuizat... CE se găsea? Pentru numele lui Dumnezeu, CE se găsea!? Dar cu asta cumva mă obişnuisem. Cu adevărat năucitor este faptul că şi prima parte a afirmaţiei, cea care se vrea concesivă, e o aiureală. Pe cartelă au fost, în Bucureşti, NUMAI zahărul şi untdelemnul, iar în diverse alte zone se adăugau alte unul sau două produse, mai des pîinea. Oricît de săracă ar fi fost piaţa comunistă, nu se reducea totuşi la patru produse. Discutînd cu soţia mea despre această nouă aberaţie, am ajuns la o bănuială: probabil că respectivul telespectator – şi cîţi alţii alături de el? – face confuzie (intenţionată sau nu) între cartelare şi faptul că, în mai toate oraşele, anumite produse, în special pîinea şi mezelurile, nu puteai să le cumperi (în cantităţi foarte mici) decît probînd cu buletinul că eşti rezident în localitate. În particular (şi din experienţă personală) asta însemna că un cetăţean aflat în delegaţie nu putea să-şi cumpere nici o pîine. Evident, acest sistem n-are nici o legătură cu cartela, care, într-adevăr, presupune, măcar teoretic, ASIGURAREA cantităţii înscrise pe ea. În general asta se şi întîmpla cu produsele cartelate, cu întîrzieri şi cozi, fireşte. Dar alea maximum 250 de grame de parizer pe care le cumpăram prezentînd buletinul nu mi le asigura nimeni.

Din marile legende ale lumii comuniste

Pe autorii nostalgicelor mesaje anomime nu-i cunosc. Pentru liniştea mea, am chiar libertatea să presupun că nu sînt sinceri, că dau glas unor interese perosnale ori de grup, la limită că nici nu există, echipa emisiunii are un copy writer care asigură impresia mare interes la public...
Dar cunosc personal destui oameni de la care, din cînd în cînd, aud celebrele replici „Ceauşescu a făcut metroul”, „Totul era mult mai ieftin”, „Locul de muncă era asigurat” sau „Comunismul nu e o idee rea, dar a fost greşit aplicat”.
Am s-o spun repede şi clar: de cele mai multe ori mă enervez îngrozitor. Nu chiar de la prima replică, dar sigur pînă la sfîrşitul dialogului. Evident, pretenţiile mele faţă de un om sînt direct proporţionale cu gradul în care îl iubesc şi cel în care mă interesează felul lui de a gîndi. Dincolo de indignări pasagere, în esenţă mi se fîlfîie de ceea ce spun analiştii neamului.
Aşadar, ce să fac cu cei pe care-i ştiu? Poate că ar fi de folos o abordare sistematică.
Este ceea ce voi încerca să fac aici.

„Ceauşescu a făcut metroul, un milion de locuinţe şi multe altele – în 17 ani ăştia n-au putut nici să dea cu var pe ce-a construit el”

1. Ceauşescu n-a construit absolut nimic. Tot ceea ce s-a construit în epoca Ceauşescu a fost făcut, cu de-a sila, de sclavii lui Ceauşescu, adică de noi. Arhitecţi, ingineri constructori, muncitori, „voluntari”. Nu e nici un merit ca, avînd în mînă un criminal aparat de repersiune şi ameninţare, să determini pe alţii să facă orice – au făcut-o şi faraonii. Iar dacă realizarea unor obiective sociale, edilitare, industriale sau de orice alt ordin, în timpul unui conducător, este un merit în sine, indiferent de calitatea umană a persoanei şi de natura sistemului social-politic, trebuie să-l preaslăvim pe Hitler, care a „făcut” sistemul modern de şosele al Germaniei şi o maşină care şi-a depăşit cu mult obiectivul iniţial – un autoturism ieftin pentru poporul german – devenind cea mai vîndută marcă din lume: Volkswagen.

2. A construi mult nu este neapărat un merit. Mai contează şi cum o faci. Orice român trăitor la bloc ştie că aceste cuşti de beton în care ne-a vîrît comunismul sînt făcute prost din orice punct de vedere:
- instalaţiile lor (electrice, de apă) s-au distrus în cîţiva ani (dacă n-au fost defecte de le început), în vreme ce rezistă încă instalaţiile clădirilor construite în perioada antebelică;
- „ideea” băilor fără aerisire şi fără scurgere este probabil unică în lume, cu toate consecinţele inevitabile;
- la fel de stranie este „ideea” de a construi case ale scărilor fără aerisire şi iluminare naturală (mai ales în vremurile cînd curent electric era cîteva ore pe zi);
- dimensiunile camerelor sînt claustrofobice;
- cît despre aspectul interior şi exterior ori despre spaţii anexe (pivniţie, parcări, spaţii verzi, locuri de joacă), nu are rost să mai vorbim.

3. Nu doar calitatea trebuie pusă în discuţie, ci şi oportunitatea. Ceauşescu a „construit” enorm de multe lucruri care, pur şi simplu, nu trebuia să fie fie construite – în special în domeniul industrial. Super combinate pentru care nu exista nimic: nici materia primă necesară, nici personal calificat, nici tehnologie la zi, nici piaţă de desfacere. Am lucrat în Ministerul Metalurgiei, aşa că ştiu despre ce vorbesc. La COS Tîrgovişte, o mare parte din personal erau format din condamnaţi la locul de muncă, o şarjă proiectată la şase ore dura şi-o zi, un furnal consuma curent electric cît tot oraşul etc.

4. Nu în ultimul rînd, este de discutat scopul. Acesta poate fi flagrant deosebit între „constructor” şi „beneficiar”. Exemplul cel mai sugestiv este cel al blocurilor: pentru locatarii lor – majoritatea veniţi din mediul rural – un apartament la bloc era o şansă de a scăpa de condiţiile de la ţară (care erau şi mai precare decît la oraş; deci o alegere între două rele), nu numai în ceea ce priveşte locuinţa, ci şi locul de muncă: sigur că e mai plăcut să lucrezi într-o hală, încălzită sau nu, dar măcar închisă, decît pe cîmp, supus capriciiilor vremii. Ceauşescu, însă, nu avea insomnii din cauza condiţiilor de trai şi de muncă ale românilor, ci urmărea doar să-şi împlinească visurile industriale faraonice şi, în acelaşi timp, să-i adune pe supuşi în dormitoare comune. Traiul la bloc – pe care majoritatea românilor va trebui să-l suporte în continuare, decenii de-acum, fiind cea mai gravă moştenire comunistă – avea pentru liderii regimului mai multe atuuri:
- cînd pui cîteva sute de oameni la capătul unui robinet unic (de apă, gaz, electricitate), e foarte uşor să le dai sau să le iei totul; de altfel, în conştiinţa românilor, impersonalul, aproape misticul „se dă” funcţionează şi azi;
- aglomerarea sporeşte substanţial posibilităţile de spionare şi turnare reciprocă;
- supravegherea şi controlul sînt mai uşor de realizat;
- nu în ultimul rînd, viaţa în comun, dependenţa unora de alţii (păstrată după 1989 în faptul cumplit că bun-platnicii pot rămîne fără căldură sau apă caldă din cauza unor vecini care nu-şi achită datoriile), atmosfera fatalmente comună (respirăm aceleaşi mirosuri, călcăm toţi pe gunoaiele răspîndite doar de unii, auzim ce se întîmplă la vecinii turbulenţi etc.) – toate acestea erau elemente-cheie ale comunizării, ale imprimării spiritului de turmă şi ale uniformizării.


„Totul era mult mai ieftin”

Această afirmaţie este în primul rînd irelevantă, de vreme ce 99,99% dintre produsele şi serviciile existente azi nu existau deloc în 1989. E ca şi cînd un eschimos instalat la Londra ar spune: Ah!, dar la noi toate sînt mai ieftine!
Iată, pentru exemplificare, doar cîteva dintre lucrurile ale căror preţuri nu pot fi comparate pentru că unul dintre termenii comparaţiei lipseşte cu totul: scutece de unică folosinţă, cosmetice pentru bebeluşi şi copii, anticoncepţionale, zeci de posturi TV, sute de publicaţii, sute de sortimente de mezeluri şi brînzeturi, mii de alte produse alimentare, zeci de mărci de autoturisme, mii de medicamente, zeci de procedee de investigaţie şi sute de metode de intervenţie medicală, cu tehnlogiile respective, zeci de produse electrocasnice (în sute de variante), claculatoare şi laptopuri, cu toate perifericele aferente, zeci de specializări şi cursuri universitare, preuniversitare şi postuniversitare, zeci de tipuri de distracţii (în mii de variante).

Lista e mult mai lungă şi la ea se poate adăuga o a doua, cea a lucrurilor care existau, dar erau foarte greu de găsit şi/sau într-o varietate sever limitată şi/sau de calitate îndoielnică. E cazul, de pildă, al produselor de panificaţie şi cel al băuturilor – răcoritoare şi alcoolice.

În acelaşi timp, cel puţin în unele cazuri, atunci cînd afirmaţia „Totul era mult mai ieftin” pare evident adevărată, în fapt preţul plăteşte o cu totul altă realitate. De exemplu, întreţinerea. În decembrie 1989, întreţinerea unui apartament de trei camere, iarna, ajungea la vreo 300 de lei, adică o zecime din salariul mediu, care era sub 3.000 de lei. Cum, azi, după denominarea monedei naţionale, întreţinerea este din nou 300 de lei, iarna, la trei camere, normal că se enervează toţi cei care au salariul mai mic de 3.000 RON, adică 30 de milioane de lei vechi – respectiv covîrşitoarea majoritate a românilor. Corect, dar incomplet. Căci nici în glumă nu se poate compara ce căldură, apă caldă şi rece, electricitate etc. plăteşti azi cu 300 de lei şi ce aveai – la acelaşi preţ – în 1989. Sigur, se poate pune problema – şi chiar se pune – dacă un om cu venituri modeste îşi permite să plătească utilităţile care i se oferă acum. Cum se ştie, s-au adoptat soluţii locale sau punctuale variate: s-a cerut crearea de intervale orare de distribuţie (tristă ironie a istoriei, căci, înainte, existenţa acestora, hotărîtă de sus, era subiect de justificată mînie), s-au montat contoare de bloc, de scară sau de apartament, mulţi şi-au instalat centrale de apartament sau alte forme de încălzire şi, din nefericire, există şi cazuri de oameni care doar s-au debranşat de la sistemul centralizat, fără să-l înlocuiască în nici un fel.

Putem ataca însă şi esenţa afirmaţiei că „Totul era mult mai ieftin”, nucleul ei dur, vizînd produsele şi serviciile care existau şi înainte, chiar la nivelul unităţii de măsură. Căci afirmaţia nu e pur şi simplu adevărată în absolutismul ei.
O pîine costa, în 1989, 4 lei, deci dintr-un salariu mediu îţi puteai cumpăra 750 de pîini. Azi, pîinea e 0,75 de lei şi salariul mediu aproape 800 de lei, deci dintr-un salariu mediu îţi poţi cumpăra peste o mie de pîini.
O Dacie berlină costa circa 70.000 de lei, deci 23 de salarii lunare. Azi, un Logan – maşină mult superioară berlinei – costă circa 21.000 de lei, deci 30 de salarii lunare. Cîtă vreme s-a mai aflat la vînzare, berlina nu a trecut de 3.000 de euro, deci – la cursul de azi, 9.600 de lei, respectiv mai puţin de 12 salarii medii lunare!
Sigur, există şi preţuri care au explodat, în special în domeniul imobiliar, unde – comparând preţurile apartamentelor, căci vile nu prea existau – vorbim de creşteri relative de peste 500%.
Înainte de a părăsi acest capitol, o precizare se impune. Ştiu că valoarea salariului mediu este prea puţin relevantă de vreme ce se constituie ca medie între multe lefuri mici şi cîteva enorme. În acelaşi timp, însă, nu trebuie uitat că în foarte multe cazuri salariul unui individ e departe de-a reprezenta venitul lui:
- din motive de eludare a impozitelor, multe firme plătesc pe cartea de muncă salariul minim pe economie şi restul pe colaborări sau, pur şi simplu, „din mînă”, adică fără vreun act contabil; subsemnatul a avut perioade în care salariul (intrat în calculul naţional al celui mediu) reprezenta vreo 15% din venituri;
- la veniturile salariale (contabilizate sau nu) se adaugă, de la caz la caz, venituri din activităţi suplimentare (gen meditaţii, în cazul profesorilor, sau ciubucuri – pentru meseriaşi), chirii, „atenţii”, dobînzi bancare, dividende, ajutoare de la rude cu venituri mai mari etc.


„Locul de muncă era asigurat”

1. Nu e adevărat. Se asigura era un loc de luat salariul, ceea ce este cu totul altceva. În fapt, în România comunistă exista un masiv şomaj mascat. Nu am la îndemînă instrumente sociometrice care să-mi permită să avansez, în cele ce urmează, procente. Dar, la fel ca fiecare dintre noi, am cunoscut oameni din zeci de locuri:
- existau, în primul rînd, cei care nu aveau practic nimic de lucru. Unii dintre ei, în limbaj popular, învîrteau hîrtii. Dar nu vreau să fiu nedrept faţă de TESA, din care am făcut şi eu parte: am văzut de nenumărate ori şi muncitori care trăgeau mîţa de coadă – în special din cauza faptului că megalomania lui Ceauşescu implica şi mari colective, care însă deseori nu aveau obiectul muncii.
- în al doilea rînd, erau cei care aveau de lucru din cînd în cînd (de exemplu, vînzătorii!)
- a treia categorie era cea a oamenilor care – fie că li se dădea ceva de lucru, fie că nu – erau în afara meseriei pentru care se pregătiseră. Asta demontează însăşi esenţa economiei „planificate” şi a sistemului repartiţiilor guvernamentale, demonstrînd că politrucii comunişti nici măcar nu ştiau de ce au nevoie. Şeful promoţiei 1978 a facultăţii de Informatică din Bucureşti a ajuns la postul pe care, nu-i aşa?, i-l asigurase sistemul şi s-a prezentat directorului, care l-a întrebat ce meserie are (simpla întrebare dovedind că nu întreprinderile cereau oameni de care aveau nevoie, ci Centrul le trimetea). Proaspătul absolvent a răspuns: „Informatician”. Directorul l-a privit lung şi a zis: „Domn’e, mie să-mi spui: economist sau inginer?” Scena este autentică şi mai ştiu o sută la fel, în majoritatea fiind de faţă.
- o situaţie specială – dramatică, în esenţă – era cea a românilor, foarte mulţi, care chiar munceau, unii pe brânci, dar munca lor era inutilă.

2. Mai mult însă: indiferent de precizările de mai sus, este de discutat dacă asigurarea unui loc de muncă este un deziderat. Fie şi măcar pentru că subminează motivaţia muncii şi orice formă de concurenţă, de orgoliu profesional. Nu sînt speculaţii teoretice, chiar aşa se întîmpla! Ştiind că au locul de muncă asigurat (ba, de la o vreme, te săltau de pe stradă dacă n-aveai carte de muncă – măsură care, incredibil, a devenit, în „educaţia” unor copii de azi, legenda conform căreia Ceauşescu oprea oameni pe stradă şi le oferea locuri de muncă, dacă n-aveau), majoritatea românilor – care n-aveau nici ambiţii ierarhice, nici mari pasiuni profesionale – funcţionau la limita minimei rezistenţe, chiar fundamentîndu-şi filozofic atitudinea în celebrul „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Departe de-a fi ceva amuzant, era un dezastru. În paranteză fie spus, dacă raportul preţuri-salarii era mult mai bun decît azi, cum se explică „Ei se fac că ne plătesc”?

„Comunismul nu e o idee rea, dar a fost greşit aplicat”

Peste tot!? În zeci de ţări, de-a lungul a zeci de ani?
În aproape fiecare stat comunist s-au succedat mai mulţi lideri naţionali. Ba, în chiar patria sistemului, URSS, au fost vreo opt. În plus, s-au produs peste tot numeroase schimbări la nivelurile doi, trei şi mai jos, s-au înregistrat recalibrări ideologice spectaculoase, teoria a fost pusă în discuţie şi ajustată, metodele de aplicare a aceloraşi principii de bază au fost variate, au avut loc revoluţionări ale revoluţiilor, s-au anunţat cu pompă modificări de traseu, modernizări, chiar concesii, au fost înfierate excesele perioadelor anterioare şi nu sînt prea multe elemente comune între comunismul din Cuba 2006, cel din China 1970 şi cel din Iugoslavia 1985.

În condiţiile astea, cum să fie ideea bună şi să nu reuşească atîta amar de oameni, în atîta amar de vreme şi cu atîta amar de eforturi, să scoată ceva cît de cît? Statistic vorbind, măcar o parte dintre ei trebuie să fi fost bine intenţionaţi şi competenţi. Dar de scos n-au scos nimic. „Lagărul comunist” (o justificată sintagmă, din categoria „gura păcătosului adevăr grăieşte”) s-a spulberat ca un castel din cărţi de joc, la prima pală de vînt mai puternică, lăsînd în picioare doar cîteva guverne care nici ele nu par să mai ştie ce urmăresc. De ce n-a bătut vîntul mai devreme, cum de am suportat aberaţia criminală vreme de o jumătate de veac, ce-a spus ce-a făcut şi ce-a crezut Occidentul – asta e altă poveste. Dar fapt este că sistemul comunist, despre care ni se spunea că este orizontul luminos al omenirii, a trăit ruşinea de a fi singura formă social-economic-politică din istorie de la care un şir de popoare au decis să se întoarcă la forma anterioară! Ce poate defini mai bine un eşec total? Dacă ar fi mers într-o altă direcţie, s-ar fi putut spune că perioada comunistă – bună sau rea – a fost o etapă necesară. Dar aşa, se dovedeşte că a fost doar o jalnică paranteză, un ocol inutil, un timp pierdut.

De ce şi cum a apărut comunismul

Comunismul a apărut – ca teorie – pentru că dintotdeauna rasa umană a fost bîntuită de melancolii egalitariste. Iar această melancolie are la bază o caracteristică umană structurală: lenea. N-ar fi oare posibil să am ceva – nu mult, dar orişicît – şi să cîştig ceva – idem – muncind temperat şi fără ca, în jurul meu, să apară unii cu prea multe posesiuni şi venituri, ca să mă streseze ce-au ei şi n-am eu?
M-am întrebat deseori ce poate justifica o atît de rezistentă nostalgie după comunism. Primul răspuns, cel mai la îndemînă, a fost uitarea. Memoria selectivă şi „constructivă”. Unii susţin azi că doar din cînd în cînd se întrerupea curentul electric!

Al doilea răspuns, aproape la fel de uşor de găsit, este neînţelegerea. Nu e suficient să trăieşti într-un sistem (fie şi o familie sau un birou) ca să înţelegi cum funcţionează, care îi sînt mecanismele, slăbiciunile, erorile.
Şi chiar crimele. Pentru că al treilea răspuns, pe care mi-a fost mai greu să-l descopăr, întorcîndu-mă în timp, este capul în nisip. Seninătatea cu care vecinii lagărelor de concentrare naziste au afirmat: „Nu ştiam de la ce vine fumul”. Pînă în 1990, eu – şi ca mine mulţi – n-am ştiut aproape nimic despre deţinuţii politici, pentru că în anturajul meu nu s-a vorbit niciodată despre asta...

Dar, după identificarea acestor trei răspunsuri, eram în continuare nemulţumit. Trebuia să mai fie ceva. Memoria poate fi împrospătată de alţii; interpretările – cel puţin pentru un om bine intenţionat – pot fi reevaluate, pe măsură ce primeşti noi informaţii şi explicaţii; în fine, ceea ce n-ai vrut să ştii atunci afli, vrînd-nevrînd, acum. Trebuia să fie încă un motiv al încăpăţînării în nostalgie, unul greu de ucis.
M-a ajutat, ca şi în alte dăţi, soţia mea: este vorba despre termenii de comparaţie personală. Înainte de 1990, diferenţa dintre cel mai sărac şi cel mai bogat român era de un miliard de ori mai mică decît azi. Iar diferenţa dintre salariul mediu şi cel maxim era aproape neglijabilă. În plus, nu vedeam, ci doar bănuiam, în ce lux (relativ) se scaldă mai-marii zilei. Care – exceptînd familia Ceauşescu – puteau avea ce? O casă mai ca lumea, o maşină străină (dar nu peste un anumit nivel, căci astea circulă pe străzi, dacă apărea un Ferrari evident că afla toată România!), mîncare şi confort, concedii afară. Cam atît. Cînd au încercat să-şi facă vile de vacanţă a ieşit un scandal monstru. Nu puteau avea avioane, elicoptere, iahturi. Şi, desigur, nu puteau avea firme, acţiuni ori alte mari surse de bani.

Psihologic vorbind, era un lux suportabil pentru ceilalţi. Mai mult, puteau spera să ajungă la el.
Acum, însă, comparaţiile sînt copleşitoare. Mai ales pentru oamenii trecuţi de o vîrstă, care nu pot nici măcar să viseze că ar ajunge nu în Top 300, dar măcar în Top 30.000!
Iată sursa principală a nostalgiei – adică nimic altceva decît una dintre formele sentimentului care face vorbire de capra vecinului. Decît să aibă unii sute de milioane de euro şi eu doar un apartament sau nici atît – mai bine era cînd eram toţi la nivelul cel mai de jos şi, hai!, fie, cîţiva cu o treaptă mai sus.
E o pornire umană, care explică toate utopiile social-politice, dar şi insuportabil de multe crime.

Sub umbrela melancoliei egalitariste a intrat şi comunismul. A-l compara cu creştinismul, aşa cum se mai aude, e o aiureală, căci nu poţi pune în aceeaşi balanţă o credinţă religioasă sau o filozofie de viaţă cu o formă de organizare statală. Iisus n-a construit nici măcar o Biserică (aceasta a fost ridicată după trecerea Lui prin această lume şi e de discutat în ce măsură I-a respectat învăţăturile), necum un stat. Mai mult, confruntat cu un posibil refuz de plată a dărilor către Imperiul roman, a spus: „Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului”. Nu vremelnica orînduire, nu relaţia dintre aceasta şi oameni erau preocupările Lui. Şi nu a spus niciodată că trebuie să fim social egali, ci doar că sîntem egali în faţa lui Dumnezeu, ceea ce e puţin altceva. De altfel, una dintre parabolele sale face diferenţa între cel care ţine „la ciorap” un ban primit şi ce-l care-l investeşte! Chiar dacă există aici şi un sens subtil – banii sînt învăţăturile primite, pe care le răspîndeşti sau nu mai departe – nu putem ignora importanţa sensului pragmatic al parabolei, evident cel mai vizibil pentru discipolii Săi, mai ales la nivelul de înţelegere al acelor vremuri.

Pentru a încheia o dată pentru totdeauna această comparaţie absurdă, să mai spunem atît: în lumea civilizată, oamenii trebuie să se nască egali şi să aibă şanse egale. Dar nu să fie egali orice-ar face! Să fie egal harnicul cu puturosul şi criminalul cu victima? Nu există nici o religie în lume care să propovăduiască asta – cu excepţia unui singur moment, subliniat de altfel ca atare: egali în faţa morţii. Acolo doar cercul se închide.
Eu cred că Marx şi Engels au fost bine intenţionaţi. Dar atît. De subliniat că, redactînd un Manifest comunist, Karl Marx n-a încercat să fondeze un partid să-l transpună în practică! Cu alte cuvinte, pentru el era o teorie şi atît.
O teorie greşită, de vreme ce mişcările de orientare comunistă aveau să apară nu în statele cel mai dezvoltate economic, ci din contră. „Da, aici s-a înşelat”, acceptă unii – refuzînd însă să vadă că dacă, în confruntarea cu practica, o teorie se dovedeşte eronată în chiar punctul ei de start, adică în premise, adică în logica demonstraţiei, e greu să mai rămînă valabil ceva din ea. A => B => C. Dar dacă în loc de A avem non-A, despre ce teorie mai vorbim?

În Rusia începutului de secol XX se trăia prost. Pe acest fond, a mai picat şi un război mondial. Viaţa devenise greu suportabilă pentru mulţi dintre ruşi. În plus, aşa cum se întîmplă permanent, peste tot în lume, unii vroiau să le ia locul altora şi au profitat de nemulţumiri. Asta e aproape tot. Dacă nu s-ar fi întîmplat ca o mînă de indivizi să aibă cunoştinţă despre utopia comunistă, mişcarea probabil că s-ar fi petrecut oricum, dar nu sub stindardul roşu.
Pe urmă, n-a mai fost decît o problemă de import-export şi sfere de influenţă. Treizeci de ani mai tîrziu, Rusia, devenită URSS prin înglobarea cu forţa a numeroase naţiuni din zonă, nu doar că nu se îmbogăţise, ci sărăcise, iar cetăţenii săi o duceau şi mai prost decît înainte – doar că acum o duceau toţi foarte prost. În acelaşi timp, însă, era o superputere militară, ale cărei dorinţe şi intenţii nu puteau fi ignorate de nimeni. România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, RDG (cu incredibilul său zid interior) au căzut victime. China a abordat comunismul pe cont propriu, după o reţetă originală. În Cuba, Fidel Castro a folosit aripa Moscovei ca să se joace de-a sula în coasta SUA şi de-a El Lidero Maximo. În multe alte state, din Asia, Africa şi America de Sud s-au instaurat, la un moment dat, guverne care au amestecat aiuritor extrema dreaptă cu extrema stîngă şi cu orice altceva. În centrul Africii, un dictator de stînga a devenit peste noapte nici mai mult nici mai puţin decît împărat autoîncoronat, precum Napoleon Bonaparte. Un haos.
Mulţi acceptă, chiar à contre coeur, că în România, ca şi în alte state de esenţă comunistă – mai exact în toate – a funcţionat dictatura, dar o consideră o împrejurare nefericită, separată de baza sistemului şi compromiţînd această bază. În realitate, dictatura a fost o condiţie obligatorie pentru ca acest sistem contra naturii să supravieţuiască fie şi o singură zi. Statul poliţienesc, poliţia politică, puşcăriile comuniste, urmărirea şi suspiciunea generale, intruziunea statului în viaţa intimă, interdicţia dreptului la libera circulaţie, libera asociere şi libertatea opiniei, centralizarea absolută a deciziilor – toate acestea şi multe altele au fost obligatorii pentru perpetuarea unui sistem debil.

Cum a supravieţuit comunismul

Debil prin definiţie. Pînă la proba contrarie – pe care 74 de ani de comunism (în URSS) nu au furnizat-o – progresul în libertate este condiţionat de proprietatea privată şi de concurenţă. Şi cum ar putea fi altfel? Unul dintre lucrurile confuze pentru mulţi – pentru că nu este spus cu limpezime şi în mod repetat – este că o naţiune progresează oricum, că lumea merge oricum înainte. Într-un moment de aparentă criză, cînd în România se vorbea, aberant, despre o posibilă prăbuşire a economiei, un premier post-decembrist a spus cu blîndeţe: „O economie naţională funcţionează şi în caz de război”. Funcţionează şi merge înainte. În cele mai crunte vremuri, oamenii de ştiinţă au elaborat teorii şi au făcut descoperiri practice, uneltele şi armele s-au perfecţionat, au apărut obiecte şi meserii noi, s-au dezvoltat cele existente. Dar asta nu validează sistemul. Şi ultimul trib pierdut în jungla africană progresează.

Mai depinde şi cum!
Cei care exibă, precum Ceauşescu, cuceririli Epocii de Aur, trebuie să-şi pună cel puţin două întrebări: 1. Cît de repede am progresat în acea perioadă comparativ cu alţii?; 2. Cu ce preţ a fost obţinut acel progres?
Progresul prin înfometare, biciuire, încarcerare şi reducere la tăcere a fost – istoric vorbind, faptic, dincolo de orice interpretare – unica alternativă la progresul prin liberă concurenţă şi nu s-a manifestat doar în statele de sorginte comunistă. Lui i se mai adaugă totuşi o soluţie, dar numai în plan virtual: progresul bazat pe conştiinţă.

E momentul să facem o paranteză. În chiar ideologia comunistă, nici un stat din lume nu s-a aflat vreodată în comunism şi nici nu avea cum să se afle. Ţările amintite erau doar conduse spre comunism, pe baza unei ideologii comuniste. Aşa cum au conceput-o şi descris-o părinţii săi fondatori (iertată-mi fie blasfemia), societatea comunistă presupune mai multe condiţii, dintre care cea mai spectaculoasă este instaurarea simultană la nivelul întregii omeniri. Asta pentru că implică, între altele, dispariţia banilor şi a graniţelor.
Ei, bine, în această societate a viitorului oamenii ar urma să muncească – nu în dorul lelii, fireşte, ci dînd tot ceea ce au mai bun în ei – din motive de conştiinţă. Cu atît mai mult cu cît ar trebui să asigure şi aplicarea principiului „Fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi” – deci toţi cetăţenii primesc la fel de mult, indiferent cît de puţin contribuie la Produsul Intern Brut.

Aş fi curios să ştiu cîţi dintre nostalgici ştiu că acesta era planul şi cît de realist li se pare.
În fine, regimurile comuniste au rezistat nu doar datorită dictaturilor interne, ci şi a dictaturii externe a URSS. Aceasta a practicat şantajul nuclear faţă de Occident şi, în acelaşi timp, a împărţit obligaţiile în cadrul lagărului: România era silită să cumpere din Polonia cutare produs nevandabil, la rîndul ei vindea Ungariei altceva de proastă calitate etc. Ne furam căciula în cerc. Şi sînt adevărate toate legendele care spuneau că ni se cumpără cîntare sau struguri doar pentru lemnul ambalajelor, căci occidentalii evită să-şi taie pădurile proprii. Aşa s-a făcut că „Dar atunci cum exportam atîtea!?” În anii adolescenţei mele, România apărea (e un fel de a spune, căci brandurile nu includeau sursa) în celebra revistă Burda prin două produse: salamul de Sibiu şi biblioteca Bonanza. Acestea erau exporturile reale şi nepăguboase.

Dacă mai era nevoie de vreo dovadă, ea a venit prin liberalizarea pieţii. S-a dovedit astfel că produsele româneşti au preţuri de fabricaţie exorbitante şi calităţi submediocre. Nu se vînd. Nu interesează pe nimeni. În alte părţi se găsesc mai ieftine ŞI mai bune. La fel şi pentru servicii – astfel încît un sejur la Mamaia e mai scump şi mai prost decît unul în Turcia, Grecia, Egipt sau chiar Spania! Asta a reuşit comunismul. Şi, să ne înţelegem, nu din cauza calităţii oamenilor, căci trei milioane de români răspîndiţi în lume fac faţă cu brio solicitărilor şi pretenţilor de oriunde, în toate meseriile cu putinţă şi chiar pe toate nivelurile de management!

Alte cîteva observaţii

1. Vă rog să intraţi într-un magazin de jucării. Vă rog să vă plimbaţi printr-o librărie sau să parcurgeţi o revistă (gratuită!) cu programul spectacolelor şi lista restaurantelor, cafenelelor, barurilor etc. Toate acestea şi multe altele sînt lucruri cumplit de banale, care EXISTAU în restul lumii şi înainte de 1990, dar care ne erau REFUZATE din pură răutate şi prostie. La ele se adaugă cumplitele frustrări ale vieţii de zi cu zi (am avut 6 grade Celsius în birou şi 16 în casă!), provocate de obsesia economisirilor implicate în plata datoriilor externe. Datorii făcute absurd, pentru o industrie care nu avea cum să funcţioneze în profit, distrugînd în schimb agricultura. Pe de altă parte, obsesia plăţii a fost şi ea absurdă – căci în economia adevărată important nu e dacă ai datorii, ci dacă ai investiţii rentabile. Cel mai mare datornic monidal e Washingtonul!

2. Analizele de pînă acum ale regimului comunist, inclusiv raportul Comisiei Tismăneanu, au fost dedicate în special încălcării drepturilor omului. Cred că este o eroare de abordare, din două motive:
- pînă nu vom explica în mod convingător că ideologia comunistă era greşită din start şi inevitabil criminală, ne vom confrunta mereu cu oameni care vor spune: Ei!, dacă nu era Ceauşescu secretar general, ci Iliescu, altfel ar fi arătat comunismul!
- oricît ar fi de delicat de spus asta, este evident că unele drepturi ale omului nu-i interesează pe toţi oamenii. Ca să te intereseze dreptul de a vorbi liber, trebuie să ai ceva de spus... Nu e o butadă! Cunosnc destui oameni care zic: Domn’e, io n-am criticat pe nimeni, n-am spus bancuri, n-am deranjat Securitatea, nici ea nu m-a deranjat pe mine!
Tot astfel, hai să renunţăm la utopia conform căreia dreptul la libera circulaţie a persoanelor ar fi (fost) o problemă a tuturor românilor. Există oameni pe care nu i-a interesat niciodată să iasă din satul lor, pînă în cel mai apropiat oraş, deşi nu-i costa nimic în afară de timp şi nu-i împiedica nimeni.
Cît despre dreptul la libera asociere... Cine are timp de aşa ceva!? Şi de ce!?
Or, dacă le tot fluturi oamenilor că Nicolae Ceauşescu nu-i lăsa să-şi facă vacanţele în Tenerife, să ţină discursuri în piaţă şi să fondeze Asociaţia Protestatarilor Profesionişti, nu prea ai şanse să-i convingi că era ceva de rău. Mai ales că aveau un loc de muncă. Şi erau toate mai ieftine. Şi s-a făcut şi metroul.

3. Deasupra abuzurilor, aberaţiilor şi a crimelor indirecte se află cea mai gravă faptă a comunismului: aruncarea în puşcărie a sute de mii de oameni, torturarea lor, moartea unui mare număr dintre aceştia. Din nefericire, şi în legătură cu aceasta există un lucru care, cîtă vreme n-avem puterea să-l spunem deschis, va menţine prăpastia dintre cei care consideră că trebuie condamnat comunismul şi cei care n-ar prea vrea: foarte mulţi români nu pot să creadă că oamenii aceia au ajuns în închisoare fără să fi făcut ceva rău. În plus, aşa cum mi-a fost dat să aud, au serioase îndoieli asupra regimului închisorilor politice, pe motiv că... „Nu vezi ce bine arată? (cei care au supravieţuit)”!!
Sînt lucruri îngrozitoare, dar pe care trebuie pus degetul, altfel degeaba ne mirăm cu unii nu înţeleg ce-i cu condamnarea asta.

Tudor Călin Zarojanu
administrator
Site Admin
 
Mesaje: 482
Membru din: Dum Oct 31, 2004 4:14 pm

Înapoi la Pledoarii si strategii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 4 vizitatori

cron
<<< Piata Universitatii 2009