Preşedintelui Curţii supreme de Justiţie
Plîngere
Subsemnatul, Cicerone Ionitoiu, Aristotel Traian, fost deţinut politic, autor a numeroase monografii despre crimele comunismului, fiul lui Ion şi Maria, născut în Craiova la 8 Mai 1924, domiciliat în Franţa, 48 rue de Wattignies, 75.012 Paris, mă alătur domnului Ion Roşca, împreună cu care am depus plîngerea care a deschis dosarul 35/P/2006 şi mă plîng de rezoluţia dată de Marius Iacob la 3.12.2010, ca răspuns la plîngerile noastre din 10.11.2010 faţă de ordonanţa dată de procururul Iuliu Molcuţ la 29.09.2010 (şi faţă de orice alte rezoluţii date de diverse secţii ale parchetului pe marginea unor părţi desprinse din plîngerea noastră).
MOTIVE
Consider rezoluţia netemeinica şi nelegala, un refuz scandalos al parchetului de a cerceta adevarul faptelor incriminate de mine şi vă rog sa o desfiintati, prin sentinta, urmind sa obligati parchetul sa faca cercetari temeinice si legale, conform prevederilor art. 1,2 si 3 din C.p ca si cele de la art. 1, 2, 3 si 4 din C.p.p. , şi prevederilor art. 278 indice 1 pct. 8 lit. b sau c. Sînt în măsură , ca unul care a strîns atîtea probe privind crimele comunismului (făcindu-le publice si depunind suficente şi la dosarul 35/P) şi care a făcut atîtea demersuri blocate pentru dreptate, să apreciez că instanţa nu ar mai trebui să returneze dosarul privind genocidul comunist şi acoperirea lui după 1989 la procuratură, ci să-l reţină spre judecare. Nu mai e nevoie de alte cercetări pentru a trage concluziile de rigoare şi a spăla obrazul justiţiei. Interpretarea tendenţioasă a legii şi sabotarea aplicării ei trebuie să înceteze.
Cer să se ţină cont de vîrsta şi postura mea. Neputîndu-mă deplasa la Bucuresti si nici lucra prea mult , îl voi ruga pe domnul Ioan Rosca sa ma reprezinte în proces, pe baza procurii pe care i-am dat-o in acest sens la Paris, în ianuarie 2009.
Ca persoană componentă a statului român am fost supus unui guvern în componenţa căruia erau incluse persoane străine, impuse României de o putere straină,respectiv cea sovietică, care a strigat prin vocea delegatului ei oficial A.I.Vâsinschi, sfidind ho-tărârile internaţionale, cu "Yalta sunt eu", guvern care la adapostul trupelor sovietice(de ocupaţie) trâmbiţa, o situaţie străina poporului român, că instaurează o societate care să se conducă după modelul sovietic absolut în toate sectoarele vieţii sociale.
După aceste"norme" ale crimei organizate din URSS, România şi nu numai ea, ci o jumătate de Europă a fost supusă violenţei permanente şi la fiecare pas (timp de 45 de ani) pe care-l făcea dirijat ostaşul sovietic, lăsând în urma lui oameni ucişi, femei dezonorate, case devastate şi chiar persoane ridicate şi trimise că ostateci în URSS(unde cei mai mulţi si-au pierdut viaţa) şi fără că să se protesteze în vreun fel de guvernul "aliat" instaurat la 6 Martie 1945, din contra infiltrând cu - consilieri sovietici - toate structurile vieţii politice şi economice - a contribuit, după indicaţiile ruseşti la instaurarea anarhiei prin violenţe:arestări, crime de exterminare, devastări de proprietăţi şi săvârşind tot felul de fărădelegi, pentru a fi pe placul URSS-ului care-i pusese în funcţie intenţionând să transforme România într-o -gubernie sovietică. In acest tablou sumbru al "luminii venite de la răsărit" mi-am început viaţa politică în România "democrată" după modelul sovietic că făcând parte din generaţia fara "tinereţe".
Din multitudinea infracţiunilor de care am fost acuzat pe nedrept şi pe baza cărora mi s-au înscenat procese, şi pentru care mă consider victima a regimului criminal comunist cerând despăgubiri, deoarece mi-au cauzat prejudicii în ştirbirea onoarei, reputaţiei cu urmări permanente în distrugerea personalităţii, profesiei şi sănătăţii, multe abuzuri ar fi trebuit sa fie subiectul unor anchete penale. Dar vazind ca incercarie mele in acest sens nu au dus nicaieri, las in sarcina statului roman, să gaseasca responsabili pentru urmatoarele infractiuni carora le-am cazut victima: Lipsire ilegală de libertate(art.189); vătămare corporală gravă(art. 179); lovire sau alte violenţe (art.180); supunere la muncă forţată (art.191); ameninţare (art.193); şantaj(194); violarea secretului corespondenţei(art.195); insulta (art.205): calomnie (art.206); denunţare calomnioasă (art.259); mărturie mincinoasă(art.260) ; încercarea de a determina mărturia mincinoa-să(art.261); arestare nelegală şi cercetare abuzivă (art.266); supunere la rele tratamente (art.262); punerea în primejdie a unei persoane în neputinţa de a se îngriji).
Numai pentru a vă reaminti despre ce este vorba în acest dosar completez plingerea cu relatarea infracţiunilor imprescriptibile contra păcii şi omenirii comise împotriva mea de către regimul comunist din România între 1945-1979, regim arătat de mass media internaţionala chiar în perioada respectiva că având caracterul de genocid şi calificat chiar în Parlamentul României, de preşedintele României,după cercetări făcute de oameni calificaţi având la baza mărturii şi documente incriminatorii sub denumirea de "REGIMUL COMUNIST DIN ROMÂNIA A FOST ILEGAL ŞI CRIMINAL."
a INCEPUTUL
Am fost supus represiunii în vederea exterminării de către guvernul impus de URSS României la 6 Martie 1945 şi în continuare de toate guvernele comuniste care s-au succedat, accentuându-se de la an la an metodele de distrugere a fiinţei umane şi de compromitere a supravieţuitorilor prin aducerea lor în stare de sclavie fiind supuşi la vexaţiuni, întemniţări sau exterminări în cazul neacceptarii supunerii arbitrare.
Astfel, pe 31 iulie 1945, am fost arestat la Craiova din ordinul chestorului siguranţei Ilie Bădică(fost zugrav vopsitor) şi instalat în post de NKVD-ul rusesc instalat la Craiova, condus de căpitanul Petrov Vasiliev. Fără mandat de arestare, am fost interogatat timp de trei zile, prin metode brutale pentru a declara cine mi-a dat să multiplic discursul lui Iuliu Maniu făcut în faţa mulţimii la Bucureşti şi prin care sublinia coordonatele unei vieţi politice în România care trebuia să se manifeste prin morala creştină, democraţie, dreptate socială şi un naţionalism constructiv. Împreuna cu pensionarul Vlad Constantin şi funcţionarul Ion Stănescu de la CFR, am fost trimişi ,sub învinuirea de încălcare a cenzurii prevăzută de Convenţia de Armistiţiu, pentru a fi confirmată deţinerea de către primul procuror al jud. Dolj, anume Voinea. Acesta după un sfert de oră ne-a pus în libertate din cabinetul lui.Chestorul Ilie Bădică n-a acceptat afrontul procurorului şi a doua zi m-a pus sub urmărire trimiţând acasă să fiu arestat.Cartierul în care locuiam a fost înconjurat de ostaşi sovietici perchizitionând, din casă în casă, sub pretextul căutării unui spion nazist. Eu, presimţind pericolul, am sărit din curte în curte şi am reuşit să scap şi în cursul nopţii am părăsit oraşul plecând în judeţul Gorj, unde am stat ascuns până la 15 Sept.1945 când m-am înapoiat pentru a-mi lua bagajul şi a pleca la Bucureşti unde urmau să înceapă cursurile universitare.
Sosirea mea în oraş a fost semnalată prin agenţi, mai ales că eram dat sub urmărire prin telegrama din 1 Septembrie 1945 în care se menţiona:"...Luaţi masuri imediat de a prinde şi înainta sub excortă pe studentul Ioanitoiu Cicerone, născut la 9 Mai 1924 în Craiova fiul lui Ioan şi Maria..."(Telegrama anexată în copie).In seara de 16 Septembrie 1945 am fost arestat de inspectorul de sigurană Dănescu (originar din Calafat), chestorul Ilie Bădică, şi comisarii Moldovan şi Iatagan, însoţiţi de 7-8 poliţişti. Fără mandat de arestare am fost dus la Chestura din Craiova şi ţinut 5 zile sub o anchetă brutală că să spun unde am fost ascuns, şi în timpul interogatoriului a asistat şi un rus în civil cu translator. Intr-o seară, pe la miezul nopţii am fost obligat să semnez un proces verbal de eliberare şi pus în libertate. După circa 100 de metri a apărut o maşina din care au coborît rusul cu translatorul şi m-au urcat forţat în maşină, strada fiind complet necirculată la acea oră. Am fost dus în Palatul Mitropoliei Olteniei de astăzi, care atunci era sediul NKVD-ului. Acolo am fost torturat îngrozitor de căpitanul Petrov Vasiliev care mă lovea în cap cu pistolul şi după ce cădeam jos mă juca în picioare până leşinam şi mă trezeam ud trezit de găleţile cu apa aruncate asupra mea. Reuşind, print-o minune să anunţ unde mă găsesc, a fost înştiinţat Iuliu Maniu şi intervenind la Comisia Aliată de control am fost eliberat după vreo zece zile cu corpul numai răni. Oarecum înzdravenit după torturile din NKVD, desi observam că sunt supravegheat la domiciliu, fiind încunostintat şi de un agent de poliţie că să fiu -filat- pentru a nu parăsi locuinţa, am reuşit să plec într-o noapte la Bucureşti unde i-am relatat lui Iuliu Maniu cele întâmplate la NKVD şi am dat declaraţie şi la Misiunea americană din str. Oţetari despre răpirea respectivă. Această acţiune îndreptată împotriva mea m-a hotărât să continui activitatea de salvare a Ţării din ghearele ocupantului sovietic care urmarea subjugarea poporului român şi ducerea lui în sclavie.
b ÎNCEPE CALVARUL SUFERINŢELOR SUB UNELTELE SOVIETICILOR
Trăind sub ameninţarea arestărilor exercitate asupra întregului popor, dar în special a studenţimii la început, a cunoscut în amănunt ridicările şi torturile celor care îndrăzneau să spună -NU- subjugării şi degradării demnităţii de oameni liberi.
l.După sângeroasă zi de 8 Noiembrie 1945, când guvernul Petre Groza, prin Alexandru Nicolschi, fost Boris Grumberg, a deschis focul ucigător asupra populaţiei care manifestau în Piaţa Palatului pentru ziua onomastică a Regelui, şi a chemat armata sovietică să apere Ministerul de Interne, şi după ce până seara târziu a folosit trupele din divizia Tudor Vladimirescu că să împrăştie populaţia revoltată de crimele săvârşite. Spre miezul nopţii am fost şi eu arestat împreuna cu 3 colegi venind de la aniversarea zilei onomastice a lui Mihai Tarţia, care era preşedintele Tineretului National Ţărănesc din România.
Cu aceasta ocazie am trăit circa 2 săptămâni într-o promiscuitate greu de descris în cuvinte, în mijlocul a peste 200 persoane în beciul Prefecturii Poliţiei Capitale, în timp ce alte 600-700 în majoritate elevi şi studenţi erau torturaţi în Ministerul de interne şi în cazarma regimentului Tudor Vladimirescu din Drumul Taberii, unii stând până la 2 luni în condiţii inumane.
2.După 15 Mai 1946 am fost pus sub urmărire de Poliţia Capitalei învinuit de organizarea manifestaţiei de 10 Mai 1946 în care studenţimea si-a manifestat prin Bucureşti dragostea cu privire la Ziua Naţională. Peste 20 de tineri arestaţi, au fost torturaţi în mod barbar (unei studente i-au ars sânii cu lumânarea) după care au fost trimişi într-un proces înscenat şi condamnaţi. Subsemnatul şi cu alţi trei colegi am fost condamnaţi în lipsă la câte 2 ani(sentinţa este anexată). Fiind condamnat în lipsă, am fugit din Bucureşti şi sub identităţi false am colindat ţara şi munţii ascunzându-mă. Această perioadă a fost groaznică. Fugărit, neştiind ce te poate aştepta mâine, unde vei dormi, ce vei mânca, unde te vei spala. In schimb, am văzut chiar la faţa locului, cum s-a desfăşurat furtul voinţei naţionale din 19 Noiembrie 1946 şi metodele folosite în această acţiune murdară.
3.Fiind condamnat în lipsă, în peregrinările prin ţară, am trecut prin Bucureşti unde am multiplicat unele manifeste de protest împotriva arestărilor care din Februarie 1947 se ţineau lanţ. Pe 29 Iunie 1947 am fost trădat de actorul Paul-Gil Sava care m-a predat siguranţei fiind arestat de agentul Costea Dus la Ministerul de Interne, am fost bătut îngrozitor de Alexandru Nicolschi (ajuns inspector general şi subdirector al Siguranţei).Printre lovituri îmi striga: "Prin metodele noastre vă vom obliga să declaraţi numai ce vrem noi. Aceste declaraţii le vom păstra că mărturii, că acte de acuzare pentru arhive, după care se va scrie istoria. Vom păstra dosarele până veţi muri, vom muri şi noi şi istoria se va scrie după aceste documente.Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistenţă anticomunistă şi nu se va mai auzi de ea."
In timpul torturii a fost ajutat de inspectorul Alexandru Dul-gheru şi comisarul Bulz Gheorghe(fost coleg de cămin în 1943-1944, în timp ce era student la drept).
In aceasta perioadă am fost martor la pregătirea înscenării a-restarii de la Tămădău(ce se făcea în Ministerul de interne).
La acea dată fiind arestaţi, câţiva urmăriţi de siguranţa ascunşi în munţii Piatra Craiului, am fost confruntat şi anchetat de legăturile avute cu ei. Refuzând să recunosc am fost bătut într-un mod barbar de vestiţii torţionari din MAI: inspectorii Nicolae Bogdan, Carol Deleanu şi Teodor Sepeanu. In timpul torturii mi s-au spart ochelarii şi am fost trezit cu apă rece turnată pe cap.
După această cruntă bătaie mi s-au făcut ochelari noi şi chemat la anchetă de Alexandru Bunaciu (Ministru adjunct la MAI), Mircea Lepădătescu (inspector) şi Alexandru Dulgheru (inspector general la_ siguranţă) care mi-au propus să merg că maror al acuzării în procesul conducătorilor PNŢ(arestaţi la Tămădău) şi să spun că de la ei am primit dispoziţia să fac şi să răspândesc manifestele de protest împotriva arestărilor. Refuzând, am stat în continuare în loturile ce se pregăteau că martori în procesul Maniu-Mihalache cărora le promiseseră eliberarea după depunerea mărturiilor. Totul a fost o înşelătorie fiindcă cei ce au depus mărturiile acuzatoare au fost condamnaţi pentru omisiune de denunţ, între 5-7 ani şi trimişi la închisoare unde unde au şi murit. Eu şi cu cei din TUNT am fost judecaţi într-un lot anexă al PNŢ-ului având că şef pe Cornel Coposu căruia prin sent.nr.412/1948 i s-au repartizat 2 ani. Mie şi la alţii vreo 7 persoane ni s-au dat pedepse până la 2 ani şi am ajuns la Aiud de unde ne-am eliberat pe 1 Mai 1948 printr-un Decret de reducere la jumătate a pedepsei.
4.Eliberat pe 9 Mai 1948 din Aiud, am fost pus în continuare în urmărirea securităţii, pe urmele mele fiind comisarii Bulz Gheorghe şi Costea. Reuşind să fiu numit profesor în com.Purani, judeţul Vlaşca, cu un nume oarecum schimbat în Ioniţoiu Traian, faţă de cel condamnat de Ioniţoiu Cicerone, am reuşit să supravieţuiesc în libertate până la 15 Aug.1949.
Aflându-se că sunt profesor undeva prin jud.Vlaşca, Direcţia Generală a securităţii prin Nota nr.113/29980-S. a cerut Direcţiei Regionale Ploieşti să fiu depistat şi printr-un informator recrutat din anturaj să se urmărească activitatea şi legăturile (Nota se afla anexata în dosar). După 2 săptămâni, colonelul Gavril Birtaş - Directorul Direcţiei I-a de Informaţii interne, a trimis o telegramă Direcţiei regionale Ploieşti (aflată la dosar) prin care se cere să se răspundă în 48 de ore rezultatul cu privire la Ioniţoiu.
Presiunile securităţii se accentuează şi de la jud. Vlaşca. Pe 18 Aprilie 1949 se cere Biroului de la Vida-Vlaşca să se intensifice supravegherea, să se recruteze un informator serios şi veţi raporta până la 28 Aprilie, " după care data veţi continua supravegherea şi raportaţi săptămânal"(Piesa se găseşte la dosar).
-Bănuiesc că urgenţa se datora identificării foştilor deţinuţinuti în vederea rearestării lor deoarece se preconiza deschiderea lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră.La baza acestei lucrări a stat Memoriul tehnico- economic întocmit de comisia sovieto-română din luna Mai 1949.Iar în luna Iunie s-a deschis finanţarea şi s-au trimis ordine întreprinderilor să sprijine angajarea elementelor corespunzătoare pentru Canal. In iulie 1949 prevazându-se pentru Poarta Alba eventual 2000 deţinuţi la început, pentru lucrări pregătitoare la Tasaul. Intre timp circulau rapoarte, pe 4 Mai, 2 Iunie, 17 Iulie în care cei de la Vida erau admonestaţi că problemele sunt urmărite fără metoda şi li se da noi instrucţiuni de felul cum trebuie urmărită activitatea lui Cicerone Ioaniţoiu(documentul anexat).
Dar pe 15 August am fost arestat de la Giurgiu şi adus la Bucureşti unde nu aveau date despre activitatea mea ci doar confundase dosarul meu cu al lui Mircea Ioanitiu, secretarul regelui care plecase în străinătate odată cu regele, în Ianuarie 1948.
Văzând că au pornit greşit ancheta, m-au trimis de la Ministerul de interne la Securitatea Capitalei din Calea Rahovei, unde anchetatorul mă întreba ce-am fâcut, să fiu sincer că el ştie tot. Anchetatorul Done - tâmplar de meserie, făcut sublocotenent, a început să mă joace în picioare, fiindcă nu aveam ce declara despre nişte oameni pe care nu-i văzusem de 2-3 ani de zile, de la eliberarea din închisoare.
Pe 11 Septembrie am fost încărcaţi cei din Rahoya, în dube şi trimişi la Jilava, probabil se pregăteau alte arestări şi le pregăteau locuri pentru anchetare.
La Jilava am fost aruncat la camera 8 din Reduit,lungă de 12 m şi lată de 6 m, unde 200-250 persoane înghesuiţi pe priciuri pe 2 rânduri şi alţii pe ciment nu aveam posibilitatea să ne întindem oasele. Ne sufocam din cauza lipsei de aer. Deoarece s-a întâmplat că au evadat doi sârbi, ni s-a bătut geamul în cuie şi ne sufocam. In aceste condiţii a murit unul Mânaru iar alţii au leşinat. Când se făcea numărătoarea, dimineaţa şi seara, ieşeam că la strunga trecând printre două şiruri de gardieni, înarmaţi cu ciomage care ne loveau unde nimereau pe gangul întunecos. Această operaţie zilnică de tortură era condusă de comandantul Nicolae Maromet ajutat printre cei vreo 20 gardieni remarcându-se criminalii Fătu, Ivănică, Bărbuică... renumiţi în schingiuiri.
După vreo 11 luni am fost scos şi judecat într-o înscenare cu vreo 30 persoane din care nu cunoşteam decât vreo 3-4 persoane. Totul a mers pe bandă rulantă. Mie au uitat să-mi pună şi avocat din oficiu şi până seara târziu am fost cu toţii condamnaţi prin sentinţa nr.979/12-10-1950 şi prin care mi s-au repartizat 5 ani, că recidivist.
Trimis la Canal, am ajuns în lagărul de exterminare prin muncă forţată unde am cunoscut infernul pe pământ. Am lucrat zi de zi, inclusiv Duminica, plecând pe şantiere la 6,30 dimineaţa şi întor-cându-ne la 7 seara, cu o pauza de o ora la prânz pentru masă. Şi ce masă? Lăturile care se dădeau la porci erau mai bune decât mâncarea ce o primeau deţinuţii. In multe zile după masa de seară eram scoşi la muncă voluntară la bucătărie, pentru curăţat zarzavaturile. Zi de repaus aveam numai pe 1 Ianuarie, când eram scoşi dimineaţa la verificarea dosarelor, sau în alte duminici când se refăceau brigăzile pentru a nu se creia prietenii între deţinuţi şi aceasta se întâmpla la 4-5 luni.
Munca era de exterminare. Se lucra în schimburi şi unele brigăzi chiar de noapte. Normele erau mai mari decât ale oamenilor liberi şi timpul mai mare, de minim 10 ore. De exemplum, la săpat şi cărat pământul cu roaba, la _80 metri, norma era de 3 m.c. Foarte, foarte greu se putea face, mai ales ţinând cont că eram slăbiţi, subalimentaţi şi bolnavi, veniţi după bătăile din anchete sau de la închisori, fără îngrijire medicală. Numărul celor ce lucram la Peninsulă se ridica la 10.000 de deţinuţi şi câte odată se depăşea.
Munca la săpat pământul îţi plesnea palmele încât nu mai puteaiţine hârleţul sau lopata în mână şi nici ridica coarnele roabei.Pentru transport ne făceam un jug din îmbrăcăminte uzata pe care-l puneam după gât că să ne uşuram drumul cu roaba, ajutându-ne cuvlaga ce mai rămăsese în trupurile istovite şi biciuite de brigadierii câinoşi şi miliţienii supraveghetori care strigau continuu:"dai până mori, dai până mori".
Şi nu rare au fost cazurile când,_ pentru neîndeplinirea normei ţi se reducea mâncarea la jumătate şi pe deasupra erai bătut la întoarcerea în lagăr şi dus noaptea la carceră.
Mai mult, noaptea domnea teroarea în lagăr din cauza celor două brigăzi studenţeşti(13 şi 14) venite din "reeducarea de la Piteşti şi care ridicau pe zişii recalcitranţi la muncă şi dispoziţiile administraţiei schinjuindu-i până dimineaţa când erau duşi la muncă.Această atmosferă de groază a durat până la 12 Iulie 1951 când a fost împuşcat pe şantier doctorul Ion Simionescu. Declansându-se ancheta, zece dintre torţionări au fost puşi în lanţuri şi trimişi la închisoarea din Aiud. Restul brigăzilor de torţionări au fost răspândiţi facându-se o nouă reorganizare şi în care câţiva dintre bătăuşi au fost menţinuţi că brigadieri.
La unul dintre ei, studentul Lie Pompiliu am fost şi eu repartizat într-una din reorganizări.
In brigada acestui student călău într-o noapte, pe şantier din cauza eforturilor am căzut pe linia ferată când se descarcau vagoanele cu piatra venită din cariera Ovidiu. M-a trezit când eram târît de picior,pe panta de descărcare,pe bolovanii colturosi.M- am ridicat şi îndreptat spre călău care a fugit în cordonul de pa ză. Până dimineaţa am zăcut pe bordura şantierului. Ajunşi în lagăr am fost dus la ofiţerul politic Chirion care m-a bătut rău din cauza reclamaţiei că am sărit la brigadier şi n-am vrut să lucrez. A fost chemat doctorul deţinut -colonel Traian Mihăilescu-(fostul director al Spitalului militar din Bucureşti) care după ce m-a consultat a spus politicului că sufăr de inimă ,si am avut o criză.Cu toate acestea, am fost dus la carceră dezbracat în luna Octombrie, timp de o săptămână. După ce am fost scos de la carceră am ajuns mutat în alta brigadă de zi,la spart piatra.
Tot la Peninsulă,la sfârşitul lui Februarie,într-o noapte după stingere am fost ridicat forţat şi pe sus m-au dus la brigada de pedepsiţi "0.2" unde am stat până la 31 Martie 1953 refuzând să mai lucrez.Doctorii care m-au consultat au confirmat că sunt bolnav de inimă. In această perioadă -am aflat că a murit Stalin, călăul .
La această dată se zvonea că în România erau mai mulţi deţinuţi politici decât număra armata.
Abandonarea lucrărilor canalului anunţată prin H.CM. 2.404 din 17 Iulie 1953, s-a datorat, pe lângă motive politice trecute sub tăcere în timpul vieţii lui Stalin şi răbufnite după moarte lui prin care se deturnaseră obiectivele spre lucrări pregătitoare unui război antrenând lumea capitalistă în extremul orient(Coreea) pentru a lasă un vid în apusul Europei (ce urma să fie umplut de URSS), şi motive tehnice (greşeala proiectării de vărsare a canalului la Capul Midia),cât şi alte motive tehnico-economice de organizare şi execuţie ce au dus la prăbuşirea pur şi simplu a întregului angrenaj faraonic şi diabolic. Diabolismul sistemului opresiv-criminal şi păgubitor statului comunist a mers până acolo, încât că să se şteargă urmele. Ministerul Forţelor Armate a ordonat prin adresa nr.002582/9-10-1953 că "arderea lucrărilor(scriptice) se va face de către o comisie numită de Dvs.(Direcţia Generală a Canalului) din care va face parte obligatoriu şi şeful serviciului special, după distrugere întocmindu-se un proces verbal în două exemplare".
Pe 18 Iulie 1953 au fost încărcate de la Peninsulă 40 vagoane cu deţinuţi politici cu pedepse de la 5 ani în sus care au fost trimişi la închisorile Aiud şi Gherla,restul rămânând să demonteze liniile ferate şi baracamente ce deveneau inutile prin abandonarea acestor lucrări ce se dovediseră şi ele inutile, concepute şi ordonate de ocupantul sovietic pentru înmormântarea burgheziei.
Deci, zecile de mii de morţi inutili rămâneau presarăţi, fără nici o cruce la căpătâi, de-a lungul acestui Canal pe care cursese sânge în loc de apă, la care se adăugau alte mii de schilozi sau bolnavi(inapţi) şi pe deasupra mii de arestaţi administrativi(fără condamnare) până la vârsta de peste 80 de ani, ce urmau să în-grase cu sângele lor pământul Dobrogei, după cum declarase Lenin la impunerea comunismului în URSS că "cel mai bun îngraşământ al pământului este sângele omenesc".
Si eu, Cicerone Ionitoiu, am rămas că martor printre aceştia.Văzând deşeurile umane rămase şi soarta nemiloasă ce-i aştepta a doua zi, după 1 August am refuzat să mai lucrez. La început, administraţia era buimăcită, cred că nu ştia cum să se descurce în mijlocul fiarelor şi diferitelor materiale îngrămădite că după bombardament. După vreo lună au încercat să mă scoată cu forţa la lucru iar eu ceream să fiu trimis la închisoare.
In faţa forţei nu mi-a rămas decât să protestez,după ce am stat 7 zile la carcera,declarând greva foamei. Pe la 15 Septembrie 1953, slăbit de nu mă mai putea ridica din pat, am fost suit pe targă şi dus cu salvarea la Spitalul de la Poarta Albă unde doctorii m-au pus pe picioare. Văzând situaţia deplorabilă a deţinuţilor politici, care arătau că nişte "deşeuri" adunate de pe traseul a ceea ce fusese Canalul Dunăre-Marea Neagră, nişte schelete ambulante, împreună cu Remus Radina, Lucian Dimitriu, Marcel Cazacu şi alţii, am început să accentuăm cererile de a ne da posibilitatea de a primi medicamente şi pachete cu alimente de la familii pentru refacere. Odihna a fost deocamdată primul întăritor "fizic", urmat de altul "pshic", prin atmosfera ce s-a instalat datorită conferinţelor iniţiate şi ţinute de oameni competenţi în toate domeniile. Cu toate acestea, numărul morţilor creştea datorită şi vârstei unora ce depăşeau 75 de ani şi a altora bolnavi de TBC sau de inimă din cauza eforturilor supraomeneşti făcute forţat la lucrările de la blestematul de -canal al morţii-.
Ca pedeapsă, pentru vini imaginare, în Decembrie 1953, comandantul Fecioru(?) şi politicul Moraru(?) au înăsprit regimul alimentar trecându-ne pe ciorbă de murături, ceapă şi morcovi dezhidrataţi şi au oprit primirea de pachete cu medicamente şi alimente .Mortalitatea s-a accentuat mai ales la cei în vârstă iar în Ianuarie 1954 când a venit vestita iarna geroasă care a acoperit barăcile cu zăpadă, a început frigul accentuat în barăci şi lipsa de mâncare, iar drumurile devenind impracticabile, soldaţii pe schiuri aduceau pâinea de la Constanţa. Pentru proteste, Remus Radina şi alţi deţinuţi au fost pedepsiţi cu izolarea în condiţii de exterminare. Radina a declarat greva foamei. S-a promis că se va da drumul la pachete imediat ce vor începe trenurile să circule. Perioada a fost destul de lungă şi de-abia pe 9 Martie a venit prima maşină a poştei cu pachete începând să le descarce. Dar comandantul Fecioru a ieşit din birou şi a ordonat să se reîncarce pachetele şi maşina să le ducă la poşta din Constanţa.
Deţinuţii din lagărul Poarta Albă asistând la scenă erau îngroziţi, spectrul morţii apasănd pe fiecare.
Atunci, subsemnatul, cu încă 3 deţinuţi, am declarat greva foamei şi a tăcerii până vine comisie de la Bucureşti, sau până la moarte. S-a întâmplat, în disperare, un lucru neaşteptat de solidarizare. In fiecare zi, intrau alţi 4-5 în grevă. In a zecea zi s-a întâmplat să moară în grevă sublocotenentul Dan Anastasiade din Brăila, pe data de 14 Martie. Atunci, cei intraţi în grevă am hotarît să se înceteze, rămânând în continuare în grevă numai Octavian Rădulescu şi subsemnatul, care am rezistat până în Ziua 17-a, când a sosit comisia Ministerului de Interne cu doctorul Budu, responsabil sanitar al Canalului. După ce au constatat situaţia disperată în care ne găseamm, au hotărât consultarea fiecărui deţinut şi au făcut două categorii de bolnavi grav, T.B.C-iştii şi distroficii, punându-i la regim special de refacere şi promiţând că se va studia dosarul fiecăruia pentru a găsi o soluţie pentru cei arestaţi fără sentinţă (care acolo se găseau cu sutele).
Intârziindu-se rezolvarea, s-a început o nouă grevă de către Remus Radina, l-a care, după 25 de zile a fost adus procurorul şis-a promis că va veni comisia. In cursul lunii Mai 1954, s-a început verificarea dosarelor şi chiar eliberarea.
La începutul lui Iulie, 6 persoane socotiţi instigatorii acestei acţiuni umanitare am fost suiţi într-un vagon dubă supra aglomerat şi expediaţi la Jilava, mai ales că la 4 dintre ei li se expira pedeapsa până la jumătatea lui Septembrie ceea ce însemna un afront pentru satrapul comandant Fecioru.
c LA JILAVA IN CONDIŢII DE EXTERMINARE
După un drum într-o căldura înăbuşitoare am ajuns sub comanda maiorului Csaky, o brută şi mai perversă. După ce ne-a ţinut până seara sub soarele dogoritor al lui Iulie fără să avem vre-o posibilitate de adăpostire, când se apropia masa de seară ne-a dus în camera -6 reduit-(de 12 x 6 metri) care avea fereastra numai jumătate decât celelalte celule, şi aceasta bătută în cuie, cu obloane de scândură să nu intre nici lumina şi în care se găseau peste 250 de schelete de pe care şiroia apa. Mai mult. După noi, s-a deschis uşa şi ni s-a împins hârdaul cu o zeamă fierbinte, cu ceva frunze ce semănau a salată iar din ciubărul de lemn ieşeau aburi, de nici nu se putea vedea om cu om.
In aceste condiţii, nici nu se putea mânca şi respiraţia ţi se tăia. Oamenii, dacă aşa se puteau numi acele schelete numai piele pe oasele descărnate, vânturau aerul cu prosoapele sau cămăşile , cu vaga impresie că pot respira.
Am bătut în uşă să se deschidă că să primim aer de pe gangul reduitului, dar a fost imposibil să obţinem. La numărătoarea de seară, plutonierul care a facut-o a mers grăbit până în fundul celulei, cred că nu a putut număra şi a luat de bună cifra comunicată de şeful camerii în raportul de la intrare. Spun aceasta pentru că la ieşire l-a întrebat, cât ziseşi mă că ai? -273 domnu sef şi a notat. că să ne lase uşa deschisă, nici nu a vrut să audă. A tras zăvorul şi am auzit lacătul închizându-se că să fie sigur că nu mai scapă nimeni. Nici muşte nu existau fiindcă nu puteau trăi în acele condiţii.
Asa am "fiert" toată noaptea. De dormit, nici vorbă. Dimineaţa eram mai obosiţi că seara. La deschidere, unul dintre noi -Cristache Stratulat- farmacist din Tecuci, era leşinat. Ne-a pus să-l scoatem afara pe pătură şi să-l lăsam în holul reduitului.
Seara, înainte de închidere, ne-a chemat şeful de secţie ordo-nându-ne să-l ducem în celulă.
Am refuzat spunându-i că e bolnav de inimă şi că acolo moare.
A raportat şi a venit comandantul Csaky că să ne oblige. La fel, i-am spus că e bolnav, inapt din cauza muncii forţate şi să-l ducă ei că să moară în celulă.
Atunci a trimis comandantul după fierar, să vină cu lanţuri pe care ni le-a pus la picioare şi ne-a dus într-o celulă cam de 5x5 unde erau nişte somiere de paturi de fier şi pe jos apă de un lat de palmă, în schimb răcoare deşi nu existau ferestre. Acolo am stat o săptămână după care, tot în luna Iulie, suiţi în dubă, după 3 zile am ajuns la penitenciarul din Oradea unde comandant era căpitanul Tilici (?),tot un zbir securist.
d. "IN RECREAŢIE" IN ŢARA SÂRMELOR GHIMPATE
Împlinind cei 5 ani de condamnare, am fost eliberat pe 10 August 1954 şi m-am angajat că zugrav-vopsitor la CFR (blocurile din cartierul Steaua) şi după 8 luni m-am mutat la un atelier de cazangerie unde n-am rezistat decât 2 luni din cauza zgomotului.
Spre sfârşitul anului 1954 începuseră să fie unii "deţinuţi" împuşcaţi şi aruncaţi pe la unele magazine sub pretextul că au încercat să fure. Un astfel de împuşcat am văzut pe Calea Griviţei aproape de piaţa Matache Măcelaru, iar pe altul la -Alimentara- de lângă Spitalul Filantropia, colţ cu Banu Manta.
Am reuşit să găsesc un serviciu mai bun, că instalator la I.C.M (întreprinderea de Construcţii Militare) cu sediul pe General Dona şi lucram la blocurile din Drumul Taberii. Într-o zi, am fost chemat de inginerul şef(colonelul Creangă) care m-a atenţionat să fiu discret şi să mă feresc de ce vorbesc fiindcă se interesează de mine biroul de cadre,adică securitatea.
Si într-adevar, după câtva timp, am primit o invitaţie să mă prezint la o scară din pasajul Kreţulescu.
De acolo am fost luat de un căpitan şi trecut vis-a-vis în Ministerul de Interne, într-un birou de la etajul 3, unde erau 2 cadre superioare. După discuţiile preliminare, prin ce închisori am trecut, mi-au arătat un teanc de 40-50 fotografii că să le spun pe cine recunosc, cu menţiunea să mă uit atent la fiecare.
In timp ce eu începusem, ei se uitau mereu la mine să vadă pe faţa mea dacă am vre-oo tresărire. Mi-am dat seama şi printr-o autosugestie, mânuiam încet fotografiile, dar nu vedeam nimic. După ce le-am terminat, m-au întrebat dacă am văzut vre-un cunoscut. Spunându-le că n-am recunoscut, mi-au spus să le mai văd odată. Am facut-o şi le- am spus la fel, că nu cunosc.
"Bine, dar dacă îti aminteşti de vreunul, vii la scara din pasaju Kretulescu şi anunţi că să te aducă aici.
Bine,am spus şi eu, şi au chemat un însoţitor şi m-a scos din Minister".
După părerea mea erau partizani prinşi prin munţie.Chiar atunci
se svonea prin ţară că fuseseră unii prinşi prin Muscel.
* * *
A mai trecut ceva timp şi am primit o invitaţie să ma prezint pe strada Izvor nr.9 (colţ cu str. Sfinţii Apostoli, în ziua de 4 Noiembrie 1956. Eram însurat de un an şi soţia, împreuna cu Gabi Ionescu şi Remus Radina, s-au plimbat în jurul benzinăriei de la Podul Mihai Vodă, asteptându-mă să ies de la "întrevedere".
La adresa respectivă era o fostă casă boierească şi după ce am intrat în hol, am predat invitaţia şi m-a condus într-un birou unde la foarte scurt timp a venit un civil. A început să mă întrebe prin ce închisori am fost şi pe cine cunosc şi pe cine am mai întâlnit după eliberare. I-am spus că la eliberare am dat o declaraţie că nu spun la nimeni pe unde am fost şi ce am văzut. Dacă mi se spunea să ţin minte, făceam o agendă şi o purtam cu mine să pot răspunde când voi mai fi întrebat. Aşa, am căutat să uit şi să nu mă mai gândesc la trecut şi mi-am creeat o familie.
"Uite hârtie şi apucă-te şi scrie, iar dacă termini, bate la uşă şi îţi mai aducem hârtie". A închis uşa şi m-a lăsat singur, fiind convins că pe undeva mă observă.
Am căzut pe gânduri, dar nu la trecut şi închisori. La un moment dat, am scos din servieta în care aveam cele 2 schimburi admise la închisoare, un codru de pâine şi am început să mănânc din el.
Peste vre-o oră, a deschis uşa şi m-a întrebat dacă mai am nevoie de hârtie. Văzând că n-am scris nimic, m-a întrebat ce am de gând. I-am spus că sunt bolnav de stomac de la Canal şi trebuie să manânc ceva în timp ce mă gândesc, încercând să-mi reamintesc.
"Apucăte şi scrie, că altfel o încurci".
Mi-am făcut socoteala că au nevoie de scrisul meu pentru că înainte de 1 Noiembrie, îmi spusese Radina că făcuse un manifest către studenţi, îndemnându-i să se solidarizeze cu revoluţia din Ungaria şi lipise manifestul pe uşa Facultăţii de Litere. Ori eu, cum fusesem student la Litere şi condamnat pentru difuzare de manifeste, au bănuit că poate sunt făcute de mine. Facându-mi această socoteală, am început, după datele de identitate, să înşir vreo 10-12 nume de informatori, morţi şi schingiuitori de la Canal. După fiecare nume stăteam şi mă gândeam profund, ştiind că sunt observat. Printre cei menţionaţi, am amintit: Gil Sava(turnător), Bucoveanu Codin, Mircea Selten, Costică Bălăceanu, Ştefan Petcu, Drăgulănescu Alexandru, Sârbu Mironescu, Mitică Mitrea, Aurel Ludişanu, Golimaş (toţi informatori), Ion Bărbuş(şeful lotului meu în Aiud), Zubrinschi, Lie Pompiliu ,Madan şi alţi câţiva brigadieri torţionari -aceştia în peste 2 ore.
Pe la orele 4 p.m. a venit şi mi-a luat hârtia scrisă şi a plecat cu ea, probabil ca să confrunte cu manifestul de la Litere.
Cred că în jur de ora 17 m-a chemat în hol şi mi-a întins Buletinul spunându-mi să fiu atent la ce fac.
Am plecat. Afară nu mă mai aştepta nimeni.
* * *
Seara, când am ajuns acasă şi am ascultat Europa liberă, am auzit că trupele ruseşti au intrat în Ungaria şi se dau lupte crâncene la Budapesta cu sute de morţi.
Am discutat cu soţia că este periculos să mai rămân în Bucureşti - unde sunt ţinut sub observaţie permanentă - şi am hotarît să caut un servici pe şantiere, ca să mi se piardă urma.
* * *
Prin cunoştinţe, am găsit la I.S.E.M.(Întreprinderea de Stat pentru Exploatări Miniere). La început ca încarcator-descarcător pe maşinile ce cărau cărămizi şi balast pentru nişte blocuri în cartierul Steaua. După 2 săptămâni am ajuns dulgher la sonda de la Moara Săracă,iar după o luna şi ceva făcut şef de echipă şi trimis la montarea unei sonde la Valea Mare, lângă Bacău, ca să mă familiarizez cu astfel de lucrări. După un an, am dat examen şi am fost încadrat ca Tehnician II şi cu derogare puteam conduce şantiere, plătit pe funcţie şi cu spor de şantier de 30%.
In această situaţie fiind, m-am pomenit cu soţia că a venit la mine pe şantier, comunicându-mi că se interesează prin vecini de mine. Mi se pierduse urma şi se găsiseră 2 informatori care o ţineau pe soţia mea sub observaţie(dovezile de urmărire sunt la dosar).
Dar situaţia a devenit critică în Iulie 1959 când s-a dat o lovitură la Banca de lângă Maternitatea Giuleşti, furându-se 17 milioane, la acţiune participând 4 bărbaţi şi o femeie(este vorba de lovitura condusă de col. Ioanid din Miliţia Capitalei).
Deoarece eu eram dispărut şi soţia se găsea şi ea plecată de la domiciliu, a fost pusă şi dânsa sub urmărire(vezi adresa Dir.III către Dir.Reg.Craiova nr 311/VA/00217.755/18-VIII-1959-la dosar), prin care se cerea identificarea la Băilesti, unde se găsea pe 14,15,16 şi 17 iunie şi din 28 Iulie la 18 August:unde a fost, ce bani a primit de la soţ, dacă soţul a fost la Băileşti şi unde au plecat.
Deoarece unul care lucrase pe şantier cu mine, anume Martin Nicolae, devenise informator sub codul Iancu Gorun, prin adresa nr. 311/VA/00211938/18.VIII s-a dat dispoziţie ca informatorul menţionat să fie căutat pe şantierul I.S.E.M-Buzău, din partea căp. Vasile Constantin şi să obţină date despre Ioniţoiu Cicerone. Dacă si-a schimbat ochelarii sau înfăţişarea feţei, îmbrăcămintea, ce bani trimite prin poştă soţiei şi unde se găseşte în acel moment. Adresa semnată de col. N.Budisteanu se află la dosar.
In continuare, Direcţia a IV-a M.A.I.-Bucuresti pe 10 Dec.1959 cere prin telegramă Regiunii Craiova date despre Ioniţoiu Cicerone şi Coconeti Victor, iar aceasta răspunde urgent pe 16-12-1959 că după investigaţiile făcute şi evidenţa miliţiei, cei în cauza nu au fost identificaţi până în prezent.
Prin Adresa nr. 422/00256957 din 22-02-1960, M.A.I. comunică Reg. M.A.I.Craiova, că aş lucra în raionul Tg.Jiu şi să se dispună folosirea unui agent PNT-ist verificat pe lângă Ioniţoiu, pentru a stabili legaturile şi poziţia lui din reg. Baia de Aramă, iar măsurile să fie urgente şi prudente şi rezultatele raportate(semnează general maior Evghenie Tănase ).
Supravegherea permanentă de către securitate se dovedeşte prin adresa Serv.IV- M.A.I. semnată de col.Socol Petre, care anunţă că am fost identificat la I.S.E.M Roşia de Jiu şi s-au luat masuri să pregătească un agent "cel mai indicat" pentru a-l infiltra şi obţine date asupra activităţii celui în cauză.
Pierzându-mi-se urma, am fost depistat în Aprilie 1961 în zona auriferă de la Valea Arsului din apropiere de Brad, unde mi s-a trimis înlocuitor cu dispoziţia să mă prezint urgent la Bucureşti. Bănuiam că se apropie arestarea fiindcă venise soţia la mine şi-mi comunicase că sunt agenţi în jurul domiciliului care se interesează unde mă găsesc, când vin, cu cine iau legătura sau cine mă vizitează.
e ARESTAREA
Ajuns la întreprindere pe 8 Mai 1961, am fost îndrumat la Cadre unde cap.Marin mi-a zis mirat: dumneata lucrezi la noi? Mi-am dat seama că este unul din securiştii detaşaţi pe lângă fiecare întreprindere pentru a se face controlul cât mai eficace la personal.
Am reuşit să dau verigheta şi ceasul inginerului şef, Iacobescu Constantini, spunându-i să-i parvină soţiei şi să-i spună că am fost arestat.N-au trecut nici 10 minute şi a venit cap.Sporea Ion însoţit de un altul şi m-au luat la securitatea din Uranus.
Am fost dus într-o celulă cu un tânăr, Alexandru Butza, fost sublocotenent, care avea regim special de mâncare şi ţigări zilnic. Era condamnat de peste o jumătate de an şi folosit ca informator prin celule, încercând să scoată ceva date de la noii arestaţi. L-am plimbat timp de 3 săptămâni cu poveşti despre "România pitorească ", prin munţii României, facându-i teoria zăcămintelor subsolului şi a montării sondelor. Intre timp, el a fost scos de 3 ori de anchetator - eu niciodata. La sfârşitul acestei perioade mi s-a dat să semnez o hârtie că sunt arestat pentru discuţii duşmănoase împotriva regimului. Am refuzat şi am cerut probe deoarece eu eram de 5 ani plecat din Bucureşti.
Am fost mutat în altă celulă, cu avocatul Rene Policrat, care fusese 10 ani fugar (aşa spunea el). Mi-am dat seama că era şi el informator de celulă, căutând cu abilitate să aducă vorba despre probleme politice şi de situaţia grea a locuitorilor. Că devenise omul securităţii, o dovedeşte şi faptul că a ajuns preşedinte, ca deputat de vârsta, la deschiderea primului parlament în 1990. Auzind că sunt în ţară, mi-a transmis să-l caut, probabil să amelioreze relaţiile trecute dintre noi. Am refuzat să-l vad, când în celulă îi spusesem ce credeam despre misiunea lui.
Intre timp, fusesem confruntat cu unul, Lambru Ion, care-şi schimbase numele în Constantin Ion şi care a avut tupeul să spună că mi-a dat un caiet cu normele de comportare ale unui tânăr PNT-ist , o minciuna, ce nu s-a putut dovedi niciodată. În realitate, acel caiet fusese dat unui avocat -Ticu Teodorescu- care devenise informator şi nu putea declara. Atunci a căutat să arunce asupra mea acest fapt. Mi-am dat seama de înscenare.
Intre timp, am aflat că soţia mea, deşi era gravidă, fusese chemată şi interogată cu ameninţări de maiorul Enoiu şi cap.Sporea pentru a o forţa să declare despre anturajul meu şi despre părerile mele privind regimul. A fost în zadar.
Pe 27 Februarie 1962 am fost sus la procesul înscenat, unde a intrat în sală soţia cu fetita mea, născută de o lună şi jumătate, pentru a cere voie să mi-o arate. A fost dată afară din sală. 4 dintre martorii acuzării au declarat că nu-şi recunosc declaraţiile (la dosar) fiind forţaţi să le iscălească de către anchetator, iar un altul nu a putut să mă recunoască în boxă. Prin sentinţa nr.23/1962 am fost condamnat la 8 ani. Am semnat un recurs. Pe 6 Martie 1962 am fost chemat de şeful anchetei Gh.Enoiu, procurorul Iosif Moldoveanu şi un altul, care m-au întrebat de ce nu am recunoscut declaraţiile. Le-am spus că sunt minciuni şi s-a dovedit că martorii au fost forţaţi să facă declaraţii false. Ei mi-au spus că soţia mea i-a învăţat să nu le recunoască şi o s-o condamne şi pe ea. Celor trei le-am spus-o clar, că totul a fost o înscenare. Mai târziu, am auzit că sentinţa a fost casată şi trimisă spre rejudecare cu "noi" probe. Pe parcurs am aflat că arestările fuseseră planificate după 25 Iulie 1958, când ultimul eşalon rusesc a părăsit România şi au continuat din Sept 1958 până în 1962, pentru ca cei ce fuseseră condamnaţi să fie trecuţi prin reeducare, înainte de a eliberarea lor pe care trebuiau s+o efectueye, forţaţi fiind de Occident.
Prin perfidia regimului comunist, prin Ordinul 87/23 Octombrie 1962, se hotarîse creşterea "rolului educativ , creşterea formelor de reeducare, influenţarea educativă exercitată nemijlocit de colectivitatea oamenilor muncii" după eliberare.
In ceea ce priveşte "munca de reeducare" cu deţinuţii, s-a înfiinţat serviciul -K- dirijat de col.Petruc Mihai, care va încadra tot sistemul concentraţional cu agenţi pentru a recruta dintre deţinuţi candidaţi pentru a deveni agenţi de urmărire după ce îşi vor recunoaşte vinovăţiile sau gândurile de adversari ai regimului comunist, luându-şi angajamente de colaborare.
Această perioadă m-a găsit la Jilava, de unde am fost readus la Ministerul de Interne din str. Uranus pentru o nouă anchetă condusă de cap.Torţionar Purcaru Constantin, care a început să ma înjure şi să mă bată pentru a spune ce am gândit sau înfăptuit ca acţiuni împotriva regimului.
Pe 17 Noiembrie 1962 am fost chemat de cap.Purcaru Constantin să semnez ordonanţa de punere sub învinuire. Am refuzat spunându-i că săvârşeşte el o nouă infracţiune, de înscenare. După înjurăturile şi ameninţările de "rigoare", a mai chemat pe căp.Blidaru Gheorghe şi au întocmit procesul -verbal(ce se află la dosar) prin care au consemnat că după ce am luat cunoştinţă de conţinutul ordonanţei am refuzat să iscălesc.
Intre timp am depistat că pe 11 Noiembrie 1961, colonelul Stan Nicolae, prin acţiunea -Negura- a Direcţiei III , a hotarît instalarea de T.O.(Tehnica operativa), adică microfoane la deţinuţii încă nearestaţi şi suspectaţii de activitate, pentru a strânge probe. Tot în cadrul acestei acţiuni -Negura-, pe 16 Iulie 1962 a fost angajat ca agent, Paul Lăzărescu, fost coleg, redactor la "Dreptatea" şi care a dezvăluit toată schema de organizare a Tineretului Universitar PNŢ din 1945 până la dizolvarea partidului, eu fiind principalul acuzat.(sunt în posesia dosarului de angajare). Tot în această perioadă, în închisoare a fost angajat -Victor Goanţă sub numele de cod "Jurescu", condamnat de drept comun din 1957 (furt din avutul statului) şi care a fost adus în noul proces ca martor al acuzării, depunând declaraţie mincinoasă, împreuna cu concubina lui.
Pe baza unor probe mincinoase am fost condamnat la 6 ani prin sentinţa nr.29 din 11-02-1963 a Trib.Mil.Bucureşti şi trimis la închisoarea Jilava,unde în luna August 1963 am fost dus în "procesul de reeducare" condus de colonelul Tiriachiu V.,ajutat de căpitanii Horja Gheorghe şi Telenche Florea.
La un an de la punerea în aplicare a Ordinului 87(privind munca educativă), col.Mihai Petruc, într-un raport, se mândrea, spunând printre altele:
"...Unii deţinuţi contrarevoluţionari, din proprie iniţiativă cer cuvântul şi-şi manifestă deschis admiraţia faţă de regimul nostru şi realizările sale, iau atitudine faţă de gruparea politicî din care au făcut parte şi dezaproba acţiunile duşmănoase întreprinse de ei. De asemenea, ca urmare a unei munci individuale, dusă cu unii deţinuţi contrarevoluţionari de la penitenciarele JILAVA şi BOTOŞANI, care au deţinut funcţii în vechile partide "istorice", s-a reuşit ca unii dintre ei să părăsească poziţiile reacţionare, să ia atitudine şi să demaşte propria activitate duşmănoasă, a lor şi a grupării politice din care au făcut parte, să se desolidarizeze de vechile concepţii politice, să recunoască trăinicia regimului democrat popular din tara noastră şi să se încadreze necondiţionat în noua orînduire de stat.Unii dintre aceştia au fost recrutaţi ca agenţi, graţiaţi de restul pedepsei şi puşi în libertate..." Aceasta înseamnă reeducarea în care am fost aruncat şi prin care cu şantaj, denunţare calomnioasă se urmarea distrugerea personalităţii psihice pe lângă cea fizică deja înfăptuită.
f AMENINŢAREA CU MOARTEA
După 7 luni de vieţuire în această atmosferă de promiscuitate morală, înconjuat de informatori care te iscodeau şi făceau presiuni zi şi noapte să te demaşti pentru ca ei să se poată elibera, prin îndeplinirea misiunii ce o primiseră, şi te pomeneai că la orice afirmaţie făcută (şi interpretată de minţile lor deja dezechilibrate că ar fi duşmănoasă regimului), începeau să bată în uşă cerând raport la domnul colonel, luând-o înaintea altuia de lângă el ca să aducă la cunoştinţa "crima" ce o comisesem. Căp.Telenche mă caracterizase:"este un element periculos regimului democrat popular".
Astfel, pe data de 1-3-1964, am fost chemat pentru a doua oara la dl.col. Tiriachiu V. După ce m-a întrebat ce mai fac, auzind că aştept să mi se facă dreptate, mi-a ripostat vehement:
"Cum, tot mai persişti în ideia că eşti nevinovat, după ce ţi-am dat material documentar şi stai în mijlocul unor oameni care te ajută să vezi în ce lume ai trăit şi cât de înţelegător este regimul nostru acceptându-te_în condiţii egale în mijlocul lui?"
Raspunzându-i promt că sunt nevinovat, curat ca lacrima şi că afară nu mă poate aştepta nimic bun atâta timp cât închisorile gemde oameni nevinovaţi ...,m-a întrerupt şi mi-a zis:
"Nu vezi că nu ne mai interesează pedeapsa sau ce ati facut? Noi ştergem totul cu buretele daca dai dovadă de sinceritate. Suntem tari şi nu ne este frica de nimeni... şi un lucru trebuie să reţii,că de aici ieşi sau aşa cum vrem noi, sau prin crematoriu."
Când am auzit această posibilitate, m-am ridicat de pe scaun şi i-am mulţumit pentru sinceritate.
- Acum totul este clar pentru mine
-Deci ai înţeles?
-Da!,a fost răspunsul scurt şi am plecat la celulă....
A doua zi dimineaţă am declarat greva foamei. A venit imediat Ofiţerul de serviciu, apoi comandantul ca să le spun motivul grevei.
Le-am spus că-l vor afla numai de la procuror.
După ce au fost cu toţii chemaţi pe rând de col.Tiriachiu V. şi ameninţaţi că nu vor mai ieşi afară fiindcă m-au lăsat să declar grevă. Toţi se întorceau demoralizaţi spunând că i-am nenorocit.
După ora 9 am fost chemat şi eu, dar de colonelul procuror al Capitalei care s-a recomandat Aldea. I-am explicat toata situaţia în care mă găseam, înscenările prin care trecusem şi atmosfera de batjocorire umană ce domnea în reeducare în care col.Tiriachiu mi-a promis că voi ieşi prin crematoriu ...
M-a ascultat cu mare atenţie timp de peste o oră şi mi-a spus că mi se va da hârtie să scriu tot ce i-am relatat şi ce voi mai crede eu de cuviinţa, putând să fac şi o cerere către Consiliul de Stat. Mi-a garantat că nu voi avea nimic de suportat iar rezultatul se va vedea cât de curând. L-am rugat să fiu scos din această zisă reeducare, unde se petrec lucruri ruşinoase pentru noi oamenii. Mi-a spus să am răbdare câteva ore şi să fiu sigur în cuvântul lui, că-mi voi vedea fetiţa şi soţia cât mai curând. M-a rugat să încep să mânânc, pentru că absolut totul se va rezolva favorabil. La plecare mi-a întins mâna (documente la dosar).
Pe la ora 15 a venit anchetatorul Sporea Ion care, după ce a discutat cu fiecare câte 5-6 minute, la urma a discutat cu mine cam o jumătate de oră, încercând să mă convingă să fiu liniştit deoarece voi fi cât de curând în mijlocul familiei.
L-am întrebat printre altele:" De ce mi-aţi înscenat procesul, de ce m-aţi bătut, de ce mi-aţi anchetat soţia gravidă cu brutalitate, de ce mi-aţi distrus cariera şi familia...?" Mi-a răspuns:
"Te cunoştea prea multă lume şi te caracteriza activ şi periculos. Iar dacă te lăsam liber, ceilalţi te socoteau omul securităţii."
g DESFIINŢAREA REEDUCĂRII
După masa de seară, am fost luaţi cu toţii cu bagajele şi duşi pe secţia I-a într-o singura celulă, unde Ion Negoiţescu cu Dan Cernovodeanu au sărit asupra mea că le-am compromis eliberarea.
A doua zi am fost scos împreună cu Bourceanu Vasile şi dus în altă celulă unde s-a format o brigadă de muncă la reparat lădiţe şi apoi la cultivat ciuperci. Am refuzat să muncesc şi eram dus şi lăsat la aer. De fapt, lucru era doar un pretext să se spună că am fost eliberaţi prin muncă.
Pe la 20 Iulie 1964 am fost chemat la biroul reeducării unde colonelul Tiriachiu V., era cu un altul, bănuiesc Mihai Petruc, căruia i-a spus:"Discutaţi şi d-voastra cu Cici că eu nu mă înţeleg"!Rămas cu această persoană, am fost întrebat cum mă simt.
Promt, i-am spus:"Cred că d-voastră sunteţi mai mare, cel puţin în funcţie decât dl.colonel şi mă puteţi lămuri şi pe mine, de ce am fost arestat, de ce am fost bătut şi apoi mi s-au înscenat atâtea procese, de ce mi s-a distrus cariera, familia, de ce ies bolnav din puşcărie... de ce"?
"Hei, lasă toate acestea, acum s-a terminat, să punem lacăt şi noi şi dumneata, în câteva zile vei fi în mijlocul familiei, vei avea un serviciu asigurat..."
Bine, dar dacă soţia, sau copila care nu mă cunoaşte, mă întreaba, măi băiete.. ce ai facut….de ce nu ai scris atâţia ani şi ne-ai lăsat în mizerie şi ne-au confiscat şi lucrurile din casă...ce ai făcut...?"
Colonelul "Petruc" m-a întrerupt:"Lasă, lasă, am spus că noi punem lacăt, pune şi dumneata, mâine te pot duce la forţele de muncă şi ţi se va da serviciu după pregătire, te aşteaptă cu repartiţia, şi vei fi lăsat în pace să te realizezi. Noi suntem tari acum şi nu ne mai temem de nimic..."
h LACĂTUL S-A DESCHIS, Dar nu s-a ÎNCHIS
Pe 28 Iulie 1964 am fost dus la poarta închisorii Jilava şi după ce am primit Biletul de eliberare nr. 3354/964 mi s-a întins angajamentul să semnez: "că nu voi spune la nimeni pe unde am fost şi ce am văzut..." Am refuzat să-l semnez şi i-am spus căp.Telen-che V. că voi spune peste tot unde am fost, ce-am văzut şi... ce am suferit nevinovat."De ce vă temeţi de adevăr"?
Si în primul camion care a sosit, m-am urcat şi eu şi am ajuns la capătul tramvaiului 17 până la Şoseaua Olteniţei de unde cu un alt tramvai am ajuns acasă.
A doua zi, m-am dus la braţele de muncă şi le-am arătat biletul de eliberare şi am cerut să mi se dea o repartiţie de tehnician principal în construcţii. Mi-a spus că nu are şi a răspuns că toţi care venim avem pretenţii, dar el ne dă ce are.-Domnule, i-am spus, "dumneata să dai ce ai la cei care au nevoie iar mie îmi dai ce îti cer şi fereste-te să mai zici că venim cu pretenţii, fiindcă noi am făcut închisoare nevinovaţi, ni s-au furat casele şi lucrurile, aproape toţi avem studii universitare şi aceştia sunt doar supravieţuitorii zecilor de mii care au fost exterminaţi prin toate închisorile acestei ţări.Eu nu am cerut să ies afară, poate şi alţii. Iar dacă nu ai postul ce-l cer, dumneata scrie-mi pe cerere că nu ai. Nu e supărare. Eu mă duc la cei ce m-au dat afaraăde la Jilava şi le spun că m-au minţit şi să mă bage din nou în temniţă".
Omul a rămas buimac, ca şi cei din jur care ascultau. A zis, să mai caut şi răsfoind hârtiile s-a făcut că a găsit un post de tehnician la Energo construcţii, întrebându-mă dacă-mi convine.
I-am spus să mi-l dea, să mă duc să văd dacă-mi convine, iar dacă nu,il aduc înapoi şi caut un alt post. Am plecat cu repartiţia, lăsându-l lămurit pe funcţionar despre deţinuţii eliberaţi.