Sectorul CIVES
 
 

O, ce veste minunată

Stand (nu publica decit proprietarul):
Reflecta texte publicate de Paul Goma , in spatiul http://paulgoma.free.fr/index.html
Standul are acordul autorului.

O, ce veste minunată

Mesajde administrator » Sâm Iul 02, 2005 7:49 pm

Paul Goma:

O, ce veste minunată…
…mi-a adus presa noastră cea de toate zilele, chiar de Ziua Sfântă pentru noi, Basarabenii si Bucovinenii: 22 iunie (1944, atunci “s-a pornit războiu-n lume”, după ce Antonescu a ordonat: "Români! Treceti Prutul! Zdrobiti vrăjmasul de Răsărit si Miază-Noapte" - numai că nici azi nu a fost zdrobit Dusmanul…).
De aniversarea exaltantă-deprimantă mi-a venit de la Bucuresti înveselitoarea veste că am - în sfârsit! - decedat. Mi-a comunicat-o procurorul Eduard Mihai Ilie - citez din presă:
“…potrivit unei adrese a Parchetului instantei supreme trimise CNA, procurorii au considerat ca desi Plesita a recunoscut ca a batut oameni, marturisirile acestuia nu intrunesc elementele necesare pentru a incepe urmarirea penala. Raspunzand unei sesizari a Consiliului National al Audiovizualului, procurorii de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) au apreciat ca declaratiile in care Plesita arata ca a torturat oameni - cu referire expresa si la disidentul Paul Goma - nu intrunesc elementele constitutive ale infractiunilor reclamate de CNA, care invoca articolele 324 si 358 din Codul Penal”.
Cum să întrunească? - elementele-necesare? Dar unde se trezesc ele, necesarele: în Europa?
“Nicolae Plesita a recunoscut, in emisiunea "Dan Diaconescu in direct" din 18 ianuarie, de la OTV, mai multe fapte pe care le-ar fi comis in timpul regimului comunist, mentionand in mai multe randuri ca nu ii pare rau pentru ce a facut. " I-am ucis, bineinteles. Asta faceam noi" , a mai declarat Plesita, referindu-se la dusmanii regimului comunist. (…) In ciuda acestor fapte, procurorii au stabilit ca discutia dintre Dan Diaconescu si Nicolae Plesita a avut ca punct de pornire memoriile acestuia si ca marturisirile fostului general de securitate nu intrunesc conditiile articolului 324, alineatul 4 din Codul penal, potrivit caruia "se pedepseste cu inchisoare de la trei luni la trei ani laudarea in public a celor care au savarsit infractiuni sau a infractiunilor savarsite de acestia".
“Intrebat in timpul emisiunii in legatura cu ancheta in cazul Paul Goma, Plesita a recunoscut ca a folosit violenta: " Nu numai ca l-am anchetat, da i-am dat si un pumn, f...u-i mama lui!–" . " A fost ca o mangaiere" , spune fostul general de securitate.
“In adresa remisa CNA de catre procurori se arata ca "acest aspect nu poate constitui cuvinte de pretuire la adresa activitatii sale, tinand cont ca Plesita Nicolae a avut in vedere o explicatie in legatura cu lipsa raportului de cauzalitate dintre fapta sa si decesul lui Goma Paul. Concluzia se desprinde chiar din raspunsul sau adresat realizatorului: " A fost ca o mangaiere. Uite, in pauza iti arat eu cum l-am pocnit si ai sa vezi ca nu mori" ".
S-a observat: nu am subliniat lipsa raportului de cauzalitate dintre una si alta. Nici nemirarea mea fată de căldura-mare, autoare morală (si
mortală) a gândirii procurorale. Nu arăt cu degetul înspre tovarăsul Eduard cu acelasi nume (căci dânsul ne descreteste fruntile - ceea ce nu este putin lucru pe timpurile acestea, încruntate), ci înspre efectul cauzei: îmbrâncirea în “groapa-mi rece si mortuară”, vorba unui cântec din bătrânii mahalalelor eterne.

De câte ori am râs cu hohote, cu lacrimi - ca să nu (cu hohote) plâng… Cu această “ metodă” am izbutit a supravietui noi, supravietuitorii Raiului Comunist: ne strâmbăm de râs când povestim ce umilinte, ce mizerie, ce foame am îndurat în închisori, cum ne-au bătut Enoiu, Şomlea, Goiciu, Istrate - Plesită!
Or Securitatea - Răul Absolut - nu vroia moartea “ păcătosului”, ci mentinerea lui în viată, ca să simtă tot-tot-tot ce îi fac fratii întru Miorită, să-si dorească moartea pentru a fi izbăvit de chinuri, dar moartea să nu vină, decât prin “mici accidente”. Câtă vreme am fost în labele Securitătii, plesitii de toate gradele m-au păstrat în viată, abia după ce am iesit de sub oblăduirea-le au încercat să mă ucidă.
Bine, dar cine altcineva (ca institutie, ca persoană) mi-a vrut moartea? Începînd de când? Pentru ce? Răspunsul - după 15 ani de căutări - este, vai:
M-au vrut mort, nu răii-răi - ci bunii. Nu inamicii - amicii. Nu vrăjmasii securisti - nici măcar eduarzii inocenti, ci (unii - si nu putini) colegi, scriitori(i) români.
Întelesesem: prietenii, colegii-de-condei se supăraseră foarte pentru că din primele zile ale lui 1990, îi atacasem în presă…
- … acuzîndu-i că până la “revolutie” păstraseră pozitia în patru labe, sub lavite si abia la semnalul lui Brucan că se-dă-revolutie iesiseră din bortile rezistentei-prin-cultură si se proclamaseră “disidenti”, ba chiar “opozanti”, “ arestati la domiciliu”, “cenzurati”, “interzisi de Ceausescu”;
- acuzîndu-i de inadmisibilul “rezultat al alegerilor din luna mai 1990”, afirmînd că votul masiv (asa, cu fraude masive) în favoarea bolsevicului Iliescu, pentru care făcuseră campanie pe fată Sorescu, Eugen Simion, Breban, Buzura era consecinta - si dovada incontestabilă a vânjoasei lor “rezistente-prin-cultură”;
- acuzîndu-l pe N. Manolescu pentru interviul cu Iliescu imediat după mineriada Sângeroasă (13-15 iunie 1900) în care îl făcea “om cu o mare” si legitima, nu doar un ilegitim, ci un criminal vinovat de exmatriculările studentilor din 1957 (una din victime: studentul N. Manolescu); de puciul din decembrie 89, de diversiunea cu “teroristii” care pricinuise moartea multor oameni; de “procesul” neeuropean al ceausestilor; de incendierea Muzeului si distrugerea Bibliotecii Universitare; de tulburările interetnice - în fine (dar nu si păcatul ultim) - de declansarea războiului civil: mineriadele. Or el, N. Manolescu - recent ales presedinte al scriitorilor! - a negat vreme de 15 ani eroarea comisă, insultînd pe cel care producea citate din chiar interviul său (întâmplător: eu) si abia în urmă cu trei luni a cam-recunoscut, ardeleneste, că da, a cam, dar numai fiindcă Zigu Ornea îl dusese la Cotroceni “nu stiu pentru ce…” Va fi aflat ce căutase el la Cotroceni, atunci? De ce abia acum recunoaste că “n-ar fi trebuit să publice interviul în România literară”? Dar e limpede chiar si pentru cei care l-au ales presedinte al scriitorilor, fiind el, nu doar cel-mai-bun, ci si cel-mai-cinstit…: pentru că tovarăsul Ion Iliescu nu mai este la putere, ba chiar fusese pus sub acuzatia de a fi autor principal al chemării “minerilor”;
- pentru că m-am mirat cu glas tare că “ intelectuali ” ca Plesu, R. Theodorescu, Sorescu, Vartic, Papahagi, primiseră să intre în guvernul Iliescu-Roman-Măgureanu (Paleologu, glumetul subtire, se prezenta ca “ambasador al golanilor”, când toată lumea vedea - dar nu accepta - că boerul Alecu este un oarecare furier al golanului Iliescu)…
Ca să scurtez: pentru că, în 2000, crema intelectualitătii românesti, smântâna scriitorimii carpatine semnase Apelul pentru re-alegerea criminalului Iliescu (pretinzînd cu nerusinare - bine: atunci cu inconstientă bovină - că ei nu sunt pentru bolsevismul iliesc’, ci… împotriva fascismului vécétudoresc’!), prin textul “Să fie interzis electoratul!” i-am acuzat de amnezie, de lasitate, de colaborationism, de participare (activă) la mentinerea structurilor comuniste - si nu în ultimul rând prin faptul că foloseau - ei, profesionistii, creatorii de limbă română termeni, sintagme ca : “revolutie”, “fosta Securitate”, “domnul Iliescu”, “domnul Măgureanu”. Atât de ultragiati au fost semnatarii Apelului Rusinii, încât s-au indignarisit - anonim, cum altfel! - în România literară Manolescu, Toiu, Dimisianu, A. Stefănescu, C. Teodorescu, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, amenintînd cu un proces revista Vatra pentru publicarea articolului meu)…acestea - si încă altele - erau fapte-rele (ale mele, se întelege) suficiente pentru a fi din-inimă-detestat de confratii breslasi.

Am spus-scris ce credeam, nu ceea ce era convenabil. Pentru asta să mi se dorească moartea?
Am luat ca pe o glumă proastă exclamatia excedată a lui Liiceanu în cercul-strâmt din care mai făceau parte Plesu, Pruteanu, Sorin Mărculescu, Dan. C. Mihăilescu: Nu mai moare odată Goma? - nu am pus zisele între ghilimele, fiindcă ele au fost rostite, nu si consemnate în scris.
Tot în “glumă-serioasă” (Stii că Goma tot n-a murit?) îsi exprimau umorul devastator Iorgulescu, Buzura, Alex. Stefănescu, Cosasu, Adamesteanu, Dimisianu, Dimisiana, Monica Lovinescu (ei, da: “Monicuţa si Getuţa” , vorba-rea a lui Dan Petrescu).
În februarie 1997, după ce a apărut la Nemira Jurnal I-II-III), a fost declansată campania de presă de către Monica Lovinescu (prin megafonul Adamesteanu):
“Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”.
Pe dată cătanele D.C. Mihăilescu, A. Cornea, Alex. Stefănescu, Bianca Marcu-Dumitrascu-Balotă, Bianca Marcovici, Dimisianu, Pruteanu, Ioana Pârvulescu m-au acuzat, nu numai de minciuni, de calomnii, dar si de turnătorie, iar Zaciu, Dimisiana, Paruit m-au trimis la azilul de nebuni.
După scandalul Caraion - stârnit tot de Monica Lovinescu, întretinut de N. Manolescu, rezemat pe Bibliografia Pelin, intelectualii patriei Liiceanu, Plesu, Manolescu, D.C. Mihăilescu, Monica Lovinescu întâlniti cu treburi culturale într-un oras din provincie, au ajuns la deneocolita “ problemă”:
Ce e de făcut cu Goma? Ne înjură pe noi, toti cei buni, ne calomniază, ne acuză că am pactizat cu puterea, că nu am vorbit tare în locul celor fără glas. Se întreabă insidios în presă de ce doar Negoitescu a semnat apelul acela pentru drepturile omului din ‘77 - de ce!: să fi intrat cu totii în puscărie si să rămână literatura noastră fără literatori? Ne reprosează că am fost de acord cu excluderea lui din Uniune, când era arestat - ce era să facem: să protestăm si să ne excludă si pe noi? Ne mai reprosează că după revolutie nu l-am reprimit în Uniunea Scriitorilor - cum să-l reprimim, dacă a refuzat să facă cerere? Cică nu făcuse cerere pentru a fi exclus, nu face nici acum, cei care-l dăduseră atunci afară acum să repare măgăria si să-l reintroducă - n-o fi pretinzînd si scuze?… Însă polemică în presă nu poti angaja cu el, în replică scoate alte acuzatii, alte înjurături, alte… - stiti ce a pătit bietul Borbély care a încercat să dialogheze cu el… (subliniere, în lipsa ghilimelelor citării).
După o scurtă dezbatere, colegii mei iubiti au hotărît:
Cea mai eficace metodă de a-i închide gura lui Goma: tăcerea: să facem în asa fel încât să nu se mai vorbească-scrie nimic despre el - nici în bine nici în rău. Tăcerea e cel mai bun gropar.
Autor al propunerii: Liiceanu. Iar Monica Lovinescu a dat ukazul: Goma este contestat.
Nu e bine când esti contestat. Nu, nu. Ba chiar cam-rău, cum ar zice ardeleanul Manolescu, chiar si despre un cam-mort. Mai ales că fusesem (cam) interzis vreme de 20 ani (1970-1990), iar când, în sfârsit, cărtile mele au - cam - văzut lumina tiparului, editorul si prietenul Liiceanu mi-a cam-trimis la topit volumul de mărturii despre 1977, Culoarea curcubeului, cu asentimentul-complicitatea bunilor si vechilor prieteni Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriela Adamesteanu, sub aplauzele lui Manolescu, Doinas, Paler, Blandiana, Zaciu, Fănus Neagu, Mircea Micu, Cezar Ivănescu.
Înmormântatorii mei sunt, se zice, persoane extrem de inteligente; eu, negru în ceru’ gurului, pretind (judecînd după fostii mei prieteni Ivasiuc si Virgil Tănase): inteligentii sunt capabili de idiotenii fără seamăn - de-o pildă:
Filosoful-cel-mai-tânăr-la-român Liiceanu, nu numai că a dat la topit volumul de mărturii despre 1977, Culoarea curcubeului, dar a suprimat de pe site-ul Humanitas copertele celor trei cărti ale mele, de el editate: Culoarea…, Gherla, Soldatul câinelui, anuntînd în chenarul fiecărui titlu istetimea: “Nu este disponibilă”. Dar aceasta este o gândire magică pe care au impus-o comunistii si altora: “Este suficient să suprimăm imaginea, ca să negăm realitatea”!

Nu mă grăbesc să trag concluzia că as fi victima unui complot al oltenilor Liiceanu, Monica Lovinescu, Ierunca, Adamesteanu, Sorescu, Săraru, Băran, securistul Enoiu, ministrul (Securitătii) Stănescu, jumătatea maternă a lui Manolescu, Poetoiul Păunesc’ - si că doar ei, cobilitarii îmi voiau moartea, fiindcă, iată: maramureseanul (ca Ivasiuc) Buzura m-ar jupui de viu, pentru că am fost primul (si deocamdată ultimul) care a văzut în textul său “Fără violentă!” publicat în ianuarie 1990 în România literară, nu expresia crestinească a iubitorilor de pace - ci răcnetul de groază al securistilor înspăimântati că venise Clipa Mâniei, cînd vor plăti, în sfârsit, pentru crimele lor.
Până si Mircea Martin, editor al volumelor Ostinato si Gardă inversă m-a înjunghiat pe la spate, printr-un studiu în care “informatiile” concurau “concluziile” - prin neadevăr-dezinformare si prin rea credintă.

Cum însă nu murisem din pricina părerii-de-rău a Monicăi Lovinescu; cum nu căzuse peste mine “piatra tombală”, găselnită a lui D.C. Mihăilescu (cel care, în scris mă acuzase de minciuni si de delatiuni, iar după o săptămână, într-o discutie cu Dan Petrescu admisese că “circa 90% din ce spune Goma în Jurnal este adevărat ”); cum nu fusesem internat în azil la cererea vehementă a Getei Dimisianu si a Biancăi Balotă…; cum, din an în paste publicam câte o carte (fireste: rămasă într-o răsunătoare tăcere din partea recenzentilor) - s-a găsit o altă categorie de intelectuali (!) care, neizbutind să mă facă să tac (descoperisem internetul), nici să mă combată cu argumente (fiindcă nici ei nu cunosc operatia preliminară a contestatiei: cititul si fug ca de dracul de citat, practicînd lenesul rezumat abuzivo-fanteziv), nereusind să mă re-bage în puscărie, pe baza “Ordonantei lui Tesu”, au recurs, în ultima vreme la organizarea, în sinagogi a “slujbelor de blesteme”.
Asa, exact asa făcuseră părintii lor potrivit unui raport datat: 7 iulie 1940, din care citez: “…ca o ilustrare a sentimentelor de înveninată ură de care evreii sunt animati fată de populatia autohtonă: initiativa luată de un grup de doamne evreice, printre care si A. Bruchnor, Paula Schönfeld si Rolly Petreanu, de a organiza în ziua de 9 iulie a.c. la Sinagoga Centrală [din Bucuresti] o slujbă religioasă, constituind " un blestem contra românilor" ” (sublinieri în text). Deci pentru a… face să ne-existe mărturiile, să nu-mai-existe nici martorii mărturisitori ai exactiunilor lor din Săptămâna Rosie: 28 iunie 1940- 3 iulie 1940, evreii îi blestemaseră pe…românii victime! Pentru care fapte-rele? Pentru cele care… nu se întâmplaseră! Fiindcă ei au fost, sunt ferventi posibilitaţionişti: aflati în Aparatul Terorii Bolsevice, din 1918 în Rusia, în 1919 în Ungaria, din 1939 în Polonia, din 1940 în Tările Baltice si în Basarabia-Bucovina, iar din 1944 în toate tările europene cedate de Americani Rusilor - teoria lor a fost, este : “Dusmanul nu a comis - încă - actul dusmănos, dar dacă noi nu l-am fi arestat, ar fi putut să-l comită…”; totodată prin traditie: prevenţionişti : atacă sub pretextul prevenirii unei eventuale agresiuni a dusmanului (vezi si “războiul nuclear preventiv” imaginat de nesfârsitul imaginativ bolsevic american Wolfowitz). Acestia sunt, cum bine le-am zis-o: “holocaustologii” - în ordine ierarhică: Wiesel, Ancel, Braham, Shafir, Oisteanu, Al. Florian, A. Cornea, V. Gârneţ, Vitalie Ciobanu, G. Andreescu, Laszlo, Pecican, Totok.
Ce bine ar trăi (si) ei pe lumea asta, dacă Goma acela ar…- dacă n-ar mai fi!
Ultimul (până în momentul de fată) atentat la… viata mea a fost pus la cale de Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom: la presiunile delegatiei de autori indignati alcătuită din holocaustologii sus-numiti (la care s-au lipit Mircea Mihăies, Pippidi, Rotmann, Adriana Babeti - si alti autori de cărti de bucate), a suprimat “Introducerea” la volumul meu Culoarea curcubeului - Cod " Bărbosul" . De ce? Pentru că, acolo făcînd istoricul miscării pentru drepturile omului din 1977, îi criticam pe intelectualii de vârf si pe scriitori îndrăgiti de masele largi de cititori; totodată, vorbind despre “ istoria volumului” îi calomniam pe editorii români: Liiceanu, Sorescu, Viorica Oancea, Papahagi.
Astfel editorul Lupescu - cel care a cumpărat de la Uricaru si “Cartea românească” - mi-a decapitat un volum.
Însă nu m-a suprimat pe mine, autor. El va spune că nici nu a vrut asa ceva. Eu am să observ - în două puncte:
1. nici n-ar putea; si:
2. chiar dacă un autor nu moare-de-tot după ce editorii îi ucid cărtile, nici nu se poate spune că după un asemenea tratament “colegial” are o viată normală - de unde concluzia: editorii care distrug cărtile sunt ucigasi - de cărti, însă cum cărtile sunt copiii autorului…
Pe de o parte, orice ar crede iubitii mei confrati, nu se ucide un scriitor cu tot cu scrěsurile sale, doar… tăcîndu-i-le, topindu-i-le, decapitîndu-i-le. Pe de altă parte, chiar de nu ar fi fost inventat samizdatul, nici internetul - le-am frecventat pe amândouă, după 1900 - sufăr, în continuare, atroce de tăcerea impusă de Cenzura instituită de Liiceanu, Manolescu, Adamesteanu, Plesu, Monica Lovinescu; port doliu după cărtile-mi ucise de Liiceanu, de Sorescu; mutilate de Lupescu; după cărtile ne-editate…
Fată de toate acestea, isprava lui Eduard-Procuror-la-Român este o prostioară de adolescent aburit.

Am început acest text la 22 iunie - în 1941, la 22 iunie, a început liberarea noastră, a basarabenilor si a bucovinenilor de robia bolsevică;
Închei textul azi, 28 iunie 2005 - la 28 iunie 1940 a început cosmarul basarabenilor si al bucovinenilor cedati rusilor de nedemnii nostri guvernanti.
Guvernantii - români - care si după 1989 au continuat sirul cedărilor, atât prin bolsevici din tată-n fiu ca Iliescu, Roman, Năstase, de incapabili să se încheie la ciubote - ca E. Constantinescu, dar si de “de-ai nostri”, precum C. Coposu, cel care vedea în românii din Teritoriile cedate “niste minoritari”; precum lumina lumii Zoe Condurache-Petre (consilier al lui Constantinescu): “niste românofoni”. Ultima (cronologic) ispravă îi apartine lui Băsescu: după ce la Chisinău promisese că va cere anularea Pactului Stalin-Hitler si a Întelegerii de la Yalta, lui Putin i-a declarat că ei (ei doi!) sunt oameni politici, nu istorici (sic) si că ei vor discuta despre viitor - nu despre trecut…
Nu: istorici - termen depreciativ în acceptia lor - nu sunt, nu vor fi; dar oameni-politici? Lui Putin nu-i pasă; el e rus, e mare, e tare. Dar omul-politic Băsescu: el nu e rus: de ce acum spune una, după 24 ore, nu doar alta, ci contrariul a ceea ce spusese? Tine atât de mult să fie trecut si el în rândul Cedătorilor de Provincii Românesti, în al Vânzătorilor de Frate?
Eu - iertare - neavînd viitor, rămân cu ochii la trecut: la moartea celor 3 milioane de români vânduti de fratii lor, cedati în 1940; în 1944 - în 1989, în 1992 - si mereu mereu, încât, chiar de nu-i socotim si pe cei ucisi de bolsevici în acesti 65 ani, se adună cel putin trei generatii - câte milioane de suflete: doar 9?
Ucise, nu atât de dusmanul rus, cât de fratele român (cel mioritic).
Amin.

Paul Goma

Paris, 28 iunie 2005
administrator
Site Admin
 
Mesaje: 482
Membru din: Dum Oct 31, 2004 4:14 pm

Înapoi la Paul Goma

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: LajuanaTaize şi 0 vizitatori

cron
<<< Piata Universitatii 2009