Sectorul CIVES
 
 

PNTCD: un punct de vedere si cateva elemente

Forum :
dedicat discutiilor cu cei care incearca transformarea PNT-CD intr-un virf de lance dedicat Eliberarii politice a Romaniei.

PNTCD: un punct de vedere si cateva elemente

Mesajde Magali » Mar Oct 02, 2012 2:54 pm

1) Despre pretinsa "gerontocratie" promovata de Corneliu Coposu la inceputul anilor 90.

PNT-ul acelor ani a fost singurul partid de opozitie veritabila, singurul partid anticomunist, nationalist, democrat, animat de idealuri europene si nationale. A fost, de aceea, partidul care a fost lovit intern si extern, atat de mostenitorii PCR (recte FSN), cat si de Securitate (bratul inarmat al Partidului). A reprezentat singura tinta veritabila a puterii neocomuniste.
Prin renumele si popularitatea antebelica, prin capacitatea liderilor sai din 1990 de a pune pe agenda publica les veritables enjeux du moment, prin inteligenta si experienta politica a acestora, a fost unica piedica in calea FSN si a lui Ion Iliescu de a acapara puterea politica (economica si sociala) absoluta din Romania anului 1990.
Sa ne amintim tendinta FSN de a confisca si "inlocui" a l'identique partidul comunist: Consiliile Frontului care se constituiau peste tot (nu doar la nivel central sau judetean, ci si la nivelul intreprinderilor, pe vechea structura a sectiilor de baza ale PCR), de odele inchinate de catre Ion Iliescu partidului unic (in cadrul caruia diversele curente se pot exprima...), de asa-zisa obsolescenta a sistemului multipartid occidental. Un intreg program... de perpetuare a PCR, cu o cosmetizare superficiala ("comunism cu fata umana"), cu mentinerea structurilor, al modului de functionare economic centralizat ("Nu ne vindem tara"), a pretinsului rol conducator al clasei muncitoare ("Noi muncim, nu gandim"), prin activarea clivajelor si reproducerea miscarilor sociale teleghidate specifice anilor 45-47 (muncitori care ies din fabrici pentru a-si "face dreptate", adica "democratie populara" sui generis).

Intern, PNT-ul a fost infiltrat, progresiv dar tenace, de agenti sub acoperire, de toate varstele si de varii profile, unii recrutati de SRI, inclusiv dupa Revolutie.

Extern, PNT-ul a fost discreditat prin mass media de partid (unica existenta, cu cateva, ulterioare, exceptii notabile: Romania libera, 22, Catavencu), dar si prin dezinformarea de tip zvoner/raspandaci, dat fiind terenul fertil pe care mecanismul zvonurilor functiona in acele zile (sa ne amintim de "copilul din flori" pe care-l aveau, conform presei frontiste si Romania Mare, Doina Cornea si Corneliu Coposu (sic)).

Pentru contracararea atacului intern (prin infiltrari de agenti), Corneliu Coposu (si "vechea garda") au mentinut organele de conducere in mainile celor siguri, cunoscuti personal, cei care au avut "ucenicia" inchisorilor comuniste (staliniste) si o activitate militanta PNT-ista probanta ante 1947.
Eficacitatea acestei strategii a fost dovedita in anii ulteriori, cand PNT-ul a adus unicul moment de victorie anticomunista (la alegerile din 1996) post 1989, infrangerea lui Ion Iliescu, lansand liberalizarea economica si procesul de aderare la UE si NATO. Putem spune ce dorim, acestea insa le-a facut. Romania ar arata altfel azi, in absenta PNT-CD.
In acei ani, sa ne amintim, PNL-ul fusese deja acaparat si distrus de Securitate (in 1992, Regele a fost propus drept candidatul PNL la presedintia Romaniei (sic); PNL-AT, a celor "trei crai", disloca partidul; iar PNL-ul intrase deja in guvernul lui Iliescu, pt ca, mai apoi sa iasa si din CDR, in dorinta de face sa capoteze si aceasta alianta, oferind astfel sanse depline mentinerii puterii neocomuniste...). La fel, PSD-ul istoric al lui Sergiu Cunescu, de mai mica importanta (niciodata peste 1-2% din optiunile electorale) fusese la randul sau infiltrat, pentru a fi in final confiscat cu totul si inglobat in FSN (devenit, pt ocazie, PSD si, in sfarsit, acceptat astfel in corul partidelor socialiste europene...).

Prin comparatie, PNT-ul a fost (ca si la alegerile din 1946) identificat atat in 1992, cat si in 1996, drept unicul partid anticomunist si, deci, drept singura alternativa viabila si reala. Restul: mimau opozitia, precum o fac acum partidele parlamentare existente, animate insa de acelasi spirit gregar, de aceeasi mentalitate antidemocratica, de aceleasi tare si de un deziderat comun de confiscare a resurselor publice, ale statului, in interese personale, de grup si de gasca.

Optiunea lui Corneliu Coposu referitoare la selectia persoanelor din conducere a fost deci, in opinia mea, salutara, si singura care a permis amanarea cu cativa ani a confiscarii PNT-ului de catre Securitate, permitand astfel existenta unei alternative politice romanesti (unica, din nefericire, in istoria postdecembrista a Romaniei).

Corneliu Coposu a fost insa permanent preocupat de intinerirea cadrelor partidului (a se vedea si interviurile sale). Promovarea tinerilor s-a incercat a fi realizata, in aceeasi maniera, prin cooptarea tinerelor generatii din familiile istorice de PNT-isti. A se vedea astfel cazurile Ulm Spineanu, familia Barbus, Ionut Gherasim, familia Boila si multi altii. Se spera, in acest fel, predarea stafetei unei generatii noi, dar totusi "sigure". Operatiunea a esuat, este o evidenta. "Noua generatie" a fost poate oarecum mediocra profesional, poate incompetenta sau ne-experimentata politic, poate deja parte a complotului. Printre acestia - proveniti deci din familiile taraniste istorice - s-au infiltrat si altii, fara legaturi de vreun fel.

PNT-ul a fost infrant intern (prin valurile de infiltrari care au dus la multiple scindari, razboaie de orgolii, aliante doar aparent oportuniste, coruptie, discreditare) si extern (prin scoaterea din parlament, cu ocazia alegerilor din 2000, cand, desi a obtinut un rezultat superior pragului electoral, a pierdut statutul de partid parlamentar prin asumarea electorala a unei aliante perdante: a se vedea - cas d'ecole - oportunismul unui V. Vosganian, fugit apoi repede, cu arme si bagaje, in tabara liberala...).

Dincolo de orice, "politica de cadre" promovata de C. Coposu a fost unica (dar stralucita) metoda de incetinire a distrugerii interne a PNTCD prin infiltrarea agentilor fostei/actualei Securitati. Desfiintarea actuala de facto a PNTCD nu-i poate fi imputata lui C. Coposu. Seniorul a murit in 1995.
Ion Iliescu, Traian Basescu, altfel spus, generic, Securitatea, i-au supravietuit. Un ghinion biologic tradus intr-un esec national.

2) [b]Relatia dintre Corneliu Coposu si Ioan Puiu


Acesti doi oameni, in ciuda diferentelor de caracter sau, uneori, de viziune politica, s-au stimat si s-au respectat cu asupra de masura. Nu stiu daca s-au iubit, dar e foarte probabil. Atasamentul lor reciproc a fost puternic, real si extins.

L-am cunoscut pe Corneliu Coposu.
L-am cunoscut si am avut privilegiul sa-l frecventez pe Ioan Puiu. Era un om politic remarcabil, cu un extraordinar simt al gestului politic, al nuantelor, cu o enorma capacitate de analiza a fenomenului politic. Lipsit de patima, dar manat de entuziasm, juvenil, apropiat si prietenos, generos fara retinere.
Fara ranchiuna si fara patima vorbea de lungii ani de suferinta, de tineretea pierduta, de maturitatea doar aparent irosita, in numele unui ideal. Nu era revendicativ, nu le dorea rau tortionarilor, ii ierta, la fel ca si C Coposu. Ii ierta in nume personal, caci nu le putea acorda iertarea in numele altora, nu avea caderea sa o faca.
Era insa inflexibil: in principii, in valori. Nu era omul care sa fie cumparat: nici cu bani, nici cu functii, nici cu onoruri.

Pentru Ioan Puiu, idealul national era primordial, avea intaietate in fata oricaror considerente. Mama sa murise in deportare, in Siberia. Era profund, visceral, anticomunist, antisovietic.
E cel care a militat si a sustinut Asociatia Pro Basarabia Bucovina (la un moment dat adapostita chiar in sediul PNTCD). Il cunostea si-l frecventa pe Pan Halippa (fiul tatalui sau). Organiza manifestatiile de solidaritate ale anilor 90, 91, cu cauza basarabeana (inainte ca aceasta sa fi devenit un proiect securist, de tagg-uri pe ziduri, gen Basarabia e Romania).

S-a apropiat intr-adevar, de tineri, pe care-i idealiza. Se vedea, se recunostea in ei, pe cel din luptele sfarsitului anilor 40. I-a sustinut in PNTCD, s-a inconjurat de ei si i-a promovat in PNDC, dupa parasirea PNT-ului sau (pe care, in sinea sa insa, nu l-a parasit niciodata...). A avut o relatie buna, daca nu excelenta, cu Ionut Radoi. L-a stimat pe Nica Leon, ale carui actiuni sau declaratii radicale, uneori extravagante, le punea in seama tineretii autorului.

Ca si Coposu, era fundamental credul (in sensul bun: oferea credit omului din fata sa, fara insa a fi manipulabil).
Ioan Puiu, Corneliu Coposu, fara-ndoiala altii de acelasi calibru din PNT-ul anilor 90, au fost, fundamental, aristocrati: ai spiritului, ai moralitatii, ai intelectului, ai generozitatii.

Ioan Puiu avea un profund respect pentru persoana, pentru omul si pentru omul politic Corneliu Coposu. Nu o data am sesizat-o, direct sau indirect, atunci cand vorbea de curajul lui Cornel (dupa cum, cu familiaritate si afectiune, ii spunea lui C. Coposu) din inchisoare, de felul in care acesta inscrisese, in ilegalitate, in 1987, PNT-ul in familia crestin-democrata europena, de felul lui in a face politica.

Daca au existat divergente intre cei doi, acestea nu au fost nici de valori, nici de strategie. Ele au tinut de un context particular si de alegeri de tactica momentana. Trei exemple:
- Ioan Puiu ar fi preferat retragerea din campania - violenta, mincinoasa, manipulata - din 1990 sau, cel putin, respingerea rezultatelor alegerilor din 20 mai 1990 si neintrarea PNTCD in parlament. Coposu ar fi optat la randul sau pentru aceasta varianta, ca optiune personala cel putin. Exista insa la acea vreme sentimentul unui "front anticomunist", format din partidele istorice (PNT, PNL si PSD). Daca primul si Dl Cunescu acceptau varianta boicotului, acesta era cu totul refuzat de Dl Campeanu. Corneliu Coposu nu-si putea asuma "spargerea frontului", cu efectele dezastroase pe care un astfel de gest le-ar fi avut in termeni de imagine a opozitiei in general si de comunicare a PNT in particular, exploatat fiind de presa fesenista. Acestui considerent i s-au adugat sfaturile prietenilor occidentali, care vedeau in primul parlament postdecembrist o prima bresa in regimul comunist/neocomunist iliescian, si o prima deschidere - fie si partiala - spre democratie. Personal imi este greu sa ma pronunt, dar cred ca optiunea lui C Coposu a fost corecta, in acel context. Alegerile din 1996, rezultatul lor si alternanta produsa au confirmat-o. Inchiderea ulterioara, post 2000, a spectrului democratic romanesc si a posibilitatii unei alternante reale nu-i poate fi imputata D-lui Coposu.

- Ioan Puiu punea chestiunea nationala mai presus de orice. Corneliu Coposu o includea imperativului democratizarii tarii. Pentru C Coposu, chestiunea Basarabiei, chestiunea monarhica erau parte a solutiei si/sau efecte ale procesului de democratizare a tarii. Sunt inclinat sa cred ca, din nou, avea dreptate.

- In 28 ianuarie 1990 insa, odata cu prima tentativa de ocupare a sediului PNT de grupurile de muncitori instigati de Securitate, Ioan Puiu a refuzat, intr-adevar, sa se urce in TAB-ul oferit cu atata generozitate de nomenclaturistul, urmasul internationalistilor comunisti si agent moscovit sub acoperire, Dl. Petre Roman, sub forma de "inger" incantator al doamnelor de la Apaca si de "salvator" al "batranilor" taranisti. In aceasta atitudine cred ca Ioan Puiu a avut dreptate.

Dar Puiu l-a cautat pe Coposu si i-a trimis mesaje amicale si dupa parasirea PNT-ului. La fel cum cu multa prietenie a facut-o si Coposu fata de Puiu. Acesti doi oameni au ramas prieteni, vibrau si simteau la fel. Erau prea inteligenti, prea batrani, prea experimentati, pentru a fi altfel.
Pe acest forum, unele articole au incercat sa-i puna in opozitie pe cei doi, sa acrediteze ideea unei dezbinari. As vrea sa dezmint categoric: nu s-au dusmanit, nu s-au invidiat si nu s-au contestat in rolurile si atitudinile lor respective, niciodata. Dimpotriva: fiecare a inteles pozitia celuilalt, si ambii au stiut ca lupta impreuna, pentru Natiune, democratie, dreptate si pentru partidul taranesc.

As vrea sa mai infirm un "zvon" securistic tenace: Ioan Puiu NU a fost legionar. Nationalist, cu siguranta. Simpatizant al unora dintre valorile promovate de legionarismul romantic al anilor sai de liceu (perioada Codreanu), al legionarismului de opereta, poate. Niciodata insa al legionarismului politic, al legionarismului terorist sau guvernamental, nici al practicilor sale, nici al valorilor promovate in perioada Sima. Daca ar fi fost legionar, Puiu nu ar fi fost taranist. Or, el era mult prea profund taranist, democrat si nationalist, pentru a putea fi altceva.
Magali
 
Mesaje: 1
Membru din: Mar Oct 02, 2012 9:14 am

Înapoi la Discutii cu PNT-CD

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

cron
<<< Piata Universitatii 2009