Selecţii din jurnalul Ioan Roşca / 20 - 30 iunie 1990

20 iunie

[Declaraţie - ciornă]

Există o forţă ce poate fi bănuită că are interese contrare instaurării unei adevărate democraţii? Evident este vorba de reţeaua fostului aparat represiv anti-democratic.

Pe lîngă tendinţele tiranice , manifestate din plin timp de atîţia ani, mulţi membri ai securităţii , poliţiei, administraţiei, magistraturii şi mafiei comuniste sînt atît de compromişi încît au tot interesul să obstaculeze procesul normalizării. Libertatea va produce condiţii pentru dreptate ceea ce ar avea pentru respectivii un efect dezastruos.

Toate aceste evidenţe ar fi trebuit să determine un guvern autentic revoluţionar să-şi îndrepte atenţia în primul rînd asupra dezamorsării pericolului pe care-l reprezintă organizaţiile de teroare din trecut, pentru viitorul ţării.

Poporul român, eliberat cu grele jertfe, trebuia ţinut la curent , antrenat în acest proces de deparazitare protectoare.

Acţiunile conducătorilor actuali, nu se înscriu în această direcţie, stîrnind mirarea, apoi iritarea , apoi indignarea şi furia celor care doresc cu ardoare emanciparea ţării, eliberarea ei din mîna reţelei teroriste comuniste.

Mai mult, noii lideri nu şovăie să se sprijine pe respectivele elemente, folosindu-le împotriva revoluţionarilor consideraţi periculoşi, în timp ce, acelora cu adevărat periculoşi, spre groaza noastră, li se oferă din nou puterea.

Iată motivul contestaţiei noastre! Teama că sîntem victimele unei farse enorme şi sinistre, că în timp ce sîntem trimişi să muncim în linişte, ţara se reorganizează ca temniţă!

Deţinătorii puterii ar trebui, dacă ar avea alte intenţii decît de a acoperi vinovaţii, să dea asigurări indiscutabile asupra erorii unor asemenea temeri. În loc de a ne oferi astfel de garanţii, liniştind spiritele, ei se dedau la un îngrijorător proces de dezinformare şi manipulare, nerespectîndu-ne nici măcar dreptul elementar de a ne face cunoscută public opinia.

Cine are interesul ca ţara să nu afle motivul atitudinii noastre? Oare "oamenii de bine" care ne sînt potrivnici, ar mai fi aşa şi dacă ar cunoaşte exact dorinţele noastre expuse în următorul program?

23 iunie

[Explicaţia radicalităţii - ciornă]

Toţi eram puşi în situaţia de a da explicaţii pentru modul în care ne-am comportat înainte. Ruşinea, vinovăţia, trădarea, laşitatea, degradarea - trebuiau asumate, recunoscute, incriminate.

Acest gest presupunea însă conservarea unui anumit simţ al onoarei, demnităţii, adevărului şi curajului, adică... o personalitate paradoxală.

De aceea au preferat cei distruşi definitiv moral, să facă orice numai să evite judecata. Este sensul adînc al adeziunii aparent surprinzătoare, în masă, la armata revoluţionară condusă de vechii strategi.

De aceea, încercările de a-i înţelege, de a-i cuceri, nu au şanse. De aceea sînt surzi la argumente, orbi la realităţi, refractari la raţionamente. Preferă un contract cu puterea în locul apropierii de rîndurile noastre, care le reamintesc spectrul răspunderii şi ameninţarea pedepsei.

Chiar dacă am mai încerca azi să le dăm asigurări că nu avem în vedere punerea în discuţie a activităţii lor dinaintea puciului şi extragerea unor concluzii (ceea ce sună - să fim sinceri - neconvingător şi straniu ), ei nu vor risca.

Şi de aceea, dintr-o deplorabilă "neatenţie" , nu vor observa unele probleme de genul:

- trebuie să fie analizată activitatea fostului aparat de represiune şi luate măsurile de rigoare? Cum stăm azi?

- trebuie demontată structura parazită care deţinea controlul societăţii? Cum stăm azi?

- trebuie reeducată populaţia şi dezintoxicată ideologic?

- ce-a făcut conducerea în aceste direcţii? Poate fi ea considerată ca exponent legitim al revoluţiei?

- trebuie pedepsite abuzurile şi gravele ilegalităţi? Care e componenţa aparatului de justiţie corelată cu cel care funcţiona în trecut?

- care este adevărul privind evenimentele dintre 16 decembrie şi 16 iunie

- dacă situaţia ţării s-a deteriorat d.p.d.v. economic, politic, civic, etc. este răspunzător guvernul pentru asta?

- etc. etc. etc.

Dar întunecaţii noştri tovarăşi nu-şi pun astfel de probleme. Ciudăţenie? Nicidecum! Certitudine a pactului de neagresiune a celor vinovaţi. Ideea că trebuia menajat corpul vinovaţilor pentru a-l putea cuceri de partea revoluţiei, a fost , nu numai naivă, dar şi nocivă.

Trebuia să silim corul reacţiunii la defensivă, profitînd de momentul favorabil survenit în urma izbucnirii de revoltă, care punea pasivitatea lor într-o postură neapărabilă.

Trebuia să facem public portretul complex al vinovăţiei , la început, cînd nu putea fi contestat dreptul învingătorului în lupta împotriva terorii comuniste, cînd manipulatorii istoriei noastre fuseseră siliţi să permită etapa "revoluţiei".

Claritatea acuzaţiilor noastre ar fi îngreunat posibilitatea escamotării subiectului şi nu le-ar fi permis celor degradaţi să se salveze prin contraatac, cu atîta seninătate.

Astfel încît, dacă azi asistăm la monumentala desfăşurare a contrarevoluţiei sub steagul "sincerităţii" omului de bine, sîntem şi noi vinovaţi. Evitînd "radicalitatea adevărului", am dat o nesperată ocazie pentru instalarea confuziei generale care a permis ofensiva nedreptăţii ,fără ca măcar acest lucru să fie evident.

Noi nu am acuzat muncitorul dezabuzat de obedienţa lui subumană. Azi, el ne atacă senin.

Noi nu am demascat activitatea criminală a aparatului de represiune (miliţie şi securitatea). Azi, el poate opera în numele legalităţii.

Noi nu am analizat mecanismul antiselectiv prin care s-au ales cadrele de conducere. Ele sînt azi folosite în numele experienţei.

Noi nu am evidenţiat incultura crasă a populaţiei, intoxicarea ei ideologică, incapacitatea de discernămînt rezultată. Azi, masa are orgoliul hotărîrilor înţelepte, pretinzînd chiar monopolul lor!

Noi nu am acuzat colaboraţionismul şi astăzi ne confruntăm cu valeţii terorii, ieşiţi în arenă fără mare problemă.

Vom plăti amar "împăciuitoarea" noastră amnezie, lipsa noastră de combativitate în perioada în care istoria ne-a acordat o şansă, faptul de a nu fi ştiut să profităm de fisura care a apărut în momentul în care sistemul dictatorial dezumanizant a trecut printr-o criză, trebuind să se organizeze.

Cînd în ianuarie optam pentru ieşirea luărilor de cuvînt din zona eufemismelor, eram acuzat de radicalitate şi inconştienţă. Eu sesizasem imposibilitatea practică de a face dreptate atunci cînd victima e minoritară numeric şi agresorul păstrează toate pîrghiile puterii. Am considerat însă că , singurul lucru pe care puteam şi trebuia să-l facem, era să obligăm reacţiunea să opereze făţiş, fără a se ascunde în ceaţa creată de confuziile politice, să nu-i permitem să zdrobească revoluţia , purtînd masca ei.

În felul acesta, am fi pus "oamenii de bine" într-o anume dificultate, silindu-i să aleagă reacţiunea făţişă, fără a le permite să-şi trădeze din nou condiţia umană - fără nici-un risc!

Sînt convins că tupeul lor, numărul celor activi, ar fi fost diminuate. Şi chiar dacă succesul nostru nu era previzibil, avînd în vedere raportul de forţe, am fi creat un punct de plecare pentru viitorul acestei naţiuni.

Constatînd îndurerat efectul dezastruos al compromisului pe care l-a acceptat opoziţia , ca plată a slăbiciunii sale numerice şi operative, sînt puţin dispus să accept un rol în semi-opoziţie.

Voi părăsi această ţară, pe care maşina de dezumanizat a populat-o astfel încît, nu mă mai simt acasă! Sînt român, dar sânt şi om şi ca atare, vreau să trăiesc între români doar dacă mai sânt oameni!

Orice îngăduinţă îmi apare ca nefastă, deci dacă aş rămîne, avînd în vedere poziţia defensivă a opoziţiei şi nesinceritatea devenită atmosferă generală, aş fi acuzat de radicalism şi respins de absolut toate taberele.

Eu nu-mi pot însă tocmi credinţa, onoarea şi adevărul.

Eu nu pot aştepta ca, ceea ce respir, să devină doar pe viitor oxigen.

Eu înţeleg , dar nu pot suporta degradarea inumană a concetăţenilor mei.

Eu nu vreau ca, prin însăţi prezenţa mea în organismul social, să legitimez ceea ce consider inacceptabil moral.

[]

Scrisoare deschisă, lui Marian Munteanu [text nepublicat]

Domnule Munteanu, m-am decis foarte greu să fac acest gest, deşi e rezultatul unei convingeri, părîndu-mi-se îndoielnică oportunitatea lui.

Dificila situaţie în care vă aflaţi, simbolul pe care a-ţi ajuns să-l reprezentaţi, situaţia grea în care se află opoziţia, m-au făcut să şovăi în a vă face un reproş public. O fac totuşi din trei motive:

Mai întîi pentru că sînteţi victima unei enorme nedreptăţi şi mărturia mea poate să cîntărească, dacă vi se va da un drept real de apărare.

În al doilea rînd, pentru că în astfel de momente, ocazia unor învăţăminte nu trebuie pierdută, pentru a se evita repetarea pe viitor a erorilor care le fac posibile.

În al treilea rînd, pentru că aţi refuzat în mod constant să-mi daţi vre-o atenţie atunci cînd am încercat să vă semnalez responsabilitatea pe care o crea , poziţia dvs. în manifestaţia din Piaţa Universităţii, determinîndu-mă să vă părăsesc pe 19 mai. V-am lăsat atunci un mesaj, care a fost din păcate autentificat de evenimentele din 13-15 iunie.

Iată ideile principale, de care nu aţi vrut să ţineţi cont:

1. Că manifestaţia devenise un simbol naţional pentru opoziţie; că ea nu mai aparţinea unor asociaţii organizatoare, ceea ce crea o extindere adecvată a colectivului care să decidă evoluţia ei.

2. Că eventuala degradare a manifestaţiei va fi folosită din plin de putere, reprezentînd o grea lovitură pentru toţi cei care îşi asumaseră opoziţia.

3. Că apolitismul pe care-l susţineţi constant este ilogic, atîta timp cît strigaţi "Jos comunismul!", iar refuzul colaborării cu cei angrenaţi în luptă pe căi politice înseamnă a face jocul puterii.

4. Că numai dublînd curajul, demnitatea şi cinstea cu inteligenţa şi buna organizare se poate asigura succesul unei acţiuni atît de greu de controlat. Aceasta impunea constituirea unei structuri "cerebrale" organizatorice.

5. Că vă înşelaţi total atunci cînd credeţi şi susţineţi că succesul contestaţiei este foarte aproape şi etichetaţi pe cei ce veneau să-şi ofere sprijinul solidar ca nişte "oportunişti" care au simţit victoria apropiată.

6. Că sînteţi complet dezinformat privind convingerile cetăţenilor ţării, starea lor intelectuală, afectivă, psihologică - decizia lor pentru a lupta pentru libertate! Că riscaţi ca în locul mult aşteptatului sprijin, să vă confruntaţi cu represaliile unei populaţii dezinformate şi asmuţite împotriva mitingului!

7. Că trebuie să consideraţi prioritară problema dialogului cu ţara, căutînd toate formele de a împiedica formarea unor convingeri total eronate şi profund nocive, la cei trataţi de către manipulatorii puterii, profesionişti bine-cunoscuţi.

8. Că dialogul cu guvernul e o evidentă diversiune, care vă faceţi să pierdeţi timpul - care ar fi trebuit folosit în mod constructiv, în acţiuni care să pună cui adevărat probleme celor de la putere, silindu-i la acele clarificări care să ajute electoratul să ia decizii în cunoştinţă de cauză.

9. Că ritualizarea manifestaţiei este o mare eroare, strigătul "Jos comunismul!" - lipsit de explicaţiile de rigoare, fiind neputincios. Trebuia (şi am încercat în acele zile să vă conving), să transformăm manifestaţia într-o adevărată tribună de analiză matură, substanţială, a esenţei societăţii totalitare. Numai astfel, oamenii ar fi fost ajutaţi să-i recunoască prezenţa, sub noua faţă a revoluţionarului "FSN".

10. Că vă opuneţi unor indivizi extrem de periculoşi, total lipsiţi de scrupule, cu mare experienţă distructivă, care nu vor fi impresionaţi de atitudinea dvs. de Isus, fiind mai curînd încurajaţi , decît opriţi, spre violenţă, atunci cînd victima îşi manifestă pacifismul.

Astfel, afirm şi depun mărturie , că pe toată perioada manifestaţiei, dvs. aţi fost un neobosit dezamorsator al oricăror tendinţe revoluţionare active, că aţi blocat toate iniţiativele de radicalizare, chiar verbală.

Aţi împiedicat încercările de organizare a manifestaţiei, susţinînd spontaneitatea ei, reducînd-o la un ritual complet neoperativ, pur simbolic.

Aţi profesat iubirea şi înţelegerea, considerînd că adevărul şi dreptatea sînt simboluri a căror afirmare e suficientă pentru a declanşa în suflete o reacţie de înnobilare care-şi va produce în timp efectul.

Aţi împiedicat "furtul " manifestaţiei , de către intelectuali şi în general, pe orice persoane cu prea mare putere de convingere prin argumentaţie de calitate.

Aţi dezaprobat încercările de a "politiza" acţiunea, cum ar fi aceea de a se cere boicotarea alegerilor. V-am văzut de multe ori reproşînd vorbitorilor atacurile la persoană, cum ar fi aceea a tovarăşului Iliescu şi de a ţine discursuri instigatoare.

În rezumat, eu, care am privit dinăuntru activitatea dvs. , exasperat de ineficacitatea ei inconştientă, v-am bănuit adeseori că aţi lucra în interesul celor pe care-i consider duşmani ai destinului ţării, deşi s-au cramponat la cîrma ei.

Incredibilele represalii la care aţi fost condamnat de către regizorii terorii, mi-au dovedit că m-am înşelat şi că opţiunea dvs. pentru o rezistenţă non-violentă, atitudinal - simbolică, era un adevărat crez.

Nu sînt de acord cu o astfel de opoziţie (masochistă) şi cred că aţi primit lămuriri cumplite privind raportul real de forţe şi capacităţile celor pe care îndrăzniţi să-i sfidaţi.

Dar este deosebit de nedrept ca eu să fiu la ora actuală liber şi dvs. întemniţat, căci, deşi am părăsit manifestaţia la 20 mai, eu am aşteptat cu sufletul la gură căderea guvernului , în timp ce dvs. aţi luptat pentru evitarea unei confruntări, în numele unor principii, care vă fac să credeţi în victoria dreptăţii dezarmate!

Vă prezint nota de plată – [ciornă]

- irosirea celei mai mari şanse de evadare a populaţiei României din capcana unei organizări canceroase

- acoperirea urmelor unor criminali odioşi şi extrem de periculoşi

- uciderea speranţei în suflete şi conştiinţe

- degradarea totală a codului etic al societăţii

- compromiterea activităţii politice şi de stat

- uciderea lupei pentru libertate

- maltratarea tinerilor cinstiţi

etc.

Toate acestea pentru a vă păstra puterea.

Atenţie însă... remiza va fi 100%.

Note

Finii noştri intelectuali , fac exact ce-am prevăzut: acuză perplexitate. Se fac că nu bănuiam cu cine au de-a face, ca să-şi justifice pasivitatea iniţială; în fond, un laş compromis cu un monstru pentru că credeai că are de gînd să se poarte înţelegător.

Tot lipseşte clasa protestatarilor radicali, între luptătorii de stradă şi analiştii opoziţiei. Protestul non-violent, dar ferm, absolut clar, numai nu poate să apară!

Pare greşit a se da lovituri opoziţiei, dar dacă tăcem mai departe, complici la toate prostiile ei (copilul nostru, nu?), nu vom ajunge nicăieri. Trebuie instalată sinceritatea , pentru a pune aşa-zisa opoziţie actuală, în lumina ridicolului ei nenorocit.

Ce trebuie să facă o parte a populaţiei, minoritară, dacă cealaltă semnează un pact cu puterea murdărită?! Nu poate fi obligată să se supună acestui contract, în numele democraţiei şi nici nu poate împiedica libera asociere a celor două părţi. O singură soluţie: plecarea!

[]

Motivaţie emigrare [ciorna]

1. Pericolul represiunii administrative

2. Pericolul represiunii de populaţia asmuţită

3. Pericolul acţiunii securităţii

4. Nerecunoaşterea legalităţii şi legitimităţii guvernului

5. Imposibilitatea colaboraţionism

6. Imposibilitatea tăcerii şi evitării radicalităţii adevărului

7. Înstrăinarea faţă de concetăţeni, ieşirea din sistemul năzuinţelor şi concepţiilor lor

8. Neputinţa de a orienta activ opoziţia (partide, intelectuali, contestaţie)

9. Evitarea tendinţelor anarhice

10. Dorinţa de a atrage atenţia popoarelor civilizate, asupra pericolului degradărilor canceroase ale societăţii şi de a le ajuta să se ferească ( solidaritate umană).

11. Dorinţa de a mai apuca să trăiesc o viaţă fericită şi demnă în timpul de viaţă rămas

12. Satisfacerea cererii populaţiei ce respinge intelectualitatea, refuzul apostolatului lui Isus

13. Dorinţa de a continua din afară, sprijinirea rezistenţei româneşti: organizare, articole, explicaţii, etc.

14. Împlinirea potenţelor de creaţie intelectuală

[]

27 iunie

Note

Chiar dacă stă 20 de ani în puşcărie, deţinutul nu pierde noţiunea de libertate, la care se raportează necontenit.

O realizare înspăimîntătoare a societăţii în care am trăit, este că deţinuţii nu-şi păstrează noţiunea de libertate, o pierd complet, căpătînd convingerea că ceea ce trăiesc este normal!

În clipa în care victima nu mai are conştiinţa prizonieratului ea e definitiv încarcerată.

Ar trebui reinventată o întreagă terminologie pentru a redefini realităţi de genul celor din Europa de Est. Cum să le spun , de exemplu, celor ce deţin puterea? Amestec între: tiran, escroc, mafiot, inchizitor, terorist, sadic, cinic, amoral, neruşinat, criminal, vinovat, profitor. Ţesutul canceros...miriapod tiranic...organizaţie satanică, reţea distructivă... Dar acestei forme de organizare bazată pe supunere, îngenunchere, dominare? "Comunism" - creează derută şi diversiune.

Poate că prostia ascunde întotdeauna o agresivitate latentă. Faptul că o clică de indivizi pot să-şi facă din acest lucru capital, exploatîndu-l fără rezerve, este particularitatea experienţei noastre!

Cultivă prostia, o încurajează, o protejează, o măgulesc, o înarmează - iată tehnica comunistă! Să scoţi mulţimea din amorfitate şi să-i dai o polarizare care să-ţi permită să o controlezi.

Orice politician nu poate decît să invidieze această capacitate de a-ţi cuceri reprezentativitatea, de a-ţi construi popularitatea.

În numele celor mulţi, făcînd pact cu ei, se poate profita de democraţie, trădînd axul emancipării speciei. Paradoxul: cei mulţi decid evoluţia sistemului, deşi puţini profită de ea. - gestionarii "aleşi".

Oare de ce nu se poate impune ideea unei meritocraţii? S-ar putea imagina mecanisme care să facă frauda imposibilă sau să dea mulţimii pîrghii cu reacţie în cazul erorilor constatate istoric.

Perfect conştienţi şi perfect degradaţi, intelectualii noştri au acceptat în ianuarie compromisul, crezînd că puterea le oferă dreptul de a se manifesta şi împlini profesional, în schimbul tăcerii lor (neimplicării în lupta de deparazitare).

Acum , ei acuză trădarea puterii, păstrînd nostalgia pactului ratat datorită nerăbdării tineretului revoluţionar.

Ei reproşează manifestanţilor imaturitatea şi radicalitatea (reale) dar dexterităţile lor intelective scot pofta de dreptate din centrul motivaţiei implicării.

[]

[Cerere azil politic - ciorna]

Domnule ambasador,

Subsemnatul Roşca Ioan, cetăţean român de naţionalitate română, vă rog să luaţi în considerare cererea mea pentru acordarea azilului politic adresată guvernului francez.

Fac această cerere din următoarele motive: începînd de pe 22 decembrie, am acţionat fără nici o rezervă pentru fructificarea ocaziei de eliberare şi emancipare , pe care a deschis-o criza violentă a sistemului comunist.

Astfel că, sînt pus acum în următoarea situaţie fără ieşire:

1. Pericolul de a se lua măsuri administrative (arestare, etc. ) împotriva mea.

2. Chiar dacă nu voi suferi o represiune oficială, cele subterane realizate prin agenţii securităţii, care sînt deja pe urmele mele, sînt şi mai ameninţătoare.

3. În orice clipă, elementele furibunde retrograde din sînul populaţiei manipulate, mă pot ataca, pentru ceea ce ei consideră o sfidare din partea mea. Linşajul adversarilor politici a devenit aici o obişnuinţă, încurajată de regim. Nu am nici-un mijloc de apărare!

Poate că în această situaţie, aş avea speranţe dacă "m-aş cuminţi", renunţînd la orice manifestare liberă a opiniilor mele. Dar acest lucru nu e posibil, deoarece:

4. Mă simt dator eroilor revoluţiei şi fidel principiilor ei şi nu concetăţenilor mei şi guvernului actual - pe care nici nu-l recunosc ca legitim! Vezi furtul puterii şi manipularea alegerilor.

5. Nu pot colabora cu acest regim, fiind încredinţat că acest lucru ar fi în defavoarea destinului ţării, ca ar ajuta stabilizarea actualei situaţii, ar fi o monumentală nedreptate.

6. Nu pot tace...

7. Nu mă pot înregimenta în rîndul opoziţiei, căci nu sînt de acord cu metodele sale. Este evident că organizarea opoziţiei a luat un start greşit şi nu sînt în măsură să-l corectez. Nu am timpul şi menirea opozantului ca meserie.

8. Opoziţia în faţa monstruozităţii, ar justifica acţiuni foarte dure, chirurgicale, ceea ce contravine convingerilor mele non-violente. Deci , nu voi putea ajuta efectiv noua revoluţie.

În anii '40, colaboraţionişti francezi au fost mai puţin vinovaţi decît ai noştri:

- erau cumva obligaţi la un compromis datorită situaţiei războiului, pentru a salva ceva;

- nu s-au aruncat cu furie să distrugă societatea franceză, pentru a profita de situaţie;

- nu a durat atît şi nu a avut nici pe departe efectul dezastruos de la noi.

Şi totuşi francezii şi-au făcut dreptate! Deci faptul este 100% legitimat istoric, moral şi juridic ( pedepsirea vinovaţilor). La noi nu s-a putut tocmai datorită gravităţii marasmului care a făcut ca vinovaţii să fie azi majoritari.

Note

A venit şi rîndul părintelui cu copil slab să se răzbune pentru succesul celui cu copil student, scoţîndu-şi la iveală pizma şi urma, devenind ameninţător. 45 de ani s-a făcut şcoală de pizmă, ură, intoleranţă, egoism, etc. [] Prostia ne-a jucat un renghi cumplit.

Intelectualul adevărat, este recunoscut uşor de cei din specia lui. Cine nu simte imediat stîngăcia de activist cultural a domnului Iliescu, îşi trădează propria condiţie. Numai între mineri, găina pare pasăre măiastră.

Stilul "temperat" de adresare:

Criminalului - "Trebuie să admiteţi că nu sînteţi perfect, faceţi şi erori".

Mincinosului - " Adevărul e relativ, nu numai dvs. aveţi dreptate".

Vinovatului - "Trebuie să ne sprijiniţi în căutarea adevărului".

Prostului - "Nimeni nu vă contestă opinia, dar se poate afirma şi că..."

Mafiotului - "Instalarea unor relaţii corecte ne-ar da posibilitatea unei cooperări fructuoase".

Inchizitorului - " Nu veţi instaura o atmosferă democratică decît admiţînd opinia critică...".

Sadicului - "Trebuie să renunţăm la ameninţarea cu forţa".

Brutei - "Să căutăm căi de dialog".

Sclavului manipulat - "Vă respectăm alegerea, dar şi dvs...".

Distrugătorului de destin - " Numai împreună vom reuşi".

Ce rost au aceste schelălăieli?!

Ce-a fost comunismul la noi, asta ar trebui spus peste tot, critic, dur, neiertător, fără nici-un menajament înceţosător.

Desen animat: 10 oameni cu bîte prind animale. Unul din ei aşteaptă la colţ pe un vînător norocos, îi dă în cap şi îl pradă. Este prins. Se formează un comitet de ordine – trei din ei , cu bîte mai mari, perfecţionate. Ca să pîndească delictele posibile, nu mai sunt puşi să vîneze. Li se dă şi sarcina de a împărţi corect prada.

Începe abuzul de putere. Ceilalţi se revoltă. Între ei, unii sprijină puterea pentru o bucată mai bună – se specializează pe delaţiune. În orice clipă, vînătorul simplu visează ori să reuşească furtul pradei, ori să facă pact cu unul de la putere, ori să intre în tagma gardienilor. O lume bipolară: sclavi şi stăpîni!

Momente [schiţate grafic în acest proiect de desen animat]:

I. Toţi egali – 1,1,1,1,1….

II. O gaşcă organizată (1,1,1) şi restul individuali

III. Gaşca deasupra şi luptă disproporţionată dedesubt

Comunism = dreptul mediocrităţii numeroase de a exploata valoarea – minoritară.

Victoria cantităţii asupra calităţii. Răsturnarea principiului selecţiei (cînd „ 3” este mai tare ca „1” şi „ 2”, ei se unesc împotriva lui şi-l înving). Nici o legătură cu problema dreptăţii, doar o altă rezolvare a raportului de forţă.

Dreptatea socială, utopie posibilă.

28 iunie 1990 – Bucureşti

Reacţie după constituirea noului guvern Roman

[Versiunea 1] – Marea alegere - [ciornă]

Discursul domnului Petre Roman mi-a întărit convingerea că noi, cetăţenii români conştienţi, supravieţuitorii curei de intoxicare şi dezumanizare, suntem în faţa unei alegeri fundamentale: de a colabora sau nu cu actuala conducere.

Ştim foarte bine că am fost martorii unei pagini sinistre de istorie, în care vinovaţii şi victimele lor compromise au pactizat pentru a nu pierde controlul societăţii noastre.

Am asistat stupefiaţi la enorma desfăşurare de neruşinări a acestor 6 luni, am privit îndureraţi lupta inegală a dreptăţii dezarmate contra hîdoşeniei împătimite de putere, am suportat spectacolul ireal al cruciadei prostiei, laşităţii, mediocrităţii, imoralităţii, etc. sub steagul frontului acoperirii urmelor ruşinii naţionale.

Am urmărit neputincioşi ritualul năpîrlirii vechilor „strategi” comunişti, al căţărării noilor oportunişti , al trădării pseudo intelectualităţii, al imaturităţii opoziţiei, al farsei jucate de mandatarii „opoziţiei” propriilor susţinători, al revenirii în forţă a teroriştilor securităţii.

Cu un singur lucru ne-am ales din aceste svîrcoliri tragice: cu clarificarea situaţiei! Ştim acum exact ce ni se cere, ce pact ni se propune, ce rol ni se rezervă.

Domnul Roman n-a făcut decît să puncteze ceea ce era deja foarte evident, escamotînd cu eleganţă una din părţile contractului (tîrgului) propus românilor.

Ni se cere să nu punem sub acuzaţie , să nu urmărim, să nu pedepsim – clica sinistră care a încercat să ne distrugă ca oameni pentru a ne putea manevra. Să cedăm la capitolele: dreptate, justiţie, adevăr, demnitate, libertate, profunzime, emancipare spirituală.

Ni se oferă în schimb promisiunea lichidării structurilor „comuniste” a economiei noastre. Ei vor renunţa la ideologie, la doctrina economică, şi vor conduce ţara spre punctul de normalitate din care au răpit-o! Vor deveni buni capitalişti, fără nici-o dificultate (nici nu au la ce crez renunţa, nu l-au avut niciodată). Cei care ne-au spoliat în forţă, vor arbora un stil modern. În baza acumulărilor abuzive pe care le-au făcut şi a structurii organizate mafiot, devenind pionieri ai privatizării.

Noii noştri patroni: escrocii de toate felurile de ieri.

Nu vor putea desigur reuşi singuri în acest proces. Au nevoie de ajutorul părţii productive a populaţiei, mai ales de sprijinul specialiştilor, pentru că şi-au dat bine seama ( chiar de aceea au dorit căderea ramurii ceauşiste) că, din păcate pentru dictatura proletariatului, evoluţia societăţii umane schimbă raportul de forţe în favoarea valorificării inteligenţei, a cultivării creierului.

Acum se joacă marea încercare a revenirii „din mers” a crizei mortale a societăţii noastre, a trecerii de la dogmatismul stalinist autodistrugător la un pragmatism amoral. Continuitatea va rămîne numai la două nivele: a celor ce conduc şi profită şi a mentalităţilor oamenilor (a locului rezervat emancipării spirituale autentice).

Am observat, elocvent în acest sens, orientarea domnului Roman către cei pe care i-am considerat întotdeauna coloana a cincea a comunismului în societatea românească: intelectualitatea tehnică.

Încă din timpul dictaturii, strategii comunişti au încercat să exploateze posibilităţile extraordinare oferite de acest formidabil hibrid care e „intelectualul tehnic” – eficienţa productivă de calitate superioară şi lipsa de structură morală care să-l împingă la clasica opoziţie a intelectualului umanist faţă de abuzurile puterii (şi, în general, nesolidarizare la idealurile spirituale).

În „Apel către intelectualitatea tehnică” – lansat pe 27 decembrie 1989 la TVR şi plasat pe post pe 3 ianuarie la ora 11, după o cenzurare îngrijită, implorasem această categorie socială cheie să facă un corp comun cu intelectualitatea umanistă, stabilind veriga de legătură cu muncitorii pentru închegarea unei alianţe sociale solide pentru victoria revoluţiei.

Dar eforturile mele izolate n-au dat fruct. Am simţit că , din nou, bravii noştri ingineri, profesori, medici, se vor arunca cu poftă asupra oricărui chilipir revoluţionar, preocupîndu-se, cu liniştea pe care ţi-o dă neangajarea, de propriile lor interese, întru exploatarea maximă a posibilităţilor pe care le oferea revoluţia (stagii în străinătate, afirmarea tinerilor, etc.).

Domnul Roman a revenit asupra acestei mari cărţi de joc şi a folosit-o din plin în formarea guvernului său şi-n redactarea programului acestuia.

El a lăsat clar să se întrevadă deschiderea activiştilor, care vor să se alieze cu muncitorii calificaţi politehnic în formarea unei tehnocraţii conducătoare.

Este a doua etapă a planului lor strategic. În prima, în care a avut nevoie de un număr satisfăcător de voturi şi de sprijinul maselor, ei au prezentat partitura populistă reuşind să folosească eficace starea de comă în care masele au fost lăsate în urma curei de intoxicare ideologică.

Din păcate pentru grupul de „artişti” care ne manevrează, opoziţia radicalizată (şi nu cea „civilizată” a partidelor cuminţi – care nu a deranjat nici-un pic) a silit luarea unei decizii, pierderea unei feţe a cameleonului: trebuia jertfit aparatul represiv al fostului regim (marele punct de sprijin al celui actual) sau jertfită iluzia democraţiei.

Alegerea a fost făcută. Personal consider benefic faptul că, contestatarii au reuşit să împingă puterea la acest sacrificiu. Lucrurile au devenit mult mai clare.

Acum, după ce au efectuat o demonstraţie de forţă care să intimideze intelectualitatea incomodă şi contestaţia, făcîndu-le să înţeleagă raportul real de forţe şi peisajul moral psihologic al naţiunii, guvernanţii consideră că-i cazul să treacă la exploatarea situaţiei creată de punerea noastră în faţa faptului împlinit.

Perfect conştienţi că nu se vor descurca fără sprijinul intelighenţiei (o ţară a non valorilor manevrate de un puternic aparat represiv şi-a dovedit fragilitatea ) ei ne propun marele tîrg, marea alegere, într-o manieră transparentă:

Ori colaborăm cu puterea (şi atunci – bunăstare, împărţirea puterii şi a profiturilor, promisiunea unei călătorii spre însănătoşire), ori ne opunem ei ( şi atunci – represalii, punerea la index, oprobriu public manifestat pînă la linşaj, spectrul învinovăţirii pentru eventualul insucces- destabilizare…., pierderea trenului afirmării şi a beneficiilor aferente).

Este, zic eu, un şantaj ordinar dar extraordinar de eficace!

Sînt foarte sceptic privind capacitatea societăţii româneşti de a refuza condiţiile acestui pact ruşinos.

Întîi, pentru că e foarte dificil de decis obiectiv care e calea cea mai bună de urmat: refuzul sau acceptarea coaliţiei propuse (vinovaţii au osmozat cu poporul român astfel încît orice luptă cu ei te pune într-o poziţie imposibilă: nu poţi lovi în propriul popor pentru a-i ucide căpuşa!).

Apoi, pentru că e foarte dificil practic de realizat calea refuzului…. Cum ar putea proceda un inginer (cercetător, medic, etc.) pentru a-şi manifesta refuzul?!

În al treilea rînd, pentru că aceasta ar presupune o fidelitate absolută faţă de cîteva principii (adevăr, dreptate, demnitate, libertate) , în numele cărora să se auto condamne respectivul la abstinenţă socială!

În sfîrşit, pentru că lipseşte un cadru unitar, coordonat, coerent, care să poată ajuta o astfel de contestaţie să reziste, printr-o solidaritate coerentă!

Şi peste toate, datorită formidabilei presiuni şi ameninţări la care se pretează mercenarii groazei securisto- comuniste pentru a-şi salva pielea de riscurile judecăţii.

De aceea cred că există doar două căi de urmat pentru contestaţie (continui să nu mă refer la opoziţia politică, care a demonstrat constant o totală lipsă de interes pentru astfel de probleme, o capacitate de compromis compromiţător deosebită):

1. Contestaţia radicală. Refuzul recunoaşterii legitimităţii actualei conduceri, avînd în vedere modul în care s-a instalat la putere. Revăzînd linia: revoluţie deturnată, restructurare îngheţată pentru salvarea vechii gărzi, manipulare a opiniei publice, falsificare electorală, manevrare faţişă pentru acapararea puterii politice, deturnarea mijloacelor de mass media (mai ales televiziunea), campanii de intimidare şi dezinformare, refuz cinic de a răspunde protestelor opoziţiei, diversiuni închegate cu represiuni sîngeroase – nu putem evita evidenta lipsă de legitimitate pe care o imprimă celor ce au parcurs această linie.

În documentul „Apel din Moldova” (4 mai 1990) pe care grupul de 6 membri ai Asociaţiei „Dialog Piatra Neamţ” l-au redactat în urma reprimării grevei foamei de către populaţia întărîtată din Piatra Neamţ, am declarat că nu vom recunoaşte rezultatele proiectatelor alegeri, avînd în vedere condiţiile inadmisibile în care avea loc campania electorală.

Evenimentele din 13-15 iunie au adus clarificări privind starea în care poporul român a fost pus să voteze, confirmare tragică a ceea ce susţinusem în acel document şi-n toate contactele cu liderii opoziţiei (care nu au vrut să ne ia în serios).

Consecvenţi celor declarate pe 4 mai, refuzăm recunoaşterea acestor alegeri şi colaborarea cu autorităţile rezultate, asumîndu-ne dizidenţa anunţată.

Suntem însă conştienţi de situaţia legală în care ne plasează această decizie, de faptul că obligaţia respectării legilor ne face refuzul imposibil practic! Pe de altă parte, prezenţa tovarăşilor noştri de ideal în puşcăriile responsabile de torturarea destinului naţiunii noastre, ne interzice orice compromis. Singura şansă de a ieşi din acest unghi mort în mod democratic şi non violent, este părăsirea ţării, în cazul în care vre-o naţiune ne va da o mînă de ajutor acordîndu-ne azil politic.

2. Soluţia precedentă nu poate fi adoptată în bloc de intelectualii români de valoare, de tineretul însetat de adevăr , fără ca prin aceasta să se aducă un enorm prejudiciu existenţei acestei naţiuni.

Cum să găseşti însă calea unei rezistenţe eficace, cum să refuzi condiţiile şantajului propus de cei puternici, fără a trece corpul celor buni în starea de paralizie?!

Activitatea în cadrul social firesc, a fiecăruia, presupune o implicare intrinsecă, inevitabilă!

Aşadar, cred că tema numărul 1 de meditaţie pentru apărătorii revoluţiei spirituale este tactica ce ar permite continuarea activităţii creatoare, sprijinirea renaşterii generale a naţiunii, fără ca o dată cu bolnavul să fie salvat şi microbul său…

O sugestie ar fi constituirea unei societăţi civile paralele, a opoziţiei (cu asociaţii, partide, programe, acţiuni, chiar şi parlament) care să reprezinte alternativa propusă societăţii româneşti; în locul celei în care reţeta de continuare cuprinde şi protejarea vinovaţilor de ieri şi de azi.

Fiecare membru al acestui mare organism, deşi încorporat în structura oficială, îşi poate păstra intactă opţiunea pentru varianta curată a renaşterii, refuzînd trădările.

S-ar putea redacta un cod al „organizaţiei pentru emancipare naţională”, un fel de jurămînt pe care membrii ei să-l respecte cu stricteţe, ca semn al conservării credinţei în idealul comun al primordialităţii valorilor spirituale. Simbolul revoluţiei s-ar vedea poate încarnat , concretizat – făcînd imposibilă deviaţia de pe acest făgaş, fără o scoatere la lumină, fără o eliminare automată din rîndul castei de apărare a idealurilor revoluţiei.

Atîta timp cît cineva respectă cele n porunci ale „codului revoluţiei emancipatoare” , implicarea sa în construcţia societăţii nu va fi contestată.

În acest fel, linia despărţitoare dintre NOI şi EI, nu va putea fi depăşită fraudulos şi nici ştearsă diversionist! Trecerea ei va trebui condiţionată de fapte convingătoare, iar estomparea , de o reală emancipare, de o însănătoşire a celor prinşi în plasa degradării.

3. Strecurarea diversionistă în rîndurile inamicului (pentru a-l lovi pe dinăuntru) este o tactică veche, care îmi repugnă, reprezentînd ea însăşi o renunţare semnificativă.

Povestea cu „influenţarea dinăuntru” a primit amenda usturătoare a istoriei. Nu osmoza cu răutatea o topeşte ci tocmai scoaterea ei la lumina neiertătoare a adevărului.

Alegerea unei atitudini pentru cel ce se simte în opoziţie cu cei ce deţin puterea este extrem de dificilă şi ţine de particularităţile individuale. În orice caz, nu se poate trece peste următorul program minimal: ce-i de făcut?

[..]

Se pune acut problema ce pot face credincioşii cauzei revoluţionare în faţa iminentei coaliţii dintre puterea cu conştiinţa încărcată şi pragmatismul cu înaltă calificare c, care va transforma axa „putere – mase manipulate” într-o triplă alianţă….

Declaraţiile noului guvern pot crea o treaptă superioară a confuziei care a împotmolit elanul revoluţiei în aceste 6 luni, făcîndu-i pe contestatari să pară intoleranţi şi rău intenţionaţi.

De aceea cred că operaţia care nu mai suferă amînare este limpezirea situaţiei. Numai în urma clarificării intenţiilor, principiilor, credinţelor şi strategiei minorităţii contestatare , s-ar putea pune capăt lanţului de trucaje, camuflări , diversiuni şi minciuni la care s-au putut preta nestingheriţi luptătorii reacţiunii.

Să forţăm ieşirea din ceaţă a acestui conflict pentru ca să nu poată fi sugrumată revoluţia de oameni care poată masca ei! Tăcerea noastră a avut pînă acum efecte dezastruoase, stimulînd neruşinarea cu care vinovaţii , nedeconspiraţi au contraatacat, plini de ură şi mustind de viclenie!

Nu am scos în evidenţă vinovăţia muncitorului dezabuzat de obedienţă şi declasarea lui subumană. Azi el ne atacă plin de furie.

Nu am demascat activitatea criminală a aparatului de represiune. Azi el operează în numele legalităţii.

Nu am analizat mecanismul antiselecţiei prin care s-au sortat cadrele de conducere. Azi ele sunt folosite în numele valorii şi experienţei.

Nu am evidenţiat incultura crasă a populaţiei , reducerea dramatică a capacităţii ei de discernămînt datorată intoxicării educaţionale şi ideologice. Azi masa are orgoliu hotărîrilor înţelepte, pretinde chiar monopolul lor în numele… bunului simţ popular.

Nu am arestat colaboraţioniştii – ne confruntăm cu valeţii terorii, ieşiţi în arenă fără probleme.

Nu am înfierat pe cei ce făceau porumbei din trupuri pe asfalt şi azi vor stabilitate.

Nu am incriminat pasivitatea şi amoralitatea specialiştilor tehnicieni, trădarea intelectualilor de la menirea lor. Azi ei nu se simt nici responsabili, nici obligaţi să intervină, ca să nu-şi rişte şansele de a profita de fructele răsturnării.

Nu am pus în discuţie codul etic al societăţii şi comportarea aparatului juridic care s-a pretat la legitimarea lanţului de abuzuri ce a transformat România în lagăr. Azi aceşti stîlpi ai dreptăţii ne sunt propuşi ca arbitri. Nu am reliefat mecanismele zdrobirii personalităţii tinerii generaţii prin mijloace „educaţionale”. Azi, tînăra generaţie primeşte lecţii de conduită de la vinovaţi.

Într-un cuvînt, am fost atît de tăcuţi încît am lăsat întregul teren liber pentru manevrele duşmanului înrăit al libertăţii, el însuţi mirat de atîta lipsă de eficacitate.

Aşadar, să ne explicăm opţiunea şi reacţia! Opoziţia a fost lipsită de calităţi didactice… sau , mai exact, obstaculată să le afirme.

Să creăm condiţiile unui proces al comunismului în care să fie analizat minuţios coşmarul prin care am trecut astfel încît să poată fi extrase învăţăturile de rigoare, orientată acţiunea de deparazitare şi luate măsuri de protecţie contra unei recrudescenţe.

Pe lîngă boala eufemismului, opoziţia a suferit în acest timp şi de aceea a dezordinii structurale. Astfel încă nu a fost lămurită problema: ce vor cei care o compun, care sunt dimensiunile protestului lor. Desincronizări aparent inexplicabile vin din aceea că nu sunt clarificate cele cîteva sisteme a căror degradare a fost opera comunismului şi pentru refacerea cărora ne simţim chemaţi:

1. Economia 2. Spiritualitatea

3. Relaţiile sociale 4. Justiţia şi morala

Roluri implicate:

1. Vinovaţii 2. Victime compromise 3. Masă inertă

4. Promotori ai schimbării (opoziţia) 4. Contestatarii

[De unde rezultă tabelul….]

Ce este esenţial este tragerea unei linii de demarcaţie între NOI şi EI care să nu poată fi trecută.

Motivul pentru care trebuie păstrată şansa dimensiunii spirituale în edificiul conştiinţelor face inacceptabilă combinaţia pragmatică 1/3, pentru a construi ceva viabil şi pentru că-n caz de nereuşită (dezvoltare economică) numai conservarea unui crez spiritual va mai putea salva situaţia.

Cunosc aroganţa , obtuzitatea şi egoismul multor colegi tehnicieni. Dar mai cunosc şi faptul că , în ultimii ani, mulţi iubitori ai spiritului au fost siliţi să se refugieze în posturi tehnice.

[ ]

Ei vor pierde fără ca noi să cîştigăm.

[ Versiunea 2] – Marea alegere [text nepublicat]

I

Programul prezentat de domnul P. Roman cu ocazia instalării noului guvern scoate în evidenţă faptul că opoziţia se află în faţa unei alegeri dificile: de a colabora sau nu cu actuala conducere.

Noi, supravieţuitorii curei de intoxicare şi dezumanizare care a stat la baza menţinerii puterii „comuniste”, am înţeles bine lecţia tragică de istorie pe care am trăit-o în aceste luni, sensul retrograd al pactului între vinovaţi şi victimele lor compromise, înfrăţiţi de spaima schimbărilor autentice, de reuşita unei revoluţii emancipatoare.

Am asistat stupefiaţi la enorma desfăşurare de insolenţă din aceste 6 luni, am privit îndureraţi lupta inegală a dreptăţii dezarmate contra nedreptăţii diabolic organizate şi stăpîne pe frînele puterii, am înţeles pînă unde ajunsese degradarea, am înfruntat inerţia, răutatea şi forţa în încercarea de a împlini speranţa revoluţiei, am suportat spectacolul insuportabil al cruciadei prostiei, laşităţii, mediocrităţii, vulgarităţii, imoralităţii, inumanităţii, sub steagul frontului acoperirii urmelor ruşinii naţionale.

Am urmărit neputincioşi ritualul dizgraţios al năpîrlirii vechilor mercenari „comunişti”, al cooptării noilor căţărători oportunişti , al evoluţiilor pseudointelectualităţii, al slăbiciunii rebele a opoziţiei, al compromisurilor compromiţătoare , al eschibiţiilor îndoielnice la care s-au pretat fruntaşii noilor partide, al revenirii în forţă a teroriştilor securişti, al refacerii mafiei inchizitoriale sub ochii înduioşaţi ai sclavilor…

Cu un singur lucru ne-am ales din aceste svîrcoliri tragice: cu clarificarea situaţiei! Datorăm acest succes important numai insistenţelor remarcabile ale opoziţiei radicalizate în contestaţie, care a reuşit să silească nucleul puterii să ia o decizie. Nu mai puteau salva şi aparatul represiv al fostului regim (marele punct de sprijin al celui actual) şi iluzia democraţiei. În faţa presiunilor, alegerea a fost făcută!

Ştim acum exact ce ni se cere, ce pact ni se propune, ce rol ni se rezervă şi în ce condiţii.

Acum, după ce au efectuat o demonstraţie de forţă, care să intimideze intelectualitatea incomodă şi contestaţia, făcîndu-le să realizeze raportul real de forţe şi peisajul moral psihologic şi intelectual al naţiunii, EI consideră că-i cazul să treacă la exploatarea situaţiei create de punerea noastră în faţa faptului împlinit…

Perfect conştienţi că nu-şi pot permite un război deschis inteligenţei şi calificării superioare , fără a reintra în ciclul de autodistrugere pe care îl declanşează folosirea antiselecţiei, şi care i-a condus în actuala criză, EI încearcă să ne „cucerească”, propunîndu-ne azi…. colaborarea!

Cei care nu cunosc fiziologia camelionismului politic parazitar, pot fi surprinşi de această „cotitură”, de la registrul „populist” în care s-a operat hipnotizarea maselor de alegători (conservaţi cu multă pricepere în starea de comă în care îi lăsase intoxicarea ideologică), la partitura elevată folosită pentru a face cu ochiul intelectualităţii.

Această nouă faţă nu mai poate păcăli pe nimeni. Poate doar cîţiva săraci cu duhul din tabăra majoritară, s-au simţit trădaţi de această întorsătură, intuind că puterea se va debarasa de ei, fără milă, în cazul restructurării cîmpului de forţe, că singura continuitate pe care o vizează este puterea în sine.

Cei vizaţi de cîntecul de sirenă al domnului Roman, au un aparat de descifrare suficient de evoluat pentru a nu le scăpa esenţa mesajului:

„Ori colaboraţi cu puterea şi atunci vom împărţi responsabilitatea (!!) dar şi profiturile ( bunăstare, putere şi meritul eventualelor succese ) , ori vă opuneţi ei, cu consecinţele de rigoare ( represalii, punerea la index, oprobriu public ce poate degenera în linşaj, culpabilitate în cazul eşecului guvernării – ( destabilizare….), pierderea trenului afirmării şi a beneficiilor aferente)”.

Dacă nu am şti cine se ascunde în spatele acestor propuneri, ce fapte trebuie să treacă cu vederea cei ce acceptă acest pact, am considera apelul normal, acceptabil. Demnitatea ne obligă însă să facem alegerea conştientizînd aspectul său ultimativ, de şantaj ordinar, obligînd pe cei ce vor răspunde pozitiv să-şi asume toate consecinţele fără a-şi susţine mai tîrziu… naivitatea.

Sînt foarte sceptic privind capacitatea opoziţiei politice şi civile de a refuza condiţiile acestui pact ruşinos. Ceea ce mi se pare însă posibil şi chiar necesar este să procedăm astfel încît să-i putem dovedi, mai tîrziu, nulitatea!

Iată motivele scepticismului meu:

- e foarte dificil de decis, în mod obiectiv şi responsabil care e calea mai bună de urmat: refuzul sau acceptarea condiţionată; vinovaţii au convins poporul român să-i acopere printr-o osmoză care face imposibilă lovirea căpuşei fără punerea în pericol a victimei sale.

- nu se întrezăreşte modul de manifestare practică a refuzului, pentru un om angrenat în activitatea socială (inginer, profesor, medic, etc.) ceea ce presupune o implicare intrinsecă şi inevitabilă.

- „ Abstinenţa socială” la care se autocondamnă contestatarul inflexibil (consecvent) presupune o fidelitate deosebită, o credinţă în anumite principii călăuzitoare ale existenţei (adevăr, dreptate, demnitate, libertate).

- lipseşte un cadru unitar, coerent, care să ajute o astfel de contestaţie să reziste solidar, în numele unui cod de principii adoptat şi apărat cu iubire.

- dificultatea rezistenţei în faţa presiunilor, ameninţărilor şi atacurilor dezlănţuite la care se pretează salariaţii terorii securisto-comuniste pentru a-şi salva pielea de riscul judecăţii.

- animozitatea, rea-voinţa şi agresivitatea intolerantă a populaţiei majoritare, efect al războiului propagandistic şi cauză a unei fireşti descurajări a celor ce ar fi vrut să intervină în interesul emancipării ei.

II

Ni se cere aşadar să renunţăm la acuzarea, urmărirea şi pedepsirea clicii care n-a pregetat să folosească exterminarea spirituală şi la nevoie fizică pentru a ne putea manevra. Amnezie sub 15 iunie 1990, înţelegere pentru ce va urma, păstrarea în rezervă a capitolelor: dreptate, justiţie, adevăr, demnitate, libertate, emancipare. Pînă cînd situaţia mafio-strategică va crea condiţii obiective de manifestare ( ştergerea urmelor, camuflarea vinovaţilor). Într-un cuvînt: realism!

Ni se oferă în schimb promisiunea demontării structurilor economice „comuniste” . Renunţînd la ideologie şi la doctrina economică învechită, EI vor conduce ţara spre făgaşul de normalitate de pe care au smuls-o acum 45 de ani… Vor deveni buni conducători capitalişti, fără nici-o dificultate (nici nu au la ce crez renunţa, nu l-au avut niciodată!).

Valorificîndu-şi reflexele de „întreprinzători” căpătate în timpul jafului protejat prin abuz de putere şi posibilităţile oferite de „reţeaua” gata constituită, îşi vor asuma rolul de pionieri ai privatizării! Şeful se transformă în patron, teroristul în apărător al ordinii, activistul în propagandist sindical, hoţului i se eliberează piaţa…

Regret tonul aparent răutăcios, dar nu pot accepta valabilitatea unei încercări de schimbare profundă, revoluţionară, atîta timp cît se manifestă o îngăduinţă…. paternală faţă de pretenţia compromişilor de a fi protagoniştii acestei schimbări…Continuitatea mentalităţilor retrograde şi inerţia de conservare a „aleşilor”, puternic susţinute de corul învingătorilor în alegeri, pun pretenţiile celor care au profitat de revoluţie într-o lumină penibilă…!

După folosire, masca electorală este aruncată la coş cu acea dezinvoltură caracteristică LOR. Desigur nemulţumiţi de rezultatul reprezentaţiei de pe 13-15 iunie, regizorii au pus la punct o scenă mult mai bine „lucrată tehnic”.

Se joacă scena înfrăţirii cu intelectualitatea responsabilă, constructivă, productivă, rezonabilă…

Acum se închide de-abia marea buclă, menită să redreseze trenul grav deraiat pe drumul „spre cele mai înalte culmi”, acum de-abia se reînnoadă firul rupt de accidentul revoluţionar, trecerea de la stalinismul dogmatic autodevorator la pragmatismul amoral al unei „căi proprii”.

Elocventă este în acest context orientarea guvernului „Roman-2” către cei pe care i-am considerat întotdeauna punctul slab, călcîiul lui Ahile al civilizaţiei româneşti: intelectualitatea tehnică!

La 27 decembrie am pătruns în studioul 4 al TVRL, citind un „Apel către intelectualitatea tehnică” în care scoteam în evidenţă acest fenomen nociv care a contribuit într-o măsură semnificativă la prelungirea regimului dictatorial. I-am rugat pe colegii mei ingineri să-şi răscumpere vinovăţia abordînd o nouă atitudine, implicîndu-se în procesul revoluţiei. Am scos în evidenţă poziţia cu totul aparte pe care inginerii o au – ca verigă de legătură între intelectualitate şi muncitorime, rugîndu-i să o folosească pentru a influenţa aproprierea dintre aceste două categorii de a căror unitate depinde soarta încercării de revoluţie.

În ciuda operaţiunilor „cosmetice” la care a fost supus (care m-au ajutat să intuiesc foarte devreme situaţia reală), mesajul prezentat pe 3 ianuarie, era încă inteligibil. El nu a fost însă şi stimulator…

Politehnistul Roman cunoştea perfect valoarea acestei cărţi de joc şi a folosit-o di plin în formarea noului guvern şi-n redactarea programului său.

Tehnicienii cuceririi şi menţinerii puterii întind mîna muncitorilor calificaţi politehnic, oferindu-le poziţia de tehnocraţie conducătoare.

Îţi vine să strigi „Să fie într-un ceas bun!”, dar ceva adînc te îngheaţă într-o angoasă, pe care cei ce nu se simt cuprinşi de vraja, tensiunea şi măreţia încercării speciei umane, nu o vor înţelege niciodată!

III

Iată-ne, aşadar, în faţa iminentei transformări a axei putere-masă (ca măsură a inerţiei majoritare) într-o „triplă alianţă”, prin atragerea „tehnicienilor”…

Am impresia că nu e sesizată importanţa acestui moment, implicaţiile sale. El poate marca scindarea intelectualităţii, cele două ramuri care o compun (credincioşii şi meseriaşii spiritului) putîndu-se trezi de părţi opuse ale liniei pe care revoluţia o trasează pe harta societăţii noastre.

Din partea LOR este o manevră logică, avantajoasă, necesară, o nouă valorificare a dereglărilor metabolice produse pînă acum, care sunt azi tot atîtea pîrghii de acţiune. De data aceasta vor putea profita de degenerarea imprimată prin educarea , sortarea şi promovarea cadrelor „tehnice”, de menţinerea lor în afara cîmpului de influenţe pe care îl exercită preocuparea intelectuală autentică, în afara atmosferei contaminante a căutării umane plenare.

Pentru a împiedica transformarea colaborării fireşti în procesul de refacere economică într-un pact politic degradant pentru specialiştii implicaţi, alăturaţi artificial unui cîmp retrograd de interese de putere, trebuie să-i ajutăm să înţeleagă situaţia, miza „jocului secund” prin clarificarea întregii structuri de mobiluri şi relaţii.

Dacă vom acorda acestei probleme interesul cuvenit, vom putea profita de prezenţa în rîndurile „corpului tehnic” a unui număr semnificativ de spirite de calitate, retrase din decenţă în spaţiul „ştiinţelor pozitive”, mai puţin infestat ideologic şi moral decît cel de-a dreptul toxic în care a trebuit să „funcţioneze” marginalizatul şi compromisul „umanist profesionist”.

Conştientizarea condiţionează solidaritatea apărătorilor valorilor spirituale în faţa atacului previzibil al unui pragmatism de foarte variate culori politice.

Ea presupune declanşarea unei campanii de limpezire, de ieşire din ceaţa protectoare pe care au folosit-o ca mijloc principal de apărare cei interesaţi în această perioadă să pareze atacurile adevărului.

Numai în urma clarificării intenţiilor, principiilor, credinţelor şi strategiei minorităţii contestatare s-ar putea anihila eficacitatea trucajelor, camuflajelor, diversiunilor la care se dedau nestingheriţi agenţii reacţiunii.

Departe de a sprijini consensul, rezerva noastră în a ne defini a avut efecte dezastruoase, făcînd posibilă şi chiar stimulînd neruşinarea cu care vinovaţii nedeconspiraţi sau neincriminaţi au contraatacat, plini de ură şi viclenie….

Nici măcar multidimensionalitatea revoluţiei – renaştere nu a fost scoasă bine în evidenţă pentru a se evita confuziile de raţionament, atitudine şi acţiune!

O încercare de separare a subsistemelor total degradate de aventurierii infractori „comunişti”, de a căror refacere este interesat apărătorul destinului naţiunii, distinge patru mari domenii:

1.Economic 3. Spiritual

2. Social 4. Moral justiţiar

Interesul mai accentuat pentru anumite dimensiuni a împiedicat opoziţia să acţioneze unitar (aspect obiectiv) şi coerent (defecţiune provocată de confuzie!).

O „reţetă” cu totul aproximativă ar arăta acest cîmp de interese urmărite preponderent:

Opoziţia politică legalizată – 1 şi 2, rareori 4.

Opoziţia intelectuală – 3, corelat cu 2.

Contestaţia tinerilor revoluţionari – 4, corelat cu 2.

Opoziţia difuză populară – 1, 2 şi uneori acut 4.

De cealaltă parte, liderii care deţin puterea sunt dispuşi (sau vor) să sprijine evoluţii înviorătoare pe direcţia:

Aparatul represiv – acceptă 1, e îngrijorat de 2, are alergie la 3 şi e ameninţat grav de 4.

Vechii ideologi – se resemnează la 1, sunt incriminaţi de 2, 3, 4.

Pionii compromişi – manifestă inerţie generală, explicabilă.

Am simţit necesitatea acestei intervenţii, deoarece simt tot mai clar că, indiferent de modul exact în care se va stabili echilibrul, spiritul va ieşi în pierdere iar dreptatea nu va fi reabilitată.

„Specialiştii” solidari cu condiţia lor umană, trebuie să facă mari eforturi pentru a-şi apăra dreptul la verticalitate şi înălţime existenţială.

Mai ales că nu e deloc sigur că eforturile alianţei ce se încheagă în acest moment vor fi încununate cu succes! Ei se vor lovi în curînd de exact acele caracteristici negative dobîndite de populaţie pe care nu s-au sfiit să le speculeze pentru a-şi menţine puterea: mediocritate, inerţie, intoleranţă, laşitate, amoralitate, lene, egoism…

Nu ştiu cu ce vor reuşi să echilibreze acest tip de conştiinţă majoritară, total nepotrivită pentru un efort constructiv, generos, solidar şi de calitate…

Vor trebui oare, tocmai tehnicienii remorcaţi să plătească oalele sparte, deşi fisurile sunt vechi şi au cu totul alţi autori?

În orice caz, în cazul în care criza economico-socială nu va putea fi evitată (ceea ce nici-un om responsabil nu-şi poate dori, dar nici-un om lucid nu poate exclude) peisajul care va urma prăbuşirii, va fi lipsit de acea sevă dătătoare de viaţă şi generatoare de miraculoase renaşteri pe care o reprezintă spiritul bine întreţinut!

Ar putea fi această posibilitate, măcar, un semnal de alarmă pentru cei care cred că se poate lua o vacanţă de la vocaţia spirituală a omului, că însuşi sensul existenţei sale poate fi convertit în valuta bunurilor materiale manipulate?

Sugerez conceperea unui ghid de orientare morală, la dispoziţia tehnicianului care vrea să-şi fructifice capacităţile constructive, fără a-şi trăda condiţia umană.

Ar putea fi…cele zece porunci…adoptate!

[ Textul nu a fost acceptat de ziarele opoziţiei, fiindu-i reproşată mărimea. De aceea am încercat să revin, cu versiunea de mai jos]

[Versiunea 3] – Intervenţie [text nepublicat]

I

Programul prezentat de domnul P. Roman cu ocazia instalării noului guvern pune opoziţia în faţa unei alegeri dificile: de a colabora sau nu cu actuala conducere ministerială. Perfect conştienţi că nu-şi pot permite un război deschis inteligenţei şi calificării superioare , fără a reintra în ciclul de autodistrugere pe care îl declanşează folosirea antiselecţiei, care i-a condus la actuala criză, EI încearcă să ne „cucerească”, propunîndu-ne azi…. colaborarea!

Cei care nu cunosc fiziologia camelionismului politic parazitar, pot fi surprinşi de această „cotitură”, de la registrul „populist”, în care s-a operat hipnotizarea maselor de alegători (conservaţi cu multă pricepere în starea de comă în care îi lăsase intoxicarea ideologică), la partitura „elevată” folosită pentru a face cu ochiul intelectualităţii.

Pe cine mai poate păcăli această nouă faţă? Poate doar cîţiva săraci cu duhul din tabăra majoritară, s-au simţit trădaţi de această întorsătură, intuind că Puterea se va debarasa de ei, fără milă, în cazul restructurării cîmpului de forţe, că singura continuitate pe care o urmăreşte este puterea în sine.

Cei vizaţi de cîntecul de sirenă al domnului Roman, au un aparat de descifrare suficient de evoluat pentru a nu le scăpa esenţa mesajului:

„Ori colaboraţi cu puterea şi atunci vom împărţi responsabilitatea (!!) dar şi profiturile ( bunăstare, putere, meritul eventualelor succese ) , ori vă opuneţi ei, cu consecinţele de rigoare (punerea la index, represalii, oprobriu public ce poate degenera … în linşaj, culpabilitate în cazul eşecului guvernării – ( „destabilizare”!), pierderea trenului afirmării şi a beneficiilor aferente!”.

Personal, sunt foarte sceptic privind capacitatea opoziţiei politice şi civile de a refuza condiţiile acestui pact imoral. Ceea ce mi se pare însă posibil şi chiar necesar, este să procedăm astfel încît să-i putem dovedi, mai tîrziu, nulitatea!

II

Ni se cere, aşadar, să renunţăm la acuzarea, urmărirea şi pedepsirea clicii care n-a pregetat să folosească exterminarea spirituală şi, la nevoie, fizică, pentru a ne putea manevra. Amnezie sub 15 iunie 1990, înţelegere pentru ce va urma, păstrarea în rezervă a capitolelor: dreptate, justiţie, adevăr, demnitate, libertate, emancipare, pînă cînd situaţia mafiostrategică va crea condiţii obiective de manifestare ( ştergerea urmelor, camuflarea vinovaţilor). Într-un cuvînt: „realism”!

Ni se oferă, în schimb, promisiunea demontării structurilor economice „comuniste” . Renunţînd la doctrina economică aberantă şi falimentară, EI vor conduce ţara spre făgaşul de normalitate de pe care au smuls-o…. acum 45 de ani… Vor deveni buni conducători capitalişti, fără nici-o dificultate! Nici nu au la ce crez renunţa, nu l-au avut niciodată!

Valorificîndu-şi reflexele de „întreprinzători” căpătate în timpul jafului protejat prin abuz de putere, posibilităţile oferite de „reţeaua” gata constituită, îşi vor asuma rolul de pionieri ai privatizării!...

Şeful se transformă în patron, teroristul în apărător al ordinii, activistul în propagandist sindical, hoţului i se eliberează piaţa…

Regret tonul aparent răutăcios, dar nu pot accepta valabilitatea unei încercări de schimbare profundă, revoluţionară, atîta timp cît se manifestă o îngăduinţă…. „părintească” faţă de pretenţia compromişilor de a fi protagoniştii acestei schimbări. Continuitatea mentalităţilor retrograde şi inerţia de conservare a „aleşilor”, puternic susţinute de corul învingătorilor în alegeri, pun pretenţiile revoluţionare ale celor care au profitat de ea într-o lumină penibilă! După folosire, masca electorală este aruncată la coş cu acea dezinvoltură caracteristică LOR. Desigur, nemulţumiţi de rezultatul reprezentaţiei de pe 13-15 iunie, regizorii au pus la punct o scenă mult mai „tehnică”.

Se joacă scena înfrăţirii cu intelectualitatea „responsabilă”, constructivă, productivă, rezonabilă…

Elocvent este, în acest context, orientarea guvernului „Roman-2” către cei pe care i-am considerat întotdeauna punctul slab, „călcîiul lui Ahile” al civilizaţiei româneşti: intelectualitatea tehnică!

Încă din faza „ dictaturii”, strategii comunişti au reuşit să exploateze posibilităţile oferite de acest straniu hibrid care e „intelectualul tehnic”: eficienţă productivă de tip superior, răspunzînd cerinţelor actuale ale societăţii profilate pe exploatarea activităţilor cerebrale şi atrofierea dimensiuilor personalităţii, care produc „criza de nesupunere” a intelectualului de tip „umanist” faţă de deciziile puterii….

Politehnistul Roman cunoştea perfect valoarea acestei cărţi de joc şi a folosit-o din plin în formarea noului guvern şi redactarea programului său. „Tehnicienii” cuceririi şi menţinerii puterii (mulţi dintre ei cu studii şi perfecţionări în străinătate, pe vremea „sinistrei dictaturi”) întind mîna muncitorilor calificaţi politehnic, oferindu-le poziţia de tehnocraţie conducătoare.

Îţi vine să strigi: „să fie într-un ceas bun!”. Dar ceva adînc te îngheaţă într-o nelinişte pe care, cei ce nu se simt cuprinşi de vraja şi tensiunea şi măreţia încercării speciei umane, nu o vor înţelege niciodată!

Atenţie, bravi urmaşi ai meşterului Manole, profesionişti ai profesiei, ce jertfă de suflet şi sînge acceptaţi să ascundă la temelia zidirii voastre, EI, ce vă cheamă în ajutor, în numele poporului român!

III

Iată-ne, aşadar, în faţa iminentei transformări a axei Putere-masă (ca măsură a inerţiei majoritare) într-o „triplă alianţă”, prin atragerea „tehnicienilor”…

Am impresia că nu e sesizată importanţa acestui moment, implicaţiile sale. El poate marca scindarea intelectualităţii, cele două ramuri care o compun („credincioşii” şi „meseriaşii” spiritului) putîndu-se trezi de părţi opuse ale liniei pe care revoluţia o trasează pe harta societăţii noastre.

Din partea LOR este o manevră logică, avantajoasă, necesară, o nouă valorificare a dereglărilor metabolice produse pînă acum, care sunt azi tot atîtea pîrghii de acţiune. De data aceasta , EI vor putea profita de degenerarea obţinută prin educarea , sortarea şi promovarea cadrelor „tehnice”, de menţinerea lor în afara cîmpului de influenţe pe care îl exercită preocuparea intelectuală autentică, în afara atmosferei contaminante a căutării umaniste plenare.

Pentru a împiedica transformarea colaborării fireşti în procesul de refacere economică, într-un pact politic degradant pentru specialiştii implicaţi, alăturaţi artificial unui cîmp retrograd de interese de putere, ei ar trebui ajutaţi să înţeleagă situaţia, miza „jocului secund”, prin clarificarea întregii structuri de mobiluri şi relaţii.

Dacă s-ar acorda acestei probleme interesul cuvenit, s-ar putea profita benefic de prezenţa în rîndurile „corpului tehnic” a unui număr semnificativ de spirite de calitate, retrase, din decenţă în spaţiul „ştiinţelor pozitive”, mai puţin infestat ideologic şi moral, decît cel de-a dreptul toxic în care a trebuit să „funcţioneze” marginalizatul, expusul şi compromisul „umanist profesionist”.

Această conştientizarea ar avea ca efect solidaritatea APĂRĂTORILOR SPIRITULUI în faţa atacului previzibil al unui PRAGMATISM, care se întrezăreşte a fi îmbrăţişat de foarte variate „culori” politice partidiste. Această conştientizare presupune declanşarea unei campanii de limpezire, de ieşire din ceaţa protectoare pe care au folosit-o, ca mijloc principal de diversiune, cei interesaţi, în această perioadă, să pareze atacurile adevărului şi demnităţii spiritualităţii angajate deschis pe calea realei emancipări.

Numai în urma clarificării principiilor, intenţiilor, credinţelor şi strategiei minorităţii contestatare s-ar putea anihila eficacitatea trucajelor, camuflajelor, diversiunilor la care s-au dedat, nestingheriţi, agenţii reacţiunii.

Departe de a sprijini „consensul”, rezerva în definirea poziţiei intelectualităţii „tehnice” a avut efecte dezastruoase, făcînd posibilă, şi chiar stimulînd, neruşinarea cu care vinovaţii dezastrului economic al ţării, nedeconspiraţi , neincriminaţi, au contraatacat, plini de ură şi viclenie!

Nici măcar multidimensionalitatea REVOLUŢIEI – RENAŞTERE nu a fost bine scoasă în evidenţă, pentru a se evita confuziile de raţionament, atitudine, opţiune şi, în funcţie de ele, de acţiune conştientă!

Interesul mai accentuat pentru anumite domenii şi dimensiuni ale activităţii umane, a împiedicat atît organele puterii provizorii şi formaţia politică eterogenă pe care s-au sprijinit (CPUN, guvern, FSN), cît şi opoziţia, să acţioneze unitar (aspect obiectiv) şi coerent (defecţiune provocată de confuzie!).

IV

O încercare de separare a subsistemelor, total degradate de aventurierii şi infractorii „comunişti”, subsisteme de a căror refacere este interesat APĂRĂTORUL DESTINULUI NAŢIUNII ROMÂNE, relevă patru mari domenii vitale:

1.Economic 2. Social 3. Spiritual 4. Moral- justiţiar

Un test (simplificator ca orice test) ar indica acest „cîmp de interes”, urmărit cu predilecţie de diversele forţe ale societăţii româneşti actuale:

a) FSN şi organele puterii majoritare: 1. (incoerent) 2. (discriminator) 3. (dogmatic) 4. (complicitar)

b) Opoziţia politică legalizată: 1.(diversificată) 2. (dispersat, imprecis) 3. (inconsistent) 4. (partizan, inconsecvent)

c) Opoziţia intelectuală: 1. (nesemnificativă) 2. (substanţă, teoretic) 3. (preponderentă) 4. (ineficace)

d) Tineretul contestatar, revoluţionar: 1. (confuz) 2. (romantic-generos) 3. (deschidere) 4. (predominantă, intransigentă)

e) Opoziţia „populară” 1. şi 2. (predominant, segmentată profesional) 3. (dezinteres, labilitate susceptibilă manipulării) 4. (confuză, în general; acut – concretă, la „persoană”; discernămînt deficitar, manevrabil)

Raportările pot continua pînă la….individul-cetăţean, dar ni se par mai semnificative raportările unor alte categorii de interes. Spre semnificativă exemplificare:

/ Aparatul represiv: acceptă 1; este îngrijorat de 2; are alergie la 3; grav ameninţat de 4

/Vechii ideologi: se resemnează la 1; încriminaţi de complicitate la genocidul spiritual, contraatacă perfid adversarii, oferindu-şi „serviciile” la 2, 3, 4.

/Pionii compromişi – manifestă discreţie (?!) şi prudenţă explicabilă.

Am simţit necesitatea acestei intervenţii, deoarece simt tot mai clar că, indiferent de modul exact în care se va stabili echilibrul, spiritul va ieşi în pierdere iar dreptatea nu va fi reabilitată.

„Specialiştii” solidari cu condiţia lor umană, trebuie să facă mari eforturi pentru a-şi apăra dreptul la verticalitate şi înălţime existenţială.

Mai ales că nu e deloc sigur că eforturile „alianţei” ce se încheagă în acest moment, vor fi încununate cu succes! Ei se vor lovi în curînd de exact acele reacţii negative dobîndite de populaţie, pe care nu s-au sfiit să le speculeze pentru a-şi „legitima” puterea: intoleranţa, mediocritatea, inerţia, laşitatea, lenea, ignoranţa, egoismul, imoralitatea, abuzul…

Nu ştim cu ce vor reuşi să echilibreze acest tip de „conştiinţă majoritară”, total nepotrivită pentru un efort constructiv, generos, solidar şi de calitate…Vor trebui oare, tocmai tehnicienii remorcaţi să plătească oalele sparte, deşi fisurile sunt vechi şi au cu totul alţi autori?

În orice caz, în situaţia în care criza economico-socială nu va putea fi evitată (ceea ce nici un om responsabil nu-şi poate dori, dar nici un om lucid nu poate exclude), peisajul care va urma prăbuşirii va fi lipsit de acea sevă dătătoare de viaţă şi generatoare de miraculoase renaşteri pe care o reprezintă spiritul bine întreţinut!

Ar putea fi această posibilitate, măcar, un semnal de alarmă pentru cei care cred că se poate lua o „vacanţă” de la vocaţia spirituală a omului, că însuşi sensul existenţei sale poate fi convertit în valuta bunurilor materiale manipulate?

Sugerez conceperea unui ghid de orientare morală, la dispoziţia tehnicianului care vrea să-şi fructifice capacităţile constructive, fără a-şi trăda condiţia umană.

Ar putea fi…cele zece porunci…adoptate!

Ing. electronist, prof. matematică

IOAN ROŞCA

[ Nici această versiune nu a putut fi publicată în vara anului 1990…]

30 iunie

[Scrisoare deschisă ] LOR [ciorna]

Nu se poate să nu fiţi curioşi ce simte şi gîndeşte unul dintre cei care vă contestă radical.

Trebuie să înţelegeţi că acela care consideră că prezenţa voastră la cîrma ţării e o enormă nenorocire pentru destinul ei, că purtaţi pe umeri vinovăţii peste care nu se poate trece fără a compromite fatal demnitatea acestui neam, nu poate reacţiona în termenii opoziţiei clasice.

Eu nu fac opoziţie, ci vă contest total şi de aceea, atitudinea mea poate apare ca radicală.

Democraţia impune restricţii individului dornic de a-şi apăra adevărul, obligîndu-l să ţină cont de ceilalţi. Nefiind vorba de o problemă personală, am încercat să atrag atenţia asupra pericolului farsei care cred că li se joacă. Apărîndu-mi punctul de vedere cu ajutorul cuvîntului, fără a mă angrena în organizarea de acţiuni violente, nu pot fi acuzat de extremism, chiar dacă poziţia mea pe scara opiniilor e extremă!

Am crezut că e o obligaţie să atenţionez asupra manipulării frauduloase la care sunt (cred eu) expuşi concetăţenii mei.

Acum , după ce am aflat hotărîrea fermă a majorităţii de a vă da credit şi ura intolerantă pentru părerile şi persoanele celor ce vă contestă, situaţia s-a schimbat.

Nu mi se pare corect să insist a convinge pe aceşti oameni (responsabili) în contra hotărîrii lor! Chiar dacă e înspre propriul lor bine, continuarea insistenţelor mele este stupidă, ineficace, neavenită.

Pe de altă parte, ultimele evenimente mi-au întărit părerile privind reţeaua puterii şi hotărîrea de a nu colabora cu ea, de a nu face nici un compromis care să mă compromită faţă de mine însumi şi cei pe care îi stimez.

În această situaţie , sper să fiţi de acord că nu pot fi obligat la „dragoste cu sila” şi nici la prizonierat în această ţară. Pentru a nu mă face vinovat de delictul nerespectării legilor şi autorităţilor pe care nu le recunosc, pentru a nu îngreuna procesul de conlucrare în care ţara ar urma să se angreneze, este corect şi democratic să o părăsesc.

Vă ceţi dovedi înţelegerea faţă de dreptul elementar al omului de a trăi conform convingerilor sale fără a deranja pe alţii, sprijinindu-mi cererea de azil politic faţă de statul spre care doresc să mă îndrept.