Observatie : In aceasta parte, observatiile directe sint completate cu informatii la care am avut acces. Povestirea alterneaza cu analiza. Rezultatul e o incursiune personala. In nici un caz o sinteza, prea multe lucruri importante mi-au scapat. Am considerat necesara o introducere privind postura intelectualilor in revolutie, pentru ca sa se poata intelege (de catre cei ce nu au participat la evenimente) raportul dintre ei si manifestatia din Piata Universitatii.

Comunismul a supus intelectualitatea romana la o presiune deformatoare constanta. Nu e aici locul unui rezumat al metodelor folosite pentru "domesticirea" acestei "paturi" stinjenitoare, obstacol potential in calea procesului de indobitocire, de supunere oarba, de care dictatura a avut nevoie. Nu ma voi lansa nici in consideratii privind mecanismele colaborationismului sau ale rezistentei. Sau in judecati de valoare privind solutia compromisului : "pentru a-ti putea face macar bine meseria", sau a autocondamnarii la anonimat si inactivitate, prin refuzul oricarui gest de supunere. Tragica..."alegere", inmormintind o generatie de intelectuali... S-a scris si se va mai scrie mult pe aceasata tema,, un subiect obsedant in istoria critica a culturii noastre.

Eu ma voi rezuma la a semnala situatia creata de Revolutie (revolta, rascoala, etc).

In sfirsit eliberati de sita cenzurii si de gheara fricii de represiune sau de marginalizare, intelectualii romani au fost obligati brusc sa se defineasca. Din nefericire pentru lentoarea prudenta pe care o capatasera, trebuiau sa ia o decizie foarte rapida. Pentru ca, o data cu eliberarea cuvintului, disparea si justificarea tacerii ! Nu mai puteai sustine ca te feresti de confruntare, sau chiar colaborezi cu Tovarasii, din iubire fata de activitatea ta profesionala, care trebuie protejata de loviturile care ti s-ar aplica, in caz ca indraznesti sa-i infrunti. Nu mai puteai sa te ascunzi in ambiguitatea tacerii. Nu o mai puteai motiva. Venise momentul de a-ti afirma pozitia, de a iesi de sub camuflaj : anticomunist ascuns pina atunci in tacere sau chiar aparent colaborationism, sau adept convins al lui "Nu ma bag !", sau adevarat colaborationist - solidar cu Reteaua, cu ordinea lucrurilor pe care a instalat-o, cu valorile pe care le-a promovat.

Obligatia unei precizari, era mai imperioasa pentru intelectualii cunoscuti public, pentru "personalitati". Pe de o parte, datorita efectului asupra opiniei publice - foarte (poate chiar prea...) sensibila la parerea si exemplul "celor mai..." : "Ai vazut ca si X spune ca...", "Daca si Y a trecut de partea lor inseamna ca...", "Uita-te de exemplu la Z...", responsabilitatea lor era enorma. Pe de alta parte, "personalitatile" trebuisera sa plateasca un anume tribut (o cuvintare nedorita, o recitare umilitoare, o tacere vinovata, un paragraf suparator eliminat si un altul introdus in sila etc) pentru dreptul de a ramine in pozitiile lor, sau de a se mai adresa publicului. (directori de..., cercetatori la..., redactori la..., autori a..., etc). Cei care o facusera ca un dureros compromis, in numele conservarii unor germeni de calitate si cultura, erau acum obligati la clarificari, mai curind decit colegii lor, care se dadusera la fund, neputind accepta conditiile impuse de Tovarasi.

La inceput (decembrie, ianuarie) a batut un vint favorabil acestor luari de pozitie clarificatoare. Entuziasmul enorm in fata eliberarii neasteptate, impresia ca nu mai exista nici un pericol, au determinat o descarcare in lant : una dupa alta, "personalitatile" se exprimau public, declarindu-si ura fata de comunism, adeziunea la revolutie, bucuria libertatii, speranta unei epoci efervescente, a unei renasteri morale, sociale si spirituale. S-au ingramadit spre televiziune si presa : unii sinceri, inundati de fericire si bune intentii, simtind o nevoie imperioasa de a se scutura de noroiul acumulat sub comunism, altii dorind sa-si salveze pozitiile, printr-o calculata reconvertire. O inflatie de declaratii de lepadare de comunism, sub atenta orchestrare a celor ce controlau televiziunea, a banalizat subiectul, transformindu-l intr-o procesiune indigesta.

Mi-aduc aminte de gestul formidabil al lui Victor Rebenciuc, care si-a incheiat mesajul la televiziune (in decembrie 1989), punind pe masa un sul de hirtie igienica : "Pentru acei care au cintat ode vechiului regim si vin acum sa-si arate adeziunea la revolutie, sa se stearga la gura la sfirsit... !". Acest gest avea sa-l coste pe marele nostru actor antipatia aproape generala : a publicului care adora spectacolul reconfortant al convertirilor, si al colegilor ce aveau nevoie de acea hirtie... La Piatra Neamt, furia fata de gestul lui Rebenciuc era aproape generala. Oamenii se simteau jigniti, desi nu erau vizati in mod direct... (?!)

Cit despre cei vizati, va voi descrie doar ce mi-a fost dat sa aud pe 30 ianuarie 1990, cind am plecat cu niste prieteni la Bucuresti pentru a-i oferi domnului Rebenciuc o oarecare protectie. Era cautat in acele zile de grupuri inarmate cu pari, pentru ceea ce spusese in interviul pe care televiziunea, aflindu-l in multimea care protesta la poarta ei, i-l luase in dimineata de 28 ianuarie : ca manifestatia e prezentata tendentios, ca nu e nici un golan acolo, ci oameni ingrijorati de deraierea democratiei. Domnul Rebenciuc recidiva asadar in declaratii neconvenabile si facea chiar un pacat capital : se implica direct in confruntare. O astfel de atitudine din partea intelectualilor trebuia cu orice pret descurajata ! Pentru a da un exemplu amenintator, s-au organizat asadar echipe de "muncitori", care au trecut prin sita Teatrul National in cautarea celui care... se demascase. Cind am ajuns la Teatrul National, actorii se aflau intr-o repetitie. Rebenciuc nu era acolo. La iesire am oprit citiva pentru a ii intreba despre el si a le cere concursul pentru protejarea lui. Raspunsul merita consemnarea : "De ce sa-l protejam, are ce merita daca isi baga nasul unde nu-i fierbe oala !" ; "Cine l-a pus sa se cufunde in mocirla politica si sa ne compromita meseria. Ce-a cautat in manifestatia de la Televiziune ?". La marturisirea mea, ca "iesirile" lui Rebenciuc ma entuziasmasera si imi pareau salutare pentru onoarea profesiei, dialogul s-a racit complet. Am renuntat atunci la dimensiunea politica si am facut un apel la apararea vietii colegului Rebenciuc, indiferent de pozitia sa politica Spre consternarea mea, colegii (aceia) ai domnului Rebenciuc nu erau dispusi nici la acest lucru...

Intimplarea de mai sus e si un semn pentru schimbarea care a inceput sa se produca in lunile ianuarie- februarie 1990 : etapa anticomunismului festiv se stingea. Tot mai multi incepusera sa perceapa o realitate ingrijoratoare in spatele decorului de diversiune cu care puterea isi protejase activitatile, in faza critica. Incepusera sa se intrezareasca gratiile in "Generoasa fundatie", sa se simta din nou prezenta Retelei, o data cu risipirea aburilor betiei din decembrie.

Multi dintre cei la usile carora batusem in luna ianuarie, pentru a le semnala realitatea camuflata si a-i determina la implicare in lupta politica, pentru a ne cuceri cu adevarat libertatea, incepeau sa se trezeasca. Nu-mi mai raspundeau (asa cum o facusera cu dezamagitoare constanta) ca " Dumnezeu e cu noi si-si va duce la capat minunea !", nici ca "Avem datorii prea mari pentru refacerea culturii, ca sa ne putem permite sa ne bagam in politica, o vor face cei interesati ", nici ca "Nu inteleg de ce sinteti atit de agitat si alarmist, sa-i lasam pe noii conducatori sa demonstreze ce pot, vom reactiona dupa aceea", nici ca "N-am timp pentru aventuri !". Incepusera sa inteleaga ca o retea represiva ca aceea care ne incorsetase pe noi, nu dispare ca prin farmec, nu se converteste spre binefacere si ca evadarea din ghearele ei cere implicare, dirzenie, luciditate, curaj si sacrificiu.

Li se cerea sa decida din nou : se reduc la un anticomunism declarativ, generic, sau se implica in lupta cu ariegarda comunista, isi asuma un anticomunism combativ. De data aceasta alegerea era mai putin placuta, mai putin comoda ca in decembrie. Avea implicatii efective, cerea probabil timp si energie, presupunea asumare de riscuri, presupunea infruntarea unor inamici si nu numai emiterea de declaratii. Dar in acelasi timp, era o minunata ocazie de a demonstra sinceritatea si adincimea declaratiilor anticomuniste. Iesirea din dezbaterea de opereta catre ciocnirea reala, crea un filtru de separare a tipurilor de "anticomunism".

In cele ce urmeaza am operat o esalonare (desigur relativa) a gradului de asumare a cauzei anticomuniste : mai intii - sa refuzi colaborarea cu puterea, apoi - sa-i denunti public abuzurile si in sfirsit - sa te implici in organizarea rezistentei impotriva ei. Am reperat deci urmatoarele "categorii" de implicare in manifestatie:

Combinau discursul anticomunist (si uneori chiar o anume "dizidenta" trecuta) cu colaborarea cu regimul neocomunist. La inceput, numarul lor a fost mai mare, probabil fiind ametiti de bucurie sau pacaliti de travestiul Tovarasilor. Majoritatea celor prinsi in mreje, si folositi propagandistic de puterea "emanata" au denuntat dupa un timp realitatea si au trecut in opozitie (contestatie). Exemplar pentru cit au fost de lunatici si decorativi acesti "musafiri vremelnici " ai puterii, nicicind ajunsi in centrul ei real, este faptul ca nu pot sa ne spuna mai nimic despre functionarea Retelei, pe care nu au observat-o, desi au locuit un timp in mijlocul ei...! Citiva au intirziat nepermis de mult in compromitatoarea companie a Tovarasilor Activisti, acceptind participarea la o administratie de suprafata, care camufla activitatea de subsol a Tovarasilor Securisti. Prestatia unor Dinescu, Caramitru, Plesu, ca sa nu mai vorbim de alde Razvan Teodorescu a fost dezolanta. E de presupus ca justificarea unora e cea clasica : sa se plaseze inauntrul puterii, pentru a face cit mai mult bine, pentru a tine piept eficace clicii periculoase etc. Eu cred ca putem consemna esecul acestei strategii, folosite de 50 de ani cu rezultate penibile. Strategie devenita anacronica dupa descatusarea din Decembrie.

Asadar nu aprob teoriile care sustin ca opozantii au gresit parasind FSN-ul si CPUN-ul, lasind puterea mai libera in manevre. E o pierdere nesemnificativa (vezi efectul nul al celor ce au ramas...) Dimpotriva, cred ca girul pe care l-au dat actiunilor puterii, in momente cheie, a avut o nefasta greutate. Si in orice caz, nu vad cum se pot simti in largul lor, cei care au cochetat pudic cu puterea, in timp ce aceasta reprima miscarile de protest ale strazii, sufoca opozitia si proceda la Restauratie... Nu voi putea uita pozitia de marioneta a domnului Caramitru. Sau iesirile grotesti si iresponsabile ale domnului Dinescu in CPUN (pe cei din Piata Universitatii ii dorea stropiti cu furtunele cu apa...). Sau "valoroasa" contributie a doamnei Mariana Celac, autoarea propunerii nocive ca sa se ceara 100 000 de semnaturi pentru o candidatura la presedintie. Sau surpinzatoarea "amorala de interval" a domnului Plesu... Nu voi putea uita mai ales tacerea incredibila a "opozantilor de catifea", in sedintele televizate ale FSN-ului si CPUN-ului, cind s-au aratat incapabili de reactie viguroasa in fata enormitatilor debitate de agentii puterii. Pareau a avea tot timpul un calus in gura, acesti "barzi ai dizidentei"... Tacerea lor discreta sau protestul anemic, atunci cind reprezentantii detinutilor politici erau jigniti in sedinta televizata, sau cind mitingurile noastre erau denuntate si se cerea interzicerea lor si reinstaurarea "ordinei publice ", nu au fost de loc argumente ca alaturarea cu Tovarasii permite mai bine contracararea lor...

Nu ma mir ca si azi au mai ramas intelectuali de valoare in caruta puterii (Buzura, Sorescu, Botez, etc). Si ma astept ca unii dintre ei sa creada sau sa sustina inca teoria "compromisului constructiv". Pe care insa nu am nici un motiv sa o respect : nici logic, nici pragmatic, nici moral.

Foarte multi intelectuali, fara a colabora sau gira in nici un fel garnitura neocomunista si declarindu-si in intimitate antipatia fata de ea, nu au facut nici un gest public pentru a o denunta sau infrunta. Motivatia declarata (sincera sau convenabila) a acestei discretii era : jena de ridicol si repulsia fata de demagogia politica, modestia si bunul simt, scepticismul fata de efectul declaratiilor sfidatoare, confuzia care impiedica separarea griului de neghina ("Pe cine sa sustii in ameteala asta ?"). Motivatii mai putin trimbitate : interesul, prudenta, frica.

Nu voi face aici o lista de taceri. Sau un proces al tacerii. E o optiune individuala, si intr-o lume libera e important ca nimeni sa nu fie fortat la "participare in numele cauzei". Ne-au ajuns revolutionarii de profesie. Consider asadar dreptul de a nu te implica un drept indiscutabil.

Asta insa nu ma poate opri sa consemnez si sa regret efectul negativ al acestor retineri, care au slabit rindurile rezistentei. Cei care n-au venit, trebuie sa stie ca in lipsa lor s-a ajuns la un raport de forte cu puterea, catastrofal, si la degradarea organismelor opozitiei. Acest fenomen m-a facut sa alerg atit, in acea perioada, dupa personalitati ramase in rezerva si sa le instig la implicare, prin declaratii sau fapte. Pentru a nu mari (inutil) numarul celor pe care rindurile acestea ii vor irita, nu voi insirui refuzurile de care m-am ciocnit (de obicei) sau dimpotriva a entuziasmelor cu care mi s-a raspuns (mai rar). Cu titlu de exemple doar, mentionez:

* Lungul sir de intrevederi pe care l-am solicitat in ianuarie domnilor Victor Rebenciuc si Ovidiu Iuliu Moldovan (printre altii), doi actori pentru care aveam (si am) o deosebita consideratie. Intilniri in care am pledat pentru implicare politica publica, citindu-le chiar un apel solemn in acest sens. Fiind primit cu caldura,dar cu foarte multe rezerve. Atunci am inteles ca pentru unii intelectuali, ce asteptasera indelung un climat spiritual normal, venise ocazia de a-si implini in sfirsit talentul. Si nu voiau sa o rateze, sa o amine, coborindu-se in mocirla bataliei politice. Pofta de creatie, chemare irezistibila spre rafinament sau performanta, egoism rafinat...? Orbirea de a crede ca am putea reusi altfel decit impreuna, ca lasind Tovarasii la putere, societatea romaneasca se va putea insanatosi. Retinere manifestata tocmai cind era momentul coboririi de pe scena, pentru a ajuta eliberarea si emanciparea spectatorilor, in lipsa carora Marile Prestatii intelectuale urmau a se rezema pe vid... Mi-aduc aminte de efectul pateticului meu apel, care se termina astfel : " Toti asteapta... Sa vina de undeva dreptatea, adevarul si libertatea si sa se instaleze in sinul societatii noastre. Sint ferm decisi sa-si conserve neutralitatea politica... o ingrozitoare naivitate. Asteptati sa consumati fructele revolutiei ? Pofticosilor ! Luptati mai intii pentru sansa reusitei ei, atit de indoielnica in aceste zile in care retragerea voastra "elevata" lasa mina libera vechii garnituri de teroare si aventurierilor debusolati !". La auzul acelui "Pofticosilor !", domnul Rebenciuc a avut o accentuata tresarire. Imediat dupa aceea, m-a condus la GDS, proaspat infiintat, unde dupa parerea lui, se stringeau intelectualii dispusi la politica anticomunista activa. Ulterior, aveam sa constat ca dumnealui era de fapt mai dispus la implicare decit multi dintre membrii acestui grup, aveam sa-i admir citeva gesturi de mare demnitate. Cit priveste pe domnul Ovidiu Iuliu Moldovan, reactia rezervata a domniei sale, care a rezistat tuturor instigarilor spre activism politic, m-a deceptionat. Venisem catre el plin de speranta, nu numai din stima si dintr-un fel de instinct, ci si datorita unei replici pe care mi-o daduse cu ocazia unui turneu la Piatra Neamt, in plin regim comunist. Il atacasem dupa piesa si i-am cerut sa-mi confirme impresia ca e oripilat de miselia care ne inconjoara. Imi raspunsese scurt privindu-ma cu intensitate : "Sintem mai multi !". Eram deci sigur ca, acum, acea potentiala revolta se va manifesta explicit. Din pacate m-am inselat...

* Apelul pe care l-am semnalat mai sus ("Interventie") si pe care l-am inminat spre studiu, la inceputul lui ianuarie, domnilor Plesu, Dan Petrescu, Paler, etc. El continea o analiza privind perfidia puterii si necesitatea unei reactii ferme a intelectualilor, a caror implicare temporara in politica imi parea singura solutie la "vidul de putere" in numele caruia manipula puterea. Am primit raspunsuri a caror mentionare nu cred ca ar face azi placere domnilor respectivi. Era o atmosfera festivista paralizanta. Cind am transmis (in jur de 7 ianuarie 1990) acelasi material "instigator" domnului Neculai Constantin Munteanu, de la Europa Libera, venit in Bucuresti dupa o indelungata interdictie, sa faca o baie in libertatea noastra, am fost tratat cu raceala, aproape cu suspiciune. Degeaba am implorat sa se transmita semnalul meu de alarama. Ma considerau pesemne nebun.

* Articolul privind strategia comunistilor de asmutire a populatiei impotriva intelectualilor, pe care l-am inminat publicatiilor 22 si Romania Libera pe 27 ianuarie si care a fost considerat desuet... cu o zi inainte de declansarea razboiului anti-intelectual. E drept ca domnul Bacanu, fidel traditiei senzationaliste a ziaristicii, era cu totul acaparat in acea zi cu "bombele" (dezumflate as spune eu...) care explodau in "procesul celor vinovati de represiune" (micul grup al acarilor Paun, pe care comunistii ii foloseau pentru linistirea spiritelor, si care urmau a fi eliberati nu mult dupa aceea...).

* Raspunsurile pe care le-am primit in urma interventiilor mele intempestive in sedintele Grupului pentru Dialog Social... De exemplu (16 februarie), la cererile mele ca GDS-ul sa se implice in lupta politica, sa sustina oficial manifestatia din Piata Victoriei si revendicarile militarilor, sau sa se puna in fruntea unui organsim apolitic de rezistenta impotriva falsificarilor (a unei... aliante civice ) mi s-a raspuns de trei ori nu. Nu se incadra in statutul grupului...

* Tentativa (inceputul lui februarie) de a constitui un partid de expresie intelectuala ("Alternativa '90") cu manadat strict interimar : de a face mai usor auzita in CPUN vocea manifestantilor impotriva Restauratiei comuniste si a manevrelor FSN. Ne-am ciocnit atunci de un obstacol redutabil : tinerii care iesisera in strada sa denunte puterea, nu vroiau... sa faca politica. Chiar daca am propus neparticiparea in alegeri si desfiintarea partidului in urma lor, tinerii tot nu voiau "sa se minjeasca". Cereau aproape toti ca mai intii sa-i vada intrind in acest partid de contestatie, pe Liiceanu, Andreescu, Tanase, Paler, Blandiana, Sora, etc. Numai dupa aceea credeau ca nu e vorba de o manevra degradanta, de o eroare. Am facut deci (grupul care a incercat fara succes sa stringa cele 256 de semnaturi inainte de expirarea termenului intrarii noilor partide in CPUN ) o sustinuta campanie de convingere a celor de la GDS, aratindu-le ca fara ei nu putem porni. Nu s-a inscris nici unul. Ne-au dat doar "asistenta tehnica". Au prilejuit mesele rotunde cu liderii asociatiilor ce protestau in strada (mii de persoane, mai multe asociatii studentesti). Dar sfaturile docte ( ale domnului Alin Teodorescu de exemplu), neinsotite de implicare, nu au condus la nimic : dupa o saptamina de zbucium, consemnam esecul acelei incercari. Si facusem ceva eforturi... Eu de exemplu, am batut si orasul universitar Iasi, incercind sa valorific atu-ul studentiei mele, simpatiei si increderii pe care o speram de la fostii colegi si profesori. Simpatie am gasit. Disponibilitate pentru partide politice nu. Toti intrebau cine s-a mai inscris. Nici unul dintre cei pe care i-am "ispitit" nu au putut semna pentru constituirea acelui partid al constiintei civice. A ramas sa se mai gindeasca. Chiar daca unii aveau experiente clarificatoare in privinta nocivitatii comunismului (marele istoric Zub bunaoara, care m-a primit cu multa simpatie, dar nu era nici el disponibil pentru politica).

* Raspunsul negativ pe care l-am primit din partea unor personalitati pe care le-am invitat sa ia cuvintul la balconul din Piata Universitatii. In perioada 6-19 mai, micul nostru grup a facut o sustinuta campanie pentru a aduce in balcon personalitati apreciate si cerute insistent de Piata (nu neaparat si de liderii ei...). Am organizat in fiecare seara o "ora a invitatilor", in care scop treceam prin etapele : telefoane date in timpul zilei persoanelor respective, asteptarea lor sub zidul universitatii, trecerea lor de "barajele" din drumul catre balcon si protejarea lor de reactiile uneori vexante ale unor organizatori, organizarea prezentarii lor la iesirea "in arena". Convorbirile telefonice pe care le-am avut in acea perioada, au constituit pentru noi un izvor de observare, meditatie si ingrijorare. Nu ne refuza raspicat nimeni. Cei interpelati isi declarau simpatia fata de manifestatie. Dar cele mai variate motive erau invocate pentru imposibilitatea de lua cuvintul in balcon : orare incarcate (domnul Mircea Danieluc avea de exemplu filmari, domnul Ovidiu Iuliu Moldovan - repetitii ), pudori (ca a domnului Paler), nedumeriri (ca ale domnului Dinescu, ramas "nelamurit", in ciuda unei foarte lungi conversatii). Chiar si dintre cei care in final au venit, unii au trebuit lamuriti indelung : li se parea penibil, sau nepotrivit sau inoportun, sa se afiseze in acel balcon. Cu marea actrita Leopoldina Balanuta de exemplu (care pina la urma a venit si a vorbit tulburator), dialogul-apel a durat citeva ore. Observatie : Aceste remarci se refera doar la acei intelectuali pe care i-am invitat explicit si s-au recuzat. Au fost multi care au raspuns cu entuziasm : Gabriela Negreanu, Mariana Marin, C. Buzinski, Florin Iaru etc. In mod evident pentru acestia, invitatia nu reprezenta decit o ocazie suplimentara pentru un gest public pe care doreau deja sa il faca. Ei s-au adaugat lungii liste a celor ce au reusit singuri sa ajunga la microfon (nu era chiar asa usor...). Dar despre aceasta categorie va fi vorba in cele ce urmeaza.

(va urma)