Pe drumul de la Timisoara la Bucuresti, am compus o scrisoare deschisa catre Ion Iliescu. E o marturisire penibila, dar reflecta starea mea de exaltare si, poate, nu numai a mea... Iata ce ii scriam, printre altele :

Am incercat pentru prima data sa-mi imaginez cum trebuie sa arate lumea vazuta cu ochii unui om care a avut un drum de viata ca a dumitale... Si mi-am dat seama ca unghiul din care ai privit viata noastra comuna e atit de diferit de al meu, ca atomii din care iti este cladita personalitatea sint altfel decit cei din care e construita a mea, ca practic am fiintat pe alte dimensiuni ale universului existentei romanesti. Functia sociala diferita ne-a creat organe psihice diferite, instante de decizie valorica si morala antagonice, faptele noastre ne-au cladit staturi incompatibile, structuri necorelabile, incit reprezentam DOUA MODURI DE A FI. (...) Rugamintea mea este sa incerci si dumneata experienta de a-ti imagina realitatea vazuta cu ochii mei : Cind am aflat ca PCR a fost de la inceput o agentura de destabilizare a tarii, manevrata de la Moscova, cu scopul declarat al dezmembrarii Romaniei... Cind am auzit de la bunicii si parintii mei cum au fost exterminati toti cei care au inceracat sa opuna rezistenta valulului de elemente declasate si tradatoare de neam, care a distrus organismul tarii... Cind am vazut reusita intimidarii, care mi-a transformat bunicii in victime, parintii in invinsi, prietenii in marionete... Oripilat de modelul grotesc, bolnavicios care a fost imprimat pe chipul tarii si in sufletul oamenilor, transformati in pionii unui joc absurd, dans fara muzica jucat pe ritmul terorii... Speriat de esecul celor din jurul meu, impinsi la granita conditiei umane... Incapatinindu-ma sa ma opun transformarii mele intr-un "om nou", sa-mi salvez spiritul de robia mediocritatii, sufletul de moartea indiferentei, demnitatea de microbul compromisului... Refuzind inscrierea pe cararile labirintului murdaritor in care eram indemnat sa intru, pentru a ma realiza profesional si social... Asteptind incordat insuportabil explozia eliberatoare care sa-mi permita ca, in sfirsit, sa ma nasc... Plingind de fericire pe 22 decembrie dimineata... Stupefiat de aparitia dumitale pe 22 Decembrie seara... Hotarit acum sa nu ma inscriu in piesa pe care o regizezi, sa apar viitorul copilului meu si sa fug, daca poporul meu, inconstient, iti va da mina libera...

Iata-ne deci. Fata in fata. Doua produse ale trecutului nostru. Vei avea oare forta, vei avea nobletea de a ne asculta, ne vei putea intelege, acolo, in universul paralel al constiintei dumitale... ?

Acest spirit (ton) patetic imi suna azi aproape stinjenitor. Nu sintem in largul nostru rememorindu-ne efuziunile. Am crezut oportun sa-l redau fidel, pentru ca sa se inteleaga ce ma anima la aceea data, ce stare mi-a determinat actiunile.In plus, am impresia ca el exprima si pe altii, care au participat la manifestie, ca e similar multor luari de cuvint din Piata, si in consecinta, relativ reprezentativ...

Am incercat sa public aceasta scrisoare in presa de opozitie. Nu am reusit. Chiar pe 30 aprilie am prezentat-o domnului Gabriel Marculescu (pe atunci la Romania Libera) cu care eram in foarte bune realtii. A citit, m-a incurajat si... m-a refuzat : nu mergea ! De altfel, istoria colaborarii mele cu presa (indeosebi cu Romania Libera) a fost o indelungata deceptie. Mi-e si jena sa pronunt numarul de articole, analize sau comunicate pe care nu am reusit sa le public nicaieri in "presa civica". Noroc ca exista Dreptatea. Si noroc ca ma complexez greu. Altfel mi-as fi cenzurat pofta de scris... Am considerat insa ca mai curind lipsa "numelui", radicalitatea tonului si arbitrariul selectiei m-au tinut pe tusa, decit slaba calitate sau lipsa de pertinenta a luarilor mele de pozitie. Am ajuns la aceasta concluzie, cunoscind si alti autori "necunoscuti", participanti la evenimente, care incercau fara succes sa-si faca auzite vocile in presa. Chiar comunicatele asociatiilor din Piata, strabateau foarte greu. Se formase o "opozantura", o patura reprezentativa (dupa criterii discutabile), singura creditata sa exprime revolutia. Aceleasi nume apareau peste tot si semnau in cascada. Nu pun in discutie calitatea scrisului lor (adesea remarcabil). Ci faptul ca a fost inchis prematur cercul vocilor "autorizate", ca s-a format un fel de monopol subtire al opiniei antiguvernamentale, ingreunindu-se accesul la cuvint al "plebei". Lucrurile au mers atit de departe, incit la un moment dat cei care dadeau interviuri in serie despre Piata Universitatii nu participau de loc la ea ! Nici nu mai aveau cind, de atita conferinte de presa, de atitea reuniuni, de atitea analize, de atitea interviuri, de atitea plecari in strainatate... De cite ori nu m-am ciocnit de usi inchise la GDS, cind veneam sa solicit ajutor pentru Piata, deoarece dizidentii nationali tocmai dadeau un inspirat interviu despre fenomenul Piata Universitatii unui reporter francez, american, suedez...

Intelectualii "legitimati" denuntau comunismul pentru coruperea tuturor activitatilor si falsificarea tuturor ierarhiilor. Totusi multi evitau ideea ca si ierarhiile culturii eru probabil arbitrarii, ca renumele nu garanta superioritatea. Nu i-am prea vazut dispusi sa declanseze o campanie de sesizare si promovare a valorilor noi, neafirmate inca, sa deschida porti largi de expresie celor ce nu vorbisera sub comunism, sa largeasca cercul dezbaterii, sa ofere loc sub conul atentiei publice. Nu i-am vazut preocupati de faptul ca dopul mediatic format de "personalitati" impiedica exprimarea participantilor directi la evenimente.

Si nu cred ca s-a sesizat in ce masura monopolizarea discursului public a sporit frustrarea tinerei generatii (obligata sa se exprime doar prin fapte) si a diminuat realismul propagandei opozitiei.

Am revenit in singurul loc in care ma putem exprima la ceea data : in Piata Universitatii. Aici mitingul se stabilizase intr-un impresionant ritual. Vorbitorii si multimea vibrau tulburator. Nu am vazut nici intr-o alta imprejurare atita rezonanta ! Era evident ca omenii sint incordati, dar in acelasi timp fermecati de solidaritatea lor. O experienta pe care e pacat sa o renegam, indiferent de deznodamintul ei. Cit priveste simbolul cheie, eu il consider pe acela al blocarii circulatiei. Nu intimplator acest gest supara puterea in asemenea masura. El arata ca exista o solutie la aparent irezolvabila dilema : acceptare -violenta : nesupunerea civila pasiva, refuzul razboiului dar si al falsificarii.Puterea facuse tot ce ii statea in putere pentru a impune urmatorul rationament : ori se admite stergerea cu buretele a ceea ce s-a intimplat si raminerea la putere a vechilor Tovarasi, capabili (prin diverse pirghii) sa-si asigure girul majoritatii populatiei..., ori se va declansa o confruntare necrutatoare (si se stia cine e in avantaj), care va distruge si ce a mai ramas din Romania... Trebuia acceptat principiul monstruozitatii intelese... Numai ca pentru unii (nu neaparat majoritari, dar asta nu are nici o importanta) inghitirea hapului era absolut imposibila. Nu mai incapea pe git ! Gestul asociatiei lui Gheorghe Dinca (care a pus baricadele pe 22 aprilie) si al solidarizarii in lant care i-a urmat (dupa 24 aprilie) a fost inspirat, tocmai pentru ca refuza ecuatia renuntarii, pentru ca depasea aceasta capcana. Exista o solutie : sa spunem nu, sa blocam cursul inexorabil al Restauratiei, nu provocind razboi, ci inghetind participarea noastra la viata tarii. Eram probabil suficenti pentru ca sa nu se poata trece peste veto-ul nostru, daca era mentiunut cu unitate si consecventa, pina la capat, dincolo de orice compromis, dar inainte de orice violenta. Echilibrul era insa foarte greu de mentinut, caci manifestatia era deschisa tuturor tendintelor si expusa tuturor provocarilor. Au fost desigur un noian de alte obiective : unii sperau intr-o pirghie de propaganda politica in favoarea opozitiei, in vederea alegerilor. Altii doreau continuarea revolutiei, infruntind eventual represiunea previzibila a puterii. Altii sperau ca Piata va deschide ochii populatiei, scotind-o din mrejele diversiunilor puterii. Se mai spera declansarea Procesului Comunismului. Erau si fosti luptatori din decembrie, ce se simteau tradati si voiau sa li se faca dreptate. Erau si oameni ce simteau nevoia unei bai purificatoare de libertate, demnitate si solidaritate. Si dorinta unora de a folosi prilejul pentru o educare recuperatorie. Si cei care venisera sa-si spuna diversele pasuri, sa reclame avalansa abuzurilor pe care le suportasera. Si desigur, curiosii, aventurierii, exaltatii, cautatorii de distractii sau de chilipiruri, iubitorii de traire colectiva, obervatorii, iscoadele, provocatorii... Se cuvinta, se scanda, se discuta, se revela, se defula, se cinta, se predica, se recita, se admira, se huduia, se spera, se pregatea, se astepta, se sfida, se ruga... Dar din tot acest amalgam, eu am retinut semnul taierii strazii, semnul grevei de constiinta. "Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa, Pina nu vom cistiga libertatea noastra !" Asta se facea in Piata Universitatii : se taia drumul ! Restul erau activitati anexe...

Am urcat in balcon, pentru a lansa un mesaj similar cu cel de la Timisoara : un semnal de alarma privind situatia opiniei publice din Moldova. La un moment dat discursul mi-a fost intrerupt. Multimea a inceput sa scandeze la unison : "Iesiti in strada ! Iesiti in strada !...". A trebuit sa ma intrerup. Sub mine vuia o mare de oameni (erau in seara aceea o suta de mii...!). Greu de descris senzatia de vertij si betie, aproape de irealitate. Paream ca plutesc, purtat pe sus de tumultul general. Te simteai puternic, de neinvins cu asemenea vint in pinze. (Cred ca stiu ce inseamna virusul balconitei : ne-a atacat pe multi, nu rareori atenuindu-ne clarviziunea si diminuindu-ne marja de libertate). Ma simteam dator sa raspund ceva apelului care ma tinea suspendat in aer, intr-un fel care sa nu dezamageasca. Timisoara ma adusese deja intr-o stare speciala, asa ca decizia a venit natural, chiar daca surprinzatoare pentru mine... "Iesiti in strada !"... "Iesiti in strada !"... Cind s-a facut liniste am raspuns : "Vom iesi miine !"

In spatele balconului am regasit aceleasi anarhice discutii pe care le lasasem cu doua zile in urma. Reprezentantii Aliantei pentru Proclamatia de la Timisoara (mai ales George Serban - presedintele Societatii Timisoara - si Ticu Dumitrescu - presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici) incercau sa determine asociatiile Pietei la dialog, sincronizare, coerenta. Aveau un anumit ascendent in aceasta mediere (publicul salutase cu entuziasm stirea constituirii Aliantei). Nu au reusit insa sa il valorifice. A fost absolut imposibil sa ii determine pe cei de fata sa depaseasca veleitatile si harta incoerenta care tinea loc de discutie... Fiecare lider sustinea ca e mai reprezentativ sau mai meritoriu. Ca ceilalti "au venit la placinte" (!), umbla cu siretlicuri, sint stupizi sau chiar vinduti. Partidele de opozitie erau denuntate ca suspecte si puse pe chilipir electoral pe seama manifestatiei, intelectualii ca masoni infumurati si lasi, incercind sa-si faca publicitate. Ideilor mele de genul implicarii partidelor in miting si contestarii alegerilor, li s-a raspuns surprinzator : Nu facem politica aici ! Mai ales Marian Munteanu era virulent in acest refuz : Nu au ce cauta partidele in manifestatia noastra ! Cit despre previziunile negre privind situatia din tara si importanta concentrarii atentiei pe lamurirea opiniei publice, li s-a raspuns in doi peri... Alta faina se macina in acele incaperi. Una halucinogena. Lesne de inteles ca am plecat spre Piatra Neamt destul de abatuti. Avem de indeplinit un mandat ingrat. In spate Piata Universitatii si Piata Operei.In fata...

(va urma)