Selecţii din jurnalul Ioan Roşca – 1-21 decembrie 1989

1 decembrie 1989

- unele regimuri sunt o combinaţie între mafie şi inchiziţie

- a fi şi a nu fi… acesta e răspunsul şi întrebarea

- aseară, la serviciu, un moment normal de inginerie…chiar plăcut. Este deci posibil şi pentru mine. Condiţii: linişte, instrument de calitate, temă vie…

- trebuie pusă la punct o metodică a abordării inginereşti. E ceva care trebuie să se înveţe ca pianul sau şofatul.

Electronica ar putea interesa alţi specialişti (medici, sociologi, etc. ) dacă ar da exemple duse pînă la capăt. Astfel, urmărirea încărcării unui condensator printr-o rezistenţă, sau a deformării sinusoidei unui oscilator, poate declanşa fertile analogii[].

Acesta e mesajul cel mai adînc ce poate fi oferit celuilalt, nu o dare de seamă globalistă, conţinînd multe fraze neînţelese, care nu ating stratul ultim – senzual, profund al ideii înţelese.

3 decembrie 1989

1) Nevoia masochistului nu-l scuză pe sadic.

2) Cînd ne apar bulboane absurde ale unui sorb uniformizator, cioburi ale unui … nor de cioburi, cînd dimpotrivă par a fi scînteieri ale unor fundamentale şi perene simboluri…de bine, de rău, de parfum….

3) De răsturnat nuvela scrisă o dată mamei (cu cel care, în pragul dispariţiei, vînzîndu-şi biblioteca, are revelaţia golirii universului de forme). Cu o alta, [..] în care personajul, după viaţa de indolenţă şi mediocritate, are revelaţia frumuseţii şi plăcerii culturii…

Ca şi cum cineva care a stat tot timpul orb într-o cameră, are, înainte de a muri, „privilegiul” (?...) de a căpăta simţul văzului!

Două regrete complementîndu-se: al prăbuşirii unei stufoase construcţii de gînd şi al revelării unui spectacol grandios în locul marelui vid, în chiar clipa părăsirii scenei.

Eventual o lucrare care să înmănuncheze cele două vibraţii…!

4) Un alt sens.

A fi sau a nu fi este întrebarea.

(aşadar întrebarea e cheia existenţei, este pragul dintre a fi şi a nu fi).

Nu care e întrebarea, ci ce e întrebarea!

5) În Republica, Platon explică extrem de clar legitatea tiraniei, el e mai aproape de adevăr decît oricare dintre comentatorii de azi. Astfel el arată că tiranul e obligat (pentru reuşită) la consecvenţă.

Cu cît va fi însă mai despotic, va controla mai bine interiorul sistemului, dar va risca mai mult în caz de prăbuşire.

Înţelegînd că un tiran nu poate avea şefi, că nu e bine să depindă de „superiori” (mai ales în contextul anilor 60 la Moscova), specialiştii locali au dedus (corect) că trebuie să-şi asigure un anume nivel de independenţă faţă de exterior.

Acesta a fost scopul pentru care ei au prezentat faţa „independenţei naţionale” urmărind propria lor independenţă, lăsîndu-le mînă liberă de acţiune.

Cei care nu au avut această prevedere se rostogolesc azi după principiul dominoului, ….cînd piesa centrală trepidează.

Prevăzătorul încearcă să profite de consecvenţa politicii sale.

Din păcate, marea tiranie are toate calităţile unui punct de extremă stabilitate socială…

Iată lecţia fundamentală care trebuia trasă azi!

Dar, copilăriile – indolente cu care apusul întîmpină evenimentele, dovedesc că nu sunt capabili de sinteză, că vor lăsa să se consume această şansă de clarificare, de punere în gardă.

În loc să caute înfriguraţi un mecanism de apărare împotriva repetării unor atari „stabilităţi” ce vor aduce specia umană în punctul de… maximă stabilitate….ei se scufundă în imbecilisme.

Cum se explică atîta naivitate? Nu e oare încercarea stîngace de a escamota enorma vinovăţie morală a acestei părţi a organismului uman care acum 40 de ani a consimţit la zdrobirea celeilalte părţi ca preţ al „securităţii proprii”?!

6)Un lord englez e judecat pentru a fi predat în 1945 - 70.000 de ruşi şi iugoslavi anticomunişti trupelor sovietice!

Relatările sunt cutremurătoare.

Indolenţa tonului apărării – revoltătoare.

Concluzia pare esenţială: etica nu a străbătut niciodată scara de la individ la naţiune!

Întreaga istorie e povestea unei ruşini, a unui scandal, a unei trădări!

Ne-au vîndut pentru a nu-şi risca liniştea! Ce tupeu e în atitudinea lor actuală de superioritate.

7)Laic, necredincios – a întreba, a căuta în continuare.

8) Pus la punct (semiglumă) cu Gelu principiile unei societăţi de cooperare intelectuală (dialog interdiciplinar).

Cîteva puncte:

- materialele sunt pregătite temeinic şi redactate scris; respectul pentru ceilalţi cere ca prezentarea să fie rodul unei munci, a unei sinteze – o ofertă , nu o descărcare de personalitate.

- se evită subiectele formale sau formalizate , tratate „ din avion” – tip „ almanah”. E vorba de o întîlnire de formare, nu de informare. Se prezintă subiecte clare, duse pînă la punctul de concreteţe care să asigure accesul celuilalt la vibraţia autorului specialist.

- cîteva teme cadru: „educaţia – principii, programa analitică”; „specialist şi intelectual”; „ căutarea şi relaxarea”; „ structuri şi ierarhii conceptuale”; „ poezie şi precizie”.

- număr mic de membri , uniţi de o plăcută intimitate ( prietenie). Fără dispute de personalităţi, fără formalisme plictisitoare, fără atitudini de complezenţă.

- invitaţii specialişti în domeniul a – li se răspunde cu probleme de interferenţă.

- cînd se prezintă o temă , eşti obligat să demonstrezi (susţii, argumentezi), motivul pentru care crezi că-l poate interesa pe celălalt.

9)Cultura nu e ritualul parcurs la sărbători, ci este ritmul zilnic!

Căci sănătatea nu se practică în ocazii festive!

10) Unde începe copilul!!

[figură reprezentînd întîlnirea dintr-un spermatozoid şi un ovul]

Naşterea e un fenomen mai tulburător decît moartea! Suntem între cele două mistere şi avem privilegiul să le contemplăm!

Din cînd în cînd, orientarea în întuneric impune sclipirile de lumină ale existenţei (cînd universul nu mai ştie unde se află, aprinde flacăra unei existenţe!).

4 decembrie 1989

1) Democraţia, dînd şanse egale binelui şi răului, va duce (Platon) la o victorie a răului, mai eficient, dacă nu e precedată de o restructurare interioară!

Lupul liber să concureze cu oile…sfîrşit sigur.

Din această stare instabilă, ce poate răsări? De aceea reîntoarcerea la starea amorfă, nepolarizată, către mişcarea browniană socială, nu promite nimic bun.

De cealaltă parte, soluţia rigidului, cristalizat de cîmpuri de forţă care polarizează existenţele pînă la îngheţ…

Nu, hărmălaia instrumentelor nu e preferabilă muzicii simfonice, polarizate structural! Dar un concert la care soliştii cîntă forţaţi o anumită partitură, este mai grav!

Libertatea deci, ca necesitate înţeleasă? – un enorm cinism. A „înţelege” pendulează între a şti şi a uita…

Libertatea este adeziune!

Numai alăturarea solistului la cîntecul orhestrei, cu bucuria trăirii şi reproducerii simfoniei, din toată inima.

Iată un sens (desigur nedorit de Orwell) a unei atitudini ca aceea a lui O’Brien (vezi şi personaje similare la Ivasiuc) : numai cei care aderă la teroare, care îi trăiesc muzica, sunt fericiţi , scapă de insuportabila senzaţie de nonexistenţă pe care o produce la victime regimul de forţă, îngheţător!

Cei care iubesc (?!...) teroarea, sunt privilegiaţi (solişti), ceilalţi sunt prizonieri.

Diabolică închidere a cercului: se lasă victimelor o singură portiţă de scăpare – cea de transformare în călăi!

Multe victime visează căderea călăului pentru a-i lua locul.

2) Pentru a putea construi un gînd, ai nevoie de materie primă şi de mijloace de producţie (…).

Cel mai grav şi adînc proces nu este substituirea universului de gînduri cu un munte de falsuri.

Ci dereglarea a însăşi mecanismelor gîndirii!

Iată ce se constată în contactul cu elevii.

De aceea lupta cea mai importantă, chiar dacă nespectaculoasă şi cu efecte tîrzii, este lupta pentru întreţinerea, instruirea, producerea mecanismelor de gîndire de calitate.

Un formidabil subiect… care ar fi această „ortopedie cerebrală”? care ar fi căile de acţiune dinspre predarea matematicii sau fizicii, etc. Să găsesc pîrghiile prin care subiectul gîndirii ascute gîndirea, legile prin care funcţia creează organul.

Mai ales avînd în vedere ideea modernă că primordială e structura generativă, nu rezultatul ei, oricînd reproductibil, dacă se conservă această structură.

Să creezi o matrice nepolarizată, dar a cărei structură să genereze autopolarizarea în sensul cîmpurilor valorizante umane.

Bucătăria e prilejul ascuţirii cuţitului.

Şcoala să fie prilejul ascuţirii gîndirii.

Ion Rădoi, moare azi pentru noi. Arde ca să creeze un moment de lumină. Utilitatea cea mai mică este infinită raportată la nimic!

Cît de stîngaci m-am exprimat în aceste caiete! Cît de puţin din gînd a reuşit să străbată în cuvinte!

Iar în ce priveşte stările, senzaţiile…!!!

După un behăit de lup, oaia îşi pierde încrederea în limbajul său!

5 decembrie 1989

Adolescentul îşi permite deseori incursiuni în viitoruri imaginare. El se visează în posturi în general plăcute, sau chiar impunătoare, bucurîndu-se de ele…

Astfel se creează o prăpastie între poziţia sa în realitate şi visul acceptat pînă la confuzie.

Maturitatea poate încerca un acord. Ea poate înscăuna ideea că ceea ce contează este puţinul progres sau bine real şi nu excrescenţa imaginară!

Aceasta lansează totuşi o interesantă problematică psihologică… care este valoare evadării onirice, a satisfacerii în imaginar?

În fond, la capătul extrem al opţiunii senzualiste, se poate foarte bine plasa satisfacerea onirică, ireală, căci ce vrea personajul este senzaţia, trăirea – care poate fi obţinută şi fără o corespondenţă cu realitatea!

Iată, aşadar, hiba centrală a onirismului: lipsa necesităţii racordului la realitate, atitudine profund pasivă în complexul confruntării existenţiale.

Lărgirea fenomenului e deja impresionantă: toxicomania nu înseamnă altceva! A te satisface – în senzaţii, a te simţi bine – iată scopul drogului, justificarea sa!

Problema care se ridică este – în ce măsură e nocivă sau curativă această tendinţă. În fond, se recunoaşte că omul are nevoie de o terapie a succesului şi satisfacţiei.

Deci poate fi avut în vedere tratamentul cu „succes şi satisfacţie artificială”!! Efectul poate fi benefic pentru un personaj ca melancolicul depresiv!

Explozivă e însă întrebarea: care e limita naturală / sănătoasă/ valoroasă/acceptabilă – a unei astfel de evadări?!

Ori răspunsul sobru nu se poate baza pe ritmul frazelor şablon sau autoritatea unor morale „etalon”!

El pare a trimite la primara alegere între adevăr şi plăcere, între setea de a afla şi cea de a crede.

Dacă toţi am putea fi fericiţi în imaginar; dacă s-ar pune la punct astfel de şedinţe… (vezi literatura SF – O. Fallaci), ce ar „scîrţîi” în acest sistem?!

Să fie numai fragilitatea sa , riscul prăbuşirii prin inevitabilul contact cu realitatea, tensiunea care rezultă din depărtarea prea puternică a celor două planuri?

Sau e ceva mai mult, un element din zona sensurilor, o destinare a prezenţei şi căutării umane care plasează la un nivel superior (sau măcar diferit) rostul existenţei !?

Oricum, este tulburătoare la roşu acea încordare care face omul să iasă din cea mai minunată senzualitate transatică pentru a simţi frigul aspru al contactului cu realitatea.

Omul vrea să fie fericit – sau să ajungă undeva, să ştie!

La acest punct, pare a se fi diferenţiat două specii umane…

În orice caz, fără restricţii rigide şi respingeri sectare, s-ar putea lua în vedere „ cura în imaginar” ca un mecanism de compensare psihologică !!

Va trece poate mult timp pînă să înţelegem mecanismul poftei noastre de adevăr, de realitate.

Supravieţuirea şi adaptarea biologică pot explica atenţia acordată realităţii, interpretării corecte (nu plăcute!) a întîmplărilor exterioare, dar dincolo de caracterul lor practic, aceste imperative par a fi produs o structură, un simţ intern – al realului – care îşi cere independent drepturile, care are pur şi simplu nevoie de o alimentare corespunzătoare. Visînd primirea Nobelului, în ce măsură mă bucur mai puţin decît la primirea sa reală! O întrebare tare!

Noaptea omul visează, ziua priveşte. Dar mai poate să fie şi într-o a treia stare, de visare coerentă!

Am obişnuit a considera visul ca o pauză, ca o existenţă incompletă… ori lucrurile sunt mult mai complicate.

O situaţie sugestivă: [ figuri reprezentînd recepţia de către spectator a unei imagini extrase din realitate sau construite]

Care e deosebirea din punct de vedere strict senzual? Poate neîmbogăţirea, lipsa contactului , singurătatea, izolarea senzualului pur!

[figură reprezentînd senzaţii de bine/rău]

Poate că esenţialul nu e polarizarea finală (plăcut/neplăcut), categorie cu rol inferior – pentru coordonarea reacţiilor, ci însăşi contactul exterior - interior, legătura, raportul.

În acest sens, binele nu ar fi decît o sinteză a unei cunoaşteri antecedente, care are rol de orientare. Făcînd un lucru şi obţinînd rezultate pozitive (nu la nivelul senzaţiilor ci al faptelor, al supravieţuirii), specia concretizează această opţiune polarizînd spre bine (plăcut), reacţia individului în faţa unor situaţii echivalente.

În acest sens, senzaţiile sunt repuse în locul de mijloace, desigur esenţiale, dar nici într-un caz de scopuri.

Răul semnalează neregula în raportul cu exteriorul (riscul, etc.).

Binele e o orientare pentru drumul optim.

În lipsa drumului însă, a întîmplării reale, binele în sine nu poate avea vre-o valoare.

Ajungem la o mai veche alertă, să nu devenim puerili , confundînd scopurile cu mijloacele, accentuînd disproporţionat importanţa unui mecanism pînă a-l ridica deasupra fenomenului în vederea căruia este conceput.

Fericirea în sine, care nu mai are rol de semnalizare, de orientare pe drumul bun, este golită de orice sens, e o înfundătură!

Dacă însă exteriorul potrivnic obligă omul la o necontenită nemulţumire şi aceasta nu e suficientă pentru redresare, s-ar putea dovedi necesară cura artificială de fericire, descărcînd periodic sistemul încordat de polaritate negativă.

La urma urmei, adepţii stăpînirii de sine, „cerebralii”, visează să devină independenţi de mecanismul inconştient şi profund al satisfacţiei.

Dorinţa lor este poate legitimă, dar trufaşă, cît timp mecanismele de reacţie nu sunt cu adevărat supuse unui bine organizat sistem, diferit de cel al polarizării afective.

Poate timpul ar putea da acestora satisfacţie…

Deocamdată, resimţim ca pe o pierdere varianta pur cerebrală a reactivităţii, ne-am declarat deposedaţi într-o astfel de organizare. Ţinem la afectele noastre. Dorim plăcerea – ca un corolar al unui contact izbutit cu realitatea .

11 decembrie 1989

Seară plăcută cu Ion. Aceeaşi formidabilă punte de legătură în înţelegere. Aceeaşi desprindere în consecinţe.

Dacă în drum spre gară cineva e acostat şi bătut de X, nemaireuşind să prindă trenul, care are un accident dezastruos, trebuie ca omul să-i fie recunoscător bătăuşului pentru ca i-a salvat viaţa?

Oricît de evident pare răspunsul negativ, există mulţi indivizi care l-ar considera greşit.

„Întîmplător” aceeaşi indivizi ar da şi multe alte dovezi de gîndire kitch!

Uluitoare este consecvenţa cu care prostia, mediocritatea, vulgaritatea îşi defineşte poziţia pe orice subiect.

Trădînd dereglarea mecanismului gîndirii, etalonat faţă de un standard kitch, nu unul muncit, evoluat.

Iată unde trebuie umblat.

12 decembrie 1989

De revenit , pas cu pas, asupra matematicii de liceu. Este imposibilă „algebra în R”! Trebuie venit simultan cu algebră şi analiză!

De prezentat elevilor construcţia ideilor, structurilor, numerelor, metodelor, raportările la realitate.

Întîlnit de Ştefănescu, autor al unor lucrări privind „scrable” şi alte jocuri; replicile mele de genul „trebuie evitate diversiunile , drenările energiilor creatoare, umane, pe canale de pură risipă” , sau „dacă aţi putea scoate în evidenţă, explica, preda, maniera în care vă desfăşuraţi raţionamentele, dacă aţi putea face lecţii de tactică, atunci poate…. „ sau „ ceasul de azi impune o concentrare asupra unor valori perene, esenţiale şi părăsite ş în acest sens divagaţiile pot face rău „ - l-au găsit complet nepregătit probabil (nu a arătat, ştie să fandeze…) descumpănindu-l.

Trebuie să rup tăcerea. Din mai multe motive acest lucru a devenit de neevitat. Păcat doar că nu acesta părea drumul meu, că nu sunt atras şi nici destinat şi nici valorat în spaţiul preocupărilor sociale! Tensiunea urcă însă insuportabil… A nu tace devine o obligaţie, o datorie atît de elementară încît pare a condiţiona continuarea existenţei în mod civilizat, nedegradat iremediabil.

Şi apoi riscul ca subtilităţile să nu producă fruct, rămînînd în final cu ruşinea neparticipării totale!

În plus, poate niciodată ca azi, nu voi mai avea şansa unei audienţe trezite, excitate , binevoitoare.

Dacă ideile s-ar cristaliza, e poate în interesul lor să risc eu, dîndu-le şansa maximei percuţii. E poate o ocazie unică, marea mea ocazie..!

Aşadar, voi lăsa un „tampon” fix de un an; ziua Z va fi 1 ianuarie 1991. În acest interval:

- lucrurile din exterior vor căpăta o formă, va deveni vizibil drumul, polaritatea lui dirijînd intervenţia; evit astfel irosirile lipsite de orice eficacitate

- lucrurile din exterior se clarifică, devin eventual sistem, capătă forma care să merite enunţată sau nu – caz în care nu va mai avea rost o exhibare nefructuoasă, dar ieşirea din tăcere va deveni motivată de faptul de a nu mai avea ce pierde.

În rezumat, acest an ar trebui să producă sinteza, să se termine cu planul general al structurii atitudinale noi, pe care aş propune-o. A se evita deci tratarea neserioasă gen: grijile casei, datoriile de serviciu. A-mi face datoria , dacă totuşi mai tac un an, înseamnă a lucra în spiritul acesta. Altfel, trădarea e indiscutabilă şi compromisul eşuat!

Care să fie lucrările sortate din ansamblul de atracţii. Cele cu implicaţii asupra situaţiei, niciuna din celelalte , reci (estetice, etc).

Ar fi:

- restructurarea conţinutului şi metodei predării matematicii în liceu

- fond şi formă în folosirea calculatorului; problema generală a kitchului tehnic şi a psihologiei kitch a inginerului.

- restructurarea abordării unei lucrări tehnice ( de exemplu tv sau calculator), elaborarea principiilor comunicării [tehnicii] din punct de vedere etic, estetic, valoric.

-intervenţii eseu pe teme diverse.

13 decembrie 1989

O noapte cu Ioan, cu desene pentru Caiet 2 [Service –Electronica] şi cu Omar Khaiam, care e pur şi simplu uluitor!

E suficient ca statul să iasă în stradă cu bîta, lovind în dreapta şi stînga, pentru a începe să fie tratat cu deferenţă de celelalte state. E ca la oameni…!

Brutalitatea arbitrară, duritatea criminală…impun respect („ţinere la respect”) celorlalţi. Din păcate, dantelăriile filonului cultural al evoluţiei, încearcă să ascundă acest aspect, atenuînd jena pe care o stîrneşte! O politică de struţ, timidă, laşă şi nesinceră…

Binele e condamnat să slujească răul! Numai întărirea poziţiilor sale l-ar putea elibera!

Egoismul asigură supravieţuirea individului iar solidaritatea – a speciei. Dar nu de pe aceste poziţii trebuie pusă problema opţiunii umane, ci de pe aceea a sensului, a aflării adevărului.

14 decembrie 1989

Influenţa lui Khaiam…

Rezistenţa este un foc (nu „ca un foc”, ci chiar un fenomen cu aceeaşi structură) : este mai uşor de stins cînd e mic! (decît cînd apucă să devină incendiu mistuitor). Ei ştiu asta…

Culmea e că în timp ce unul se întreabă de univers, încercînd să îl „perforeze”, altul se ocupă de evoluţia unei echipe de fotbal.

Să fie acest lucru o firească manifestare a libertăţii de alegere şi colorării variate a pînzei umane? NU, nu poate fi aşa, e o inconştienţă, o trădare şi o crimă să te „ocupi” cu gîdilarea unei pisici în timp ce alături de tine , în tine chiar, rasa umană dă o luptă extraordinară pentru a se naşte cu adevărat; adevărata naştere (a doua): cea în sens.

Frica de aspectul rigid, fascist, al unei eventuale tentative de polarizare a năzuinţelor şi problematicii umanităţii are undeva o fisură gravă, un silogism defectuos (teroarea polarizează, înseamnă că tentativa de polarizare e marca terorii).

Nu, e o inconştienţă să profesăm dezorientarea, demobilizarea generală a căutării, depolarizarea societăţii, eliberată către ritmul evoluţiei „naturale”.

A deveni serios, nu sinistru, este, cît timp faci parte din sistemul uman, o obligaţie. Trebuie afirmată obligativitatea esenţializării: fiecare să încerce măcar să contribuie , la nivelul maxim al posibilităţilor sale, la efortul general, alegînd între acţiunile posibile pe acelea purtînd marca tensiunilor esenţiale.

Cel puţin „casta” celor ce vor să afle, a militanţilor activi pentru cucerirea dreptului de a fi.

Ceilalţi, nu pot fi obligaţi să-şi părăsească puerilităţile, dar asta nu înseamnă că nu sunt legitime eforturile de a-i influenţa, de a-i ilumina cu metode de cucerire prin convingere. Nici măcar ridiculizarea prostiei şi marginalităţii, evitată de unii dintr-un fair-play absurd, nu trebuie să lipsească din panoplia metodelor de luptă pentru înfrîngerea condiţiei de nimicnicie.

Problema care se pune este: omul se află în război sau în pace cu condiţia sa? Dreptul la superficialitate poate fi simpatic pe timp de pace dar criminal în cazul unui război, de soarta căruia ar depinde destinul flăcării purtate de specia umană!

Desigur „pacifiştii” – întru sens, vor susţine că el a fost găsit, sau că această tendinţă a speciei umane e un atac incorect, de cucerire, nejustificat, la porţile Răspunsului – Rege, care trebuie lăsat în liniştea neperturbată şi esenţială din care a dat un scenariu lumii.

Este poate adevărat că mulţi războinici sunt animaţi de setea de cucerire a adevărului (rămîne de discutat dacă în acest caz termenul „cucerire” îşi păstrează rezonanţele negative). Dar mai există şi aceia care consideră că în lipsa unui sens, existenţa e un dezastru, care se consideră zdrobiţi de necunoaştere, suferinzii pentru adevăr, care trebuie consideraţi într-un război drept, de apărare a şanselor de a exista cu adevărat!.

Putrezitură… peste tot.

La cîteva zile după ce lordul C , care a predat pe cazaci ruşilor în 1946, a cîştigat procesul, în ciuda dureroaselor mărturii, Anglia decide să repatrieze forţat transfugii vietnamezi!

La cîteva luni de la masacrul de la Pekin, americanii îşi trimit mesagerii în China pentru „ a normaliza” relaţiile de mare importanţă pentru „geostrategie”…

Conducătorii ruşi se împotrivesc acerb ( ca şi poporul…) tendinţelor de liberalizare…

Se vorbeşte despre primăvară… dar umanitatea nu pare a fi făcut nici-un progres…. Nu se înţelege (suspectă orbire) că ar trebui luată în colimator, nu o politică sau alta, ci ideea de politică însăşi. Nu este condamnată şi atacată tradiţia acestor „eşaloane de coordonare” a activităţii, care s-au dovedit, fără nici o excepţie, un parazit pentru fructul în miezul căruia se instalează.

Pe de o parte, grupul de dobitoci activi şi eficaci, care determină toate mişcările şi care arborează atitudinea de reprezentare a mulţimilor sau a omului, o sfidătoare neruşinare.

Pe de altă parte, popoarele îndobitocite, devenite prin efect de bumerang un balast în calea progresului Omului ; dacă nu cumva şi fără otrava strecurată de lideri, această forţă („poporul”) este fundamental retrogradă, reprezentînd apropierea de nivelul 0 şi forţa gravitaţională către acest nivel…

Deci, intervenţia celor ce ştiu ce visează, ce poartă flacăra, este fundamentală şi necesarisimă!

Altfel, în acest bîlci, nu va mai exista nici o şansă pentru evoluţie…

15 decembrie 1989

Şi totuşi greu de imaginat o situaţie mai complicată: pe de o parte, cotidianul cu restricţiile sale convertite în timp, energie, vitalitate, pe de alta, socialul – cu impunerile ce vor avea probabil urmări tragice (finale), iar pe de a treia, speranţa dată de impresia de a fi aproape de cîteva mari răsturnări în cercetarea fundamentală…![] Religia a reuşit să ţină în frîu tendinţa oamenilor de „ inconştiinţă”, de violentă confruntare cu cei din jur, pe baza fricii de pedeapsă, deci tot într-un raport de forţă.

O adevărată reconstrucţie, revoluţie spirituală, ar fi dacă omul s-ar controla, oprindu-se de la nedreptate, cinism, răutate, nu sub imperiul fricii, ci al convingerii (nu convingere că există o pedeapsă, ci că există o nobleţe, un sens, un frumos, un bine, de iubit şi de apărat). Sau dacă nu convingere, atunci iubire, dor, înnobilatoare năzuinţă!

Însingurarea creează premisele sincerităţii. A nu face nici-un efort pentru „racordarea băiatului la ceilalţi, la societate”.

Într-o rezonabilă izolare va putea afla cheia autenticităţii. De asemenea, pentru a nu rata întîlnirea cu muzica căutării omeneşti, pentru a nu i-o prezenta deformată, placidă, respingătoare, trebuie să nu las ca şcoala să fie organizatorul acestui contact.

Va trebui să fiu atent la anularea „efectului şcolar”, eliberînd băiatul de orice condiţionare, stimulîndu-i libertatea de alegere, fără a-i impune (ba chiar încurajîndu-l invers) să-şi satisfacă „obligaţiile” şcolare.

Întîlnirea cu dimensiunea spirituală trebuie să fie o sărbătoare, o iubire, o plăcere. Dacă acest lucru nu se produce, eventuala sa „bună şcolarizare” nu înseamnă nimic…!

Va fi interesant rezultatul acestui experiment! Va dovedi el că modul de educare joacă un rol preponderent. Va spune V. că nu trebuia să-i risc evoluţia prin excese „experimentale” care ţin de obsesiile mele? Sau voi reuşi , şi el va folosi din plin axul viu, curat şi liber pe care voi încerca să i-l ofer ca sprijin pentru eşafodajul cunoaşterii sale?...

Dacă aş reuşi, el ar şti ceea ce eu ar trebui să descopăr, pas cu pas, şi-n plus, va fi natural şi spontan în incursiunile care, pentru mine, sunt a doua natură! []

E o adevărată porcărie să se ceară intelectualilor de valoare, cu cel mai mare şi mai important avut spiritual, să se jertfească în inegala luptă cu bruta!

În fond nu e prea greu de observat ce se întîmplă, încît să susţii că pentru a lua atitudine, e nevoie de subtilitate academică.

Orice om normal e suficient de avizat pentru a simţi datoria de intervenţie, pentru a intra în joc. Ar fi mai bine ca să-şi rişte viaţa cei care au mai puţin de pierdut, cel puţin din punctul de vedere al umanităţii.

Ce mişelie din partea profesorului, doctorului, şi, de ce nu, a muncitorului, să-i ceară savantului jertfa supremă, adică să scoată pe linia frontului pe cei mai valoroşi membri ai societăţii, să pună în front tocmai rezerva noastră fundamentală de înţelepciune.

De parcă un „nu mai suportăm bandiţii infiltraţi în miezul societăţii noastre”, sau un „vrem dreptate!” , ar cere calităţi poetice, estetice, etc.

Singurea explicaţie este că oamenii de acest fel sunt singurii în stare să valoreze principiile mai mult decît interesele imediate, mai mult decît securitatea. E o „pierdere” a simţului de apărare dictată de calităţi şi dragoste, dar n-ar trebui ca mulţimea să stea ascunsă în spatele lor.

Iată situaţia: în faţa monstrului, cu piepturi plăpînde stă inima, centrul , viaţa, pulsul şi şansa. În spate ascunşi, îşi protejează securitatea ciurucurile, rebuturile, ramurile uscate.

Copacul se apără cu florile, protejînd uscăturile…!

16 decembrie 1989

Aceeaşi mişelie este să ceri tinerilor să rişte, ei, care au cel mai mult de pierdut!! Trebuie să rişte bătrînii, căci au, pe de o parte, cel mai mic avut în faţă şi pe de alta, o mare responsabilitate.

Tăcerea tinerilor e poate justificată (deşi, din păcate, are grave urmări interioare…). Dar a bătrînilor e inacceptabilă.

Un flux corect între electronică şi exterior, cu două sensuri:

- (înspre) Se predă şi se face electronică încît specialistul să fie racordat adînc (la nivelul esenţelor) la temperatura generală a căutării, la structura mobilă a spiritului uman. El va deveni astfel solidar, parte componentă a blocului spiritual. Avînd consolidate în structura sa, prin procesul special conceput al iniţierii, valorile şi tensiunile frumosului, emoţiei, căutării, etc., va fi în mod firesc atras de partea apărării spiritului. Specificitatea abordării universului în domeniul particular ales (Electronica), nu trebuie să fie o separare, ci o formă de racordare, de manifestare a marilor tensiuni şi structuri cognitive umane.

- (dinspre) Ca rod al specificităţii, se obţin rezultate interesante, care pe lîngă utilitatea practică sau teoretică primă, particulară, reprezintă şi reuşite strategii ale spiritului în general. Astfel de succese trebuie explicitate, livrate într-o manieră consumabilă celorlalte eşaloane ale căutării omeneşti. Dar atenţie, nu descrierile generale, catalogările, etc. sunt fructele oferite consumatorului extern (colegului încadrat într-un alt filon al căutării) ci mecanismele tacticile generative ale acestor rezultate , capabile de stimularea unor izomorfisme fructuoase. Pentru aceasta trebuie duse explicaţiile pînă la capăt, pe exemple concrete, pusă sub lupă desfăşurarea bătăliei al cărui fericit final este descoperirea în cauză.

Astfel, popularizarea nu trebuie să fie a rezultatelor ştiinţei (condimentată cu detalii de culise…) ci a procedurilor ei, a matricilor ei germinative, a tacticilor izbutite!

Un astfel de cordon de legătură cu dublu sens trebuie să fie scopul noii ştiinţe (opţiuni): organizarea circulaţiei generale a ideilor, universalizarea atacului general al necunoscutului.

În epoci ca aceasta, preocupările teoretice par desuete şi cumva incorecte (trădări…).

E una din victoriile brutei de a te obliga să ieşi din spaţiile superioare pentru a te angaja în vulgara luptă de apărare a spiritului de atacurile sale…

Oricum faci pierzi teren:ori ca legitimitate morală, ori ca înălţime a substanţei!

Culmea e că procesul care face obligatorie intrarea în vulgaritatea apărării este unul auxiliar! Puterea are ca scop puterea, libertatea de a manipula şi profita. Deşi sinistre (foame, dereglare), rezultatele activităţii sale nu sunt încă absolut insuportabile ( căci fără a fi scuzabile, rezultatele ar putea fi resimţite şi după cine ştie ce catastrofă naturală).

Iată însă că, pentru a putea acţiona în voie (scop), puterea apelează la un proces de desfiinţare a fiinţei umane (capabilă de nedorite rezistenţe). Acest atac auxiliar al puterii atinge intolerabilul , rupe bariera oricărui compromis, obligă la luptă, căci miza devine supravieţuirea!

Ameninţată cu moartea, fiinţa umană e capabilă să descătuşeze energii formidabile de apărare. Este deci strict necesar, pentru a putea folosi unda de ţoc a unor astfel de energii cumulate, să clarifici tuturor postura de victimă care le e rezervată, să le arăţi faţa morbidă a situaţiei, iminenţa marii nenorociri: frîngerea aripilor care întorc pasărea la destinul reptilei!

Redactarea „Caietului service CIP” mă umileşte spectaculos. E o excelentă actualizare a vorbei „ ţara arde şi baba …. scrie caiete service”.

De două luni de zile, acest fapt a creat o tensiune de nesuportat! Dincolo de precaritatea scopului , paralela cu legenda meşterului Manole, sugerează un nou sens…setea de a construi (sau datoria de a , sau obişnuinţa de a , sau evadarea în a, sau compromisul prin a) în luptă cu semnul nefast sub care stă construcţia.

Dacă semnul e pozitiv, Manole e o întruchipare a jertfei, a polarizării spre sens superior, depăşire a considerentelor imediatului. Dacă însă semnul e negativ, el devine o personificare a orgoliului nemaistrunit de căldura umanităţii, o excrescenţă monstruoasă a spiritului constructiv, o forţă germinativă canceroasă…

Desigur, nu-mi zidesc femeia în acest „caiet”, dar oare nu-s pe cale de a mă zidi pe mine în această construcţie „ştiinţifică” ca într-un mormînt…. De ani de zile, paranteza deschisă în omenesc, care nu se mai închide, în care pot rămîne prizonier?...

Este un atac de cucerire a unor noi teritorii pentru suflet, de lărgire a spaţiului său vital (aşa cum îmi place să cred) sau o derizorie înfundare, susţinută de nepotolitul orgoliu….

Şi totuşi, deseori, senzaţia că numai în construcţie, în concret, în exemplu, în drum nou, se pot afla noi sinteze, că a căuta în continuare adevărul în reordonarea vechiului material, nu e o soluţie rezonabilă.

M. Şora „A fi, a face, a avea” spune ceva de genul: adevărul nu poate fi privit frontal, decupat din realitate şi expus privirii exterioare, el trebuie gîndit din mers, privit pieziş, dedus din ritmul drumului spre sens, care într-un mod subtil este nu numai un drum înspre, ci şi în! Din păcate, pe lîngă astfel de luminişuri, hăţurişul expunerii sale mă buimăceşte complet. Rămîn totuşi cu o impresie ambiguă împărţită între certitudinea bunei sale intenţii şi valoroasei subtilităţi şi senzaţia că eşecul (altfel firesc) al încordărilor sale meritorii, este învăluit într-o ceaţă nu sută la sută naturală. Ceţosul întreţinut artificial îmi pare însă o trădare…

Evident Şora nu se întreabă (sau nu ştie să-şi răspundă) în ce măsură lucrarea sa e lizibilă şi poate aduce un progres la contactul cu cititorii. Poate nici nu crede în tendinţele iluministe… vulgarizatoare. Eu însă cred! Trebuie ca genialitatea talentului să se manifeste tocmai prin capacitatea de a crea o punte între subtilul temei şi uşurinţa înţelegerii sale!

Sau măcar dacă nu poate o lucrare să parcurgă o asemenea distanţă, să se pună la punct o scară , a cărei lucrări – trepte, să facă gradat această trecere posibilă.

Într-un anume sens (liber, natural), se poate spune că acest lucru se întîmplă din însăşi corelaţia mozaicală a lucrărilor publicate. Nu este însă de ajuns. Acest tumult de sunete nu devine concert decît într-o structură organizată , într-o operă articulată avînd propria ei armonie, avînd însăşi aşezarea în trepte a căii spre idee ca temă centrală!

De n-ar fi vorba de avariţia de a nu fi irosit atîţia ani cu preocupările „exacte”.

Îndoială stupidă şi cumva retorică….Ea vine din excesul de metodă (dubito ergo…) De fapt, nu prea mă mai îndoiesc că procesul cunoaşterii ştiinţifice reprezintă o limbă esenţială a flăcării arderilor omeneşti…

Cu mult mai util aş putea fi în această zonă „sălbatică” pentru spiritul filosofic…. Trebuie construite cărările în junglă, pe care urmaşii să-şi poată aduce instrumentele mai fine de analiză.

Un nou exemplu de metaforizare. Tendinţa generală de a apela la metaforă, la forţa explozivă pe care o conţine…

Să fie o problemă de stil sau recunoaşterea unei concrete structurări mentale. Odobleja atrage atenţia asupra reprezentărilor ca auxiliari esenţiali…

Totuşi riscul evadării în metaforă, a „fentării” cursului demonstrativ trebuie avut în vedere. Probabil găsim întotdeauna o analogie expresivă pentru alegerea A dar şi una incitantă către non A.

Astfel discursul riscă să devină pledoarie avocăţească, alegînd metaforele temei sau, o senzuală curgere între metafore, gustul pentru această cursă printre metafore degradînd drumul sub tensiunea aflării, într-o pendulare senzuală rafinată….

Vechea problemă a instrumentului … disponibil pentru orice scopuri. O temă fundamentală de meditaţie ar fi aceea dacă nu există totuşi o arcă distinctivă a căutării pozitive, curate, sincere, aşa cum unele lucrări ne dau din plin senzaţia. Din nou un vechi punct – nod: relativitate şi adevăr în căutare.

Metoda de plasa relativitatea sub semnul libertăţii, nu al dezagregării?...?....!

Poate construcţia piramidală, armonioasă, în care fiecare înălţare e dublată de o îngroşare a bazei. Astfel nu se va lăsa ca excrescenţa ideilor de vîrf să se desprindă periculos de eşafodaj, progresul cunoaşterii medii ( a masei , de exemplu) trebuind să întovărăşească evoluţia piscurilor.

Apoi ierarhia şi structura…

Apoi unitatea contrariilor…

Observarea realităţii…

Conservarea dinamicului în devenirea lui… etc.

Matematica modernă prezintă o interesantă revelaţie structurală.

În loc să ai încerce rezolvarea diverselor probleme pentru care e consultată (fizică, economie, etc.) ea studiază anumite proprietăţi pe care le au relaţiile între elementele grupului analizat (comutativitate, etc.). Deduce proprietăţi secunde, consecinţe a celor de bază, independente de specificul cazurilor particulare.

Pune la punct clase de evenimente care au la bază proprietăţi:

P1, P2…- consecinţele C1, C2….

P1,P7….- consecinţele C2, C3….

…. Etc.

În sfîrşit, pregăteşte utilizatorii în noul spirit, învăţîndu-i să scoată în evidenţă prezenţa unor proprietăţi prime. Cînd utilizatorul se prezintă la matematician, acesta caută („analiză”) prezenţa atomilor structurali.

Încadrează apoi cazul într-o „structură”. Extrage consecinţele de rigoare. Nu va epuiza toate aspectele grupului particular analizat, căci există probabil elemente de strictă specificitate, tocmai acelea care îl diferenţiază de alte situaţii.

Totuşi, reuşeşte o încadrare în clase (structuri), ceea ce produce o semnificativă creştere a randamentului de elaborare a concluziilor…

Dar, dincolo de această productivitate, noul mod de abordare are valenţe superioare de cunoaştere, este o treaptă superioară a aflării, deoarece se ajunge la o mai rafinată corelare cauză-efect (două oi şi cu încă trei fac cinci din acelaşi motiv pentru care doi peşti şi cu trei peşti fac cinci…!! – şi acest motiv nu are nici o legătură cu păscutul!).

Pe această cale, realitatea se ierarhizează, capătă o structurare ascendentă, care dă speranţe asupra unui progres al abordării ei de către fiinţa umană!

Iată prin ce tensionat şi generos proces se naşte abstractizarea! Noile fiinţe (ideile, structurile), pot pare unora mai puţin reale, iar altora, dimpotrivă…. Dar aceasta e probabil un mod defectuoase de a pune problema. Atît umbrele de pe pereţii peşterii lui Platon cît şi corpurile care le produc, există. Ar trebui încetat stupidul război care opune clasei – individul, mulţimii – elementul, florii – parfumul ei!

Dureros este că un proces atît de interesant şi central ca acela al folosirii abstracţiei pentru rezolvarea în bloc a grupurilor de situaţii concrete şi ierarhizarea înţelegerii lor, este degradat prin „explicarea” lui în cadrul „şcolarizării”.

Mai periculoase decît tancurile care lovesc zidurile cetăţii cunoaşterii (atît de fragedă, atît de fragilă), sunt imposturile instalate în sînul ei! Ele consumă energiile disponibile ale noilor generaţii pe care le „vaccinează” împotriva „bolii căutării”.

Miracolul detaliului… faptul spectaculos al lui „2+3=5”, măreaţa reacţie umană la observarea grupărilor de… oi, broaşte, tăuni şi alte spurcăciuni…. Speranţele pe care le deschide o astfel de victorie. Mirările… Apetiturile…

Dar funcţia? Dar identitatea? Dar… ecuaţia ?! Ce spectaculoase discuţii ar trebui să declanşeze…

Cine are interes ca acest lucru să nu se întîmple? Cine încurajează grava neînţelegere dintre diversele filoane? Cine alimentează suspiciunea reciprocă? Cine descurajează tendinţele de apropiere, transformînd interdisciplinaritatea în modă, escamotîndu-i astfel legitimitatea fundamentală?

E o diversiune a întîmplării? Un zid pus de natură în apărarea necunoscutului? Sau o piedică pusă Binelui de foarte banalele interese ale omului Rău? De ce dracu respiră Sagan atîta mulţumire („suntem generaţia pe cale de a înţelege”?). Inteligent, deci trebuie să fi prins pontul aşa-zisei noastre înţelegeri care nu e a lui „de ce” , ci a lui „cum”? Să nu se fi simţit atras de ramul abisal al întrebării, să-l considere nejustificat, anormal? Sau încearcă o terapie prin încredere?

Această tactică a satisfacţiei nu dă însă roade: ea dezafectează tensiunea, ucigînd astfel pulsul căutării. Mai mult, majoritatea nici nu sesizează precaritatea situaţiei cunoaşterii noastre, cît de departe suntem de sens, demobilizînd jenant!

Un surd, observînd două păsări , le-ar putea analiza atent jocul. Ar putea deduce cînd, unde şi cum are loc întîlnirea (înclinaţia ciocului, gesturile, vîntul ieşit din gîtlej).

Ar putea stabili toate aceste legi , pînă la a înţelege cînd va urma împreunarea… şi cu ce efect.

Fără însă a auzi vreodată muzica…. Riscînd să creadă că dansul este mijlocul înmulţirii scop – şi nu înmulţirea mijlocul perpetuării trăirii muzicii prin dans.

17 decembrie

Acum-i acum. Ridicarea capacului care menţine oamenii în poziţii umile, incomode, va produce o explozie a cerinţelor lor, parcurgînd scara de la minima supravieţuire, la bunăstare. Se vor dovedi însă resursele reale, suma disponibilului general atît de bogate încît să poată susţine astfel de pretenţii?

Sau părerea netă a lui Galeano (bunăstarea unora are la bază ţinerea altora în mizerie), va fi validată şi mitul potrivit căruia resursele ar fi suficiente pentru satisfacerea decentă ( după unii chiar opulentă) a nevoilor tuturor îşi va dovedi găunoşenia nerealistă.

Poate că va veni ora lui Malthus... credinţa că ne-am putea înmulţi la infinit, păstrîndu-ne prosperitatea cu toţii e o tîmpenie...

O întrebare pe care istoria o evită, pe care nu o tratează cu sinceritate: societatea bunăstării generale e nereuşită datorită incorectitudinii distribuţiei sau raportul dintre disponibil şi necesar face obligatorie o structură cu favorizaţi şi pauperi, poate - cinică concluzie! - doar o astfel de organizare poate perpetua gustul zborului: nu avem grăunţe pentru a hrăni patru miliarde de păsări zburătoare, de aceea alegem între hrana mediocră a patru miliarde de găini, asigurîndu-le supravieţuirea dar nu şi zborul, sau întreţinerea unui lot restrîns de păsări de lux în dauna micşorării tainului noianului găinilor.

O astfel de viziune elitistă stîrneşte repulsie. Ea bate la porţile durităţii, dictatului...Dar dacă totuşi, între etic şi real există în acest punct o contradicţie esenţială, insolubilă?

În orice caz "hrana spirituală" pare alimentaţia ce ar putea spera la o distribuţie "neraţionalizată", eliberată de restricţii.

În fond "piaţa liberă" e o trimitere spre soluţia celui mai tare, celui mai eficace, o părăsire a orgoliului combinaţiei etică/bunăstare.

Un pragmatism care face silă visătorului, iubitorului. Lucidul trebuie însă să poată analiza întreaga situaţie, să cîntărească şi ipoteza erorii tendinţei generos-generalizate, contradictorie legilor omniprezente ale selecţiei naturale!

În orice caz o societate "pozitivă" ar trebui să aibă:

1. Rezolvată problema disponibilului care să asigure partajul general, mulţumitor. În general această înseamnă ca membrii să poată produce suficient încît să-şi acopere autocererea (altfel înseamnă că plusprodusul este obţinut prin exploatarea unor compartimente exterioare şi societatea pierde calitatea morală!

2. Rezolvată consonanţa generală spirituală, larga răspîndire a frontului intelectual. Să fie astfel posibilă ieşirea din cercul vicios debandadă/teroare, printr-o autentică disciplină acceptată în numele unei tensiuni comune?

3. Pus la punct mecanismul de paralizare a excrescenţei tumorilor; să fie făcută practic imposibilă infiltrarea Răului (eficace!) în sîmburele societăţii!

Ceea ce e extrem de curios (sau dubios sau penibil) este că nu e folosit prilejul pentru punerea în discuţie a problemelor fundamentale! Se vorbeşte de tactici noi, chiar şi de non-scopuri (a nu fi umilit, a nu fi exploatat, etc.) dar nu se iau în discuţie scopurile, sensul general.

Iată că problema esenţei şi oportunităţii conducerii politice a societăţii nu este ridicată, toate părţile avînd în acest punct delicat interesul comun al tăcerii...

Nu există deci nici o şansă de reviriment. Se pot deja "povesti" evoluţiile viitoare, generate de aceleaşi tipare pe care istoria le-a mai folosit...

Este strict necesar ca reprezentanţii fiinţei umane profunde, fundamentale, esenţializate - să obţină eliberarea din ritmurile dictate de homo politicus.

Adevăr, profunzime, căutare, morală, iubire - toate cer scoaterea societăţii omeneşti de sub anacronica tutelă a descurcăreţilor politici.

Jos politica! Iată pancarta sub care se poate defila.

O conducere este pentru organismul social un fel de aparat neuronal. Dispariţia ei ar putea declanşa dezagregarea...Cum să faci ca a conduce să nu poată favoriza pe...a profita?

Cît timp pendulez în aceste ape poluate şi nefamiliare, n-am să fac prea mulţi pui...Trebuie să mă menţin la cealaltă temperatură: lupta pentru iluminarea fiinţei umane, singura şansă a ieşirii din cercul vicios al organizării sociale.

Este suficient să-l imaginezi pe "organizator" (nu stăpîn) ca bun, drept, rafinat şi eficace pentru ca toate contradicţiile să înceteze. Ca să ridice o astfel de făptură, terenul trebuie însămînţat cu altceva.

Să pui în brazda viitorului sămînţă de calitate!

Există ecuaţii irezolvabile. Optimismul necontrolat şi tendenţios poate escamota acest fapt. Ceea ce ar fi însă mai grav şi inacceptabil e dacă, în astfel de cazuri i s-ar întreţine (din considerente tactice) iluzia că situaţia e diferită.

Se prezintă acum tehnica şi ştiinţa ca un panaceu universal. De ce nu s-ar ascunde aici o mare farsă cu scop de diversiune, îndepărtînd privirea de la adevăratul mecanism care justifică "reuşita"?

Să fie oare această prudenţă un efect al tratamentului la care sînt supus? Sau o rafinare produsă de el?

Parcă nicicînd n-am scris cu atîta incoerenţă... Nici oboseala nu justifică ridicolul....

18 decembrie

Răsfoind acest caiet remarc extremele dificultăţi de exprimare. Într-un anume sens actul de a-l scrie stă sub semnul lui Diogene - e o reobişnuire cu manipularea cuvintelor, o încercare de a micşora distanţa dintre pulsul gîndirii şi concretizarea ei exprimată.

Antipatia pentru stilul lui Dinescu, pentru această "aşezată" operă de manipulare, construirea formelor din cuvinte, de scuturarea prafului de pe ele... oare cît e de justificată? Psihologia şi... Orwell atrag atenţia asupra concretizării gîndirii prin cuvînt...Din acest unghi, o "întreţinere" a stocului de cuvinte, pare foarte justificată. Totuşi opţiunea mea pentru idee, pentru structură, pentru situaţie şi dorinţa de a folosi cuvîntul cel mai simplu, cel mai uzual în exprimare. Preferinţa pentru aceşti autori. Frica de cuvîntul devenit scop, trădîndu-şi rolul de mesager... De unde vin? Ce confuzii conţin aceste opţiuni?

Oricum aş visa textul în care cuvîntul e atît de discret încît se pierde aproape în lumina intensă creată de idea, de situaţia, de structura pe care o reprezintă. Un subiect al dracului de delicat, imposibil de redus la clasicizata formă a disputei fond-stil.

Căci poate cuvîntul oferă din plin specificitate tensiunii umane...poate că adeziunea necontrolată la valorile pădurii este o deviaţie, o nostalgie pentru un ram pe care nu respiră floarea ultimului nostru anotimp. În orice caz, sînt în căutare de metafore, de imagini, de analogii şi izomorfisme sugestive, de structuri generative creatoare. Eu nu sînt soldat în frontul cuvîntului!

Tot acest caiet nu conţine aproape deloc o referire memorialistică. Nu e un jurnal, ci un loc de antrenament, peretele spre care îmi trimit mingile, în singurătate!

Cuvîntul e poate în acelaşi timp fericita cochilie pe care melcul o concepe la un moment dat pentru a da o forma existenţei dar şi piedica, închisoarea pe care aceeaşi rigiditate o ridică în calea evoluţiei formei, a transformării pastei existenţiale.

Poetul încearcă exploatarea cuvîntului în adînc, oferindu-i bogăţie interioară; filologul adună cuvinte construind bateria de instrumente.

Unde este în acest proces, limita rezonabilă pentru factorul multiplicării, a excrescenţei? Pentru omul de rînd...mai ales.

Eu sînt pentru cealaltă poezie, a metaforei.

[..]