Selecţii din jurnalul Ioan Roşca – noiembrie 1989

11 noiembrie 1989

Poate că există în experienţa noastră istorică un mare folos: al unei clarificări, a unei limpezi învăţături.

Putem simţi mai limpede ca alţii care este capătul drumului pe care ne împinge teroarea. Cărţi de genul lui „1984” îşi găsesc în noi cititori de calitate, capabili de rezonanţă în profunzime. Dispariţia speciei umane visătoare, gînditoare, creatoare, lunare, însorite (?), instalarea unui „corp” enorm, eventual sănătos, trăind din moartea celulelor sale componente…Toate acestea ne sunt foarte clare.

Dar, nu numai grozăvia capătului drumului ne-a devenit transparentă. Ci, la celălalt capăt am căpătat receptacole de mare rafinament pentru firele firave ale naşterii acestui drum spre abis. Ştim să recunoaştem acest soi de creatură încă de la naştere. Putem sesiza că anumite fapte aparent nesemnificative poartă în ele otrava drumului întunecat, închid în ele marile pericole pe care le germinează.

Şi mai ales, această „specializare” în presimţirea şi simţirea fluviului negru, acest „profesionalism” pe care l-am căpătat în împrejurări tragice, ar trebui să fie micul nostru folos, micul nostru avut, cu care ne-am putea aduce contribuţia în lume. Da, noi ar trebui să fim numiţi acum „copoii”, „turnesolul”, „barometrul” de sesizare a prezenţei marşului fiarei, întunericului, frigului, terorii.

Pentru că, prea bine simţim, mai voalat, mai puţin copt, mai rafinat, prezenţa cancerului umanului în sens clasic- în societăţile aparent sterilizate…

Grozăvia (nedemnă) ar fi ca , pentru un pumn de pîine, să pierdem această trezie, ca îmblînzirea stomacului să îndemne la amorţire.

Victima unui atac atît de elocvent al fiarei anihilatoare a umanului este obligată să treacă la contraatac , dacă se vede (printr-un noroc) scăpată cu viaţă din confruntare! A sta cu mîinile în sîn , la adăpostul confortabil a unei păci în care întunericul îşi regrupează rîndurile, este o formă jalnică de înfrîngere, lipsită pînă şi de circumstanţa luptei disproporţionate!

Ce vor toţi aceştia? De-abia acum îşi vor lăsa vulgaritatea şi mediocritatea să iasă la lumină, să se relaxeze, să se solidifice…!

Frontul apărării condiţiei umane este cel ce pierde de fiecare dată atunci cînd se mai consumă un episod drenant (de energii polarizate spre bine) din aşa-zisa „frămîntare istorică”.

Pînă cînd va putea această diversiune opera nestingherită?

Negulescu are dreptate -totală- exista un singur obiectiv: educaţia oamenilor!

Astăzi, pe toate direcţiile, eşecul existenţei mele se prezintă cu extremă claritate. O eroare continuă, cauzată de un amestec de orgoliu, slăbiciune, nehotărîre, dreptate, revelaţie…

Este cu desavîrşire prosteşte ceea ce fac. Sunt angrenat , după ani de eforturi în care poate…m-am consumat pe drumuri pe care , cu puţină luciditate , îmi este evident că nu am ce căuta, că n mă aşteaptă nimic; nici măcar o victorie nu poate fi imaginată luptînd pe fronturi care nu înseamnă de fapt, pentru mine….. nimic!

Oare sunt mai mult tîmpit sau fals, sau ironic, sau disperat?

Oricum – nu, nu , nu….

Nu – în acest oraş.

Nu – în această ţară.

Nu – în această casă.

Nu – în acest serviciu.

Nu – în aceste roluri.

Nu – în această piele…

Dar unde? Dar cum? Dar DE CE?

Blazarea M. îmi apare ca vinovată (îi spun că un mare blazat trebuie să se sinucidă, că e singura lui soluţie corectă, demnă, cinstită).

Cît timp mănîncă de la ceilalţi.

Citeşte. Vorbeşte. Gîndeşte. Aude muzică. Etc. – nu mai poate susţine nu-ul general fără a apare în poziţia de sinistru , tragic, scîrbos măscărici profitor.

Şi totuşi…. Condiţia umană nu e aleasă. Sentinţa de mai sus e poate prea aspră, căci se aplică unui ins care nu a avut dreptul de a alege, aşa că poate e o imbecilitate a-i aminti de „obligaţiile” care derivă din condiţia sa… obligatorie!

Care ar fi încă întrebările surprinzătoare, la care răspunsurilor stîrnesc mirarea, situaţiile de satisfacţie?

- ce este lucrul acela pe care un anumit filon dintre oamenii de cultură par a-l iubi, a-l apăra, a-l urma ca pe un destin promiţător, ca pe o valoare, ca pe un crez.

- Russel: „important nu este a crede, ci a afla – adică exact opusul „. Ce este setea omului de a afla?

- ce justifică rezistenţa ideii de bine, necompetitivă biologic şi social?

- ce este dorinţa de a decide?

- cum este în realitate ceva, ce poate să apară cumva, şi prin acest fapt indică, cu mare probabilitate, că există?

- ce este poezia, setea de inefabil, de insolit, de libertate?

- ce este matematica, logica, dorinţa de ordine, de victorie, de relaxare?

S-a ajuns în situaţia în care simpla redactare a întrebărilor ar lua probabil un spaţiu mult mai vast decît şi-ar putea permite un om.

La urma urmei, chiar din banalele manuale de matematică, nu se înţelege nimic! Iată, de exemplu:

X la puterea a 7-a este egal cu y. Cine este x? Răspuns… X este radical indice 7 din y (botezul întrebării ţine loc de răspuns!).

Cine ne asigură de existenţa numerelor iraţionale? Ce înseamnă ele? Ce înseamnă radical din 2 la puterea radical din 2 ?[ ].

Cum se poate trasa un grafic de funcţie fără a vorbi de analiză matematică!

Poate [ figură cu un triunghi dreptunghic isoscel cu catetă 1 şi ipotenuza x] are ca soluţie corectă…incomensurabilitatea ! (vezi Pitagora).

Sau, mai simplu… ce explicaţie are următorul fapt:

[ figură reprezentînd funcţia f (x) = 3 (x) purtînd bijectiv intervalul [0,1] în [0,3]]

Segmentele [0,1] şi [0,3] se corespund punct cu punct. Dar şi funcţia 2x aplică bijectiv [0,1] pe [0,2].

[ Figură arătînd corespondenţele biunivoce între intervale de lungime diferită]

Pe de altă parte punctele dintre 0 şi 1 se pot lega de cele dintre 0 şi 1, dintre 1 şi 2, dintre 2 şi 3. Ceva aici nu are înţeles. Nu cred că noţiunea d enumăr [real] e clară!

Ar trebui ca oameni mari de ştiinţă (şi intelectuali!) să se adune pentru a elabora un document în care să declare care este, după părerea lor stadiul în care se află cunoaşterea noastră.

Se lasă în general impresia că suntem ajunşi extrem de departe, ori e foarte posibil ca această instalată opinie să fie o farsă! Între altele, a devenit o metodă ciudată de validare a cunoaşterii aceea de a confrunta concluziile unor teorii cu realitatea experimentală, ca şi cum acesta ar fi un argument…

Experimentul poate contrazice o teorie, dar nu o poate confirma. Teoria poate confirma un experiment dar nu îl poate contrazice! (motivele pentru care un lucru se desfăşoară într-un anume fel pot fi cu totul altele decît cele susţinute).

De aceea, dincolo de emoţia plăcută pe care o provoacă afirmaţia lui C. Sagan: „suntem generaţia ce are privilegiul de a înţelege” (interesantă şi nevoia omenească de astfel de încurajări), se ridică o mirare îndoită: de unde ni se trage actuala încredere că „ celelalte generaţii s-au înşelat, noi suntem , în linii mari, pe linia de sosire, în faţa adevărului”?S-ar putea să nu fim nici măcar pe drumul bun!!

În orice caz, matematica ar face bine să redeschidă cîteva dosare (mulţime, număr, infinit, funcţie, punct, dreaptă, etc.) înainte de a continua deliranta sa construcţie, lipsită de baze. Ar trebui măcar să apară o scindare a matematicii în cîteva ramuri mari:

1) matematică independentă: joc, cod, artă, subiect în sine

2) matematica aplicată şi aplicativă

3) matematică didactică – explicativă

4) matematică intelectual – filozofică

Grave bănuieli în jurul tuturor noţiunilor ei de bază.

În orice caz, predarea ei în liceu e o pildă de compromis „hoţesc” (abuziv, necinstit, iraţional!)

Ce educă matematica; capacitatea de a crede, de a afla, de a ordona, de a acţiona, de a abstractiza??!

Momentul crucial este bucla, cercul vicios, apariţia ecuaţiei, infinitului.

Ar trebui predată o matematică pînă la ecuaţie şi o alta după [ ].

13 noiembrie 1989

Nu-i de ajuns să faci un copil, trebuie să-i construieşti şi o lume!

Ciudat este că am părăsit starea de mirare şi incertitudine (care întreţin ritmul viului) pentru o certitudine ( ?..!) a imposibilităţii şi nimicniciei.

Important este, la unii autori, dincolo de tema abordată, faptul că maniera în care o tratează ne relevă parfumul unei anumite dimensiuni a eului, a spiritului, a umanului. În fraza lor se ţese un spectacol de relaţii şi tensiuni, al cărui rafinament reprezintă un alt nivel al verbului a fi! Ei ne deschid accesul spre surprinzătoare spaţii, descoperite în noi înşine!

Privind spre înăuntru, universul e la fel de infinit ca spre în afară!

În fond, în stare pură, tendinţa intelectuală ( de înţelegere a lumii), este apropiată oricărui om. Doar trădarea sensului său originar, prin proliferarea intelectualităţii de profesie, lipsită de unitatea rafinament – sinceritate – tensiune, a putut duce la impresia unei secte, a unei caste, separabilă de alte grupuri umane.

De fapt intelectualitatea este al doilea puls. Moartea spirituală este mai suportabilă ca aceea clinică, căci orbul poate trăi si în lipsa luminii.

Spre această existenţa umană în întuneric, „eliberată” de pulsul tensionant şi incomod al căutărilor spiritului, este îndreptat omul de către teoreticienii şi practicienii „materialismului”.

Puţine tautologii sunt atît de … perfecte ca „totul e materie”!

Este îndoielnic că vreunui popor îi pasă vre-un pic de soarta altuia. În ciuda tapajului universalist şi democratic, conjunctura contemporană o dovedeşte pe deplin!

S-ar putea ca aceasta să fie totuşi o greşeală căci umanitatea datorează „ceva” din succesul ei, ideii de colaborare! Cancerul vecinului poate fi molipsitor! Şi chiar dacă „boala” nu e transmisibilă, e mai viabilă poate, o societate în care vecinul sare să te ajute cînd te clatini sub atacul bolii!

În orice caz, atît popoarele cît şi conducătorii lor, nu manifestă astfel de disponibilităţi colaborative. De fapt popoarele şi conducătorii lor reprezintă pînă acum marile forţe retrograde ale umanităţii.

Cancerul spiritual al secolului XX este evoluţia ideii de relativitate, de la libertate la arbitrar, de la căutare la renunţare!

Cînd dansez cu băiatul, cele două corpuri formează un cuplu asemănător întîlnirii valului proaspăt cu cel care se retrage înfrînt, de pe ţărm! Ţipătul expansiunii sale îngemănat cu destinderea coardei care am fost…

Acum cîteva zile am fost într-un punct de ramificare. Cosemnez alegerea mea pentru o reperare ulterioară a acestei intersecţii: chemat la Bucureşti, directorul întreprinderii Electronica îmi propune să scriem împreună o carte de electronică (are totul aranjat…!). Refuz manierat nu atît pentru că mă oripilează incorectitudinea propunerii („colaborarea” ar fi constat în clasica formulă…), sau pentru a nu fi angrenat într-o incorectă suită de avantaje (puţină consideraţie în întreprindere sau priză la editură nu mi-ar prinde rău!), sau din comoditate (fac eforturi de acelaşi fel cu mult mai puţine justificări), ci pentru a evita înfundătura mea şi mai adîncă în mrejele „ rolului meu tehnic” , pe care nu-l mai pot suporta!

Din acelaşi motiv renunţ şi la ideea „centrului de cercetare” de la Piatra Neamţ, pe care îl las practic să se dizolve.

E aici o indecizie periculoasă şi vinovată. Cît voi mai cocheta cu ideea destinării mele literare, umaniste şi-n acelaşi timp a acţiunii de pe poziţia eficace a omului „tehnic”?!

Decizia principală este între senzualitate şi responsabilitate!

Senzualul şi-ar da chiar mîine demisia din toate „posturile” mele actuale.

Celălalt, ar fi oare mai util scriind filozofie (literatură) sau încercînd deschiderea unui front al spiritului pe teritoriul tehnicii (ştiinţei) ?

În orice caz, scena de la Bucureşti a scos în evidenţă nevoia urgentă a unei alegeri:

- de drum concret

- de crez

Ar fi stupid să ratez nişte căi fertile pentru acţiuni utile frontului asumat, în numele unor criterii morale formale, nesolidificate într-un crez!

Tragedia este de a alege între bine şi rău, fără a şti care sunt ele, dar încredinţat de existenţa lor – şi dorind binele.

Lipsit de firul călăuzitor al unei alegeri, toată viaţa mea se va desfăşura diform, ineficace.

„Condiţia umană” e o expresie foarte inspirată! Ea evită polarizările simplificatoare: destin, structură, poziţie, situaţie.

Cît de banală şi nevinovată ne apare incapacitate femeii de a rezona la tensiunile noastre abstracte. Dar în realitate, acceptarea pe care prezenţa lor ne –o impune, răceala cu care ne temperează „frigurile” , este o crimă! Responsabile cu echilibrul lumii sau cu moartea ei (?), ele ne surpă atît de fragilul reazem al năzuinţelor noastre de emancipare.

În orice caz, iubirea nu striveşte visurile!

În absoluta ei orbire (sau determinare) femeia mea simte că nu se mai poate continua cu covoarele atît de murdare şi pline de praf, dar refuză să ia în considerare apelul meu la o şedinţă de curăţire interioară. Nu putem da prioritate unor astfel de „mofturi” – ni se spune, amintindu-ni-se cu cruzime fragilitatea speranţelor noastre…

Femeile şi bărbaţii par confecţionaţi pe alte planete. Ei formează unităţi nu contopindu-se prin faţă, ci rezemîndu-şi spatele unul de altul: această alipire permite privirilor să bată în sensuri perfect opuse!

Nici măcar nu poţi şti dacă un astfel de gînd e validat total statistic sau nu!

Oricum , nicicînd nu am fost mai puţin doritor de întîlnire ca acum ! Oare de ce? Să fie o deraiere a unei înfrîngeri nerecunoscute? Dar atunci de ce nici cu mama…? De ce nici cu un prieten…? Şi de ce nici cu mine!

Care să fie preţul plătit laşităţii mele de către iubitorul de adevăr?

Sunt la fel de depărtat ca totdeauna de înţelegerea expresiei „ voi muri”.

„Universul (TOTUL) este absurd”. Ce este asta: un adevăr, o revelaţie, o ipoteză, o concluzie, o propoziţie, un ţipăt, o emoţie, …sau o tautologie.

Superb: după atîţia ani m-am trezit că nu ştiu deloc ce-i acela număr real!?

Compact – „Cîntec pentru prieteni” – iată ce mă pune Val să dansez cu el necontenit, necontenit. Ce dracu să fie plăcerea asta a lui obsesivă! La început este deci la el muzica , nu cuvîntul…!

Funcţia creează organul…intelectual…! Elevii mei demonstrează clar lipsa unor boli (profunzime, spirit, demnitate, etc. ) în lipsa microbilor. De aceea nimic nu poate fi mai eronat pentru putere decît să elibereze cultura , cuvîntul, conceptul!

S-ar putea scrie o istorie a luptei dintre bine şi rău, dintre tendinţa de înălţare şi coborîre a speciei noastre?!

Există două forme de a nu fi patriot ( conştiinţa apartenenţei la o fiinţă înglobatoare): individualismul (restrîngerea principiului solidarităţii) şi umanitarismul (lărgirea lui).

Ar trebui instituită o amendă pentru cei care vorbesc fără a comunica!

Academismul este zidul de apărare al falsei cunoaşteri.

21 noiembrie 1989

1) Iată: planta îşi compune viaţa, cu migală, înghiţind soare, apă şi minerale, dîndu-le viaţă!

Dar oaia vine şi…(cît de repede şi eficace) preia fructul acestui efort, înghiţindu-l!

Şi apoi lupul, atingînd un şi mai mare randament, o şi mai mare sinteză – îşi asigură pulsul propriu.

Şi la un momet dat, eficacitatea şiretlicurilor inteligenţei: omul, folosindu-le!

Culegătorul fructelor, profitorul. Apoi vînătorul.

Apoi cultivatorul, precedînd înfruptarea cu un bine organizat, prizonierat…. Eficacitatea structurii, crescătorii de animale.

Eficacitatea violenţei între oameni nu e decît o treaptă a unei atît de continui tendinţe: ceea ce x cultivă un an poate fi cucerit printr-un atac reuşit de o zi. Popoarele migratoare – noii vînători – ai oamenilor.

Şi , în sfîrşit, mai nou, mai modern, cultivarea oamenilor, în vederea folosirii lor, societatea ierarhizată politic.

În vîrful acestei piramide a sintezei prin furt, cultivatorii politici, şefii lagărului.

De aici să se tragă oare simpatia, ataşamentul faţă de copaci, faţă de iarbă?

Să exprime oare o legitate naturală a treptelor de rapt?

E oare justificată intuiţia că „progresul” are căi „regale”, care produc viaţă, nu o ard, nu o consumă?

Ce suntem noi, producători sau consumatori de viu? În ce măsură?

2) Iată că „apusul” e pe cale de a rata marea lecţie, aruncîndu-se din prostie, indolenţă, obtuzitate în vîrtejul concluziilor puerile [ despre căderea regimurilor comuniste] („nu putea să reziste”, „se produce o destrămare logică”, etc. etc.)

Astfel ratează singurul folos al cumplitei experienţe: enormul semnal de alarmă!

Că dimpotrivă, este extrem de viabilă şi stabilă structura cristalină a terorii, că ea pare adevăratul punct de funestă stabilitate a societăţii umane.

În locul acestor „satisfacţii”, ar trebui o mobilizare generală pe tema „ cum s-ar putea crea condiţii care să împiedice reintrarea în astfel de fatale vîrtejuri.

Şi mai mult, dacă se doreşte evitarea unui echilibru morbid (renunţare), de ce nu se luptă frenetic pentru găsirea altuia, luminos, care să-i facă concurenţă? Altfel omul va pendula între libertatea arbitrariului instabil şi solidificările negre!

Unei societăţi relansate dintr-o situaţie capcană îi trebuie o structură orientativă, un scop, un ritm, un cîmp polarizator.

Cum religia, filozofia,ştiinţa nu au dat încă de un punct de sprijin solid, autentic, nu se întrevede azi ca încercare de cod, decît o democratizare a căutării umane.

Dreptul la aflarea căutării şi la căutarea aflării – sinceritate, tensiune, efort – strict necesare codului modern.

O enormă masă de construcţii materiale şi spirituale ne-a fost pusă la dispoziţie de predecesori (obiecte, noţiuni, cuvinte, întrebări, etc.). Acest amalgam cu ierarhiile , tensiunile, estetica, ritmurile sale – iată fondul de aur, fagurele la care „furnica umană” ar putea lucra cu demnitate şi plăcere.

3) Al doilea război mondial a avut şi un gigantic rol fast, neobservat: el a dus la eliberarea a două popoare (Germania, Italia) de cancerul care îi atinsese (cristalizarea structurii politice stabile!).

Ironia istoriei : numai cei care au cîştigat (la est…) au pierdut, înfundîndu-se în marasmul mecanismului de autodistrugere a speciei umane.

Poate că, fără dereglările produse de război, boala aceasta ar fi cuprins azi întreaga Europă!

Pacea nu are sens dacă nu se conjugă cu o victorie prealabilă a binelui.

Trebuie să scriu a doua intervenţie [ prima , scrisă în februarie 1989, a fost predată lui Mihai Pelin pentru a fi publicată la Milano].

28 noiembrie 1989

Nu ne putem salva (nu putem ajunge) decît toţi o dată.

Cît timp vom permite disjuncţia profundă între destinele umane, poetul va risca brutalizarea în stradă şi-n orice caz, nu va putea aştepta înţelegere de la CELĂLALT.

Chiar dacă obiectivul universalizării intelectualităţii ca dimensiune a omenescului pare utopic, este o utopie strict necesară! În orice caz, nu se întrevede altă soluţie, căci în lipsa marii soluţii generale, vieţile tuturor nu vor ieşi din destinul nulităţii şi deşertăciunii.

Replica obişnuită, inadmisibilitatea acţiunilor unitare (lipsă de libertate, fascism) este bazată pe o eroare: intelectul nu e o opţiune, e al şaselea simţ. Ce sens ar avea să punem problema dreptului omului la a nu vedea?!. Toate acestea ar ascunde lenea, confuzia, diversiunea. Toţi au dreptul la împlinirea în simţuri şi problema intelectualizării maselor trebuie pusă în acest cadru.

Azi, privind feţele trecătorilor… senzaţia intensă de frig, tristeţea, însingurare. Nimic nu poate însingura mai mult decît faţa celuilalt… a unui anumit altul…

Ei sunt dincolo de…. Şi se vede… deci a ajuns pînă la suprafaţa fizică.

Astfel se reanimă spaima trezită de „1984”: după sufocarea umanului nostru, noul uman, odată instalat, anulează orice şansă, sens, lumină.

Se instalează întunericul dezracordării de ceilalţi, eşuaţi în altă piele. Nici o şansă pentru nostalgia după simţuri… anihilate.

Dans fără muzică…!

Interesant cît de bine poate urmări fenomenul sclerozării mintale atitudinea elevilor faţă de matematică. Lipsa lor de curaj, de spontaneitate, de structură, de disciplină mintală – într-un cuvînt, de existenţă conturată, de personalitate şi sănătate spirituală.

- probleme date cu a, repetate cu e în loc de a, nu se mai fac.

- situaţii declarate într-un stil, nu mai sunt recunoscute şi rezolvate dacă se exprimă altfel

- problemele sunt recunoscute funcţie de poziţia lor în pagini.

- ideile sunt utilizate numai în problemele în care au fost întîlnite, nu şi în altele.

- problemele sunt începute numai dacă se ştie soluţia.

- nu se încearcă o altă soluţie, sau generalizare, etc.

- nu există încredere în legarea, etapă cu etapă, a argumentării logice.

- se „atacă” calculele fără a se face în prealabil un plan tactic.

- ultimul lucru la care se uită elevul este… ipoteza.

- s-a instalat un enorm complex faţă de probleme căci nu se înţelege că, cel mai firesc lucru în faţa unei probleme este să încerci să o faci….şi să nu reuşeşti. (datoria este de a încerca coerent şi eventual inspirat şi nu de a reuşi). Succesul altora, prezentat atîţia ani a format nu un ghid de inspiraţie ci un mare complex.

- total dezinteres pentru esenţa matematicii (eventual gust sportiv)

- reflexe Pavlov de genul P (x) , deci ecuaţie, P(n), deci inducţie… etc. etc.

- nu e format simţul motivaţiei

- accent pus pe rînduri, nu pe motivul trecerii între ele.

Ar trebui ca să schimb acest stil în culegere (program) [intenţionate]. Să fie o revoluţie de structură, intelectualitate tehnică.

Dar marea problemă care se ridică este ce-ar trebui făcut la şcoală la matematică. Aparentă divergenţă: încurajăm spontaneitatea şi imaginaţia, sau structura, dînd metode de lucru?

În fapt, e o falsă contradicţie. Dacă cineva dispune de un material exemplificativ bine (didactic) structurat, nimic nu-l împiedică (dimpotrivă!...) să fie eficient şi original, originalitate ce poate fi mai bine fructificată printr-o pregătire ierarhizată!

Un fir, un cordon, este ceva fantastic! (misterios). Nu e numai o sugestie a ideii de legătură, pare chiar un atom, un nucleu, o dimensiune a corelării. Dacă suntem mai atenţi, nu putem cuprinde miracolul unui cordon [ figură reprezentînd un fir]. Dar al lui 1:

[figură reprezentînd un punct]

Dar al lui 2:

[figură cu două puncte]

Dar a separării….etc.etc.etc.etc….Oh…

Nu există exemple de popoare care să scape de tiranii lor prin forţe proprii, în istoria contemporană. De fapt toate „rezistenţele” au avut puternic sprijin exterior (armament, etc).

De aceea e absurd să faci un complex din „incapacitatea de rezistenţă”.

De fapt în istorie singura care evoluează, perfecţionîndu-se, este forţa malefică a dominaţiei forţei.

Numai puterea se perfecţionează, victimele o iau mereu de la capăt!

Trebuie căutată în gîndirea antică şansa însănătoşirii , căci atunci, la început, în faza adolescenţei, ea a avut prospeţia, lumina corespunzătoare, provocînd normala (tinereasca) bucurie din mirarea de a gîndi!

Cît parfum s-a pierdut de la scoaterea la consum a acestui produs.

Chestiunea cheie este de a nu uita miracolul fiecărui obiect, a fiecărei idei, sinteze, negaţii, teorii, prăbuşiri, credinţe, etc.; toate – capete de pod smulse în lupta omului cu neantul. A le consuma „la rece” – iată marea eroare!

Ideile nu pot fi locuite , decît reclădindu-le!!

Poate că totuşi o revoluţie care răstoarnă un sistem trebuie să deţină o nouă ideologie în numele căreia să acţioneze.

Ori, o dată cu căderile din ţările socialiste, ar trebui să se dispună de o nouă alternativă, un ideal şi nu să se revină la unul …. antecedent!

Ar fi poate momentul preluării cîrmei de către intelectualitatea progresistă şi morală , de către iubitorii aflării, de „partidul omenesc”.

Altfel se ratează ora mutaţiei de esenţă, resemnîndu-ne la o curăţenie…

Atenţie – intrarea cea mai bună din algebră în analiză pare a fi capitolul numere reale!

Criteriul pentru selectarea problemelor în culegere [intenţionată]:

- corelarea cu teoria (bogăţie ideatică)

- firesc al drumului logic în rezolvare

- originalitatea (nerepetarea ideilor)

- frumuseţe , intelectualitate

- importanţă în practică

Platon – Republica – democraţia produce logic, tiranie, căci dacă cei răi şi cei buni sunt liberi, primii, mai eficace, îşi vor face mendrele!

Nu, cît timp sunt lupi, stîna nu poate profesa libertatea.

De altfel, organismul are nevoie de structură şi coordonare, starea amorfă e rezervată primatelor.

Iată deci ceea ce întărea şi P P Negulescu – formalismele democratice nu-şi au sensul pînă cînd nu se democratizează fiinţa umană.

E poate adevărat însă, că cele două, om nou, casă nouă, merg [împletindu-se] în feed-back!

Tragedia nu este să te scufunzi în larg ci la cîţiva paşi de ţărm…

A întreba sau a nu întreba, aceasta e fiinţarea.

Pe această faţă a lumii, răul e mult mai eficace. Supravieţuirea binelui sugerează sprijinirea lui… de pe o altă faţă.

„Victimologia” – ultima farsă a violenţei.

Dantelăria structurărilor: pictură, muzică, etc. se poate complica la nesfîrşit. Cei adînciţi înr-o anume direcţie – casta – dansează în ritmul sonor al propriilor paşi!

Opusul demnităţii…este comoditatea.

Opusul filo-sofiei (iubirii în general)….este senzualitatea.

Tandreţea este o revoltă.

A aparţine lui A, A inclus in B, a plus b egal 3 sunt propoziţii matematice.

„Cîinele latră”, „el ştie”, „ea nu vrea”, sunt propoziţii nematematice.

Unde este graniţa între propoziţiile matematice şi celelalte, sau : cum se şterge ea….

Subiectul – existenţă

Predicatul – relaţie ?

Experiment: restrîngerea la un număr mic de existenţe elementare; ce propoziţii pot apare? (atomii propoziţionali).

În matematică elementul este atomul subiectului.

Atributul este atomul relaţiei.

Dar predicatul… ce atom are?

Ce înseamnă DA şi NU.

29 noiembrie 1989

Cît timp lupul e mai eficace ca oaia….

La confruntarea dintre oameni cei răi vor învinge.

- anulez motivele naturale ale confruntării

- modific raportul, făcînd omul extrem de eficace în apărare, nu în atac (?)

- organizez o structură socială compensatoare, în ajutorul binelui

- reduc numărul celor răi.

Cele două experienţe contemporane reprezintă:

democraţia – diluare, pierderea drumului, în arbitrar, în amorf

socialismul – deviaţie, stabilizare în rău (în locul stabilizării în bine)

Pare că totuşi prima variantă oferă mai mari şanse eventualei instalări a domniei (I ) binelui (II) , căci deşi „socialismul „ are o bună „sintaxă” (structură organizată, conducere eficientă, centralizată), el deviază „ semantică” (nu binele, ci răul se strecoară în sîmburele structurii)!

Reapare deseori întrebarea: societatea umană se poate îndrepta spre un bine general ( 1) sau, doar prezenţa unor structuri „folosite” poate asigura bunăstarea altora „alese”? Iată: (1) modelul deschis [figură ilustrînd extensia nelimitată] şi (2) modelul închis (cu sumă constantă) [figură ilustrînd un univers finit de bunuri].

Desigur, asemenea descompunerii spectrale a unui semnal, temele abordate modern, pot reliefa anumite componente ale unei realităţi.

Dar numai „pachetul componentelor” (abordarea multiunghiulară) va reuşi să redea cu forţa realităţii aspectul analizat.

Astfel, din unghiul soldatului , războiul e o monstruozitate; din cel al patriotului, poate fi sfînt; din cel al generalului – o ambiţie; din cel al sociologului exterior – o operaţie chirurgicală. Dar războiul ca fenomen este prezentat realist, dacă sunt redate toate unghiurile.

Sensul iniţial al asocierii între oameni era organizarea unei apărări împotriva pericolelor din exterior şi din interior.

Dar iată că, strecurat în însuşi miezul puterii, răul devine de sporită eficacitate, paradoxal cei reuniţi sunt mai fragili ca înainte!

Miezul care conduce o societate e punctul ei cel mai fragil şi mai important. Păstrarea sănătăţii sale este deci fundamentală – iată ideea „Republicii” lui Platon.

Ori, cum un lucru, o dată constituit, are tendinţa de depreciere, cum acest miez, imaginat ca ideal la un moment dat, nu poate decît să se deterioreze, nu e absurdă credinţa anticilor în devoluţia societăţii („vîrste”).

Putem oare găsi ziduri eficiente de apărare a miezului puterii de atacul răului!? Sau, singura şansă e lupta globală cu răul, pentru marginalizarea lui (varianta combativă, atac în locul apărării).

Situaţia unui miez bun – constituit (premisă de la care pleacă „vîrsta de aur”…) este în orice caz mai rezonabil conceptibilă ca „apărabilă” decît aceea în care miezul e pe cale de apariţie…!! Deoarece în fazele de formare, eficacitatea sporită a răului îl va face prim favorit în cursa pentru miezul puterii.

Undeva societatea greşeşte etapele…. Se introduce carantina, cu microbul în centrul grupului „apărat”…

- stabilim ce nu trebuie să facă un om; dar unii vor face

- stabilim un mecanism de supraveghere; dar „unii” se vor strecura în miezul său! Răul se encefalizează. Căci:

tiraniile – regimuri cu răul în structura cristalină, centralizat

democraţiile – regimuri cu răul în structura amorfă, atomizat

Pare că totuşi a doua variantă permite şansa unei lărgiri a frontului binelui, urmată eventual de o cristalizare întru bine. În orice caz, declararea prematură a cristalizării (carantinei) va cuprinde răul în sîmbure (microbul înăuntru)… cu efecte devastatoare.

În condiţii de libertate, binele trebuie să lupte pentru cucerirea structurii…

Utopia ar putea veni de acolo că binele nu e făcut să învingă în acest meci „deschis” (viaţa nu învinge moartea, osmoza).

De aceea culmea paradoxului e că accidentul istoric al unei „cristalizări” bune, urmată de o autoritate a binelui, menţinută….tiranic, este totuşi posibilă, chiar dacă improbabilă…

Lipsiţi de polarizare atomii nu sunt în stare decît de mişcare browniană…

Îngheţaţi în structura cristalină ei dispar ca vieţi…

Doar polarizările dinamice, sub influenţa cîmpurilor de orientare, născînd forma prin delimitare din amorf, dar conservînd dimensiunea libertăţii de modificare…

E nevoie de un plan, de o orientare, de o credinţă, de o sincronizare a eforturilor…Ea nu trebuie să mai aibă caracterul dogmatic , rigid, autoritar al religiilor şi nici senzual al miturilor – ci unul orientativ de variantă acceptată pentru o dezvoltare sincronă. Cum să faci asta? Pe orice subiect părerile vor fi împărţite! Unitatea trebuie să fie nu de temă, ci de stil, de structură, de orientare…În plus, fără a ucide naturalul libertăţii umane de opţiune.

Culmea victoriei ar fi ca omul să reuşească în condiţii de libertate, de care pare a avea nevoie ca de aer!! Cîteva idei concrete:

1) Acţiune generalizată de emancipare. Dreptul asigurat tuturor la intelectualitate, la dimensiunea (simţul) spiritului. Numai un succes în această direcţie poate elimina contradicţia dintre calitate şi cantitate, dintre valoare şi democraţie.

2) Întregul popor – iluminat (dar nu uniformizat în credinţă) , dispunînd de instrumentul raţiunii, decide în problemele care ţin de structura organizării societăţii. Majoritatea învinge! Desigur vor fi indivizi nemulţumiţi. Ei sunt însă obligaţi să se supună.

3) Pe diverse probleme particulare (de specialitate, etc.) votul specialiştilor are pondere mai mare. Ei vor încerca să lămurească poporul, care are dreptul de a se abţine, dacă simte că nu înţelege bine tema. Votul este însă universal, nu prin reprezentare, clasa reprezentanţilor fiind boala societăţii.

Tehnica modernă poate construi mijloace care să facă uşoară această votare generală pe fiecare subiect.

4) Cei care nu pot accepta o lege, au dreptul de a milita pentru lămurirea populaţiei şi eventual de a părăsi societatea. Pentru aceasta, se va întreţine un anumit număr de societăţi cu structuri diferite, conservînd dreptul la compromis, la o anumită alegere, a individului.

5) Infractorii sunt depistaţi la plîngere, judecaţi şi sancţionaţi de către un aparat în care oamenii intră periodic (ca în armată) fără dreptul de stabilizare [pe post] şi fără alte drepturi! În viaţa fiecărui bărbat apare „epoca miliţiei”, a judecătoriei, etc. Abuzurile, depistate de organe superioare, sunt pedepsite.

6) La fel sectorul organizatoric este ocupat.