Selecţii din jurnalul Ioan Roşca – octombrie 1989

30 septembrie 1989

Instrumentele pur şi simplu, pot folosi la orice… În general, ele vor fi folosite mai bine de cei puternici decît de cei slabi, deci vor ajuta răul…

Aşadar, cît timp nu este instalată o atmosferă (morală) corespunzătoare, construirea de instrumente perfecţionate nu poate fi un scop corect de viaţă (doar rareori e evident că un instrument nou e destinat luptei pentru bine!)

În schimb binele este o dimensiune a tuturor lucrurilor , pe care o simţim instinctiv legaţi de anumiţi factori: sinceritate, inteligenţă, sensibilitate, rafinament – închegaţi sistemic. (E de exemplu presupus că o educaţie simfonică poate favoriza tendinţa spre bine ).

Concluzie – va trebui să caut în activităţile mele „practice” (tehnice), în mod constant, această dimensiune! Ideea intelectualizării actului de instruire ştiinţifică trebuie să fie suportul acestei lupte. Chiar dacă societatea utilizatorilor va fi mai curînd cucerită prin eficacitatea materialelor redactate în noul stil (producînd în ultimă instanţă o creştere a eficacităţii tehnice) adevăratul scop, justificare, valoare al acestor lucrări, trebuie să fie cel derivat (secund: al rafinării, al creşterii densităţii binelui pe suprafaţa cerebrală umană!Numai astfel efortul rearanjării didactice va fi justificat moral, va putea spera la legitimitate.

Dar dacă….şi cucerirea unui concept, sau dexterităţi, sau libertăţi în spirit, nu reprezintă altceva decît un instrument stînd sub semnul alegerii modului de utilizare? (exemplu: ideea relativităţii sau a unităţii contrariilor pot fi un sprijin eficace pentru consolidarea spirituală a unui om funciarmente rău !; vezi scena din „Portocala mecanică” în care ritmurile bethoveniene servesc de reazem violenţei personajului!...).

Atunci…să putem susţine că şi cele ale spiritului sunt neutrale, netendenţioase, că sunt doar instrumente ce pot juca roluri contradictorii pe scena luptei dintre rău şi bine?! Sau ajunşi la acest nivel (al gîndirii) putem concepe concepte polarizate sau chiar polarizatoare care să lupte efectiv pentru victoria uneia din părţi? (vezi, de exemplu, „novlingue” al lui Orwell, unde limbajul îşi propune să dirijeze gîndirea spre supunerea faţă de putere….).

Cît de mult s-ar simplifica totul, dacă ai şti ce ar ajuta în mod absolut binele, din ceea ce faci!Totul pare a sugera relativitatea desăvîrşită a Binelui.

TOTUŞI, am necontenit senzaţia că această relativitate este o eroare, că e rezultatul unei confuzii, împiedicîndu-ne să sesizăm cu claritate că EXISTĂ DOUĂ SPECII DE OAMENI (aşa cum sunt două sexe), iar marea problemă (eroare) este neperceperea acestui fapt, care , [dacă ar fi perceput] ar declanşa, poate, o acţiune de solidarizare a celor care, simţindu-se în specia iubitorilor de bine, ar închega un front comun. Pînă atunci ecuaţia pare a fi:

Cei răi sînt puternici ( eficaci).

Ei cuceresc şi deţin puterea.

Cei ce deţin puterea determină valorile şi evoluţia!

Aşadar?...Ce trebuie să facă tehnicianul (omul de ştiinţă).

1) Să refuze să coopereze. Să blocheze creaţia. Să devină inactiv (în contradicţie cu menirea sa practică de producător de bunuri necesare şi cu speranţa evoluţiei cunoaşterii, prin cercetare!).

2) Să coopereze cu maxim profit, în direcţiile maxim avantajoase, fără scrupule...(...comentarii de prisos!).

3) Indiferentismul (falsa neutralitate) face întotdeauna jocul forţei, e soluţia a doua, camuflată cu mai multă sau mai puţină abilitate, subtilitate, răutate.

4) Să urmărească dezvoltarea anumitor parametri, pe care îi consideră eventuali promotori de progres întru bine (riscă să se înşele...!).

5) Să caute necontenit adevărul,optimul, calea către dezideratul simţit, iubit, pînă la a-l face gîndit, clarificat, eficace (riscă să nu reuşească).

6 octombrie 1989

Iată mecanismul :

Cel care reuşeşte să rezolve o anumită problemă (cercetare, proiectare, etc. ) , nu are interes să uşureze celorlalţi înţelegerea profundă a ceea ce a făcut pentru că:

a. nu-i poate place ca, faţă de marele său efort, ceilalţi să obţină aceleaşi rezultate cu el, cu eforturi mult diminuate, datorită explicaţiilor sale.

b. cît timp va fi singurul deţinător ( sau printre puţinii) al "pontului ", societatea va fi obligată să apeleze la el , asigurîndu-i profituri.

c. e mult mai greu de controlat (explicaţiile complete ar face drumul uşor, analizelor critice vizavi de calitatea sau originalitatea realizării sale).

d. o dată explicat mecanismul, sîmburele raţionamentului, ceilalţi l-ar putea devansa în anumite direcţii de extindere, răpindu-i întietatea.

e. dacă poziţia sa e şi de producător, evită intervenţia pe piaţă a concurenţei!

Toate acestea sînt motive deosebit de solide ca autorul ("specialistul în...") să nu dezvăluie cheile procedeelor sale. Marele mecanism care îl obligă la o anumită deschidere constă în:

a. necesitatea livrării produsului către societate (altfel ea nu i-ar recompensa eforturile). Cu această ocazie "ponturile" vor deveni mai mult sau mai puţin perceptibile.

b. necesitatea unor explicaţii fără de care produsul său nu va putea fi utilizat (exemplul cel mai bun e reţeaua de service care solicită astfel de informaţii).

c. necesitatea asigurării unei paternităţi asupra ideii respective (care îl obligă să o enunţe sub o formă sau alta).

d. un eventual orgoliu (exhibiţionism,etc.) profesional.

e. dorinţa de lucru în echipă, care va fi însă stinsă după constatarea repetată a nereciprocităţii gestului său: oferă explicaţii,dar nu primeşte...!

f. o sinceră dorinţă de comunicare, sentimentul de solidaritate umană, adeziunea la o anumită morală.

Aceste două pîrghii de motivaţii sînt însă în evidentă disproporţie. Interesul individual fiind un compromis de genul: "să livrez utilizatorului produsul, culegînd maximul de profit, asigurîndu-ţi paternitatea şi satisfăcîndu-ţi orgoliu, cucerind autoritatea în materie, dînd explicaţiile strict necesare service-ării, explicaţii mai bogate unor eventuali colegi de echipă, în cadrul unui "troc de idei", explicaţii care să te pună în valoare în cadrul unor "sesiuni de comunicări ştiinţifice", dar aceasta numai după ce ai asigurat un "tampon temporal" care să-ţi dea un avans faţă de concurenţă (de exemplu eşti pe punctul de livra un produs perfecţionat).

O singură eroare nu trebuie să comiţi: aceea de a explica în profunzime (la esenţă) şi cu promptitudine (la lansare) rezultatele eforturilor tale! Acest fapt este în flagrantă contradicţie cu interesele tale vitale, individuale.

Iată însă că, din punctul general de vedere (al societăţii umane, negrupate sectar), exact aceasta este alternativa inhibitorie !! Căci este evident că pentru interesul unui grup, în ansamblu, comunicarea esenţei este o formidabilă pîrghie a progresului general (e drept că obligă membrii săi la eforturi de o calitatea superioară ).

Rezolvarea acestui conflict fundamental de interese în problema explicării nu poate fi lăsată în voia „alegerii individuale” deoarece, aşa cum am văzut, interesele individului sunt contrare alternativei explicaţiei. Nu ne putem baza pe mecanismul „liberei concurenţe” în această problemă căci, în timp ce producerea noutăţilor are suficient de multă motivaţie, aducînd individului cîştiguri evidente, producerea explicaţiilor stă chiar sub semnul contrar: concurenţa este un factor inhibitor în producerea explicaţiilor. Iată aşadar, mecanismul revers al „concurenţei interindividuale” sau „intergrupale” asupra progresului general! Deşi nu este sesizat la justa lui forţă, părînd că motivările producerii noului „trag după ele” – cu un anumit decalaj de timp şi explicaţiile corespunzătoare, intervalul fiind necesar „prelevării profiturilor”.

Iată deci schema generală a acestui mecanism, guvernat de concurenţă: [ figură reprezentînd relaţia temporală dintre apariţia produsului, apariţia explicaţiilor, profitul individual, profitul general practic şi profitul general în cunoaştere].

Aşadar, la apariţia unui nou produs, profitul individual este maxim, descrescînd în timp. Fără explicaţii corespunzătoare (care ar diminua profitul individual), profitul general se reduce la cel practic, al utilizării produsului. După un timp (cînd profitul individual nu mai e aşa important, cînd ceilalţi au început să înţeleagă mecanismul, autorul va putea da o mînă de ajutor înţelegerii (dacă o va face la momentul potrivit, va cuceri şi ceva lauri academici).Oricum el va fi acumulat între timp o rampă de pornire pentru următoarea noutate. Dacă nu mai e în stare de ceva nou, interesul său e însă să stagneze la maxim ritmul înţelegerii, deci curba profitului general de principiu.

Vom deosebi, aşadar, trei tipuri de mecanisme producere / explicaţie, corespunzînd la trei tipuri de societăţi:

I. Societatea obişnuită, natural reglată, funcţionează după principiul expus anterior, atingînd în mod natural o anumită ritmică produs/explicaţie.

Această ritmică va fi încetinită dacă faza de producere încetineşte (explicaţia mai puţin încurajată [figură reprezentînd cele spuse mai sus]).

Reglarea „explicaţiei într-un anumit tandem cu producerea” are, pe lîngă factorii individuali (în general inhibitori, explicînd întîrzierea) cîteva premise favorabile într-o astfel de societate:

- ritmul ridicat al lui P [producere] care nu mai impune o frînare prea violentă a lui E [explicaţie]

- conştientizarea de către societate a interesului general pentru faza E ( orice producător se bazează pe un tezaur de explicaţii furnizat de societate). Cum individul este prea aproape de interesul non E în lupta cu ceilalţi, îi revine societăţii sarcina ca prin intermediul unor mecanisme şi organisme statale ( şcoala, etc.) să asigure o anumită calitate a fazei E. Se va cotiza de la toţi membrii acestei societăţi o taxă de întreţinere a eforturilor de tip E, de interes general.

II. Societatea negativă , cu „frîna pusă” pe explicaţie, guvernată de legea junglei, aceea în care interesul particular nu este echilibrat de o preocupare pentru E, va înregistra o stagnare de ansamblu, căci pînă la urmă toţi indivizii sunt consumatori de explicaţii şi vor resimţi lipsa lor. Faza de producere va încetini şi ea, ca un efect (motivaţie distinctă faţă de încetinirea forţată de cauze obiective).

În fapt situaţie este: [ figură reprezentînd o mişcare relativă VP şi VE. Membrii progresează cu toţii prin mecanismul explicării şi al folosirii produselor şi individual, prin cel al producerii].Progresul individual este deci o rezultantă al celui de „concurenţă” cu cel de „grup”!! Va cîştiga cel care, profitînd maxim de explicaţiile livrate de ceilalţi şi nerăspunzînd cu aceeaşi monedă, îşi va asigura maximul avans!

Este clar că în sprijinul eforturilor explicative nu se poate veni decît prin acţiune generală, a grupului:

- obligîndu-şi membrii să cotizeze la „fondul lucrărilor de explicaţie” (ca la un roman)

- anchilozînd cîştigurile individuale de producere (III), demotivînd tăcerea şi recompensînd uniform producerea şi explicaţia dintr-un „fond general comun”

- motivînd oficial, financiar, etc., faza de explicaţie, construind cadrul pentru ca, explicatorul de calitate să fie bine recompensat, ca şi producătorul (IV)

- Societate axată pe explicaţie (V)

III.

Societatea cu iniţiativa de producţie individuală paralizată cere pentru a funcţiona consolidarea unei alte motivaţii, care să nu contrazică pe cea naturală, ci să o ridice eventual pe o treaptă superioară:

Astfel, egoismul individual, natural, nu va putea fi depăşit decît asigurînd individului condiţii de existenţă rezonabile, plăcute chiar, încît să poată intra în funcţiune motivaţiile de ordin superior. Dacă aceste condiţii sunt asigurate (eventual se poate forma educaţional un nivel de cerere individuală rezonabil) nu este încă suficient, trebuind neapărat construită o altă motivaţie, fără de care indiferentismul este de neevitat! Acestea sînt cele două mari erori ale societăţii grupale: neasigurarea condiţiilor care să evite conflictul cu interesele individuale naturale (fundamentale) şi nefundamentarea unei motivaţii [noi].

Ieşirea din prima situaţie o poate constitui încurajarea lui P (dar fără o recompensă…ea riscă să rămînă fără efect). Ieşirea din a doua ar putea fi încurajarea lui E, …etc., etc.

IV. Societatea în care P şi E ar fi încurajate echilibrat prin mecanisme bine puse la punct, ar putea crea un ritm general foarte alert de dezvoltare. P şi E fiind ambele mijloace, pîrghii de progres, E va crea o mai solidă bază de concurenţă obligînd producătorii la o competiţie „la vîrf”, pentru a-şi asigura întietatea într-o lume în care datorită eforturilor E, toată lumea este potenţial competitivă.

Merită oare însă stîrnită o astfel de ritmică frenetică?! (dezechilibru sistemic poate…., dar cît de multe rezultate utilizabile de toată lumea…).

O alternativă ar fi:

V. Accentul pus pe explicaţie ca simbioză mijloc-scop al existenţei. Alegînd înţelegerea universului ca scop fundamental al societăţii umane vom putea considera P ca guvernînd lumea mijloacelor materiale necesare atingerii acestui scop iar E ca porţiune din drumul spre el (deci scopuri în sine!). Acum interesul încurajării fazei E este absolut preponderent, individul înţelegînd să se propulseze cît mai mult , împreună cu ceilalţi (V general >> decît V individual [cu referire la figura precedentă]) în compunerea pe care o realizează.

Aşadar

[ figură reprezentînd împărţiri între membrii societăţii I1, I2…. a prăzii totale A].

Universul prăzii A fiind finit I1, I2 au interes individual în partaj.

[În a doua schemă] I1, I2 au interes să colaboreze contra lui I3, I4 (cucerind cît mai mult de partea lor I [faţă de partea II care revine celorlalţi din A]).

În lupta internă I1 versus I2, I1 are interes să întîrzie pe B. Dacă I1 îl frînează pe B se obţin două efecte contradictorii: cîştig în proporţia alfa/beta [raportul dintre I1 şi I2], pierdere a părţii I cucerită de I1 şi I2 ca echipă. Deci

Cîştigul lui I1=K1 [care creşte cu egoismul] * K2 [de grup, care scade cu egoismul] * total

Pare a se stabili un oarecare compromise. Există însă o capcană: secvenţialitatea, factorul timp, faptul că fiinţa umană e trecătoare, în timp ce atunci cînd ne referim la interes de grup, facem o integrare. Astfel, ce se întîmplă dacă egoismul lui I1 produce:

- o creştere imediată şi puternică a cîştigului individual în repartiţia internă

- o scădere, diminuată de distribuirea la multitudinea de indivizi componenţi ai lotului I şi eventual, manifestată cu o anume inerţie, devenind efectivă la o altă generaţie!!..

Iată deci că interesul individului favorizează egoismul în cadrul grupului său. Este culmea: fiecare profită de integrarea eforturilor din trecut, de cele ale colegilor din prezent, dar alegînd egoismul are cîştig maxim dezavantajîndu-i (varianta brutală) pe colegi şi pe urmaşi ( varianta subtilă)!

Iată deci adevărata condiţionare umană:

[figură reprezentînd cîştigul X (t) ca integrală a eforturilor umane de la minus infinit la momentul prezent t0, şi oferta personală P (t0) – pentru producere şi E (t0 +k) oferta întîrziată pentru explicare]

Cum devine această situaţie într-un univers în care prada nu mai este finită, ci este reproductibilă, nemaitrebuind să fie împărţită! (de exemplu în lumea ideilor). Se schimbă desigur total, căci fiecare cîştigă dintr-o informare generală!.

Iată deci o alegere extrem de importantă: operăm într-un univers cu pradă finită (cu consecinţele de rigoare) sau într-unul nelimitat.

Ştiinţa viitorului ( pentru lucrurile materiale) şi filozofia (credinţa) viitorului vor trebui să aleagă între aceste alternative.

Oricum un fapt este evident: un lucru se consumă de o singură persoană ieşind din cursă pentru ceilalţi, în timp ce o idee …. Lumea explicaţiilor devenite scopuri (sau alimente ale fiinţei) ar putea fi acea rezervă necesară de infinit (măcar de nelimitare practică).

Un fapt pare a ieşi în evidenţă:

- omul are de cîştigat dintr-o atitudine egoistă (incorectă) faţă de ceilalţi

- societatea (grupul) are de pierdut de aici în disputa cu alte grupuri sau faţă de rezerva de materie şi spirit în general

- mecanismul de reglare (echilibrare) a tendinţelor interne de egoism trebuie să vină din exterior (obligaţie, uniformizare anihilatoare de concurenţă, încurajare recompensatoare)

- cel mai eficient mecanism ar fi însă interiorizarea necesităţii, datoriei, plăcerii comunicării!

Din toate acestea rezultă că problematica rolului explicaţiei, modului de corelare cu producerea, de stimulare organizată de către societate este fundamentală pentru metabolismul acesteia ca sistem.

Probleme extrem de complexe apar: cum ar fi faptul că difuzarea informaţiei pe scară largă în interiorul lotului I, aflat în concurenţă cu II, va creşte simţitor probabilitatea ca informaţia să parvină şi loturilor concurente; aşadar, există nevoi de compromis chiar la nivel de grup între tendinţa explicatorie şi cea camuflantă.

Singurul nivel la care explicaţia înseamnă un real progres este cel general al societăţii umane, iar frontul pe care existenţa generală îşi duce lupta este cel al semnificării ei. Dacă în complexul semnificare-înfrumuseţare-îmbunătăţire-asigurare, se acordă semnificării un coeficient major, apare ca un corolar, necesar ca pîrghie, încurajarea explicaţiei!

Pînă cînd însă explicaţia nu va constitui un bun în sine pentru populaţia majoritară, intrînd prin aceasta în gama intereselor de producţie, societatea centralizată (refuzînd principiul liberului arbitru) trebuie să găsească mijloace de a stimula explicaţia din exterior.

Aşadar, producătorul va furniza şi explicaţii consistente atunci cînd va fi recompensat pentru aceasta într-o manieră care să-i compenseze pierderile.

Pînă la reglarea unui astfel de mecanism, explicatorii se vor găsi printre:

- explicatorii de profesie, pasionaţi (hobby). Ceilalţi, nerecompensaţi proporţional cu calitatea „produselor” lor [explicative] nu sunt motivaţi.

- iubitorii de adevăr, de semnificaţie sau cei stăpîniţi de morbul solidarităţii umane.

Aşadar, acum, a explica frumos, bine, adînc, înseamnă a lupta în contul unei idei, a-ţi face datoria faţă de o credinţă!

***

Despre romanul de fond [intenţionat]

Să înmănuncheze mai multe planuri ale existenţei spirituale a personajului:

A. Planul concret. Social. Vulgar. Cotidian. Raporturile cu ceilalţi în sistemele şi subsistemele sociale.

B. Planul apartenenţei la materie. Individul ca prezenţă fizică. Descris din exterior: superbă, complexă şi nejustificată maşinărie.

C. Planul raporturilor subiective cu spaţiul înconjurător şi cu mine însumi. Universul năzuinţelor, sentimentelor, temperaturilor, ritmurilor, credinţelor.

D. Planul raporturilor de cunoaştere (exterior şi interior). Castelul de idei şi construcţia lui.

[ Figură reprezentînd Eul în cele 4 ipostaze].

Aceste 4 planuri nu vor apare în paralel, evoluînd simultan,( se lasă abordările structurale pentru celălalt roman).Aici se urmăreşte un stil cît mai comestibil făcînd uşoară înţelegerea problemei de fond. Aşadar cele 4 fire vor fi împletite alternativ în timp, prin secvenţe pure sau hibride. Suita lor va trebui însă să aibă ritmul unei melodii, a unei simfonii, care să atingă încordări extreme, dacă se poate pînă la insuportabilul lecturii! (surprinzînd tensiunea existenţei).

O melodie produsă de patru instrumente. Urechea însă vibrează într-un sigur ritm. Poate că omul e atent fundamental într-un singur loc, o dată. Deci exact cum suma celor 4 surse sonore va da firul continuu al vibraţiilor auzite de ureche, mixajul celor 4 filoane ale romanului trebuie să fie profund, melodia unică rezultată să surprindă toate firele, împreună.

Poate se vor putea atinge astfel momente care să sugereze realitatea la nivelul corespunzător de încordare, de emoţie, de fascinaţie.

Astfel, în mijlocul unui duo logic-emoţional adus la paroxism, înserarea unei stridenţe sociale , vulgare ar putea crea efectul ameţitor al măreţiei sau insuportabilităţii existenţei.

Ca tehnică, va trebui procedat în feed-back şi matricial. a. Se scriu evoluţiile individuale. b. se gîndeşte conţinutul unui moment cvadruplu. Se revine la a în funcţie de noutăţile impuse de viziunea globală , etc.

Ironia sorţii este că ştiinţa m-a înarmat cu metodă, în timp ce filozofia/literatura cu scop. Poate că aceasta este cooperarea lor normală.

20 octombrie 1989

[..]

4) Vizita la proiectare la Bucureşti (secţia casetofoane) scoate în evidenţa realităţi şocante: la noi nu se mai proiectează ci numai se adaptează scheme străine!

Astfel , la cererea mea ca să obţină capacitatea prelucrării optime a semnalului livrat de CIP (lucru pe patru trepte de viteză), ei s-au blocat cu desăvârşire! Nici măcar nu ştiau cum are loc dialogul dintre casetofon şi calculator!! (dar proiectaseră deja un casetofon destinat calculatorului!).

„Cum aţi procedat atunci?!” „Am folosit o schemă dintr-o revistă ungurească care era anunţată şi descrisă ca rezolvînd bine problema; acum dacă vrei alţi parametri, trebuie să ne indici trei surse serioase de inspiraţie (realizări analoage a trei firme de prestigiu)” „ Bine dar….sistemul meu e original. S-ar putea ca ceilalţi să nu-şi fi pus problema!” „Atunci nu se poate face nimic”. Reiese din discuţie că nici un „proiectant” la Electronica nu mai ştie cum să pornească de la cerinţe şi să conceapă o soluţie. Ei au nevoie de un şablon de rezolvare în care să se încadreze.

5) Cele 6 romane ale lui Pavese citite nopţile acestea stau sub semnul magiei, al realizării miraculoase. O atît de profundă tăietură a realităţii prin simţuri, o atît de plenară senzualitate, vădind supratrăirea….

Dar tocmai aceasta creează şocul faţă de sinuciderea sa! (imposibil de înţeles…). Dacă Pavese s-a sinucis la cîteva luni după „Diavolul pe dealuri”, atunci….care să fie învăţătura? Presimt una extrem de dură, de dureroasă.

Că fiecare iubire moare prin consumarea sa, că doar tendinţa justifică….dorinţa, iar împlinirea readuce, circular, acul pe 0.

Că nu există o posibilă structură de rezistenţă umană.

….

Şi iată că „Codicele egipţian” al lui Sciascia (altfel incomparabil mai diluat) îmi reaminteşte solidaritatea-transcedentală care ne face să urîm ura (….!), prostia, violenţa. Şi iarăşi simt nerelativitatea adeziunii la bine…

Pavese…subtil.

Sciascia… moral.

Pentru a cîta oară…. Încîlcitele ecuaţii….

În noianul de nimicuri cu care îmi trec zilele, să nu pierd marea revelaţie (căldură): fantastică este elaborarea unei strategii oarecari, într-un univers absurd. Unghi din care nenumăratele eforturi de înţelegere, observaţii, analiză, sinteză, prezicere, semnificare, etc. apar ca tot atîtea miracole…

Faptul că presupunerea că adunînd două mere cu încă trei se vor obţine la numărătoarea finală cinci, se adevereşte experimental, este mult mai tulburător, mai adînc, mai complex decît sesizăm noi, orbiţi de obişnuinţă.

Verificînd 2+2=4, suntem plasaţi în miezul stupefiantei noastre poziţii, căci mult mai ciudat decît a nu şti nimic sau a şti totul este….să ştii ceva!!!!

Asupra acestei duble ipostaze: neputinţă şi potenţă, a insuportabilei (sau fascinantei), sau explozivei, sau curioasei, sau straniei, sau esenţialei, sau ….. hazliei) lor îngemănări, trebuie să-mi îndrept fluxul creaţiei mele.

26 octombrie 1989

Stranie situaţia „legii”, a dreptului, care nu pot avea nici un fel de fundamentare logică!

a) Un grup de oameni , pentru a trăi împreună coerent, pot conveni la respectarea unui cod, pact, compromis, pe care îl semnează. Nerespectarea codului este interzisă, singurul mod în care individul poate încerca non A, deşi codul prevede A, fiind:

- să convingă societatea să schimbe codul (utopic…)

- să facă non A asumîndu-şi consecinţele (ceilalţi pot fi siliţi sau nu să intervină, funcţie de gradul de dereglare a stabilităţii pe care actul respectiv îl reprezintă)

- să părăsească cadrul acestei societăţi căutînd o alta, a cărui cod să-i convină mai mult

b) Apare evident că interesul de stabilitate a societăţii (şi siguranţa membrilor ei) intră în contradicţie cu libertatea individuală.

Prin naştere, individul se trezeşte prizonier al codului societăţii sale, libertatea sa de alegere fiind anulată. Această exagerată ştrangulare a libertăţii individuale (schimbarea de către el a codului fiind în general o operaţie prea anevoioasă pentru a-i conveni! Şi apoi, de ce să oblige pe ceilalţi!). Soluţia este alegerea la un moment dat, a unei alte asocieri.

De aceea, obligaţia unui om de a nu-şi părăsi societatea de naştere este o monstruozitate!

Al doilea aspect. Dacă în întreaga lume ar exista un singur cod al unei unice societăţi, toţi cei născuţi ar fi lipsiţi complet de libertatea de alegere. Orice astfel de uniformizare a fiinţelor umane (ca drepturi şi mai ales ca năzuinţe) poartă pecetea neagră a terorii, a morţii individuale (poate doar organismul mare, societar, să reziste, ca eu în sine, nemaicompus din euri….). Aşadar, nici un fel de viitor uniform al lumii nu poate fi fericit.

Mai curînd o lume cu mii de insuliţe cu coduri diferite şi cu libertatea de a alege una dintre ele ar oferi compromisul rezonabil dintre libertate şi echilibru social (dreptate). Cînd X simte că vrea să calce codul trebuie să plece acolo unde aşa ceva e admis. Dacă nu o face, societatea e în drept să-l pedepsească!

Desigur, dacă s-ar respecta total individualitatea, ar fi tot atîtea coduri cîţi oameni! Ideea ar fi găsirea unui număr rezonabil şi bine structurat de alternative diferite, oferind omului o largă paletă de alegere. În plus ar exista şi o dinamică (schimbare), şi puncte de modificare, decise ierarhizat şi „zone libere” adevărate „cuiburi” (centre de formare) a codurilor!

Aceasta ar fi marginea libertăţii umane: să trăiască liniştea respectării codului n sau vibraţia unui centru de construire a unui nou cod.

Toate acestea par oarecum utopice,dar scot în evidenţă un fapt fundamental: viitorul ar trebui să aparţină pluralismelor. Dacă una din ele ar fi mai reuşită, ea se va impune, prin adeziune! Ar mai rămîne de pus la punct un mecanism de temperare a fluctuaţiilor la care poate duce o astfel de libertate (cît mai simplu, mai natural).

Astfel s-ar conserva stabilitatea, concurenţa, demnitatea umană, dreptul la alegere, etc.

c) Să presupunem situaţia actuală: un grup de indivizi obligaţi să respecte un cod.

Cum poate fi organizată o astfel de societate:

- cum se stabileşte codul

- cum se stabileşte primordialitatea lui

- cum se stabileşte modul de reacţie la violările sale.

Trebuie să existe cîteva principii generale (cadru) cum ar fi:

- obligaţia membrului grupului de a se conforma codului concret care se stabileşte iniţial şi se modifică pe parcurs.

- modul în care el poate influenţa (controla) evoluţia codului, respectarea principiului codului general, inatacabil.

-măsurile pe care trebuie să le suporte la încălcare.

Să zicem că, Constituţia ar conţine „principiile 0” de organizare a societăţii respective. Să zicem că la formarea ei, toţi au avut dreptul să intre sau nu în societate şi că, pe parcurs, toţi au dreptul s-o părăsească (altfel codul reprezintă în fapt un regulament de prizonierat, individul neputînd fi acuzat moral de a încerca să-l încalce!!).

Iată deci norma morală: „dacă trăieşti sub un anumit cod, trebuie să-l respecţi”. În lipsa libertăţii de alegere, această normă nu mai are şi un caracter moral („dreptate”) ci doar coercitiv.

Să presupunem acum că această libertate nu există (varianta B). Ce derivă de aici?

Cum să asiguri respectarea codului? Îşi face apariţia grupul indivizilor cu astfel de sarcini (paznicii), care devin mai puternici decît ceilalţi. Teoretic, ei ar trebui să asigure respectarea legii. Pentru a putea face însă aceasta, trebuie să li se ofere mijloace, adică forţă….Orice forţă poate fi folosită şi abuziv, un grup de paznici putînd să devieze în interesul lor respectarea codului.

Cum să organizezi modificarea legilor? Desigur, cei însărcinaţi cu organizarea societăţii (deja o clasă avantajată: „coordonatorii” ce pot deveni „stăpîni”) vor avea în mînă şi mecanismele legiferării. Ei pot emite legi care să-i avantajeze în dauna celorlalţi. Este chiar evident că dînd unora puterea, impulsurile biologice îi vor îndemna spre astfel de abuzuri!

Şi astfel societatea iniţială (un grup de oameni care s-au înţeles să respecte un cod de convieţuire ) se degradează total în clipa cînd pune la punct mecanismele punerii in viata a acestei înţelegeri!

- apar coordonatorii (necesari! ) care pot deveni stăpîni.

- apar păzitorii (necesari) care pot deveni…. paznici torţionari.

Individul se trezeşte într-o societate în care, este silit să respecte un cod dezavantajos sieşi care evoluează la bunul plac al stăpînilor. Aceasta este legea.

Oricît de utopică, singura soluţie ar fi eliberarea individului nemulţumit de corvoada de a sta într-o astfel de societate. Rămaşi singuri, paznicii şi stăpînii s-ar dezumfla ca nişte baloane!

Dar iată că stăpînii pun la punct un mecanism prin care supuşii lor pot fi întemniţaţi în societatea respectivă.

Nu mai e vorba de o societate amorfă umană ci de una bipolară, cu o parte care prosperă pe seama alteia, prizonieră. Poate că omul nu o poate duce prea grozav fără sclavi…!

Cele de mai sus par a condamna principiul însuşi al organizării: stăpîni (coordonatori…), păzitori (paznici…), supuşi! O soluţie (utopică-posibilă) ar fi evoluţia mentalităţii umane, făcînd posibilă o asociere corectă.

Da, există două feluri de utopii:

- imposibile (împotriva legilor naturii)

- posibile (împotriva obiceiurilor)!

În orice caz, într-un grup, cei care ameninţă cel mai mult codul, cei care pot cel mai uşor să-l încalce sunt conducătorii. Aşadar, pe lîngă organizarea conducerii şi pazei, (apărarea de greşelile individuale) trebuie organizată o apărare de abuzul puterii, şi aceasta defineşte în primul rînd un sistem de drept… real, valid, …drept!

Un cod legislativ nu poate fi valabil, corect, utilizabil, decît dacă prevede foarte clar apărarea grupului contra abuzurilor societăţii şi o organizare care să împiedice:

- încălcarea acestor prevederi

- blocarea eliminării lor din cod, de către …”legiuitorii” puternici.

Aşadar, un feed-back! Dar cum?!

Pînă atunci, se poate auzi o absurditate ca: „o lege o dată votată e valabilă şi trebuie respectată, indiferent de conţinutul ei” (care poate contrazice legile naturii, interesele membrilor majoritari şi chiar codul de bază – Constituţia, pe motiv că există prevederea respectării Constituţiei pe care legiuitorul trebuia să o respecte şi deci…a respectat-o!).

Se uită că legiuitorul reprezintă puterea, deci una din părţile implicate în conflictul social, nici într-un caz imparţială, nici într-un caz neputîndu-se prezuma nici măcar buna sa intenţie darămite….reuşita făptuirii sale?!

27 octombrie 1989

Din cele scrise ieri se desprinde şi o idee de roman SF.

Într-un univers structurat în n parcele cu organizări şi coduri diferite, fiecare avînd dreptul să-şi schimbe lotul după ce trece printr-un „centru de comutare”, personajul duce dorul marii unităţi…El are senzaţia că liberul arbitru instalat răpeşte omului unitatea sensului vieţii. În plus, crede că o anumită variantă este optimă. De aceea luptă pentru impunerea ei generală, pentru dispariţia parcelării, pentru „marea solidaritate umană”! Partizanii săi încearcă să realizeze acest vis, fără a sesiza pericolul dispariţiei libertăţii de alegere!...etc.

Marele conflict apare între eu, omul şi EU, Omul!