„DIZIDENŢI”

Şi acest termen se află sub asediul de compromitere a cuvintelor (singurele noastre arme !) pe care îl desfăşoară legiunea propagandistică a securisto-comunismului, profitînd de păguboasa noastră lipsă de coerenţă.

Cu o dezinvoltură cu atît mai eficace cu cît e mai neruşinată, mercenarii din nomenclatura comunistă, daţi la o parte în lupta pentru putere, se prezintă publicului ca foşti dizidenţi ! Ramura stalinistă, trasă pe dreapta de „aripa tînără" a terorii ce a preluat puterea sub steagul lui Ceauşescu, arborează „dizidenţa", căutînd să legitimeze astfel deturnarea revoluţiei anticomuniste. Atunci cînd am rîs de această gogonată pretenţie, fiind siguri că va stîrni revolta populaţiei, am greşit grav, neînţelegînd că insistenţele formării „omului nou" au avut un efect dezastruos.

„Nu poate rezista o asemenea mistificare !", veţi zice. DAR NICI NU ŞI-A PROPUS SĂ REZISTE ! Au avut numai nevoie de mînă liberă pentru a executa operaţiunea „Interimatul". Acum se vor putea retrage, înţelegători, predînd la cheie, noii garnituri, reţeaua mafiotă, restructurată, relegitimată, îmbogăţită, modernizată...

Mai mult, prin această uzurpare au reuşit să dezamorseze potenţialul îngrijorător al ideii de dizidentă.

Aşa a funcţionat atacul. Dar apărarea acestui concept-simbol a funcţionat ea aşa cum ne-am fi putut aştepta ? Din păcate sîntem siliţi să constatăm că mulţi dizidenţi autentici şi-au permis o iresponsabilă relaxare.

Ar fi prea lungă o analiză a motivelor „moleşirii" spiritului contestatar (bucurie nestăpînită a libertăţii, exaltare, individualism, lipsă de intuiţie şi luciditate politică, oportunism, vedetism, etc). Important este să semnalăm efectul nociv al părăsirii redutei contestaţiei, într-un moment în care ea este atît de necesară, de către o parte a combatanţilor creditaţi de opinia publică. Iar cînd şi ceilalţi, care au rămas angajaţi, luptă fiecare pe mica lui redută, nereuşind să închege o mişcare unitară, pericolul decesului conceptului de dizidenţă, ca mijloc de rezistenţă (înmormîntat academic...), este iminent.

Angrenaţi în dispute privind calitatea şi valoarea dizidenţei lor trecute, unii dintre cei ce revendică (justificat) acest statut, au reuşit trista performanţă de a nu participa la confruntarea din ultimii doi ani, deşi miza este eliberarea României din mîinile structurii represive, faţă de care şi-au manifestat odinioară împotrivirea !

Mai gravă a fost dezbinarea grupului de oponenţi potenţiali, datorită orgoliilor şi complexelor. Am avut impresia că „mica dizidentă" (aluzivă) s-a simţit umbrită şi stingheră în prezenţa „marii dizidenţe" (ani grei de temniţă pentru înfruntarea regimului comunist). Complexul curajului nedus pînă la capăt, neplăcerea produsă de amintirea umilinţei au determinat de exemplu o anumită reţinere faţă de foştii deţinuţi politici, o ipocrită şi ruşinoasă deformare a ierarhiei de merit pentru rezistenţă. Mulţi, simţindu-se mai aproape de treapta semi-opoziţiei, i-au acordat acesteia o simpatie şi un respect sensibil mai pronunţată decît reprezentanţilor rezistenţei eroice, ceea ce, chiar dacă este explicabil psihologic, rămîne dezonorant pentru calitatea sistemului nostru de valori !

Astfel de mecanisme, înscrise într-o nefericită tradiţie românească, bazate pe omeneştile „slăbiciuni", încurajate de agresiunea comunistă, au scindat spaţiul dizidenţei, privindu-ne pe noi, cei care nu am fost dizidenţi dar am încercat să spălăm ruşinea ieşind acum în arenă, de vîrful de lance de care am crezut că ţara dispune !

IOAN ROŞCA

contestatar, Piatra Neamţ