19 decembrie 1991

Mă simt copt pentru cartea privind „Revoluţia din 1990”. Am un chef extraordinar să o scriu. Îmi stă în mînă. Poate că dacă nu o fac acum, am să pierd din nou, ca şi alte dăţi, suflul care să dea textului viaţă şi să-l facă de fapt posibil, justificat.

Motivul revenirii acestui chef vine probabil din experienţa de pe 16 decembrie, din şedinţa „Dialog” în care sentimentul de artificialitate, ambiguitate, plurivalenţă, inutilitate, singurătate şi disperare m-a covîrşit. Senzaţia unei singurătăţi cu atît mai iremediabil naturale, cu cît vine la capătul unei evoluţii îndelungate sub semnul solidarităţii, ajungînd să se facă resimţită în chiar clipa în care celălalt eu afirmă, tot mai neconvingător pentru mine, sentimente, porniri, năzuinţe, concluzii – colective…

L-a mormîntul generalului Dăscălescu, mica noastră procesiune (pentru 16 decembrie) stă şi ea în tensiunea coprezenţei măreţului şi derizoriului , a setei de măreţie, şi falsului mimării găsirii ei. Ca să pună capac la toate (poate e mai bine aşa, mai clarificant) părintele Ţuţuianu se pretează la apel, la jurăminte solemne, procesiuni rituale, credinţe în cauze pînă la jertfă, incantaţii pentru eroi. Ce mai, tot arsenalul exaltărilor ce pregătesc fiinţa individuală să se aneantizeze întru „sistem”, între „echipă” şi abstract…

Sila mă cuprinde şi o dată cu ea, îngrijorarea şi dezastrul pierderii opţiunilor polarizatoare. Simt că de fapt orice „istm”, orice teorie sau practică ce atrage omul în starea de desconsiderare a intereselor sale individuale, îmi repugnă. „Cauza” trebuie să fie o opţiune acceptată relaxat, la rece, altfel ea nu se mai distinge de alte forme de cult şi hipnoză, de ritual şi aneantizare conceptuală. Să fie oare însă posibilă fidelitatea şi eficacitatea unui militantism ne-solemnizat, ne-fetişizat, destins? Întrebarea mă sfîşie. Oricum îmi apare tot mai evidentă catastrofa cu care se încheie acest experiment de doi ani. Căutîndu-mi o faţă pe care să mă plac mai mult, un rol mai admirabil, un echilibru ce să satisfacă mai bine senzualitatea orgoliului emancipării, m-am rătăcit cu desăvîrşire. Nici măcar linia intuită odinioară între Bine şi Rău, nu-mi mai stă la îndemînă. Am ajuns să mă întreb dacă totul nu a fost decît o farsă vidă, un cerc vicios în care pretenţiei apărării Binelui îi revine rolul de catalizare a unor energii şi orientarea unor reacţii cu o eficacitate sporită în sensul benefic speciei. Aş accepta numai un Bine simultan adevărat şi fast pentru omul separat şi pentru omul –celulă a întregului. Restul, nu-mi mai place (vezi ca exemplu „generozitatea” sau „altruismul” ce au început să mă irite ca nişte elucubraţii vicioase).Din păcate, există ceilalţi, agresivii, care poate se cer echilibraţi de acest tip simetric de anomalie (iubirea).

În orice caz, mai rătăcit ca niciodată. Şi tocmai despre asta mă gîndesc să scriu. Nu un roman al revoluţiei române (pretenţia de obiectivitate, calificare, etc. ar fi oricum grotescă) ci unul în care să-mi descriu, cu sinceritate, propria-mi aventură. Ar putea fi acea carte a celor două planuri (dur- al realităţii înglodante şi aerat – al contorsiunii căutării intelectuale).

Ar putea fi acea sfidare contra tiranicului sfîrşit pozitiv, al iluziei insuflate cu ipocrit entuziasm privind finalul fericit în lupta cu misterul existenţei sau cu dezechilibrul.

În orice caz poate rămîne în spaţiul sincerităţii absolute (în locul obiectivităţii). Va trebui să încerc să rememorez fiecare etapă în zeama ei psihologică (greu, foarte greu să reconstitui starea în care am acţionat, dar necesar, pentru valoarea de mărturie utilizabilă, cinstită şi nu de argumentaţie postfactum, de demonstraţie de compunere, arbitrară în fond).

Poate că tocmai o sinceritatea absolută ar face lucrarea utilă (pentru alţii) şi răcoritoare (pentru mine). Voi reuşi să surprind complexitatea tragicului păienjeniş în care m-am rătăcit?

„Intervenţie” – plan

I. Preambul

Scurtă bibliografie antirevoluţionară. Scopul : înţelegerea premiselor de la care pleacă personajul, bazelor conceptuale, sistemului de valori, cîmpului de năzuinţe, spaţiului de motivaţii, rădăcinilor întregului trecut prezent (raportare absolut necesară pentru o mărturie inteligibilă. A doua temă a cărţii fiind tocmai o experienţă intelectuală.

II. Istorie

Şirul faptelor. Prezentare fără demonstraţie, dar cu explicaţii ( pe cît posibil neinsidioase – prozelitizante). Am făcut; am urmărit; am observat; am interpretat.

Se fac trimiteri din text către capitolul anexă: articole publicate sau nu (proprii), alte articole (cu păreri personale sau analiză).

III. Încheiere: situaţia finală.

Anexă. Şir de intervenţii publicate sau nu, sau de analize, pe cît posibil în ordinea cronologică în care au apărut ele sau a avut loc evenimentul la care se referă.

Schematic : introducere (cine este – ce simte), cuprins (ce face); anexa 1 (ce spune); anexa 2 (ce se spune despre); încheiere (ce devine).

Revenind la 16 decembrie. Sentimentul de lipsă de rost. Adînc. Pînă la osmozele ultime dintre contrarii. Nişte indivizi proclamă că nu acceptă realitatea la care îi condamnă semenii lor. Violatul care protestează. Prizonierul care se declară în dezacord cu captivitatea. Dezolant. Sigur s-a văzut acum că acceptarea a produs la mulţi cecitatea absolută a demnităţii. Aşadar, un astfel de cocoşlîc ar mai avea un rost, ca un fel de rezervă pentru a face posibilă libertatea: ceea ce nu are rost în puşcărie ci , odată scăpat, ar înflori valoarea , cu efect amînat şi ipotetic. Dramatic în orice caz. Oare şi măreţ? Tocmai aici se strecoară diavolul unificator: ceea ce trăim sugerează egalitatea alternativelor rezistenţă / cedare, demnitate/umilinţă, speranţă/uitare. O victorie atît de confortabilă a răului, atît de exemplară, are probabil un efect dezastruos asupra echilibrului sufletesc al martorilor la un astfel de spectacol. E ca un leşin. O umilinţă şi strîmbătate atît de îndelungate, sfîrşesc prin a deforma ireversibil resorturile orgoliilor emancipatoare. Filmele cu situaţii post-cataclism în care cîţiva supravieţuitori orbecăiesc dezabuzaţi, nu sunt ficţiuni decît prin accident stilistic. În fapt, noi trăim azi, în ţară, un astfel de coşmar.

Capul a căzut. Organismul îşi mai mişcă încă celulele supravieţuitoare care caută în van să-şi regăsească ritmul. E inutil. Desigur rămîne (proabilă chiar), regenerarea. Valul următoarelor generaţii va reînfrunzi probabil acest copac. Al nostru însă….

24 de membri au semnat deja intrarea în „starea de protest”. Vom face foame o zi pe lună nelimitat. O expresie elocventă a revoltei neputincioase, a înfundării nesuportate. Probabil e necesar să nu facem valuri prea mari, să ne consumăm disperarea igienic.