8 noiembrie 1991

Toată lumea pare fericită pentru măsura de „unificare a cursului”. Mie (care se pare că voi rămîne ultimul care să înţeleagă ceva din mecanismele financiare), acest lucru îmi apare ca o catastrofă.

În rezumat, problema pe care nu o înţeleg e următoarea:

Să presupunem că în SUA , un kg de grîu se cumpără cu un dolar. Nu e cel mai normal ca ţăranul român să-i vîndă americanului kilogramul produs de el la un acelaşi preţ? Nu am pretenţia de a se ţine cont de deosebirile de eficienţă economică, care îl fac, să zicem, pe român să obţină kilogramul său de grîu cu eforturi mai mari. Mă refer pur şi simplu la valoarea identică de întrebuinţare a celor două produse.

Faţă de acest prim tip de troc, poate dureros, dar echitabil, se introduce acum următoarea posibilitate: americanul dă un dolar, i se livrează 200 d elei cu care, la preţul intern cumpără 10 kg de grîu!

1.Cum de se poate ajunge la aşa ceva?

2. De ce?

3. Unde se va ajunge astfel?

Ar părea elementar că la stabilirea cursului de schimb pe care îl acceptă statul român, să ţină cont, după o anumită statistică, de raportul preţurilor la anumite produse, luate ca etalon:

Preţ in SUA Preţ în România

P1 a1 dolari b1 lei

P2 a2 dolari b2 lei

…………………………………………………

De unde i (indicele de schimb = b1/a1+b2/a2+….bn/an) / n sau

I= (k1*b1/a1+k2*b2/a2+……kn*bn/an) / (k1+…+kn)

Dacă se consideră ponderea unor produse mai importantă.

O astfel de procedură este dificilă şi sînt greu de stabilit criteriile. Astfel, nu e clar dacă indicii b1/a1, b2/a2,….sînt puternic diferiţi, care din ei sînt mai expresivi, în ce măsură nu e vorba de o cotare interioară eronată şi de care produse trebuie să se ţină cont. Deşi e o problemă dificilă, cu anumite erori asumate, metoda aceasta e singura care poate duce la un rezultat echitabil (suportabil).

S-a procedat astfel la noi? Nici pomeneală. Faptul rezultă din declaraţiile lor dar şi din rezultatele la care au ajuns…. Astfel, după socoteala lor, eu, cu 10.000 lei pe lună sînt un inginer de 50 de dolari lunar!! Sau, vînzîndu-mi , să zicem ca exemplu, apartamentul (600000 lei), maşina (300000 lei), mobile (150000 lei) şi pămîntul (650000 lei), obţin 1700000, adică, circa 8000 de dolari. Un străin poate deci cumpăra de aici un apartament, o maşină, cîteva ha de pămînt, mobile… cu trei salarii.

Cum s-a putut atinge un nivel atît de jos? Adoptîndu-se un cu totul alt principiu de stabilire a indicelui de transformare, acela speculative al “bursei”. Străinul cere 200 de lei pe dolar. Statul, constrîns, paralizat de dezastrul economic, oferă…. Nu există nici-o justificare economică. Ca atunci cînd silit de nevoie, obţii de la cămătar cîţiva bani pentru un inel de aur. Acest fenomen relevă adevărata esenţă a mecanismelor financiare interstatale: cel puternic îi impune celui slab condiţiile sale. Cel şantajabil e silit să accepte “jocul liber al pieţii”, ceea ce desigur îl înfundă şi mai puternic. Procesul e de tip avalanşă. O dată deschisă supapa “relaţiilor comerciale”, victima se surpă pînă la faliment. Cum altfel decît faliment se poate obţine din procesul în care faci posibilă “cumpărarea” avuţiei tale naţionale, la un preţ mult mai jos ca cel normal, numai pentru a face rost de nişte dolari cu care să menţii în funcţiune ce-ţi mai rămîne din şandrama.

Comuniştii au “construit” o economie infestată, eronată, profund dependentă de fluxul din exterior (materii prime, tehnologii), într-un cuvînt – şantajabilă. Ei au menţinut acest sistem într-un punct de echilibru instabil prin procedeul forţat al împrizonierării populaţiei. În condiţii de lagăr a fost posibilă tăierea tainului populaţiei şi livrarea lui la export ( tot extreme de ieftin!), ca marfă de schimb necesară menţinerii în funcţiune a imensului lor pseudosistem economic. Ei ne-au lăsat cadou sistemul economic fantezist tarat în esenţa lui, destinat iremediabil alunecării în vîrtejul înrobirii oneroase de către “partenerii” puternici.Cînd pîrghia terorii s-a frînt, societatea a părăsit echilibrul de lagăr şi s-a angrenat neputincioasă către cel de faliment…

O astfel de evoluţie pune problema mai generală a modului cum se stabilesc astăzi balanţele de schimburi şi preţuri. Principiul “liberal” al bursei pare natural. El ascunde însă o extreme de dură luptă pentru existenţă, un adevărat război generalizat (economic) în care forţa ( capacitatea de a impune condiţiile) e adevăratul argument. Poate că aşa e să fie, dar cît de scîrboasă e atunci teoria ipocrită a “civilizaţiei”, “umanismului”, etc.

Cu atît mai cinice ne apar discursurile despre “ajutarea” Europei de Est într-un moment în care e fapt, cei care le ţin, sînt pe cale de a se înfrupta copios de sublicitarea care rezultă din falimentul estului! Dacă ar dori să ne ajute, ar fi suficient să ofere condiţii corecte de schimb. Să recunoască, de exemplu, din analiza comparată a preţurilor la principalele produse, că dolarul e 60 de lei (de exemplu) şi nu să pretindă 200 , în numele incapacităţii celuilalt de a-şi apăra valorile.

Cred că, după scoaterea la sublicitaţie a avuţiei naţionale, unii afacerişti vestici, vor da lovituri extrem de grave, punînd practic mîna pe tot.

De ce acest lucru nu deranjează actuala conducere?

1. Poate, pentru că nu mai există soluţii – falimentul e definitiv.

2. Poate, pentru că o anumită autarhie protecţionistă, deşi posibilă, e respinsă din principiu – ca o idee depăşită. La asta concură şi propaganda (moda) creată de teoria răspîndită la ora actuală, a obligativităţii „deschiderii” către trocul mondial, corelată cu aceea a dezvoltării industriale proprii. Oricît pare de anacronică ideea unei anumite izolări (distanţări) de sistemul economic mondial, ea ar fi trebuit ( dacă nu am fi în era concluziilor preconcepute) avută în vedere şi analizată minuţios. Pentru că totuşi, ceva nu e în regulă. Ţara asta, acum cîteva sute de ani, îşi hrănea şi îmbrăca oamenii şi acum nu o mai face! Dacă totuşi (vezi Galeano) între bunăstarea unora şi interminabila paupertate a altora (la fel de bogaţi natural) există un raport de cauzalitate?. Cînd schimbul e făcut în mare pierdere, creşterea volumului lui ar trebui să dea de gîndit.

Jocul „relaţiilor economice” pare acesta: cel mare îl mulge pe cel mic. Să fie inexorabil? Să nu fie oare posibil ca , cel mic să nu mai joace acest joc dezavantajos, găsind un mod mai acceptabil de a trăi?

Sigur însă este următorul motiv al neruşinării celor ce decid: chiar dacă ţara (adică suma oamenilor ei azi şi mîine), pierde per global, anumiţi indivizi pot ieşi cu mari cîştiguri din trocul injust cu exteriorul. Pot ieşi chiar foarte bine dacă se plasează în poziţiile cheie înaintea demarării procesului de „rezolvare a falimentului” (privatizare, etc.). Întotdeauna la foamete cîţiva prosperă…

Cine va decide preţul în tratativele cu „partenerul străin”? Cine va putea încropi rapid un fond de start pentru a se lansa în afaceri? EI, tocmai EI…!

„Pentru noi doi, mai e suficient peşte în iaz”, îi spunea un director şefului său de la Direcţia agricolă atunci cînd acesta se arăta îngrijorat de producţie… E o frază sintetică. Esenţială.

România, în comă, va fi secătuită. Ei însă, vor putea chiar prospera!

Comuniştii întreţineau, în forţă, în care 100 de oameni mîncau cîte o jumătate de pîine. Acum 10 din ei vor mînca chiar cîte două, alte 20 vor fi mîncate de „partenerii externi”, iar pentru ceilalţi 90 de pioni, 10 pîini se vor dovedi suficiente.

Oare?

Sau se va declanşa o explozie cu imprevizibile urmări:

-reinstaurarea sistemului (intrarea deţinuţilor în marea puşcărie pentru a-şi putea lua tainul);

- pedepsirea cumplită a celor care ne-au adus aici.