8 ianuarie – 13 iunie 1991
[probabil după audierea casetei cu înregistrarea
dialogului dintre reprezentanţei Alianţei civice şi Ion Iliescu]
1. Securitatea-instituţie criminală, responsabilă cu
distrugerea ţării (transformarea ei într-un lagăr). Reprezintă şi azi pericolul
nr. 1 (inerţie, interese, apărare de pedeapsă). Este investită de autorităţi cu
postura de apărătoare a ordinii publice, deci, cei ce luptă împotriva ei devin
anarhişti.
2. Guvernanţii acceptă această situaţie precum şi alte
mecanisme profund retrograde şi contrarevoluţionare – restauraţia lagărului şi
infecţiei.
3. Minciuna substituirii „revoluţiei” şi în general
discrepanţa dintre declaraţii şi fapte.
4. Nedeclararea procesului comunismului care împiedică
resurecţia morală, anihilează credibilitatea, expune societatea la pericolul
infractorilor nedeconspiraţi şi pune baze putrede noii construcţii.
5. Transformarea foştilor şefi în patroni, acţionari,
etc. schimbarea recuzitei ideologice cu păstrarea raportului de forţe şi
interese.
6. Trădarea idealurilor pentru care au murit cei ce,
depăşindu-şi frica, ne-au redat condiţia umană. Datoria faţă de ei.
7. Imposibilitatea obiectivă (practică) a organizării unei
opoziţii eficiente. Lipsă de bani, mijloace, timp, cadru…). Pseudo-opoziţia – o
mascaradă ce avantajează mai mult puterea (o legitimează).
8. Lipsa disponibilităţii pentru profesia de revoluţionar
(eternizarea luptei cu răul pe un termen foarte lung. Am fost dispus pentru
revoluţie, nu pentru perestroika.)
9. Strategia
defensivă a rezistenţei, reacţie total eronată şi degradantă la
sesizarea dezechilibrului de forţe. Incapacitatea de a se găsi o cale de mijloc
între confruntarea violentă disproporţionată şi cedarea la ameninţare prin
afirmarea răspicată şi explicită a adevărului; semi-opoziţia îi plasează pe
intransigenţi în postura incomodă de „extremişti”, marginalizîndu-i
şi expunîndu-i la loviturile puterii.
10. Acceptarea tacită a unor neadevăruri „convenabile”
opoziţiei sau tăcerea care înconjoară adevărurile incomode , compromit valoarea
activităţii de rezistenţă. Nu este posibilă o strategie a setei de adevăr.
11. Formarea insidioasă a unei „burghezii opozante” sau „opozantură” pe baza unor „criterii” secrete şi dubioase din
care cel cu adevărat activ pare a fi cel a primului venit. Cultivarea miturilor
care mistifică realitatea unor persoane, o altă variantă de idolatrie şi
servilism în lipsă de personalitate. Autoaleşii nu
permit schimbarea echipei de la vîrf în baza unui
mecanism de selecţie a valorilor. Mai rău, pentru a nu-şi periclita poziţiile,
ei blochează apelurile pentru întărirea rîndurilor cu
elemente noi, evitînd să-şi facă publică slăbiciunea.
Suntem condamnaţi să suportăm şirul de gafe a liderilor pe viaţă în speranţa că
pînă la urmă o vor nimeri. Cei care demonstrează mai
multă clarviziune în momente cheie, nu sunt selectaţi , ci îndepărtaţi.
Explicaţiile acestei atitudini iresponsabile merg de la
incapacitate/inconştienţă, la impostură şi ascunsa fugă după interese.
12. Imposibilitatea afirmării unor opinii critice (nu
sunt publicate) privind activitatea opozanţilor tabu în numele interdicţiei
de a „lovi” în rezistenţa şi aşa slabă.
O subtilă dar neiertătoare cenzură operează în acest sens, relativizînd
atuul sincerităţii.
13. Coma poetică (simbolică) în care s-a prăbuşit
rezistenţa datorită:
- indolenţei intelectualilor tehnici, cu gîndire pragmatică, care nu s-au implicat
- limitărilor gîndirii
intelectualilor umanişti, care s-au aruncat într-un război pe care îl tratează
ca pe un experiment existenţial, manifestînd penibile
satisfacţii interioare în faţa unor „realizări” vădit sterile. Trăind miracolul
trecerii de la frică , la cuvîntul liber, ei nu mai
sunt capabili să treacă la acţiuni eficace. Au imprimat opoziţiei o direcţie
teoretică, anemică, simbolică, emoţională.
14. Egoismul generalizat. Fiecare încearcă să-şi răzbune
frustrările, înfrumuseţîndu-şi propria existenţă.
15. Uzura conceptului de sacrificiu (generaţie de
sacrificiu, deziderate majore, datorie patriotică) datorită eternizării sale face mai puţin disponibil
individul pentru renunţări a căror utilitate nu e evidentă.
16. Setea de o viaţă conformă cu posibilităţile de
creaţie, muncă, simţire a celui care nu
vrea să trăiască conform „ rezultantei statistice a emancipării populaţiei” , aşteptînd rezultatul unor decenii de renaştere, ci se simte
atras (conştient şi presat de scurtimea existenţei) să încerce o viaţă la
înălţimea propriilor aptitudini. Refuzul democraţiei existenţiale.
17. Dezgustul faţă de cangrena în care a fost adus
organismul colectiv. Dorinţa de a evita cancerul nu prin implicarea în efortul
general de vindecare (îndoielnic) ci prin evadarea din contextul viciat.
18. Degradarea concetăţenilor, victime ale unui proces
neiertător de intoxicare a creat o stare de tensiune între cel rămas normal
(care apare ca lunatic) şi ceilalţi. Încercările de dezintoxicare a semenilor
sunt privite (firesc!) cu neîncredere, intoleranţă şi ură! A le continua în
acest climat (în numele Binelui impus prin persuasiune) este nu numai obositor,
demoralizant ci chiar dubios (ca orice mesianism). Pare mai corect să laşi
oamenii în pacea lor şi să cauţi un anturaj în care ceea ce eşti să stîrnească simpatie (prin rezonanţă) – nu ură.
19. Pericolul loviturilor date de mercenarii terorii,
colaboratorii lor sau victimele lor îndobitocite, în stare de hipnoză (
problema listei informatorilor securităţii).
20. Lipsa oricărei garanţii că lagărul, rămas funcţional
(prin păstrarea în bune condiţii a gardienilor) nu-şi va relua la un moment dat
activitatea contrarevoluţionară plenar, fără scrupulele la care a fost silită
în faza de refacere a mecanismului puterii.
21. Posibilitatea unei contradicţii (care a şi demarat)
între cei dispuşi să funcţioneze docil cu condiţia unor îmbunătăţiri materiale
( practic indiferenţi la problematica libertăţii şi adevărului – de care nu au
nevoie). Minoritatea care pretinde libertăţi şi demnitate respectată,
nesatisfăcută de un contract material, conştientă de pericolul pe care îl
reprezintă menţinerea lupilor la conducerea şi paza stînei,
indiferent de armistiţiile şi amabilităţile de conjunctură este paralizată de
acest contract. În faţa posibilităţii unui lagăr cu prizonieri bine întreţinuţi
acceptat de majoritate, nu rămîne decît
evadarea. Minoritatea nu poate fi obligată să se supună majorităţii în contra
credinţelor ei fundamentale dacă respectă majoritatea dar doreşte să părăsească
„asociaţia”.
22. Dorinţa unui creator, dornic să-şi valorifice ideile,
materializîndu-le în realizări utile semenilor lui,
de a găsi contextul cel mai favorabil pentru acesta. Atunci cînd
capeţi certitudinea că oferta ta nu e oportună într-o anumită societate (aici
de exemplu) dar ar putea interesa o alta aflată în alt stadiu, te simţi obligat
la un gest care să-ţi ofere posibilitatea randamentului.
23. Sentimentul că rămînînd aş
confirma pretenţia că nu sunt într-o celulă ci într-o democraţie. În mod logic,
dacă o celulă are uşa deschisă şi nu o părăseşti, admiţi că eşti liber în ea.
Astfel, ipocrizia guvernelor lumii, care din nou manifestă cinic sprijinul faţă
de menţinerea noastră în rezervaţie în orice condiţii, ar fi menajată!
24. Refuzul colaboraţionismului. Meseria mea (productivă)
m-ar obliga să întăresc poziţia economică a unui stat totalitar.
25. Imoralitatea strategiei de aşteptare a nemulţumirilor
populaţiei, a închegării alianţei egoismului nesatisfăcut. Lipsa de perspectivă
a acestui drum.
26. Tendinţa de a fi satisfăcut ca pion de manevră în
jocul unor „maeştri” neconvingători şi nevalidaţi ca atare. Farsa împărţirii în
„personalităţi” şi „persoane” în urma unor „valori” afirmate în epoca antiselecţiei.
27. Lipsa unei coerenţe oferită de polarizarea unui crez,
a unui program de emancipare existenţială colectivă, convingător.
28. Prăpastia dintre generaţii; ipocrizia sprijinului
matur şi cinismul tineresc.
29. Lipsă de disponibilitate şi atracţie faţă de postura
apostolică.
30. Dorul de
libertate.
Notă: un viol
distruge. Noi am fost violaţi. Simţim acum acea ruşine, scîrbă,
neputinţă şi revoltă.
Încep prin a protesta pentru tonul inacceptabil pe care
l-a utilizat acuzarea. Ura care răzbate din fiecare cuvînt,
dorinţa de răzbunare care cere declanşarea unei adevătrate
„vînătoare de vrăjitoare” sunt intolerabile în sala
unui tribunal civilizat.
Violenţelor şi cruzimilor clientului meu, pe care le
recunoaşte cu multă sinceritate şi regret, domnul acuzator le răspunde cu
aceeaşi violenţă, instigînd instanţa la cruzime şi
intoleranţă.
Victima însăşi în loc să manifeste acea capacitate de
iertare care face fala unui bun creştin, se lansează în această vendetă care nu
mai poate schimba nimic din drama consumată, dar prelungeşte iritarea şi
menţine rana deschisă.
Noi propunem o soluţie cu totul diferită decît continuarea şirului de violenţe: reconcilierea între
victimă şi acuzat! Numai astfel acesta va putea dovedi cît
de sinceră este părerea sa de rău pentru accidentul consumat, cît de mult ar dori reparaţia. Nu putem fi siguri de reeducarea
clientului meu, nu-i putem oferi şansa reabilitării decît
într-un singur mod: lăsîndu-l în libertate în aceeaşi
funcţie de cabanier pe care a ocupat-o pînă acum!
Numai astfel va putea dovedi că nu mai vrea să profite de singurătatea vreunei
turiste, că este un element recuperat al societăţii.
Sunt convins că acum, după demiterea directorului
ocolului silvic, atmosfera de lucru din această întreprindere se va însănătoşi
şi cabanierul nostru nu va mai fi obligat să recurgă la astfel de expediente pentru
a-şi satisface necesităţile.
Există de asemenea propunerea numirii sale în postul de
director, ceea ce l-ar plasa evident într-o poziţie care reduce simţitor
pericolul recidivei. De asemenea, ca o terapie de şoc, îl putem obliga la
postura de administrator al mînăstirii de maici, ceea
ce i-ar biciui instinctele, îmblînzindu-le.
Faţă de toate acestea, denotînd
o înţelegere imatură a mecanismelor recuperării delicvenţilor irecuperabili,
acuzarea vine cu propuneri vădit destabilizatoare care ar accentua tensiunea,
fiind cunoscută promiscuitatea sexuală din locurile de detenţie! Cu ce drept
veţi răpi dreptul la penitenţă a acestui om? Nu credeţi că excesele sale au
motivaţii mai profunde socio-morale, sunt rezultatul crizei generale de valori,
de care suntem cu toţi responsabili?
Toţi am fost vinovaţi! Dar şansele au diferit. Unii au
avut neveste şi şi-au satisfăcut aceleaşi porniri fără riscul de a fi judecaţi!
Vreţi să transformaţi acest cabanier într-un acar păun?! V-aţi gîndit însă ce s-ar fi întîmplat
dacă reclamanta nu s-ar fi încăpăţînat să refuze
propunerile iniţial curtenitoare care i s-u făcut? Fără încăpăţînarea
ei drama nu ar fi avut loc, iar acest om ar fi azi liber! Cine este oare
victima în acest caz! Audierea martorilor apărării v-a arătat că acele turiste
care nu au avut o atitudine iritantă de respingere au fost tratate cu adevărată
tandreţe! De ce acestea nu s-au găsit să-l reclame? Pentru că întotdeauna
dialogul şi înţelegerea, compromisul realizat în confruntarea dialectică de
interese între oameni a produs linişte şi pace.
Violenţa acuzatului este efectul instigării la violenţa a
celei care prin toate actele ei i-a produs acestuia starea de tensiune. Trebuie
să ţineţi cont şi de oboseala pe care acesta o acumulase în eforturile
deosebite pe care le depusese în îndeplinirea sarcinilor de plan.
Puneţi-vă puţin în poziţia acestui om simplu, unul dintre
necunoscuţii care prin munca lor ţin pe umeri societate: după o zi de muncă
istovitoare apare această clientă instigatoare, în mod manifest neproductivă,
lăfăindu-se în luxul de a călători nesupravegheată, dormind în camera ei atunci
cînd alţii muncesc din greu!
Sfidarea clasei parazite răscoleşte sîngele!
În „Răscoala” Rebreanu descrie cu măiestrie cazul
unui viol analog, cu profunde motivaţii sociale.
Solicităm, aşadar, pentru clientul meu, suspendarea
executării pedepsei cu privare de libertate şi executarea la locul său de
muncă. În schimb, partenera sa, un adevărat pericol pentru ordinea publică
(priviţi-o şi acum cît de aranjată, cît de şic se prezintă), trebuie izolată pentru a se evita
riscul de recidivă. Ar putea fi repartizată ca menajeră la cabană făcîndu-se astfel proba unei reveniri la armonie şi
normalitate.
În final amintesc domnilor juraţi că şi ei au neveste iar
acuzatul face parte din banda violatorilor profesionişti care va răzbuna
principial dar ferm orice eroare judiciară.
Rezumat: nemaiputînd suporta
foamea şi bătăile stăpînului , porcii din gospodăria
X s-au revoltat răsturnînd cocina şi rănind cîţiva porcari. În urma tratativelor care au urmat bătăliei
şi înmormîntării fastuoase a celor cîţiva porci căzuţi, s-a ajuns la o înţelegere, regimul
porcilor fiind îmbunătăţit. Liniştea a întîrziat însă
să se instaleze datorită cîtorva godaci recalcitranţi
care în bătălie au regăsit gustul mistreţilor. Enervată de gîlceava
şi instabilitatea producă de golanii resălbăticiţi,
marea majoritate porcină, în colaborare cu porcarii [..]
Sinteză: situaţia la 22 decembrie 89; sinteza primului
an; structură organizare; scopuri , strategii; acţiuni concrete; probleme
speciale
Ce ar putea face: 1. informare/ educare / emanciparea
cetăţeanului 2. apărarea colectivă
contra abuzurilor puterii 3.
impulsionarea renaşterii societăţii
Acţiuni imediate: 1.distribuirea informaţiei (presă,
conferinţe, etc.) 2. producerea de
informaţii 3. colectarea de
informaţii 4. bibliotecă/sală de
lectură 5. club 6. librărie
7. publicaţie proprie 8.
universitate 9. centru de colectare
/sesizări 10. comisii de sondaj şi
anchetă socială 11. comisie de corelare
cu partidele
Plan de acţiune imediată: 1. clarificarea
înscrierilor 2. activităţi
administrative
Formular tip: subsemnatul [] declar că nu am fost
activist plătit al PCR şi nu am fost şi nu sunt în nici un fel de legături cu
Securitatea sau SRI []
Ordinea de zi: 1. statutul AC 2. cuvîntul
delegatului de la Bucureşti 3.
prezentarea activităţii din primul an
4. concluzii, observaţii, perspective
5. lista membrilor si discutarea contestaţiilor 6. explicarea activităţilor din programul de
start 7. alte probleme curente 8. programul curent de activităţi 9. atribuţiile administratorului
Următoarea şedinţă în plen, 6 aprilie – comitetul de
organizare
Organizarea cursurilor la sediul AC: informatică,
matematică, limbi străine.
Atribuţiile membrilor şi comitetului de organizare
1
„Comuniştii-n
libertate,
Nu-ncetează-a da din coate
Se cocoaţă în palate
Şi te-njunghie prin spate”
2
Nu ştie cum se va termina războiul cu EI, dar această
bătălie am pierdut-o! În acest an şi-au realizat toate obiectivele:
- au scăpat de conducerea abuzivă şi absurdă a lui Ceauşescu, sinucigaşă pentru sistem
- au depăşit momentul de descărcare a mîniei populare
- au reuşit să devieze ura acumulată către duşmanii lor,
în orice caz să o dezorienteze, depărtînd-o de la
focalizarea ei către vinovaţi
- au conservat aparatul represiv, camuflîndu-l
şi recucerindu-i legitimitatea
- au păstrat în mîna lor
poziţiile cheie de decizie, peste tot
- au compromis modelele occidentale de organizare
politică, economică, socială
- au evitat apariţia elementelor celor mai independente –
ca diaspora şi chiar au reuşit să determine plecarea unui mare număr de opozanţi
potenţiali
- au intrat net avantajaţi în competiţia noii organizări;
prin relaţiile şi banii lor au avut prioritate la „licitaţiile” de pămînt, întreprinderi, bunuri, societăţi, etc. Astfel se
pot bucura mai deplin de avuţiile şi poziţiile cîştigate
în solda comunistă fără restricţiile inerente sistemului comunist represiv în
care s-au impus prin abuz, jaf şi crimă
- au determinat „guvernele” ţărilor străine să le
recunoască legitimitatea, asigurîndu-le continuitatea
ca mandataţi ai naţiunii, în plus cu acea alură de spoială democratică cerută
de moda politică a timpului
- au refăcut faţada terorii dedublate, echilibrul între
insolenţa dictaturii şi făţărnicia declaraţiilor de complezenţă
- au menţinut sărăcia generală care le permite controlul
conştiinţei majorităţii
- au anulat pericolele reprezentate de libertatea de
expresie
3.
Într-o societate care conservă libertatea individuală
în limite acceptabile (evitînd liberul arbitru al individualismului feroce –
criminalitate, etc – şi tirania constrîngerii
conştiinţei ) fiecare poate gîndi ( şi eventual spune) ce vrea. Desigur oricine are
propria sa concepţie privind modul cum ar trebui să evolueze societatea dar
această evoluţie va fi rezultatul mediat al confruntării diverselor opinii şi
mai ales al forţelor care intră în joc. Într-o atare situaţie, influenţa
individului este redusă (în medie, proporţională cu cîtimea
pe care el o reprezintă din societate). E o libertate de a crede, de a susţine
şi a încerca dar nu şi de a reuşi sau a impune. Aceasta este limita (naturală!)
a libertăţii fiecăruia. În genere, puţini….mai ales pentru cel care doreşte
fierbinte să-şi vadă idealul realizat. Neputinţa acestei situaţii ţine de
condiţia dublă de individ şi membru al unei colectivităţi şi este o tragedie
existenţială obiectivă.
În aceste societăţi, mulţi vizionari, visători,
ambiţioşi, acuză slăbiciunea posibilităţilor lor de a influenţa întregul
simţindu-se într-un fel neliberi (întregul social te
determină foarte puternic pe cînd tu îl determini
foarte puţin!).
Doar prin asocieri cu alţii purtaţi de aceleaşi idealuri,
procentul de existenţă şi drept de influenţă a fiinţei colective creşte.
Libertatea este efectivă doar în asociaţii cu alţii. Întreaga această
problematică este schimbată într-un lagăr totalitar, în care lipsirea de
libertate e artificială, nenaturală şi tocmai asta face ca omul să se simte
altfel oprimat.
Aici nu ai voie nici să spui, nici să încerci, nu numai
că nu poţi să schimbi decît dacă te încadrezi în făgaşul
care ţi se repartizează. Revolta care apare e mai acută faţă de cea a
existenţială (în raportul întreg-parte). Sentimentul de neputinţă e înlocuit cu
unul de nedreptate. Pentru că de la: „nu pot datorită condiţiei mele şi a firii
lucrurilor” la :”nu pot datorită unei restricţii relative, subiective, în principiu desfiinţabile” – e o mare
distanţă.
De aceea criza de libertate a victimei totalitarismului
este mai violentă, mai explozivă. Una e să nu poţi tu influenţa lumea în care
eşti şi care te determină şi alta ca, pur şi simplu, lumea exterioară să-ţi
îngheţe toate mobilităţile, practic anulîndu-ţi
individualitatea.
Odată eliberat din coşmarul totalitarismului, regăsind
gustul libertăţii de a gîndi, spune şi încerca,
individul va putea avea calmul (ieşit din stresul condiţionării totalitare)
să-şi analizeze condiţia de unul între ceilalţi, resimţind noile margini ale
libertăţii sale individuale.
Este foarte probabil ca setea de libertate pe care a
produs-o exagerata restricţie la care a fost supus, să provoace o mai puternică
confruntare cu condiţia socială decît a celui trăit
într-o democraţie. Un fel de inerţie a ascensiunii spre libertate va face ca
eliberatul să se lovească mai puternic de noul zid care-i încercuieşte
libertatea, faţă de cel care se resemnase în a se şti înăuntrul său.
Să luăm ca exemplu categoria celor care ar dori să
distrugem organizarea comunistă. Ea se confruntă cu cea interesată în salvarea
privilegiilor sau cu cea a victimelor devenite dependente.
Avem libertatea de a critica comuniştii dar nu şi pe
aceea de a-i da jos. Grupul nostru este poate minoritar, aşadar dreptul de a ne
impune viziunea, de a organiza societatea conform vederilor noastre, depăşeşte
graniţa naturală a libertăţii!
Aşadar, suntem liberi! Restricţia pe care o resimţim e de
altă natură, de una generală şi ţine obiectiv de raportul individ –societate.
O astfel de analiză presupune desigur condiţii de joc
corecte, ceea ce nu e cazul la noi, unde organizaţia puterii îşi continuă
procesele prin care impun regulile jocului (aşadar, nu e un joc corect, e o
nouă „competiţie” într-o structură cristalizată spre tiranie!).
Dar, dincolo de aspectul moral (incorectitudine, abuz) se
poate pune problema confruntării de contrarii în care singurul lucru care
contează e succesul. Egalitarismul (demo-craţia) ar
cere ca decizia să ţină de raportul numeric al forţelor în joc. Nu-l putem
accepta (o tiranie a majorităţii!) . Avem tendinţa de a introduce factorul
valorii (calităţii), preponderenţa elitei.
În practică prevalează forţa, organizările criminale,
dure, etc. dovedindu-şi eficacitatea.
Aşadar, cum trebuie să se ia decizia colectivă pentru a
se respecta acceptabil libertatea individuală? Există un evident dezacord între
criteriul democratic, cel valoric şi cel al eficacităţii practice care ridică
problema optimului…??
Descoperim oricum că singură, necorelată cu o anumită
strategie de promovare şi validare a valorii, a unei metodologii decizionale cu
pondere valorică (binele ar fi de exemplu un criteriu universal), democraţia nu
poate produce libertate acceptabilă/optimă – şi nu numai, ceea ce ar fi firesc,
libertate absolută.
Democraţie plus strategie valorică ierarhizantă
à libertate
acceptabilă.
Dar în comunism, nu eram liberi să facem ce vrem? Ba da,
consecinţele însă… prea relaxăm întrebarea despre libertate. Ce este ea? Ce
distinge dictatura de democraţie: o deosebire de esenţă, sau una de cantitate –
numărul diferit de libertăţi ce nu se soldează cu pedepse.
Societatea îşi stabileşte un cod (legi) de libertăţi
admise. Codul interzice anumite acţiuni ale unui individ asupra celorlalţi. El
nu trebuie însă să condiţioneze libertăţile absolute ale individului care nu
vin în conflict cu ale celorlalţi. În tiranie acest prag e depăşit. Ţi se
impune o lungime de păr, deşi nu ar deranja pe nimeni, doar ca ritual de
supunere, ca sfidare care să-ţi sublinieze nelibertatea.
Această umilinţă, acest cinism gratuit este apanajul tiraniei.
Supus unui ritual batjocoritor al lipsei de libertate.
Gratuitate şi exces ce definesc tirania. Oare însă cu totul gratuit au procedat
astfel strategii totalitarismului? Nu, exista un vizionarism, acţiunea lor
vădea perspectivă: umilinţa este o educaţie a supunerii, un antrenament, o
pregătire pentru viitoarele conflicte de demnitate, o pregătire meticuloasă a
rezolvării lor în sensul renunţării la libertatea individuală.
În ultimă instanţă clica A (stăpînii)
acţiona în perspectivă în cadrul luptei cu tagma B (supuşii) în cadrul
clasicului conflict de interese. În materie de putere, futurologia produce
dictatură. Sub semnul Răului, meticulozitatea înseamnă organizarea dominaţiei –
prin teroare.
Se pare că din acest unghi, problematica libertăţii
individuale nu este cu totul alta: ea rămîne
conflictul dintre individ ca parte şi întregul societăţii sale. Modul de
structurare însă al acestei societăţi face ca poziţia individului să fie
modulată, variabilă.
La Eforie Sud, licitaţia hotelurilor merge…. bine. Două
întrebări zguduitoare: 1. cine vinde???
2. cine cumpără???
Sunt atît de groteşti mirările
pe care le cască, încît au reuşit să mă facă să rîd. Evident că securicomuniştii
îşi împart, prin cumpărare, avuţia naţiunii. Ei ne propun: retur la socialism
(aripa nostalgică) sau capitalismul LOR (aripa tînără).
Este îngrozitor! Nici-o alegere. Nici să o iei spre stînga (te aşteaptă mirosul greu al ideologiei lor ce stîrneşte amintiri insuportabile) nici spre dreapta (te
aşteaptă batjocura plasării lor în fruntea pionerilor capitalismului).
Mi-e atît de rău încît ameţesc pe stradă, adorm în picioare, nu mai pot face
nimic. M-am surpat tot. Ar mai rămîne fuga afară….
dar..
Parcă pentru a nu lăsa nici-o gură de aer, mai clar ca
niciodată porcăria de afară îşi relevă faţa adevărată.
Americanii au cerut curzilor să
se revolte contra lui Sadam şi acum îi lasă singuri
să fie măcelăriţi oribil. Toate teoriile privind democraţia şi libertatea
individului şi popoarelor sunt aruncate la gunoi, acum cînd
au interesul de a-l susţine pe Sadam! (echilibrul
geostrategic al zonei, teama de o revoluţie necontrolabilă, etc.).
O întrebare netă: îşi păstrează americanii echilibrul
economic dacă stopează traficul cu arme care înarmează puternicii pentru zdrobirea celor slabi? Dacă
da, (nu cred) atunci cinismul lor e
monumental şi le anulează valoarea experienţei. Dacă nu, înseamnă că întregul
eşafodaj teoretic ce susţine valoarea modului lor de organizare, succesul
inteligenţei, etc, escamotează o farsă monumentală,
un rapt de proporţii inimaginabile.
În acest caz, exportul acestui mod de „progres” e o
farsă, o capcană pe care nu se întrevede cum am putea să o evităm.
Dacă i-aş spune cuiva că militez pentru o economie
agricolă, cu cîteva domenii dezvoltate, cu cumpărarea
tehnicii din exterior, mi-ar rîde în nas. Şi totuşi, cînd materia primă se termină (hrană, energie) statul super
dezvoltat tehnic, care trăieşte consumînd-o alert, se
va prăbuşi (dacă nu trece la forţă!!!). Înaintea celui bogat în hrană şi lipsit
de tehnică. Gînduri reacţionare, nu-i aşa? Dar totuşi
care e criteriul după care socotim valabilitatea strategiei unei societăţi:
supravieţuire, confort, emancipare, etc. Fără o ascensiune spirituală ,
combinaţia supravieţuire plus confort este săracă. Aşadar, S (supravieţuire) –
scop la noi; S plus C (plus confort) – scop în vest; S plus C plus E
(emancipare) – normal şi frumos . O revoluţie ce se va produce oare vreodată?
Murdăria tot mai mare nu promite nimic!!!
Mi-e tare, tare, silă! N-aş mai vrea decît
să fiu lăsat în pace, muncind rezonabil. Să pot citi, gîndi,
simţi, etc. A mă şi implica pare a nu avea nici-un rost. În fotografia
surprinsă pe 16 decembrie se vede prăbuşirea mea foarte bine (scîrbă, tristeţe, încăpăţinare, teamă). Va trebui totuşi să
particip şi la mitingul de pe 12 aprilie, în conta a ceea ce simt, nu numai din
datorie ci şi din orgoliu.
1. O strategie a demnităţii
Postura noastră de convertitori disperaţi ai populaţiei (
apostoli ai unei idei care dacă s-ar impune ar da lumii o faţă mai acceptabilă,
după gustul nostru) , este tot mai artificială, îndoielnică, umilitoare şi
ineficace, adevărată criză de masochism.
Senzaţia de amară înfrîngere pe
care o acuzăm violent, vine din ambalarea noastră pentru cauza generală a
umanului românesc şi nu din pierderile
suferite de noi ca indivizi. Aburcîndu-ne să ne
convingem tovarăşii (ironie neîntîmplătoare, aluzie
la postura noastră de misionari) să-şi schimbe natura suficient de repede
pentru a lovi împreună geniul răului care i-a distrus şi care ne ameninţă, n-am
reuşit decît să mai pierdem noi ceva teren, şubrezind
soliditatea eşafodajului principiilor noastre.
Logic, de altfel – năzuind către valori şi trăiri
colective, bagi în „masa comună” ceva
din proprietăţile personalităţii. Cotizezi, iar eşecul îţi aduce o
pierdere netă.
Prea mici pentru un război aşa de mare, ne-am aruncat
într-o luptă ce riscă să ne piardă şi o dată cu noi să micşoreze şansele de
îndreptare a societăţii în direcţia pe care o visăm.
Această strategie a cuceririi pare chiar ridicolă după ce
a relevat experienţa acestui an. E poate mai util (nu numai mai cuminte) să
schimbăm tactica, apărîndu-ne identitatea.
Să oprim risipa topirii către ceilalţi conservîndu-ne identitatea. Aceasta nu înseamnă revenirea
la atitudinea de demult (resemnare) ci este o a treia cale : libertatea de a fi
tu însuţi exprimîndu-te liber şi atrăgînd
şi pe alţii dacă se simt atraşi de
concepţiile tale.
Asociaţia Dialog ar trebui să renunţe la orice ambiţie de
convertire exterioară şi să regrupeze pe cei ce se simt în acelaşi fel, în cîteva puncte cheie,
şi vor să se sprijine reciproc în a-şi conserva identitatea, exprimîndu-se şi spre exterior astfel încît
să poată atrage noi membri sau să-i influenţeze.
Este în fond dubios cineva care susţine a-ţi vrea binele
cu orice preţ. Pare mai natural ca cei interesaţi să se apropie de o ofertă
dezinteresată.
Asociaţia Dialog – un club în care se trăieşte experienţa
co-existenţei prietenoase. Un focar de idei şi propuneri la dispoziţia
celorlalţi! Un cod în cîteva puncte ar fi condiţia
apartenenţei.
2. Antiprogram politic. Idee
„Considerăm nedemn a atrage voturile unora pe care
eventuala noastră alegere i-ar dezavantaja. De aceea ne simţim datori să
prevenim ca să nu ne voteze următoarele categorii de cetăţeni:
- foştii securişti şi urmaşii lor (avem de gînd să punem în discuţie legitimitatea întregii lor
activităţi, culpabilizînd-o, cu consecinţele de
rigoare
- activiştii de partid (…)
- hoţii noi şi vechi (vrem să formăm comisii care…)”
Etc….
3. (vezi şi nr. 1)
A se da un anunţ în ziarul local precizînd
motivul pentru care, deşi pe 12 aprilie e convocat mitingul AC în ţară, AC
Neamţ nu vrea să iasă (o acuzaţie frontală adusă pasivităţii, laşităţii,
intoleranţei şi prostiei concetăţenilor noştri)
4. De explicat la şedinţa AC de joi motivul pentru care
trebuie să mă retrag: pierderea credinţei în rostul şi valoarea a ceea ce facem,
oboseala, rezistenţa epuizată, plecarea
5. În confruntarea ideologică dintre masă şi valori au
dat cîştig de cauză în bloc masei şi individual
valorilor… Logic, nu?! (masa imposibil de satisfăcut la nivelul individului,
iar valoarea într-o societate putredă ca aceasta…). Intelectualii îi cumperi la
bucată iar masa en-gross.
6. Tirania diversiunii considerării regimului ca
„comunist” ne-a costat şi ne costă incalculabil. A fost dirijat focul într-o
direcţie falsă şi sterilă: „Jos comunismul!”. În realitate e clasica problemă a
unei pături dominatoare care se converteşte azi cu uşurinţă la capitalism.
Semănăm mult cu indienii din America: albii (comuniştii) au venit, au distrus
tot, ne-a ucis căpeteniile, le-au luat locul şi acum… vor să se gospodărească în
pace! Din păcate suntem prea conştienţi şi rafinaţi pentru a nu suporta cu
enormă greutate această pagină de istorie.
Chestia cu „comunismul” ne încurcă de tot: nu putem lovi
din stînga un duşman care se declară la stînga noastră! Deşi ieftin, trucul prinde! De la teoria
egalitaristă la practica discriminatorie
suntem întreţinuţi în confuzie.
Refuzăm egalizarea – atunci să susţinem ierarhizarea ce
ia naştere , ni se spune. Silogisme ieftine pentru oameni ieftini. Se trece sub
tăcere criteriul acestei ierarhizări, cel care ordonează ierarhia.
„Tehnicienii” actuali declară irelevant acest aspect:”vă vom înlocui o
structură egalitară cu una ierarhizată” , ne promit ei cu zîmbet
de falsă nevinovăţie.
Un fals de proporţii. În primul rînd
pentru că nu e adevărat că venim dinspre egalitarism. Exista o putredă
ierarhie, unii erau mai Tovarăşii decât tovarăşii lor.
Criteriul practic pe care se face „tranziţia” este că
Tovarăşii devin Domni iar tovarăşii devin pauperi (cu excepţia unora care se
arată suficient de utili noului regim pentru a promova în grupa mare – noii
parveniţi).
Că noua nomenclatură este exact cea veche sau e înnoită,
contează prea puţin. Esenţial este criteriul de selecţie şi ridicare:
neruşinarea, lipsa de scrupule, abuzul, furtul, înşelătoria, trădarea,
şiretenia.
Iată ce putrefacţie ascunde candoarea „privatizării” pe
care tehnicienii tranziţiei o contrapun tachinăriilor opoziţiei. O opoziţie
care s-a blocat în desluşirea unui silogism: „ dacă nu comunism, atunci
ierarhie”, văzînd orice contestare a apariţiei noului
relief social, ca pe o nostalgie egalitară sau ca pe o ranchiună. „Nu contează
cine sunt bogaţii. Esenţial pentru bunul mers al societăţii este ca ei să
existe” (variantă neaoşă de doctrină liberală!).
Iar dorinţa ca să pornim de la anumite valori recunoscute
şi acceptate astfel încît să selectăm în funcţie de
ele anumite calităţi (altele decît tupeul hoţului, sîngele rece, cinismul, etc.) , ne apare , nu ca un program politic (ar fi
prea original) ci ca o elucubraţie poetică.
Se mai poate replica faptul că există un criteriu
natural, intrinsec, care produce ierarhiile: selecţia naturală, succesul. Cei
ce se impun, sunt mai buni! Un dicton foarte familiar omului „modern” din
ţările civilizate. Experimentul nostru anulează acestei concepţii orice
legitimitate (logică) şi readuce aminte rafinaţilor teoreticieni ai faptului
împlinit, pagini similare din istoria lor, scrise într-o gamă la fel de falsă!
Probabil că cei de afară presimt cutremurul conceptual pe
care l-ar putea produce criza din Est în armonia din Vest, dacă i-ar fi
percepută esenţa. De aceea sunt atît de reticenţi cu
noi, atît de greoi în a ne înţelege năzuinţele.
Situaţia noastră repune în cauză legitimitatea însăşi a
unei ierarhii stabilite prin forţă. Cel mai puternic nu e în mod necesar cel
mai bine venit în palatul Puterii!
Şi-n orice caz, dacă tot suntem angrenaţi într-o
competiţie necruţătoare, nu ar fi bine să o ştim cu toţii?! Basmele privind
Binele ce-mping la apostolat, scot din cursă pe unii dintre noi, poate foarte
tari, poate cei mai tari. Poate Hercule culege
floricele (convertit la iubire şi simbolism) în timp ce atleţi de mîna a doua cîştigă cursa în care
au scăpat de concurenţă!
Societatea „perfectă” nu are poate nici sens. dar cea
„corectă” este intuibilă. De asemenea intuim ce însemnă dreptate: să lupţi cu
aceleaşi arme (fabulă – 10 pîini; doi pretendenţi; un
om e de patru ori mai puternic; împărţirea dreaptă – a foamei: 5 plus 5;
împărţirea dreaptă – a forţei – 8 plus doi; împărţirea reală: 10 plus 0 – celui
mai slab i se smulge tot).
În natură doi indivizi pot diferi ca forţă. La o
împărţire trebuie ca societatea să aibă codul şi mijloacele de verificare /
respectare a împărţirii „drepte”.
Este drept ca fiul celui care a furat abuzînd
de funcţia sa în sistem, plătită cu terorizarea altuia, să aibă mai mult decît fiul acestuia din urmă? Dacă nu, de ce nu. În numele
cărei alte dreptăţi decît a faptului împlinit?
De revenit asupra
morfologiei dreptăţii.
Ce vor face poeţii în faţa misticii succesului ce va
zdrobi un întreg eşafodaj de credinţe – visuri,, speranţe făcute din pînză de păianjen?
Dar capitaliştii? Unde îşi vor ascunde privirile pentru a
nu vedea spectacolul jenant al naşterii capitalismului, oglindă în timp ce
risipeşte iluzia nobleţei („ierarhia e rezultatul valorii selectate” – sloganul
siestelor liniştite). Egoismul cîştigă campania,
codul e pentru proşti. Restul e desigur rafinamentul disimulării.
Într-o societate ierarhizată se nasc doi cetăţeni: unul
în vîrf şi altul jos. Este drept? Este bine? Este
evitabil? Iată întrebarea 0 a frămîntării sociale.
Am început prin a mă vrea sincer şi corect şi am sfîrşit prin a deveni cu adevărat. Iată de ce tonul lui
Cioran (Cartea amăgirilor) mi-e atît de familiar.
Relevă stupefiante coincidenţe cu minele meu de la 25 de ani. Vizita lui Fernando sau…atingerea consecvenţei în sinceritate mi-au
interzis exaltările şi emoţiile vibratile cu care Cioran îşi degustă surparea.
Voluptatea perceperii absurdului (vezi şi orgoliul –
speranţă în varianta Camus) nu-mi mai e accesibilă
(sau acceptabilă).
Nihilismul necăutat, natural paralizează complet, e
incompatibil cu orice poză existenţială. Poate tocmai de aceea ar trebui
respins…. Cum s-o mai fac însă acum?
[Comunicat
nepublicat]
1.Acum un an am atras atenţia asupra pericolului pe
care-l reprezintă pentru destinul naţiunii păstrarea în poziţii de decizie a
securiştilor şi comuniştilor. Ni s-a răspuns: „avem încredere în ei”. Mai mult,
am fost huiduiţi. Nu ni s-a permis nici măcar să facem greva foamei.
2.A fost imposibil să trezim pietrenii
din hipnoză şi delăsare. Toate încercările „opoziţiei” de a forma un curent de
opinie revoluţionar au eşuat. Cele cîteva ieşiri
publice s-au soldat cu atacurile haitelor de Tovarăşi bine instruiţi, sub
privirile neputincioase ale Poli(mili)ţiei locale şi îngăduitoare ale populaţiei. Umilitoare
busculadă prin care ni s-a interzis la 16 decembrie 1990 comemorarea revoluţiei
a dovedit cît de puternică este reţeaua
mafio–securi–comunistă în acest oraş.
3. Astăzi previziunile noastre sunt confirmate pe deplin:
şefii au devenit patroni dar au rămas stăpîni,
dovedind aceleaşi năravuri. Guvernul cere poporului să înţeleagă că nu se poate
forma noua clasă înstărită fără sărăcirea masei celor exploataţi. Trebuie să ne
strîngem cureaua toţi, pentru a acoperi marele fraude
ale ciocoilor vechi şi noi (reconciliere, consens, etc.) şi pentru a le permite
activiştilor şi securiştilor să pună bazele unor întreprinderi rentabile.
4. În acest moment ne aflăm într-o înfundătură deplină:
dacă vrem capitalism, ni-l fac ei, ocupînd scaunele
şi lăsîndu-ne locurile în picioare (primul venit!!);
dacă vrem dreptate socială ne pun în faţă spectrul oribil al cimelor şi
inechităţilor săvîrşite în „comunism”. La stînga sunt Ei, la dreapta sunt Ei, la centru sunt Ei… Iar
noi ceilalţi…am fost scoşi pe tuşă.
5. De aceea, la chemarea AC de organiza un miting de protest faţă de
scumpirea preţurilor şi continuarea nedreptăţilor ne vedem în imposibilitate de
a ieşi şi în Piatra Neamţ. Nu înţelegem de ce ar trebui să ne riscăm din nou
pielea în confruntarea cu securiştii mascaţi în „oameni de bine” pentru cei
care nu ne-au înţeles şi ne-au împins în această prăpastie cu atîta indolenţă.
6. Noi v-am prevenit/ Voi n-aţi binevoit/ Azi vă este
greu/ Mîine vă va fi rău/ Dar ne-am săturat/ Să
primim scuipat.
Lingeţi în continuare mîinile
paznicilor voştri, pietreni, poate vă vor mări raţia.
Aşteptaţi să vă elibereze altcineva, nu riscaţi nimic, cît
timp mai puteţi fura sau ciupi un ban nemuncit, nu e cazul să tulburaţi apele!
Somn uşor şi coşmar plăcut.
Rebuturile umane produse de regim (marea majoritate) sunt
într-o situaţie dificisilisimă: urăsc pe cei care
i-au adus în această stare dar le e frică de cei ce aduc un nou puls , la care
ei nu mai pot rezista. Ei depind de rămînerea la cîrmă a foştilor stăpîni pe care,
altfel, îi urăsc!
Pentru „Caţavencu „ – platforma
program a partidului nulităţilor.
Spectacolul conchistei se repetă de 50 de ani pe acest pămînt blestemat la retardări în istorie.
Apusul îşi poate privi aici în oglindă trecutul… poate
revedea coşmarul distrugerii unei societăţi de către grupul noilor veniţi,
decişi să se insereze în inima ei, corupînd-o, învingînd-o!
Tragedia e că noi nu suntem incaşii evului mediu [cine
ştie ce-o fi simţit şi ei]. Sensibilitatea omului modern, cultivat, este
violentată insuportabil de trăirea acestei pagini de coşmar şi teroare, oricînd oribilă, dar în plus, acum, aici, pentru noi, de un
anacronism exploziv.
De aceea greaţa şi angoasa nu ne sunt înţelese…! Javrele
de afară… îşi vor plăti indolenţa…
Probleme: 1. principiile generale 2. scopuri concrete 3. protocol – angajament 4. acţiuni
5. strategie/ tactică 6. lista
comună
Probleme acute: - problema proprietăţii - organizarea economiei - socială
- problema omului - organizarea
politică - problema justiţiei
(dreptăţii) - problema educaţiei,
informării.
Pornind de la principiile expuse în declaraţia de
constituire a FDA Neamţ (Alianţa opoziţiei din Neamţ
– 31 aug. 1990),
Salutînd tendinţa spre
unitate şi fermitate dovedită de „Apelul către naţiune” lansat de FDA România la 14 aprilie 1991,
Alertaţi de gravitatea crizei economice – sociale -politice – morale, pe care o constatăm, ce pune în pericol
viitorul ţării, FDA
Neamţ în şedinţa din…..a decis:
1. Renunţarea , pe o perioadă limitată (pînă la prăbuşirea ariergărzii neocomuniste) la
distincţiile de doctrină şi strategie dintre formaţiunile ce compun FDA Neamţ, pe baza unei platforme comune, trecîndu-se la o acţiune unitară, simplificînd
orientarea electoratului către o alternativă autentic reformatoare.
2. În acest sens, vom susţine o campanie electorală
comună, pe o listă unică, pe o platformă unică, atît
în viitoarele alegeri locale cît şi în cele generale.
3. Scopul campaniei noastre este construirea alternativei
de autentică valoare naţională, regruparea energiilor şi capacităţilor celor ce
vor să se implice în acest proces.
Opunem stilului „pe pile, rudenii şi interese” folosit de
putere în alegerea aparatului de conducere, aplicarea intransigentă a
principiului valorii, selectarea celor mai bui, mai curaţi, mai energici, şi
mai drepţi.
De aceea facem
apel tuturor celor interesaţi de a ne ajuta cu sugestii, de a participa la
întrunirile în care vom pregăti alternativa. Pe lista noastră nu vor apare
prietenii noştri, ci prietenii principiilor noastre, cei mai valoroşi, chiar
dacă nu sunt membri ai FDA. Tragedia naţiunii nu
permite politica mică, de interese de partid. Aşteptăm deci pe cei ce simt
obligaţia şi chemarea de a-şi asuma
responsabilitatea unei renaşteri.
4. Pînă cînd
vom reuşi să smulgem puterea din mîinile celor ce
au cucerit-o prin fraudă, posibilităţile
noastre de intervenţie sunt foarte limitate.
Totuşi rugăm pe toţi cetăţenii ce au de făcut sugestii,
sesizări, plîngeri, etc. să ni le comunice. Vom putea
pe baza lor:
- face presiuni asupra conducerii actuale în apărarea
celor interesaţi şi pentru colectarea unor deviaţii grave (dacă vor fi
receptivi)
- să fim puşi la curent cu situaţia reală, avînd în mînă „harta anomaliilor”
ce vor trebui reparate în clipa în care alegerile ne vor da posibilitatea să
intervenim
5. Atragem tuturor atenţia că, pe lîngă
alte explicaţii (tertipurile şi abuzurile puterii, atitudinea majorităţii
cetăţenilor din judeţ, dificultăţile obiective şi subiective de organizare a
opoziţiei), un motiv fundamental al slăbiciunii noastre este neimplicarea a mai
mulţi cetăţeni în organizarea mişcării de opoziţie. Suntem foarte puţini
implicaţi şi rezerva celorlalţi va lăsa societatea fără nici-o apărare în faţa
puterii! Fiecare va putea gusta disperarea de a nu avea cui să se adreseze
atunci cînd este nedreptăţit, dacă nu construim
împreună un mecanism de protecţie.
6. Avem sentimentul că liderii partidelor pe care le
reprezentăm nu înţeleg cît de acută e într-un judeţ
ca al nostru necesitatea unificării eforturilor opoziţiei. Climatul în care
suntem siliţi să lucrăm (toxic pentru libertatea de expresie) nu ne permite
luxul dezbinării şi nici a unor compromisuri care, dacă în altă parte sunt
expresia unor reconcilieri, aici semnifică o cedare la presiunea puterii şi
masei ei de manevră, dezonorîndu-ne iremediabil.
Iată de ce ne permitem să prevenim pe această cale
conducerile partidelor ale căror filiale le reprezentăm în judeţul Neamţ, că nu
putem accepta nici o derogare de la principiul unităţii opoziţiei şi vom fi
siliţi, în cazul unor alte orientări ale conducerilor partidelor noastre, să nu
respectăm nici-o directivă care ar contraveni acestui principiu. Dacă această
clauză nu este acceptată, vom pune în vedere adunării generale declanşarea unei
greve politice – întreruperea activităţii filialelor partidelor respective în judeţul
Neamţ.
I.
1. Societatea umană devine coerentă în baza unui cod de
convieţuire. Acesta trebuie: adoptat/modificat (legiuitorii), transpus în viaţă
(administratorii), controlat (juridic).
2. Este necesară alegerea unei puteri reprezentative care
să facă asta. Alt principiu : al referendumului continuu.
3. În toată istoria s-a manifestat pericolul ca puterea
să fie folosită abuziv, nu în sensul în care a fost investită: democraţie
majoritară (puterea respectă investirea), tiranie (puterea impune), simulare a
democraţiei.
Dacă optăm pentru democraţie, nu putem să ne reducem la
încrederea în putere. E absolut necesar un mecanism regulator.
4. Opoziţia civilă şi politică trebuie să fie astfel
concepută încît să facă imposibil derapajul puterii
ca o frînă care să intervină – fiind obligată să o
facă. În afară de consultarea maselor, nici un mecanism nu e OK. Prin alegeri
masele îşi exprimă dezaprobarea dar cam tîrziu – cam
rar. Ele trebuie să aibă de ales între variante care să le epuizeze tendinţele
diverse. Variante de control: referendum continuu, opoziţie politică, societate
civilă organizată.
5. Alianţa civică îşi propune să găsească calea de
control a puterii (negativ) şi să o ajute în funcţionarea optimă a ei
(pozitiv). Actuala putere nu dialoghează cu AC (societatea civilă) deci nu mai rămîne decît înlocuirea ei de
aceea AC va sprijini opoziţia în baza unui contract de respectare a
democraţiei.
Pretenţiile AC:
- după alegeri: respectarea drepturilor omului
(individului); respectarea legalităţii (codului stabilit); respectarea
opţiunilor electoratului (elaborarea codului); respectarea intereselor ţării
(emanciparea pe baza promovării valorilor, dreptăţii, adevărului, bunei
organizări, toleranţei);democraţie internă; feed-back democratic.
- înainte de alegeri: unitate (listă, platformă,
acţiuni); fairplay (adevăr, valoare, etc.); democraţie internă; activism;
deschiderea pentru toate valorile.
Un partid de guvernare trebuie să acţioneze conform platformei
propusă de electorat. Un partid de opoziţie trebuie să respecte hotărîrea membrilor săi.
Pentru a-şi exercita corect atribuţiile, Puterea trebuie
să satisfacă 3 condiţii:
- legitimitate (să fie aleasă democratic şi responsabil,
să-şi respecte programul electoral, să nu încalce codul moral: adevăr,
dreptate, etc. – pe care îl pretinde cetăţenilor).
- corectitudine şi eficienţă – să asigure funcţionarea în
optime condiţii a organismului social, politic, economic
-deschidere (să fie receptivă la
atenţionările societăţii civile privind erorile , deviaţiile în care s-a
angrenat)
- constatînd că toate aceste
trei criterii sunt flagrant încălcate de gruparea aflată azi la putere, AC,
care îşi propune să vegheze la funcţionarea societăţii româneşti în limitele
unei autentice democraţii, se vede silită să dorească, ceară şi sprijine
operaţia de înlocuire a actualei conduceri a ţării.
În acest scop, singurul mecanism democratic fiind
alegerile, AC va interveni în favoarea acelor forţe care se vor angaja să respecte,
odată ajunse la putere, criteriile mai sus semnalate, în baza unei platforme politice pe care AC să
o considere oportună.
Deocamdată platforma FDA Neamţ,
ca şi manifestările acestui organism, îndreptăţesc disponibilitatea AC Neamţ
pentru sprijinirea acestei formaţiuni. Declarăm, aşadar, că suntem dispuşi să
încheiem o convenţie cu FDA Neamţ în care AC îşi
oferă sprijinul pentru FDA:
- primind membrii FDA la
acţiunile AC
- participînd la acţiunile FDA
- susţinînd în viitoarele
alegeri lista FDA, atît prin
campania electorală cît şi prin prezenţa unor membri
ai AC pe aceste liste
Vom face însă acest lucru numai dacă FDA
Neamţ ne va da o garanţie că oferă o alternativă convenabilă. Mai exact,
precizăm următoarele condiţii:
- participarea membrilor FDA Neamţ
pe o listă unică, în baza unei platforme unice, în urma unor acţiuni care să
cuprindă membrii FDA împreună
- respectarea principiilor exprimate în platformă
(adevăr, democraţie internă în partide, încurajarea valorii, drepturile omului)
- adaptarea platformei la cerinţele şi problemele
societăţii civile. Realism. Seriozitate. Activism (implicare).
Angajamentul că eventualii aleşi vor respecta principiile
expuse la început (legitimitate,corectitudine, deschidere).
Ca dovadă a seriozităţii acestor promisiuni, în perioada
dinaintea alegerilor vor dovedi legitimitatea, corectitudinea şi deschiderea.
II.
Responsabilităţi faţă de sarcinile de organizare şi
refacere a societăţii româneşti la care se angajează;
- unitate (de listă, de platformă, de acţiune)
- respectarea principiilor teoretice (adevăr, dreptate,
promovarea valorii, democraţie internă, respectarea drepturilor omului)
- capacitate organizatorică şi activism cu o reală
deschidere spre problemele societăţii noastre, demonstrîndu-ne
structurarea riguroasă a unei alternative care să ne scoată din impasul actual.
Rugăm pe toţi membrii FDA ca pe
data de 8 mai 1991 să se prezinte la sediile filialelor partidelor lor sau AC
pentru a-şi exprima părerea despre propunerea noastră.
Împlinim un an de cînd,
îngroziţi de posibilitatea ca şansa eliberării să fie ratată am ieşit în stradă
ca să strigăm „Acum!”.
Din păcate, am avut dreptate. Trebuia….atunci….
Între timp, miriapodul îmbibat şi setos de putere şi-a
reinstalat firele în fiinţa noastră, sufocîndu-ne!
La stînga sunt Ei, la dreapta
Ei şi la mijloc Ei, vechii noştri şefi şi
gardieni, actualii noştri patroni şi agresori, veşnicii noştri stăpîni.
Nu ne-a mai rămas azi decît
regretul, ruşinea şi furia cu care să strigăm: „Jos răutatea!”, „Huuoo!” – mai mult ca semn de respect pentru cei morţi de
două ori.
O dată de gloanţele celor răi; a doua oară de nesimţirea
celor muţi!
Asociaţia Dialog Piatra Neamţ
1. Există valori care dau sens (justifică) existenţa (o
înnobilează, o valorizează superior) ? Dacă nu, poate subzista posibilitatea
acesta? Te poate satisface gîndul că e posibil ca
acest drum al căutării unor valori superioare să aibă o finalizare? Dar dacă ce
ne apare ca superior generează obligaţii: suntem obligaţi să acţionăm întru
valoare (cinste, demnitate, dreptate, solidaritate, cunoaştere, etc.) ?
2. Dacă da, care sunt aceste valori (postulate)? Ce
justifică alegerea lor? Între absolut şi relativitate. Cum se echilibrează
sistemul contradictoriu la care conduc ele?
3. Dacă nu, care e criteriul care mai orientează
alegerile în existenţă? Se poate trăi fără un fir călăuzitor? Merită?
Există lucruri de
respectat?
-„- de iubit?
-„- de căutat?
-„- de acceptat?
-„- de înţeles?
-„- de crezut ?
-„- de urît?
-„- de analizat?
-„- de perceput?
Ce mi-ar place să fac:
- senzualitate (turism, muzică, literatură, etc.)
- filozofie (cercetare, lectură, scriere)
- joc (scriere, competiţie logică)
- dialog cu prieteni (cu conţinut)
- să găsesc sens pentru existenţă (valoare care să dea
echilibru/coerenţă)
Aşadar, mi-ar place să ştiu-simt-joc-caut
[încerc]
Mai exact, azi[punctaj]: ştiu (logică) -8; simt
(afect)-8; caut (energie)-8; joc -7; schimb (voinţă) -5;domin
(voinţă)-2;libertate (voinţă)-7; solidaritate (afect)-5; credinţă (afect)-2;
lunec (calm) -3.
Nu pot lua nici-o decizie privind continuarea înainte de
a-mi răspunde la întrebarea nr. 0: mai apăr anumite valori (năzuinţe)?
Dacă nu, simulacrul de opţiune riscă să fie o risipă
ridicolă,
Nu e însă clar dacă se poate trăi aşa sau soluţia
sinuciderii nu e singura consecinţă logică.
Dacă da, asta ar orienta continuarea. Din
păcate….sincer…e cam nu! Şi atunci? Restul e laşitate?
Pe 19 mai împlinim 1 an de cînd
asociaţia noastră a părăsit mitingul din Piaţa Universităţii.
Credem că rezerva de
a nu da prilej adversarilor revoluţiei să exploateze declaraţiile
noastre pentru a face speculaţii răutăcioase pe seama mitingului, nu mai e
necesară; şi că putem , în sfîrşit, comunica public
motivul retragerii noastre, pe care de altfel cu un an în urmă l-am adus la
cunoştinţă celorlalte asociaţii implicate.
Le-am cerut atunci cu multă insistenţă:
1. Să părăsească un „apolitism” contraproductiv, invitînd la miting toate grupările politice anticomuniste
2. Să ceară în primul rînd amînarea alegerilor, denunţînd ca
intolerabile şi viciante condiţiile în care are loc
„campania electorală”.
3. Să dea dovadă de unitate renunţînd
la dispute şi orgolii copilăreşti
4. Să pună la punct o strategie, o organizare a
mitingului pentru a evita degenerarea sa. Să depăşească faza spontană care se
prelungea prea mult
5. Să-şi îndrepte atenţia asupra comunicării cu populaţia
ţării şi nu cu o putere care evident trişa
6. Să renunţe la caracterul afectiv – simbolic, ritual şi
să imprime u nul informativ-formativ; o adevărată universitate populară de
anticomunism în aer liber (vezi în acest sens cele 10 manifeste semnate G,
redactate şi editate de membrii asociaţiei noastre)
Din păcate dorinţele noastre nu s-au putut îndeplini.
Declarăm că rămînem fideli
principiilor şi năzuinţelor care au stat la baza mitingului, că suntem mîndri şi solidari cu cei adunaţi în Piaţa Universităţii,
cu care ne-am simţit deseori în rezonanţă, dar nu şi cu organizatorii
mitingului, pe care responsabilitatea enormă i-a depăşit şi care nu au realizat
acest lucru, evitînd ajutorul de care aveau atîta nevoie.
Situaţia pe care o voi descrie e departe de a fi izolată.
În întreaga ţară se lucrează după următoarea tehnică:
Pasul 1: se dă un decret, într-un moment minuţios
calculat, care permite celor de la ţară să-şi adjudece de la CAP 1000 mp de pămînt pentru a-şi face casă. Frumos, nu? De fapt, în spate se ascund alte intenţii:
- să dinamiteze
cadrul de aplicare a unei legi a pămîntului,
iminentă, compromiţînd practic şi anulînd
ideia cheie a returării la
proprietari – din moment ce se dă CAPului dreptul de
a vinde un pămînt… care nu-i aparţine
- să creeze elitei posibilitatea de a ocupa terenuri la
ţară, de a se plasa avantajos în cursa pentru poziţii în acest sector.
Reacţia e cea scontată. Încă netreziţi, ţăranii nu se
opun. Mai mult, au chiar impresia unui pas înainte (că se dă ceva!) şi bucuroşi
că-şi pot face casă (neîndrăznind să spere la vechea stare legală) aprobă în
Adunarea generală distribuirea generoasă a pămîntului
lor.
[exemplu]
1. Apare decretul 42 care stipulează dreptul CAP de a
vinde locuri de casă unor fii ai satului
2. Adunările generale din … şi….Ţăranii nici măcar nu
sesizează că pe lista lungă a celor aprobaţi sunt strecuraţi cu iscusinţă
tovarăşi pe care nimeni nu i-a văzut şi nu-i cunoaşte.
3. Pentru a escalada legea, tovarăşul jurist….declară
perfect valabilă dobîndirea calităţii de membru CAP a
oricărui individ ce depune o taxă de înscriere de 1500 de lei.
4. Desigur, numai cei „avizaţi” (de fapt „vizaţi”) se
înscriu, plătesc, apar pe lista celor avuţi în vedere. Cînd
ţăranii în drept vor să mai plătească (culmea, chiar proprietarul pămîntului respectiv!) nu li se mai acceptă.
5. Echipa de repartizare a loturilor de casă iese pe
teren. Umili şi prostiţi ţăranii care o compun nu pot ţine piept
experimentaţilor jurişti care rezervă locuri bune tocmai unora dintre
necunoscuţi.
Preambul: ca şi atîtor alte
milioane de ţărani, familiei Cazan din Mărăcineni,
comuniştii i-au luat pămîntul. Lucreţia
Cazan, lucrează apoi gratis… ani în „colectivă” pentru a hrăni sistemul, dar
mai ales pe tovarăşi.
Actul 1: izbucneşte revoluţia… în cîteva
mari oraşe… La ţară însă flacăra ei ajunge greu. Oamenii nu au nici-un motiv să
prindă curaj, să se emancipeze. De altfel, supra vieţuitorii rămaşi la ţară….
Acrul 2: puterea sesizează că lucrurile au luat o astfel
de întorsătură încît va fi silită să cedeze ceva din pămînt proprietarilor lui de drept: ţăranii. Legea funciară
e inevitabilă. Cum să faci însă pentru a o sabota eficace şi pentru a da
tovarăşilor posibilitatea de a lua partea leului? Se găsesc cîteva
soluţii….
Pentru strategii clicii comuniste, anul 1990 reprezintă
un succes extraordinar care trebuie înţeles la adevăratele sale proporţii. Să
încercăm să privim detaşat evenimentele ultimului an pentru a-i căuta marile
semnificaţii. Bilanţul este fructuos pentru democraţie sau dimpotrivă? Mai
multe confuzii şi mode trebuie evitate pentru a da şanse unui astfel de demers.
[Cine sunt comuniştii?]
Reţea de putere, reţea de interese, securiştii,
puturoşii, energicii, lichelele, bişniţarii, indiferenţii….Cine contra cui s-a
ridicat în 1989?
Algoritm (strategia comunistă) [figură reprezentînd alegerea în funcţie de pericolul pentru foştii
conducători: temporizare sau profitare]
Problema fundamentală a unei societăţi: ce te faci cînd vinovatul este tocmai cel ce are puterea dea face
dreptate! Prezenta opoziţiei în parlament. Recunoaşterea caracterului ilegitim
al conducerii. Nepronunţarea netă a acuzaţiilor ce
trebuie aduse puterii.
Nu vor socialism,
ci capitalism în care ei să deţină frîiele. Problema
e cum să folosească puterea dată de vechile structuri pentru a le crea pe cele
noi. Singurul antidot: discontinuitatea.
[reluarea schemei analizei: faptele, tehnica legislativă,
generalizare-sensul interimatului]
Legea…din….a acordat fiilor satului dreptul la cumpărarea
unei suprafeţe de pînă la 1000mp pentru construcţia
de locuri de casă de la CAP.
Pe 17 …martie, în comuna Mărăcineni,
limitrofă (la nord) oraşului Buzău, se discută cererile de loc de casă. Mulţi
săteni (cu năravuri proaste cunoscute) sunt respinşi. În schimb nici-un ţăran
nu observă cînd cu gingăşia caracteristică unei
îndelungate cariere, tov. juristă….[Frîngulescu]
strecoară pe liste numele unor cetăţeni fără nici-o legătură cu comuna sau cu CAPul ei. Sunt votaţi dar nimeni nu-şi aduce aminte să le
fi auzit numele. Tovarăşi ca: Mocanu, Ciurea, Brănescu, strecuraţi pe
listă deşi nu sunt membri CAP. Nu-i nimic , „omul legii” găseşte soluţia: să
plătească taxa de înscriere. Aşa apare o nouă categorie socială –
pseudo-cooperatorul caracterizat prin deţinerea unei chitanţe de plată a 1500
de lei. Nu-i căutaţi însă pe liste echipelor de muncă ale CAP… nu-i veţi găsi….
O astfel de escaladare vădit frauduloasă a legii (şi aşa
discutabilă) are tîlcul ei. Nu e de mirare că
intruşii se găsesc pe lista celor care li se „distribuie” la începutul lui
aprilie cel mai bun pămînt intravilan (la marginea
Buzăului, imediat după podul către Focşani, poziţii strategice de mare valoare
pentru şoseaua internaţională E20). Din comisie face parte…culmea şi
proprietara respectivului pămînt, dar reflexul de
supunere şi nedezmeticirea o fac să participe la
împărţirea unor porţii de pămînt, pe care tov. Jurist
le-a alocat pseudo-cooperatorilor absenţi – Mocanu şi
Ciurea.
Ca-n poveşti se ridică
adevăratele castele pe respectivele locuri. Un adevărat şantier
industrial care dovedeşte forţa ieşită din comun a „noilor” ţărani. E o
adevărată plăcere să vezi şirul de betoniere ce pavează drumul către domeniul
dlui Ciurea sau ridică zidurile fortăreţei dlui Mocanu. La apariţia legii fondului funciar, proprietarii pămîntului se trezesc din somn!
Constată stupefiaţi că în scurtul interval pămîntul le-a fost vîndut, că e
plin cu fundaţii şi locuri şi deci nu-l vor mai putea recupera. Comisia de
aplicare a legii e sceptică privind posibilităţile de a lise da un teren
echivalent. Ar fi chiar imposibil căci aşa cum am spus, pămîntul
respectiv avea o poziţie extrem de bună (şi deci o valoare mare).
Proprietarii încearcă să smulgă porţii pe pămîntul pe care în sfîrşit îl
simt ca al lor. Poliţia apare. Dă amenzi celor ce protestează. Proprietarii văd
zilnic turnîndu-se noi fundaţii pe pămîntul lor. „Avem acte”, răspund dezinvolt noii stăpîni. Ale lor, date de „puterea interimară” sunt bune,
valabile – celelalte – vechi, nu merg. Tensiunea creşte – ori legile comuniste
sunt valabile, ori celelalte.
[Jaful funciar -Reluarea temei]
Pe ….. şi…. Martie, Adunarea generală a cooperatorilor
din Mărăcineni, jud. Buzău pune în discuţie
cererile celor care în baza Decretului
42 vor să cumpere pămînt de la CAP pentru a-şi face
case.
Sunt respinse multe cereri („nu a lucrat în CAP”; „e un trîntor”) dar în confuzia generală ţăranii nu observă două
lucruri:
- că nu ar trebui să admită ca CAPul
să vîndă pămînt, pentru că
astfel recunosc această formă de „întovărăşire” – legitimînd-o
(pentru prima dată în stare de libertate); dar pentru a realiza ideia atît de banală că numai
proprietarii pămîntului pot să-l vîndă,
oamenii ar fi trebuit să aibă timp de dezmeticire, să-şi îndrepte spinările
încovoiate în jug, să înţeleagă că se aproprie vremea cînd
toate actele samavolnice făcute de comunişti vor fi anulate şi-şi vor putea
apăra cu fruntea sus dreptul de proprietate.
- că tovarăşii de la masa prezidiului (în special
tovarăşa „jurist”) strecoară pe liste nume misterioase a unor cetăţeni pe care
nimeni nu i-a văzut vreodată în sat sau în cooperativă. În plus, dumneaei are
şi iniţiative cărora lumea nu le înţelege sensul adînc:
ea propune să-i „înscrie” în CAP pe amatori contra unei sume de 1500 de lei.
Peste cîteva zile, comisia de
împărţire a loturilor iese în cîmp. Pe listă, un
număr restrîns a celor mai iuţi de pe lunga listă a
aprobaţilor, dintre care pseudo-cooperatorii nu lipsesc. Nu lipseşte nici
îngerul lor păzitor, omniprezenta juristă Frîngulescu
care le rezervă respectivilor o halcă foarte bine plasată. Protestele ţăranilor
sunt timide. Reflexele de supunere nu au fost încă depăşite. Ca o culme tragică
a derutei, unii ţărani din comisia de împărţire, fără a se alerta de faptul că pămîntul respectiv este de fapt… proprietatea lor. Îşi vor
da seama mai tîrziu ce fac, pe moment sunt bucuroşi
că:”uite că li se dă şi oamenilor ceva, e mai
bine ca înainte”.
La ieşirea din Buzău spre Focşani, peisajul se schimbă
într-un ritm ameţitor. Noii proprietari ai pămîntului
cumpărat cu 4 lei mp (!) îşi cunosc interesele şi intră dîrz
în cursa contra cronometru cu nu întîmplător
temporizata lege funciară. Fundaţiile se înmulţesc , casele se ridică ca-n
poveşti, demonstrînd starea materială cu totul
deosebită a noilor… „cooperatori”.
După apariţia legii fondului funciar, ţăranilor li se
redeschide pofta de viaţă, de pămînt şi de dreptate.
Foştii proprietari scot din tainiţele în care ascunseseră pentru a nu fi
zdrobiţi, iubirea organică pentru pămîntul lor, scot
din poduri acte. Dar.. ce le e dat să vadă cu ochii de pe care albeaţa plasată
de teroare a căzut: pe pămîntul lor se înalţă casele mîndre ale celor ce au profitat de spolierea lor.
„Opriţi-vă! Nu mai construiţi!” – strigă ei, turbaţi de spectacolul fundaţiilor
care le rod zilnic din pămînt şi din suflet. „Avem
acte! Ni le-a vîndut CAPul
anul trecut!” – vine răspunsul întreprinzătorilor. Tensiunea creşte. Poliţia
face dreptatea pentru care a fost antrenată; ea recunoaşte ca valabile actele făcute
sub comunişti, pre sau post revoluţionare. Deţinătorii unor acte din 1940 sunt
somaţi să se cuminţească.
Comisia de
aplicare a legii constată că de fapt pămîntul în
intravilan nu mai poate reveni proprietarilor pentru că a fost vîndut…. Anul trecut. Nu consideră relevant faptul că noii proprietari sunt pseudocooperatori şi nu au obţinut actele pe cale legală.
Sunt sceptici privind posibilitatea de a le da proprietarilor un pămînt intravilan echivalent. Au şi de ce! Plasat pe
şoseaua internaţională E20, la intrarea în Buzău, pămîntul
respectiv are o valoare evident incomparabilă cu cel din cîmp.
Au început bătăile. Se aşează bazele unei nedreptăţi ce
va produce multă tensiune. Şi toate astea de ce?
Răspunsul poate fi dat numai analizînd
atent strategia pe care au aplicat-o comuniştii în aşa-numitul „interimat”. În
faţa lor se ridicau trei mari obiective:
1. Să evite
pedeapsa pentru monstruozităţile la care s-au dedat pentru a ajunge la cîrma societăţii
2. Să nu piardă avantajele pe care le cuceriseră; pentru
aceasta trebuiau să intre cu un avantaj substanţial în competiţia de formare a
noii ierarhii economico-sociale
3. Să păstreze puterea pentru a putea controla cursul
evenimentelor astfel încît să-şi realizeze primele
două obiective.
Un plan simplu, care şi-a dovedit eficienţa pe deplin!
Tactica tratării proprietăţii pămîntului,
exemplificată de cazul redat (extrem de reprezentativ pentru situaţia din toată
ţara) este o pildă de funcţionare a acestei strategii!
Dacă s-ar fi permis revenirea bruscă („neinterimată”) de la agricultura socialistă la situaţia
proprietăţii dinaintea operaţiei comuniste, niciunul
din cele trei deziderate nu putea fi realizat. Puterea comunistă în agricultură
se prăbuşea, cei reîmproprităriţi căpătau putere
economică, pedeapsa pentru crimele cooperatiste şi tentativele de distrugere a
satului românesc nu putea fi amînată.
Soluţia a fost vestitul decret 42, combinat cu
„particularităţile” legii fondului funciar. S-a aplicat, aşadar, pct. 2 profitîndu-se de deţinerea puterii şi a maşinii ei de vot.
Ţăranii din CAP au fost duşi de nas şi puşi să-şi risipească singuri pămîntul, admiţînd implicit CAPul şi atenuînd riscurile
semnalate la pct.1.
În sfîrşit tovarăşii au prins
trenul pe care singuri şi l-au pus la dispoziţie din staţia de plecare, ocupînd locurile bine plasate şi lăsîndu-le
celorlalţi, care au fost poftiţi înăuntru doar la a doua staţie, locurile în
picioare.
O politică a faptului împlinit, mînuită
cu pricepere şi cinism. Sunt convins că ea va mai fi folosită şi ne va face să
înţelegem că pentru ei acesta nu e un interimat ci INTERIMATUL.
[..]
Aparţin aici unei minorităţi. Acest lucru e pe deplin
demonstrat. Pot sau nu să respect decizia majorităţii. Pot sau nu să lupt
pentru a-i schimba opţiunea. Toate cele patru atitudini nu sunt însă
acceptabile:
Lupt plus respect
- dezavantajul respectării a ceva ce-mi e insuportabil
- dezavantajul angrenării într-o luptă în care succesul e
îndoielnic şi îndepărtat (aşadar, riscul unei nejustificate risipiri; ceilalţi
par a fi capabili de lovituri dure, incorecte şi distrugătoare; sterilitate
Lupt plus nu respect
- situaţia conflictuală devine şi mai grea, explozivă
- poziţie revoluţionaristă,
dubioasă în sine („activist”)
Nu lupt plus nu respect
Ceva mai acceptabil dar:
- moralitate de joasă calitate (degradare exact ca
înainte)
- în fapt, ceilalţi vor lovi dacă constată sfidarea
- discutabil valoric
Nu lupt plus respect
… Fără comentarii (sinucidere, sufocare)
Aşadar… o singură ieşire lasă loc unei salvări onorabile:
părăsirea sistemului
NB: O circumstanţă
agravantă, constatată pe deplin în acest an este că nu sunt nici măcar în acord
cu minoritatea opoziţiei. Evident că reprezint un element exotic, că adevăratul
model al meu este nu minoritatea, ci singularitatea.
În acest nou model, poziţia mea faţă de luptă, dintre
majoritatea retrogradă şi minoritatea semiprogresistă
(pentru mine) se schimbă. Nu mai e justificată decît
preferinţa, simpatia şi implicarea potrivit liberului arbitru al propriei
experienţe individuale. Nu mai sunt în contract nici cu întregul, nici cu
partea minoritară. Astfel, nu datoriile contractului îmi determină faptele ci
mobilurile interne (peisajul opţiunilor).
Or, la acest capitol, situaţia e din nou dificilă şi… în
restructurare.
[figură reprezentînd o arborescenţă
de alternative]
- pentru o existenţă cu o semnificaţie superioară, dîndu-i sens: A. găsit prin credinţă, revelaţie sau B.
căutat prin cercetare
- pentru o existenţă lipsită de sens, suită de momente şi
situaţii: C. acceptată (echilibru) sau D. inacceptabilă (revoltă).
Singurul drum ce nu m-a atras niciodată e revelaţia
mistică căreia îi prefer plăcerea lucidităţii.
Căutarea sensului a părut a oferi un compromis rezonabil
între luciditate şi setea de Sens (de ierarhie). Din păcate, eforturile pe care
le implică sunt utilizabile numai în alternativa căutării în echipă (singura ce
ar putea avea şanse şi rost.
Altfel moartea celulei pe care o reprezint anulează
valoarea eventualului progres. Dar în ultimul timp am toate elementele să mă
îndoiesc de progresul lucrului în echipă. Umanitatea pare a fi tot mai
indolentă, neierarhizată, incoerentă, etc. speranţa că deci aş reprezenta o
mică porţiune ce ar reuşi să ajungă undeva are puţine motive de justificare şi
a scăzut la mine vertiginos, demobilizator. Sunt pe cale de a nu mai crede că
sunt un membru al unei echipe ce va ajunge undeva.
C.
Aceasta mă împinge către calea eliberării de speranţa
semnificării , întru acceptarea unei existenţe lipsite de ierarhie, o existenţă
pur şi simplu.
În acest punct se pune problema care e modul de a trăi,
motivaţia alegerilor nemaifiind dată de scop ci de….? Poate de armonia pe care
o promite o alegere cu simpatiile deja sesizate în mine. Astfel C: resemnată,
senzuală, exaltată, ludică, ternă, competitivă
Opţiunea ar putea fi pentru o anumită senzualitate,
pentru degustarea plăcerii: de a exista, de a gîndi,
de a percepe, de a juca, de a iubi şi fi iubit (de a coexista – prietenie,
tandreţe).
D.
Refuzul unei existenţe nesemnificate
exterior ar putea avea mai multe forme: tristeţe, cinism, scîrbă,
ură, revoltă, sinucidere.
Pentru moment această variantă ar trebui evitată.
Aşadar, dacă până acum am avut: D (15-19 ani), C (19-23),
B (23-33), azi, formula spre care mă simt atras (şi cu şanse de a mă
reechilibra) ar fi: [desen – C cu o săgeată spre B şi una dinspre D]. Aşadar un
echilibru al acceptării relaxării căutării sensului, în varianta C-senzuală încercînd degustarea: existenţei, coexistenţei, percepţiei,
jocului, gîndirii.
În acest timp:
Observaţia 1: una din direcţiile spre care să meargă
ritualul exerciţiului individual să fie B pentru că îmi place şi dă o oarecare
aplicare plăcerilor intelectului scoţîndu-le din
paralizia lipsei unui obiectiv (fără însă ataşamentul tragic de această cauză ,
în limitele posibilului plăcut şi cu umorul necesar).
Observaţia 2: dacă
B va oferi o oarecare orientare în spaţiul alegerilor, evitînd
liberul arbitru paralizant, D va polariza atomic, va da direcţia interioară în
acest spaţiu. Mă refer la acea revoltă a condiţiei existenţiale care menţinută
între anumite limite poate avea efecte utile (în spiritul lui C senzual):
eliberează de tirania adevărurilor şi păstrează un continuu coeficient de
surpriză, de nonconformism, generator de prospeţime, de luciditate.
Observaţia 3: cine ştie, în acest stil (am văzut doar cît de variabilă este opţiunea mea în timp) dacă în mod
firesc această atitudine nu mă va duce din nou în B sau în D.
Observaţia 4: aşadar, iată un posibil algoritm al
aventurii umane.
[figura algoritmului: omul este, face, mişcă, simte,
joacă, coexistă – C
Apare întrebarea despre sens, de ce-ul
Răspuns religios –D; se elimină
tensiunea întrebării de sens artificial
Căutare –B cît
timp nu se găseşte un răspuns iar dacă se găseşte se continuă pe cealaltă
ramură
Nu există un sens superior, se ajunge
la o alegere prin întrebarea dacă mai e plăcută o astfel de viaţă
Este
da, întrebarea C este neesenţială şi poate inutil pusă
Este
nu, întrebarea de sens este esenţială şi fără răspuns, din care se desprinde
revolta şi eventual moartea]
[Alt model – figură al versiunii de
trăire a întrebării de sens: căutare, există un răspuns dar nu-l pot cerceta,
căutare cu întrebarea dezamorsată de un „răspuns” care dă un ax existenţei, nu
există răspuns şi nu are nici-o importanţă asta, nu există răspuns şi e
intolerabil – existenţa cu durerea întrebării de sens]
[ Alt model-figură:
- apare intuiţia întrebării de sens
- se pune întrebarea dacă întrebarea
de sens este esenţială şi se răspunde la aceasta aprioric
- dacă da, vine întrebarea dacă poate
fi găsit
-
dacă nu, revoltă
-
dacă da, căutare şi se pune întrebarea cum din care se desprind căile
revelaţiei mistice sau căutării metodice]
Rezumat: nu cred aprioric nimic! (decît inacceptabilitatea credinţei SAU optez pentru –
întrebarea de sens nu are sens).
Eu pot crede că un lucru este într-un
fel dar nu pot să accept că aş putea fi sigur de valabilitatea acestei
credinţe. Sunt aici într-un paradox. De fapt cred aprioric numai faptul că
credinţa apriorică în ceva numai faptul că credinţa apriorică în ceva nu poate
garanta valabilitatea. Soluţia paradoxului pare a fi timpul. (a – non a –a non
a……poate fi soluţia unui paradox).
Altă ciudăţenie: „această propoziţie
este adevărată”. Cum o testezi? Dacă e adevărată, înseamnă că e adevărată. Dacă
e falsă, înseamnă că e falsă. În timp ce: această propoziţie este falsă: dacă e
adevărată înseamnă că e falsă şi dacă e falsă înseamnă că e adevărată.
Nu poţi face afirmaţii despre
propria-ţi afirmaţie (irelevant – a te înghiţi pe tine însuţi). Nici nu poţi
categorisi un univers oarecare din care face parte şi afirmaţia ta (vezi
mulţimea tuturor mulţimilor…). Pentru a controla valabilitatea unei propoziţii
trebuie să fie posibile teste care să nu depindă tocmai de această
valabilitate.
Exemplu [figură cu situaţii privind
reguli care se aplică la realităţi uneori incluzîndu-le
pe ele însele.]
[Observaţii despre paradoxurile
mulţimilor infinite şi ale adevărului binar]
[Versiunile 1 şi 2]
[Versiunea 3]
Pe 16 decembrie 1989 nemulţumirea faţă
de viaţa îndurată sub regimul lui Nicolae Ceauşescu a
spart zidul fricii constituit cu migală de reţeaua represivă a lagărului.
Pe 22 decembrie consensul urii
împotriva celui care reuşise (datorită faraonismului
bolnăvicios) să înfurie aproape pe toată lumea, a produs răsturnarea lui şi
a nucleului său de credincioşi.
Aici s-au oprit ambiţiile
revoluţionare a mulţi români pe care doar excesele dictatorului îi îndemnaseră
la opoziţie.
Existenţa a două popoare române: cel
oprimat şi cel oprimant, victima şi căpuşa, cei ce muncesc şi cei ce profită ,
nu mai putea fi mascată de consensul urii anticeauşiste.
Reţeaua securiştilor şi
activiştilor (partea activă) cît şi marea masă a profitorilor ideii de comunism (adică
incapabilii şi escrocii interesaţi de conservarea inversării scării de valori)
considerau – firesc – 22 decembrie ca un capăt de drum. Pentru ei, 22 decembrie
e o sărbătoare: Au scăpat de cel care, pe de o parte le otrăvise viaţa şi pe de
alta, prin excesele sale, pusese în pericol o structură socială („comunistă”)
care le convenea de minune.
O mare parte a masei s-a considerat
satisfăcută pe 22 decembrie. Cei care făceau din corpurile copiilor lor
porumbei pe asfalt, nu mai aveau de mult complexul demnităţii. Revoluţia lor
era doar revolta burţii, speranţa lor: îndestularea şi confortul.
Dar, pentru puţinii care-şi
conservaseră instinctul libertăţii, pe care captivitatea îi revoltase prin
condiţia ei şi pe care eventualitatea unui lagăr cu tain îmbelşugat nu-i
mulţumea, revoluţia de-abia începea. Ei au intrat în arenă, ruşinaţi de tăcerea
de pînă atunci, luptîndu-se
cu reflexul adînc al fricii pentru a duce pînă la capăt răsturnarea sistemului comunist.
Anticomuniştii ieşiţi în arenă au
înţeles greu (şi au acuzat surpriza din plin) cît de
puţini sunt, din grosul populaţiei – în general domesticit, care nu numai că nu
lupta pentru eliberare şi pentru emancipare ci dimpotrivă, acuza şocul,
pierderea tainului mizer dar regulat, pierderea micului echilibru pe care îl dă
slugii supunerea faţă de stăpîn.
Astfel că după un timp, avangarda
anticomunistă s-a trezit în faţa unui peisaj cu totul schimbat al cîmpului de bătălie: în faţă, în loc de micul nucleu
ceauşist, aveau ca adversar mafia inchizitorială securicomunistă
şi întreaga reţea a profitorilor; alături, rîndurile
se răriseră, masa ieşise mai întîi din luptă trecînd în espectativă pentru ca mai apoi să se alăture
duşmanului, sprijinindu-l în consolidarea / stabilizarea puterii.
S-a făcut un nou contract între masă
şi putere, care a promis îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a omului
domesticit; în schimb masa era chemată să-şi apere acest echilibru contra celor
ce doreau răsturnarea întregii structuri şi instaurarea unor noi reguli de
existenţă.
Revoltaţii au simţit, instinctiv, că
vor pierde bătălia. Atuurile erau de partea celorlalţi. Încercările lor de a
antrena populaţia la continuarea operaţiei de răsturnare a puterii (mişcările
de stradă din ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai) au fost de un tragic
ridicol. Era evident că puterea şi burta fac o înţelegere, o coaliţie contra
revoluţiei, pe care alegerile de la 22 mai erau destinate să o parafeze.
Puţinii luptători au ieşit în stradă,
mai mult din disperare, ocupînd Piaţa Universităţii.
Unii erau în aşteptarea unui miracol, care să schimbe cursul a ceea ce urma să
se consume (trădarea de la 20 mai). Alţii („simbolicii”), sperau ca sesizînd că e atrasă într-o cursă, masa să părăsească
puterea şi să se adauge revoluţiei.
„Fenomenul Piaţa Universităţii” a fost
de fapt o tragedie: a fost înfrîngerea primului val
al revoluţiei anticomuniste. Cele două mari lovituri care au marcat pierderea
bătăliei au fost:
- 20 mai – trădarea masei (previzibilă
de altfel, asociaţia Dialog s-a retras pe 19 mai tocmai pentru că înţelesese că
dacă nu se reuşeşte împiedicarea pseudo-alegerilor , partida e pierdută)
- 13 iunie – trădarea puterii (mai
exact coborîrea măştilor). Cărţile au fost aruncate
pe masă. Aceeaşi mercenari ai terorii din decembrie au fost trimişi să „cureţe”
Piaţa de resturile primului val al revoluţiei române. Această sfidare
incredibilă (avînd în vedere că la 20 mai tovarăşii
se prezentau ca reprezentanţi ai acestei revoluţii), era totuşi posibilă pentru
că faptul „alegerilor” era împlinit, girul masei obţinut, legalitatea
recucerită.
Reacţia „pieţarilor”
bucureşteni a suscitat atîtea comentarii încît punctul nostru de vedere a trecut neobservat (vezi
Dreptatea din iulie 90). De fapt comunicatul respectiv nici nu a putut apare în
presa de opoziţie atunci cînd l-am dat (18 iunie
1990), fiind taxat drept „extremist” şi „incitator” de cei ce nu au înţeles de
fapt niciodată adevărul simplu al celui ce vroia să răstoarne puterea criminală
cu orice preţ!
Ei bine, da, am fost mîndri de reacţia acelor bucureşteni care au sărit în
ajutorul celor atacaţi pe 13 iunie dimineaţa şi care s-au aruncat în lupta
contra trupelor securiste. Că printre ei au fost provocatori (diversiuni,
scenarii) a reprezentat scuza cu care anticomuniştii subţiri au încercat să-şi
explice rezerva de a intra în lupta directă. Este inadmisibil însă să-i
marginalizezi pe aceia care, disperaţi, au repetat de fapt gestul de pe 21
decembrie: de a ataca o putere putredă şi nefastă. Gestul este acelaşi,
protagoniştii aceiaşi (oameni cu curajul şi orbirea naivităţii), doar finalul
diferă pentru ca acum revoluţie nu mai are nici-o şansă.
Această înfrîngere
era previzibilă şi poate trebuia evitată ( cu traumele aferente). Dar , pe de
altă parte, ea a salvat onoarea rezistenţei anticomuniste!!
Noi de exemplu, de la Piatra Neamţ, cînd am auzit că Ministerul de Interne a fost incendiat, am
plîns de bucurie şi mîndrie.
Nu ne făceam iluzii (în timpul mitingului am fost mai realişti ca alţii). Ştiam
că se va termina prost, dar am simţit cu o imensă uşurare că onoarea ne-a fost
salvată, că rezistenţa nu s-a predat fără luptă. Este penibilă o revoluţie
anticomunistă în care nici-o instituţie a regimului nu are de suferit. Şi
nici-o persoană…
Aşadar, în rezumat, declarăm că pentru
noi, acţiunea de revoltă de pe 13 iunie are aceeaşi semnificaţie cu cea de pe
21 decembrie. Nu există nici-o deosebire de esenţă ci doar de rezultat: înfrîngere în loc de victorie.
13 iunie e 21 decembrie cu final
inversat.
Am încercat anul trecut să ne opunem
valului de deziceri cu care „intelectualitatea”
şi „partidele” au ţinut să cadorisească zvîcnirile violente din Piaţa Universităţii. Vocea noastră
izolată (vezi comunicatele publicate în august) nu a convins. Nici cînd unei persoane atît de bine
intenţionate ca dna Cornea i-am atras atenţia că
poziţia luată de ea la Insbruk (cum că greşeala
puterii este de a fi folosit minerii şi nu forţele investite cu autoritate
publică) e o eroare, nu am fost bine înţeleşi. Iliescu
şi ai lui aveau şi mai puţin dreptul să aresteze cu securiştii-poliţiştii etc, lui Ceauşescu pe tinerii
care-i deschiseseră uşa în decembrie, oferindu-i o revoluţie în spatele căreia
s-a prezentat la vot. Expresii ca „mineriadă” arată clar devierea atenţiei de
pe 13 iunie spre 14-15 iunie, de la adevărata semnificaţie majoră a declanşării
CONTRAREVOLUŢIEI , la aspectul mai puţin
important al tacticii populist fasciste adoptate.
La împlinirea unui an de la
declanşarea CONTRAREVOLUŢIEI, de la marea trădare a puterii, anunţăm că vom
înceta de a mai face declaraţii publice. Războiul vorbelor, absolut ineficace,
nu a reuşit să împiedice un singur abuz, o singură urîţenie,
o nedreptate. El pare mai mult destinat drenării energiilor protestatare,
transformării luptei în bocet revoluţionar.
Refuzăm să mai participăm la acest
jalnic ritual. Nu veţi mai auzi de Asociaţia Dialog. Vrem doar să ştiţi că ,
departe de a reprezenta acceptarea situaţiei, maturitatea compromisului
reconciliant sau revenirea la frică,
această tăcere va fi încărcată de aceeaşi URĂ INTRANSIGENTĂ faţă de securitate,
comunism şi escrocherie – pe care nu le putem accepta.
Vom încerca să evadăm de aici, sau,
dacă ceasul confruntării deschise ne va surprinde neplecaţi, ne vom alătura
celor care vor să răstoarne monstrul cu fapta. Vorbele trădează.
[Versiunile 4 şi 5]