5 iulie – 15 septembrie 1991
Gabriel Andreescu – deschide
congresul. Mesaje: binecuvîntare de la Mitropolia
Banatului
Iurie Roşca
: tratatul cu ruşii e o trădare a cauzei noastre naţionale
C. Diaconescu – Partidul Social
Democrat: Tofler – epoca minorităţilor. Dreptul şi
solidaritatea celor puţini. Apariţia grupurilor de interese. AC reprezintă
astăzi un grup de interese. Salută congresul. Vom lupta împreună pentru
democraţie autentică şi reîntregire naţională.
Stănescu- Solidaritatea
Universitară: poziţie unită pentru cîştigarea
alegerilor. Liste comune. Numai aşa ceva putem noi aşa. Marasmul economic –
sabotajul organizat.
Popescu- 21 decembrie: onorat
pentru invitaţie. Pentru ce s-a luptat şi murit pe 21: pentru libertate,
adevăr, unitate. Am fi alături de partidul AC, ca un continuator al
dezideratelor pentru care s-a luptat şi murit (en passant, aduce aminte că Stelian Tănase
era în luptele din 21.) AC are interesul de a avea cît
mai puţini infiltraţi plus altruismul membrilor consiliului director.
Solcanu Ion – FSN: transmite
din partea FSN salut pentru congres. Acţiunea politică e benefică. Lupta cu
mijloace cinstite. Să învingă cel mai bun. Salută cu sinceritate. Rămîn deschişi dialogului cu forţele constructive şi nu
nihiliste pt. crearea statului de drept. Să depăşim animozităţile şi interesele
înguste.
Ioan Lup – PNT: salut izvorît din istorie. Citat din Simion Bărnuţiu:”PNT- născut în vîltoarea formării
poporului român”. Suntem alături de AC.
Toma G Maiorescu-ecologişti: salută cordial. Continuare
cu inteligenţă şi curaj. Pericolul antisemitismului şi urii pentru a ne izola.
D. Laios –UDMR: cea mai mare
plăcere – sunt printre prieteni.
Gavrilă Copil-Asociaţia
Bucureşti-Chişinău: Moscova cedase mulţi paşi şi era dispusă să mai cedeze
(libera trecere). Cere AC să-şi asume lupta naţională.
Nicu Stăncescu din PUD: invită
AC la forum
Grama Mihai-Uniunea
democratică creştină : vorbeşte şi face propuneri în spiritul forumului. Militează
pentru dreapta. Nici-o formă de comunism.
[…]
[Notiţe personale în vederea intervenţiei la congres
- dezbatere generalizată, pluralitate atitudinală,
feed-back, hotărîri de sus în jos, dispariţia
cultului personalităţii.
Valorile nu au fost încă sesizate.
Apariţia partidului este extrem de necesară deşi e foarte
foarte tîrziu. S-a pierdut
deja enorm. Poate încuraja: unificarea opoziţiei, ridicarea nivelului ei (prin
punerea unor condiţii şi emulaţie). Apărarea valorii politicului.
Deci, s-ar cere: claritate (fără ambiguităţi), organizare
(coerenţă, efort), deschidere (dezbatere generalizată), selecţia valorilor.
Atenţie, vechiul sistem de valori e invalid, valorile se
bazează acum pe popularitate şi mulţi au dovedit că nu au calităţi politice.
Oportunitatea partidelor este o obligaţie la noi.
Rezultatul ambiguităţii la Piatra Neamţ. Vezi congresul AC din decembrie. Nu
avem ce face, noţiunea de societate civilă, nu poate rezolva la Piatra Neamţ
nimic. Singura ieşire: declaraţia netă că suntem de partea celor obidiţi; strîngerea datelor; dezbaterea problemelor; construirea
alternativei; promisiunea că vom rezolva situaţia în cazul preluării puterii.
Toate acestea înseamnă partid. Alte efecte: unitatea opoziţiei, nivelul ei.
Eu nu sunt de acord cu mulţi dintre cei propuşi pentru
conducere.
Repetăm ce-am zis la primul congres – apolitismul nu
are ce face la Piatra Neamţ- doar angajarea în lupta politică poate oferi
finalitate concretă pretenţiilor noastre principiale. Rezultatul ambiguităţii
din aceste 6 luni la Piatra Neamţ este nul. Nu am reuşit să implementăm mai
nimic pentru a da un conţinut conceptului de societate civilă. Am încercat să
ne declarăm de partea celor nedreptăţiţi, să strîngem
date, să dezbatem problemele, să construim alternativă. Ei şi!? Lipsea evident
orice finalitate. Simţul practic al cetăţenilor i-a îndepărtat de noi. Singurul
lucru ce se putea spune ar fi fost „votaţi-ne şi ne angajăm că vom da
satisfacţie!”.
Apariţia acestui partid poate rezolva şi problema
unităţii opoziţiei, calităţii ei, cîştigului de
voturi şi alegerilor libere.
Deci, atenţie la selecţia liderilor şi valorilor.]
[Ziua a doua
Carta drepturilor AC
Pilat – programul economic
Diaconescu
Ana Blandiana – declaraţia de
reconciliere
Octavian Paler – mea culpa]
0 -despre înfiinţarea AC
Pericole: festivism, cultul personalităţii, afectivism, sterilitate, simbolism, atrofiere geografică,
lipsa mecanismului de selecţie a oamenilor şi ideilor, fuga de răspundere,
incoerenţă, amatorism, nedemocraţie (refuzul celorlalte
opinii), obturarea noilor valuri, grabă exagerată şi contraproductivă combinată
cu pierderea timpului, happy-nism, contratimp,
centrism, incapacitate de sincronizare cu radicalii
1. Revoluţia i-a prins pe intelectuali pe picior greşit.
Pentru a se scuza că nu au participat, au contribuit subtil la stingerea ei.
2. Fazele părăsirii variantei revoluţionare a schimbării:
puterea, opoziţia, mas-media, populaţia….revoluţionarii
3. Complexul superiorităţii. Eroarea ascunsă.
Nerecunoaşterea invalidităţii scării de valori. Refuzul noii selecţii.
4. Alternative structurale: centralism sau democraţie.
Argumente. Adaptarea la realitate.
5. festivism, afectivism,
sterilitate
6. Intelectualitate şi revoluţie. Raportul real de forţe.
Reacţia angelică. Consecinţe.
[figură reprezentînd sistemul
de forţe care influenţează realitatea românească având în centru electoratul]
Fideli cauzei revoluţiei anticomuniste declanşate la 16
decembrie 1989 şi în mod evident înăbuşită de restauraţia camuflată dar
neiertătoare, trădată de cei ce conduc în numele ei,
Simţind că situaţia politică internaţională face
inacceptabilă recunoaşterea legitimităţii puciului comunist[..]
Considerînd regimul nostru
cetăţenesc actual ca o stare de prizonierat camuflat.
Declarăm că nu putem aproba Apelul Alianţei civice, cît timp el nu stipulează ca primă condiţie: 1. demisia
actualelor structuri de conducere 2.
îndepărtarea activiştilor şi securiştilor din decizii de conducere 3. clarificarea publică completă a situaţiei
securităţii 4. organizarea unor alegeri
libere autentice de către un guvern interimar credibil în condiţiile eliberării
televiziunii române.
Aşa precum în apelul nostru din 3 mai 1990 (cu care am
finalizat greva foamei) am atenţionat opinia publică asupra inacceptabilităţii
alegerilor şi nu am fost înţeleşi, declarăm şi azi că, în condiţiile actuale,
sub această putere, alegerile nu pot fi decît o
farsă, o batjocorire a conceptului de democraţie.
Ne pare rău că
facem din nou notă discordantă dar realităţile locale ne obligă la o
totală neîncredere privind rezultatul unor alegeri care s-ar ţine în actualele
condiţii. Am putea face dovada prin sondaje în rîndul
„electoratului” nemţean, că acesta este complet intoxicat de către campania de
îndoctrinare neocomunistă, aflată în imposibilitatea oricărui discernămînt politic, atîta timp cît democraţia nu cucereşte mijloacele de a-l face să
cunoască şi înţeleagă adevărul.
Neputînd admite continuarea
procesului de legitimare a unei enorme escrocherii, declarăm că nu vom
recunoaşte rezultatele alegerilor dacă vor avea loc în aceste condiţii – cu
acest guvern la cîrmă , securitatea nedezafectată,
informatorii nedeconspiraţi, televiziunea neeliberată.
Asociaţia Dialog Piatra Neamţ
Că s-au pus în slujba unei puteri străine şi ostile
României şi democraţiei, acceptînd să lucreze ca
agenţi ai imperialismului sovietic, ascunzîndu-şi
scopurile criminale în spatele propagandei comuniste.
Că au profitat de nemulţumirile sociale pe care le genera
organizarea societăţii din epocă, pentru a deturna setea de justiţie în folosul
instalării unei injustiţii incomparabil mai mari.
Că s-au pus la dispoziţia cotropitorilor, fiind nu numai
colaboraţionişti, ci chiar parteneri viguroşi în acţiunea de spoliere şi
distrugere a ţării cucerite în urma războiului.
Că au declanşat o neruşinată campanie de cucerire a
puterii apelînd la monstruoase mijloace, reuşind ca
sub protecţia binevoitoare a baionetelor sovietice să zdrobească creierul
organismului românesc.
Că mergînd pe principiul „cine
nu e cu noi e împotriva noastră”, au instituit o teroare generalizată, anihilînd orice posibilitate de conservare a unei condiţii
existenţiale de minimă decenţă.
Că au umplut puşcăriile şi cimitirele cu cei mai buni fii
ai acestui neam, numai pentru a nu le putea periclita poziţia de căpuşă.
Că au atras de partea lor în acţiunea de distrugere a
elitelor româneşti, masa uşor manipulabilă a păturilor proletare, făcînd-o părtaşă la o crimă îngrozitoare.
Că au trădat apoi chiar şi pe aceia pe care îi folosise
la început, instalînd o mizerie generalizată,
construind cu încăpăţînare o condiţie umană de
mizerie, distrugînd echilibrul tuturor păturilor
sociale româneşti.
Că au ţesut în trupul societăţii o incredibilă reţea de
delaţiune şi teroare, transformînd întreaga ţară
într-un lagăr de muncă forţată, îndobitocire şi dereglare mintală.
Că nu s-au lăsat pînă nu au coborît la 0 preţul condiţiei umane, pînă
nu au impus principiul umilitor al primordialităţii forţei şi obligativităţii
supunerii umile.
Că în sadismul lor halucinant, au obligat victimele să cînte osanale regimului care îi storcea şi îi teroriza, făcîndu-le să guste pînă la capăt
cupa înfrîngerii demnităţii.
Că au distrus meticulos toate organele vitale ale
organismului românesc.
Că au impus principiul antiselecţiei,
invitînd pe proşti să-i domine copios pe inteligenţi,
pe laşi să-i schingiue pe cei curajoşi, pe ticăloşi
să decidă soarta celor drepţi.
Pentru toată această gigantică batjocură, pentru că, în
ultimă instanţă au încercat să devieze cursul evoluţiei speciei umane, retezîndu-i calea spre lumină, adevăr şi bine şi
împotmolindu-l în mocirla anihilatoare a răului.
Pentru că au încercat să ne facă neoameni.
Încă, poate aş mai fi putut pune problema unei iertări…
Încă, poate s-ar mai fi putut spune că e mai bine să o
luăm de la 0, alungînd amintirea şi ameninţarea
trăitului coşmar, decît să ne raportăm la el,
otrăvindu-ne continuarea.
Încă, poate faptul că forţele Răului sunt puternice, net
superioare mugurilor de bine ce apar în această primăvară, că numărul celor
implicaţi în procesul de compromitere insidios şi consecvent la care am fost
expuşi cu toţii e prea mare, că numărul celor intoxicaţi de otrăvitoarea
propagandă comunistă îi pune pe supravieţuitori în minoritate, toate acestea
deci, ar impune un armistiţiu.
DAR:
Reacţia populaţiei după revoluţie…
Modul în care ea a
votat…
Nivelul poftei de adevăr, dreptate, libertate şi
demnitate pe care îl demonstrează majoritatea concetăţenilor noştri…
Egoismul generalizat, insolent şi feroce, ce a ieşit la
lumină…
Timiditatea jenantă a luptătorilor pentru democraţie…
Stîngăcia , prudenţa, tragica
ipocrizie şi neputinţa de care dau dovadă partidele antitotalitare…
Pasivitatea celei mai mari părţi a „intelighenţiei”…
Sterilitatea şi efeminarea părţii ce se pronunţă pentru
democraţie…
Într-un cuvînt – dovada
neiertătoare a reuşitei experienţei comuniste.
E DE NESUPORTAT.
Pentru că, de-abia în condiţiile de după 22 decembrie
1989, în care atitudinea fiecăruia îl reprezintă cu adevărat fără circumstanţa
derutantă a lipsei de libertate şi a terorii, de-abia acum ştim ce am devenit,
fiecare dintre noi!
Tentativa de otrăvire a omenescului, de instituire a
domniei Prostiei, Răutăţii, Laşităţii şi Ticăloşiei este monstruosisimă.
Dar, ca orice delict, trecerea de la tentativă la
reuşită, reprezintă pragul de la care nici-o iertare nu e posibilă!
Am simţit nevoia unei explicaţii pentru afirmaţia cu care
voi termina această intervenţie ce ar părea paradoxală. Sper însă că se va
înţelege acum de ce:
Atunci cînd, după izbucnirea
revoltei din decembrie , oamenii mi-au spus să stau cuminte să văd cum se
termină.
Atunci cînd, în multe
întreprinderi, oamenii au ales aceleaşi canalii ca să-i conducă mai departe,
pentru a nu deregla reţelele de influenţă şi contrabandă în care erau mai toţi
implicaţi.
Atunci cînd oamenii au aplaudat
preluarea cîrmei de un fost prim-secretar.
Atunci cînd oamenii au
sărbătorit înfrîngerea înspăimîntătoarei
reţele represive, deşi nimeni şi nimic nu o demontase.
Atunci cînd oamenii au acceptat
ca liderii comunişti ai „revoluţiei anticomuniste” absolut provizorii să
candideze în alegerile pe care ei le organizau.
Atunci cînd intelectualii şi-au
afirmat rezerva faţă de implicarea lor în politică… ţinîndu-se
deoparte de organizarea unor forţe politice care să se opună reinstalării
comuniştilor cu nume schimbat.
Atunci cînd cetăţenii au
manifestat antipatie faţă de „bătrînele fosile” ce
deranjau liniştea publică cu poveştile lor de foşti deţinuţi politici.
Atunci cînd opinia publică şi-a
arătat îngrijorarea faţă de revenirea la putere a clicii exploatatoare
capitaliste.
Atunci cînd au optat la 20 mai
pentru conservarea unei ordini a lucrurilor ce le intrase în sînge, preferînd promisiunea de
mai bine a fostului stăpîn condiţiei neliniştitoare –
pentru omul domesticit- de liberă competitivitate în
lupta pentru existenţă.
Atunci cînd gospodinele
furioase ne-au certat că „ nu-i lăsăm doi ani să dovedească ce pot” pe lupii ce
păziseră stîna şi pînă
acum.
Atunci cînd am văzut în jurul
meu cîţi oameni erau între timp implicaţi în
activităţi dubioase a căror întrerupere îi îngrijora, cîţi
oameni erau interesaţi de o păstrare a principiului antiselecţiei.
Atunci cînd, ca răspuns la
greva foamei prin care am încercat să mă
exprim, m-au insultat, ameninţat, scuipat şi alungat cu o ferocitate ce
demonstra că ura le devenise pulsul interior.
Atunci cînd minerii au zdrobit
în Piaţa Universităţii pe tinerii care , prin curajul şi jertfa lor – cu care
au provocat răsturnarea – le aduseseră de fapt posibilitatea îmbunătăţirii
vieţii.
Atunci cînd, cu feţe
descompuse, foştii propagandişti au aplaudat sau chiar ajutat la maltratarea
vreunui rebel copil anticomunist.
Atunci cînd, în urma nesfîrşitului şir de fărădelegi a puterii, „opoziţia”
(desigur neputincioasă) nu a reuşit nici măcar să-şi salveze demnitatea
părăsind parlamentul umilirii naţionale.
Atunci cînd, locuitorii
oraşului Piatra Neamţ m-au hăituit pentru că încercam la 16 decembrie 1990 să
comemorez victimele comunismului, în
urletele foştilor activişti ce zbierau „Jos Timişoara!”.
Atunci cînd liderii opoziţiei
mi-au dat a înţelege că „radicalismul”
meu e exagerat şi face rău cauzei.
Atunci cînd solicitărilor de sprijinire
a dizidenţei mele politice prin care contest legitimitatea actualei puteri şi a
cererii mele de azil politic, foştii dizidenţi i-au răspuns cu rezervă şi
ostilitate.
Atunci de-abia
Ura faţă de călăii acestei naţiuni m-a invadat
irezistibil, făcînd orice conciliere imposibilă.
Aţi reuşit, Tovarăşi, să demonstraţi că se poate ceva atît de grav încît surpă temelia
condiţiei mele de om.
Însăşi folosirea acestui termen , ca sugestie se
soluţionare a crizei din societatea românească, trădează apartenenţa şi
intenţiile vorbitorului.
Înţelegere între care părţi?
Împăcare pentru care afronturi reciproce?
Ce ar dori călăii comunişti şi colaboratorii lor să li se
ierte, e clar. Dar invers, ce urmează să ierte ei victimelor lor? În ce ar
consta reciprocitatea unui pact de reconciliere?
Este clar că utilizatorul acestui termen refuză să
considere comunismul ca un agresor criminal şi subiectul experienţei sale ca pe
o victimă, caz în care ar face apel la iertare şi nicidecum la… reconciliere.
Să ne împăcăm? Dar
ni ci nu ne-am certat…!!
Ei au lovit. Noi am încasat.
Ei au impus. Noi am suportat.
Ei au încercat. Noi am rezistat.
Nu e nimic de reconciliat!
[..] Bună, nu? Ah, canalie, poate că victimele ar avea
dreptul să ceară amnistie… deşi nici lor dreptatea nu le poate recunoaşte
dreptul de a expune societatea la pericolul crimei nepedepsite şi criminalului
nepedepsit. Dar în gura ta, apelul la înţelegere este atît
de batjocoritor încît nu poate decît
adăuga o circumstanţă agravantă [..]
Una din două.
Ori considerăm întregul experiment comunist ca o enormă
fărădelege şi ilegalitate, grevat împreună cu consecinţele sale, de nulitate
absolută.
Şi atunci reţeaua foştilor „apărători ai ordinii” apare
ca cel mai mare pericol şi duşman al tinerei noastre democraţii.
Şi atunci paznicii lagărului nu mai au nici-o acoperire
în a ne păstori, nu ne mai pot veghea „securitatea” pentru care ei au fost şi
sunt cea mai mare ameninţare.
Şi atunci actuala reţea ce s-a strecurat la putere nu are
dreptul să facă ordine în stînă cu ajutorul lupilor
cu limbi ascuţite, deşi ei cîntă azi la uşa
democraţiei „trei iezi cucuieţi, uşa mamei descuieţi”.
Şi atunci chiar şi cei ce se bazează pe fosta reţea
represivă pentru a apăra „stabilitatea” se condamnă la verdictul de trădare a
revoluţiei pe care susţin că o reprezintă.
Şi atunci, în confruntarea dintre contestatarii străzii
(aceiaşi ca-n decembrie 89) şi „forţele de ordine”, ilegalitatea şi vinovăţia
sunt ale acestora din urmă.
Ori,
Admitem legitimitatea actualelor structuri de putere din
România
Şi atunci admitem postura de păzitori ai ordinei publice
pentru experţii formaţi în fostul regim.
Şi atunci admitem că aceia care contestă actuala putere
şi vor să o detroneze , tulbură ordinea firească din stat şi trebuie pedepsiţi
ca atare.
Şi atunci stăm în parlamente în care se votează legi ce
dau dreptul torţionarilor fostului regim să reprime mişcările de protest contra
celui actual.
Şi facem dizertaţii despre ordinea publică în cadrul unor
convorbiri constructive purtate cu liderii ariergărzii comuniste.
Şi atunci ne asumăm responsabilitatea pentru suferinţele
celor ce vor mai avea nebunescul curaj de a se împotrivi în stradă relegitimării reţelei mafiote securicomuniste.
Cu regret pentru consecventa predispoziţie spre
flexibilitate şi nuanţe a politicienilor, le atrag atenţia că , pe acest
subiect, se aplică principiul terţului exclus: ori noi încălcăm legea, ori ei o
uzurpă.
După revoluţia din 1917, expansionismul imperiului de la
răsărit este întărit cu agresivitatea caracteristică organizării comuniste şi
cu făţărnicia propagandei ideologice.
Şi în România, profitîndu-se de
existenţa unor probleme socio-politice reale, Moscova îşi strecoară agenţii, ce
încep o campanie deşănţată de dereglare a mecanismului societăţii în numele
cauzei clasei proletare.
Datorită caracterului antistatal al activităţii sale
(urmărea declarat dezmembrarea statului român) PCR este scos în afara legii. Sesizînd intenţia distructivă a acestei reţele de spionaj
şi sabotaj, masa mare a celor vizaţi de propaganda ei ideologică, nu a putut fi
atrasă în cursă. În anul 1944, PCR avea sub 1000 de membri, agenţi străini de
interesul poporului român (majoritatea nici nu erau de această naţionalitate)
cărora li s-a spus mai tîrziu „ilegalişti”.
Dacă o farsă tragică nu ar fi dat acestei clici şansa de
a-şi realiza planurile criminale ea ar fi eşuat în puşcăriile rezervate
trădătorilor de ţară. Acum însă, foştii „ilegalişti” ridică pensii grase ce le
recompensează activitatea.
În urma celui de al doilea război mondial, România are
neşansa enormă de a intra sub dominaţia URSS. Stalin
– un Hitler învingător – declarase că va implanta
comunismul în ţările ce-i revenea ca pradă de război. A făcut-o. aşa a apărut
Europa de Est…
Pentru a reuşi o atît de
radicală răsturnare a societăţii româneşti – total refractară la comunism – a
fost aplicat un tratament de şoc. Reuşita lui se datorează mai multor factori,
printre care:
- extraordinara energie pe care a depus-o micul grup de
comunişti români de care Moscova dispunea la acea oră pentru distrugerea
echilibrului ţării şi preluarea puterii
- prezenţa trupelor sovietice ocupante sub „protecţia”
cărora s-a desfăşurat procesul de transformare politică „naturală”
- reacţia de o complice indiferenţă a societăţii
democratice din Apus
- erorile săvîrşite de membrii
partidelor politice democratice, incapabili să înţeleagă monstruozitatea
adversarului şi să-l trateze în consecinţă
- o anume predispoziţie la supunere, inoculată în
mentalul poporului român şi considerată chiar ca o calitate a sa
- disponibilitatea păturilor de la periferia fostei
societăţi de a colabora cu nucleul comunist pentru distrugere păturilor avute,
în speranţa că le vor lua locul, cu pofta de a nu rata ospăţul promis de
comunişti
-consecvenţa aplicării terorii
A început sarabanda celor două căi de instituire a noii
societăţi: teroarea şi minciuna. În mod gradat, pentru a evita riscul ca
victimele să se solidarizeze, au fost loviţi toţi cei ce se opuneau sau păreau
că se opun, puteau să se opună, păreau că ar putea să se opună puterii noilor
veniţi.
Politicienii, oamenii de afaceri, de cultură, preoţii,
profesorii, actorii, elevii care erau suspecţi de cîrtire
au fost hăituiţi, arestaţi, schingiuiţi, umiliţi, distruşi, ucişi.
S-au organizat lagăre de exterminare în care era
măcelărită spuma societăţii româneşti. În ceea ce priveşte drojdia ei, a
cunoscut o soartă inversă: bătăuşii, cerşetorii, etc. au fost imediat făcuţi
primari şi prim secretari. Li s-a dat dreptul de a dispune de ceilalţi şi de a-i tortura în
numele Partidului.
În închisori s-au imaginat metode nemaivăzute de
degradare. Studenţii închişi la Piteşti erau schingiuţi
pînă la punctul în care acceptau să înceapă ei a
schingiui pe alţii.
Condiţia preluării poziţiilor de conducere (care, în urma
exterminării vechilor protagonişti, deveniseră libere) era incultura totală
(anii de şcoală erau consideraţi o dovadă a exploatării!), brutalitatea
dovedită public, obedienţa absolută.
Tot ceea ce timpul selectase în societatea noastră a fost
lichidat. În locul lor noii veniţi rezultau dintr-un proces făţiş de antiselecţie.
Teroarea a atins limite nemaiîntîlnite.
Numai faptul că cineva nu-şi exprima entuziasmul faţă de noul regim în mod
pompos şi public îi atrăgea suspiciunea, apoi urmărirea, apoi anchetarea, apoi
eliminarea.
Tovarăşii de drum (ţărani, muncitori, etc.) pe care
comuniştii şi-i asociaseră vremelnic pentru a-şi putea realiza planurile, au
fost apoi trădaţi, pomenindu-se încet-încet într-o situaţie mai rea decît cea dinainte! Numai cei ce părăseau cu totul firescul
pentru a se pune în slujba reţelei de represiune, propagandă sau administrare a
regimului, puteau ieşi la lumina unei existenţe decente.
Prin 1964 monstruoasa cruciadă reuşise: societatea
românească era la pămînt! La cîrmă veniseră
Tovarăşii. Trebuia trecut la o etapă nouă care să permită acestei noi oligarhii
să se înfrupte liniştit din roadele poziţiilor cucerite.
Se înscenează un „dezgheţ”. În fapt, începuse să se simtă
nevoia de specialişti care să ţină şandramaua economică pe picioare. De
asemenea, apăruseră printre cei propulsaţi de tragicele transformări (fii,
colaboratori, etc.), oameni cu capacităţi de creaţie şi producţie. Cadrul
trebuia schimbat pentru a se reduce presiunea ce micşora ameninţător randamentul
.
Se mimează o „rupere de Moscova”. De fapt sunt primele
manifestări ale strategiei de exploatare a potenţialului sentimentului naţional
într-o direcţie abil controlată.
Dar epoca liberalizării nu poate dura. Oamenii şi-o iau
la cap. libertatea e contaminantă şi pune în pericol miezul de teroare ce ţine
în viaţă sistemul.
După cîţiva ani, noul tătic
(Nicolae Ceauşescu) dă semnul că joaca s-a terminat.
Disciplina se reinstalează, cu uluitoare uşurinţă.
Uluitoare numai pentru observatorul neavizat, furat de
exchibiţiile publice ale unui sistem a cărui adevărată viaţă e în subterană, a
cărei vene pulsează în reţeaua represivă a securităţii.
De fapt securitatea s-a perfecţionat neîncetat , reuşind
să cangreneze perfect societatea, pe care o are într-un control absolut.
Oceanul celor ce au acceptat, mai mult sau mai puţin
şantajaţi, să devină informatori, face orice secret imposibil. Împotrivirea e
silită să se izoleze în intimitatea fiecăruia, dacă nu vrea să producă
reperarea, şicanarea, ameninţarea, hăituirea şi, în caz de nevoie, anihilarea
îndrăzneţului.
Numitorul comun e frica.
În inima sistemului conducătorul înnebuneşte de atîta putere, pierzîndu-şi
ştiinţa şireteniei şi dedîndu-se la excese inutile. Faraonismului nr. 1 al reţelei criminale, trezeşte sentimente
diverse în rîndul mercenarilor, producînd
în general îngrijorare. Ei sesizează tot mai mult că există pericolul unei
explozii de nemulţumire. Că ritualul umilitor şi inutil la care Şeful supune o
populaţie din ce în ce mai pauperă, creşte presiunea dincolo de nivelul de
siguranţă pe care-l poate asigura securitatea.
Astfel reuşeşte Nicolae Ceauşescu
cu puţinii lui acoliţi să nemulţumească pe toată lumea şi să distrugă un
echilibru sinistru, dar solid construit cu atîta sînge şi migală. El e adevăratul gropar al comunismului în
România. Colaboratorii săi temperaţi ar fi putut duce încă mult şi bine barca
pe aceste ape, atît de bine controlate.
În plus, la Moscova se produce defecţiunea Gorbaciov.
Dincolo de contradicţia ce apare între orientarea stalinistă
a regimului comunist din România şi cea liberală, defectuoasă de bine a
lozincii „ordinele vin de la Moscova „ – una din pîrghiile
psihologice ale sistemului.
E clar că nu se mai poate. Atît
victimele cît şi călăii se apropie de ceasul
emancipării.
Cele două mişcări: ale revoltei populare anticomuniste şi
ale loviturii de palat anticeauşiste s-au întreţesut atît
de intim încît nu se pot emite concluzii privind
modul în care s-au intercondiţionat. Ceea ce e clar e că la 22 decembrie ,
pentru un foarte scurt timp, victimele şi călăii s-au coalizat într-o unitate
paradoxală, acţionînd împreună:
- victimele, pentru a răsturna ordinea nefirească la care
călăii le-au condamnat atîta timp, pentru a le smulge
puterea şi privilegiile, pentru a-şi recuceri libertatea, demnitatea şi
bunăstarea
-mafia, pentru a îndepărta
pe cel care, prin nebunia sa individualistă, punea în pericol echilibrul care pînă atunci le rezervase o excelentă poziţie de căpuşă.
Pentru a-şi salva poziţiile de o nouă generaţie, dispusă
să permită transformarea societăţii româneşti în direcţia unei liberalizări
care să micşoreze tensiunea, cu condiţia să li se rezerve din start bucata cea
grasă, transformîndu-se dintr-o putere represivă
într-una economică, pe scurt, să închidă ciclul istoric care le-a permis să ia
locul vechilor patroni, noua generaţie a elitei comuniste are idei înnoitoare.
Ea îşi joacă marea carte: bunicul a ucis pe fostul patron
pentru că era capitalist, tatăl a condus în mod socialist fabrica astfel
preluată, de-abia acum însă a venit ceasul recoltei – timpul ca nepotul să
devină noul patron al vechii întreprinderi.
Planul executat cu măiestrie, printr-un joc dublu,
susţinut cu consecvenţă:
- GREII îşi continuă activităţile subterane, loviturile
de forţă, controlînd cu ajutorul reţelei mentalitatea
publică, pentru a nu permite apariţia unor condiţii care să facă echipa să
piardă puterea
- TINERII profesează public deschiderea spre valorile
economiei de piaţă, liberalizează, scot la licitaţie, privatizează, etc.
Încît mirarea celor ce nu
înţeleg de ce nu apare cearta între
ramura „reformatoare” şi cea „conservatoare” a puterii neocomuniste, dovedeşte
totală naivitate! Fără jocul de forţă al conservatorilor, tinerilor le-ar fugi
de sub picioare terenul pe care îşi instalează noua reţea oligarhică. Fără
demagogia sforăitoare a „reformatorilor”, durii s-ar vedea confruntaţi cu o
rezistenţă periculoasă.
După ce a fost dat afară pentru incompetenţă, lene şi
încercare de sabotaj, bunicul a trăit bucuria de a-l vedea pe patron în stradă,
în puşcărie şi în final în cimitir şi de a reveni în fabrică, falnic, ca
secretar de partid. Dovedind ca director general al fabricii calităţi de
conducător neînduplecat, tatăl a avut puterea să absolve succesiv cursurile
fără frecvenţă ale facultăţii, apoi ale liceului, apoi ale şcolii generale. Iar
azi, nepotul trimis la studii în străinătate , în urma unui concurs „pe dosare”
a devenit manager la aceleiaşi uzine. Mai mult, folosindu-şi economiile adunate
migălos de trei generaţii, e pe cale de a cumpăra fabrica, ce îşi va găsi un
nou patron [neterminat]
1. Ieşind dintr-o
societate organizată de dominaţia Răului, putem avea două direcţii: una
către o societate nedominată de nimic – o ţară a libertăţii, cealaltă spre
dominaţia Binelui – o ţară a semnificaţiei. Apusul îşi exhibă alternativa
liberală, mizînd puternic pe reacţia noastră firească
de respingere a oricărui centru sau plan coordonator. Suntem pe cale de a ne
fixa un ideal dintr-un eşec.
2. Citind cărţi în care erau puşi, în faţa provocării la curaj şi acţiune, mai
mulţi protagonişti, am rezonat întotdeauna (simpatizat) pe Activul neînfricat,
figura celui scîrbit, blazat, refuzînd
implicarea, îmi provoca imediat antipatie.
Mai tîrziu, te poţi trezi cu
surpriza unei răsturnări, care face ca de-abia refuzul implicării în ceea ce
viaţa îţi scoate în cale, să fie un gest de nonconformism, revoltă, sau
maturitate. Ajungi să simţi ca ridicolă, construită, gratuită, vulgară , figura
misionarului înfocat.
Nimic nu exclude ca, la o altă cotitură a drumului
concepţiei proprii, peisajul comportărilor exterioare să stîrnească
cu totul alte reacţii, poate reveniri, poate…
Momentul cu adevărat critic este acela cînd relativitatea raportării tale îţi devine ţie însuţi
binecunoscută. Atunci cînd, în mijlocul unei
raportări entuziaste, întrezăreşti în fundal eventualitatea unor cu totul alte
optici. Devenit perfect conştient de modul în care-ţi operează opţiunile, se
produce o dereglare a stării interioare şi a comportamentului, încărcată cu
tensiunea unui paradox: pe de o parte autopercepîndu-ţi
luciditatea ca pe o eliberare din acea subtilă tiranie care te făcea să optezi
ferm, resimţi bucuria; pe de altă parte, la această temperatură, cu această
detaşare devenită sistem de percepţie, dezorientarea te cuprinde, odată cu
tristeţea de a nu mai putea nutri sentimentul microbismului. În fond, e o
întoarcere la nimicnicia dinaintea istoriei cunoaşterii sau culturii, o
libertate vidă! Ce-i de făcut?
3. În ultimul timp,
senzaţia de dezumanizare (adică de părăsire a ritualurilor tradiţional
umane) este accentuată şi de modul în care percep emoţiile. Odinioară, emoţia
se obţinea la un capăt de drum, era partea finală a unui lanţ în care stimulul
era exterior. Peisajul sau mîngîierea, sau reuşita,
sau… o strîrneau la un moment dat.
Acum, emancipată, emoţia porneşte pur şi simplu, reacţie
fără stimul aparent, extrem de abstractă! De la a plînge
de durerea unei lovituri, la aceea a unei trădări, apoi a unei ratări, apoi la
spectacolul nefericirii cuiva, apoi la întîlnirea
nedreptăţii, apoi la o carte frumoasă, la o muzică impresionantă, la un peisaj
neliniştitor, la un peisaj perfect frumos… iată trepte ce m-au adus la un pas
nou, o altă zonă: a plînge pur şi simplu.
Pe măsură ce capacitatea mea de emoţie abstractă creşte,
pe măsură ce gîndurile privind construcţia şi
comportamentul universului şi omului mă fascinează, foştii stimuli ce-mi
provocau emoţia, îmi apar tot mai şterşi.
4.În această noapte o emisiune mamut din Costineşti şi-a propus să reflecte fericirea tinerilor de acolo. În ciuda
posibilelor analogii cu trecutul meu cu M, nu m-am simţit cuprins de nici-un
pic de melancolie. Dimpotrivă, ritualul acelei exhibări de veselie şi cîntec de împerechere, m-a oripilat. Am senzaţia puternică
a unor jucării aflate în mîinile unor reflexe
dominatoare învelite cu o plasă dizgraţioasă de ipocrizie halucinogenă. Nimic
măreţ, nimic fundamental nu-mi pare a înconjura anticele perechi ce gînguresc sub vraja timpului de rut, cu aerul că nu asta
fac ci că au pus mîna pe clanţa uşii către Sensul
lucrurilor.
Penibile îmi apar propriile mele „ieşiri” galante. Optica
lui Freud ne rezervă o postură total stupidă, penibilă, dizgraţioasă. E un
cinism.
Cum aş putea recupera ceva din această faţetă a
existenţei (dragostea) astfel încît, fără a mai fi
ridicol, să mă aleg cu ceva? Cum i-aş putea dibui calea regală care o face
Naturală şi Interesantă?
5.Adevărul e că, în timp ce mama are neapărată nevoie să
intervină în existenţa celorlalţi, să-şi facă simţită prezenţa, să producă
efecte, eu tare aş mai vrea să fiu lăsat în pace în postura de consumator al
spectacolului existenţei.
Platforma unui partid ar trebui să conţină algoritmi
concreţi de acţiune şi nu idealurile partidului, deci chestiuni de genul:” se
încearcă…, dacă se reuşeşte atunci…..dacă nu, atunci…..” etc
Este de nepermis, de exemplu, ca o platformă să nu
precizeze planul concret privind:
1. eliberarea (evadarea din chingile reţelei mafiote securicomuniste, dezactivarea şi inofensivizarea
torţionarilor, blocarea campaniei de intoxicare ideologică, spargerea găştilor
de trafic de influenţă, recuperarea avuţiilor escrocate, etc.
2. edificarea unui stat normal. Planul implementării
noilor structuri pe etape şi cu variante în funcţie de reacţie
3. emanciparea societăţii şi cetăţeanului – mijloc şi
scop.
Trebuie măcar propuse soluţii clare la problemele reale:
1. problema desfiinţării reale a structurii represive.
Cum?
2. Problema inofensivizării
foştilor ei specialişti
3. Problema curăţirii
Pentru ţăranii care se fereau de pămînt
ca de un blestem, preferînd tainul regulat al
lagărului de muncă condimentat cu prada furtului nocturn.
Pentru fii lor ce preferă să putrezească într-o fabrică
măcinaţi de noxe decît să rişte reîntoarcerea la
corvoada muncii pămîntului.
Pentru nepoţii specializaţi în bişniţă, escrocherie, jaf
şi trîndăveală agresivă.
Pentru gospodina ce urăşte orice fiinţă nezdrobită de
tăvălugul uniformizării vulgarizatoare, cu o intensitate paradoxală, în
contextul atît de sărăcăcios al trăirii de care mai e
în stare.
Pentru „comerciantul” descurcăreţ operînd
cu dezinvoltura pe care o dă nesimţirea dar şi cu aroganţa „superiorităţii”
sale (dedusă din succesul în competiţia la care altora le este ruşine să
participe).
Pentru teroristul împătimit, inundat pînă-ntr-atît
de viciul dictaturii încît îşi hăituieşte „autoritar”
pînă şi propria familie.
Pentru tînărul (adolescentul) atît de înfipt cu picioarele în pămînt,
atît de pragmatic, de şiret, de scutit de vise şi
ieşiri nonconformiste încît îl depăşeşte în „realism” şi „eficacitate” pînă şi pe bunicul său.
Pentru profesorul ce-şi intoxică elevii în otrava în care
i s-a transformat „mesajul”.
Pentru inginerul incapabil de altceva decît
să „ţină muncitorii în frîu” în competiţia cu
maestrul.
Pentru doctorul lipsit de orice sentiment de
responsabilitate sau de gustul profesiei sale, scutit de morală, de inteligenţă
şi cultură.
Pentru juristul ce nu vrea se-şi piardă postura de clovn
al înteprinderii, prestidigitator de decor.
Pentru muncitorul ce vizează la o dictatura reală care
să-i permită să ţină din scurt mişcările celor ce gîndesc,
capabili de idei periculoase cum ar fi aceea de a-l alunga de la locul unde
trăieşte ritualul muncii pe motivul inuman că ceea ce produce nu interesează pe
nimeni.
Pentru poliţistul ce face parte din toate reţelele
mafiote ale oraşului, adevărată curea de transmisie între centrii
represiv-ideologici şi cei banditesc-economici ai puterii comuniste.
Pentru pensionarul mînios pe
barba adolescenţilor, pletele fetelor, iritaţi pînă
la turbare de nota libertină în care este lăsată să se mişte noua generaţie.
Pentru vînzătorul speriat că o
animare a comerţului ar putea să-i reteze posibilitatea de vămuire a mărfii
ascunse sub tejghea.
Pentru cei ce au năpădit în păduri, tăind copacii spre
a-i duce acasă –pentru iarnă.
Pentru cei ce taie pînă şi
plopii de pe marginea şoselei şi smulg pînă şi
pietrele din monumentele istorice.
Pentru cei ce fură
din întreprindere pînă şi tabla de pe
acoperiş.
Pentru „salariaţii”
a căror „serviciu” este o acoperire în spatele căreia îşi organizează
agonisirea, asigurîndu-şi existenţa.
Pentru ura înfrigurată faţă de reuşita aproapelui.
Pentru obiceiul de a înlocui orice acţiune necesară cu un
comentariu care explică neimplicarea.
Pentru reacţia din sala de cinematograf ce dovedeşte
profunzimea degenerării intelectului kitch.
Pentru supărarea absolventului de facultate că nu mai e
repartizat într-un post în care să poată aştepta pensia.
Pentru perfidia de care au dat dovadă acei studenţi care,
pentru a-şi ascunde laşitatea sau nesimţirea sau precocea complicitate au
absentat de la confruntarea din Piaţa Universităţii , motivînd
interesul (brusc!!) pentru studiu….
Pentru infatuarea subtilă a acelor vîrfuri
culturale ce s-au [neterminat]