In numele culturii...?

1 Interviurile luate de domnul Iosif Sava "Personalitatilor romanesti la Seratele muzicale" (transcrise in "Simfonia Destinului -editura Integral 1996) sint instructive. Din pacate, nu am reusit sa ma detasez suficent pentru a degusta subtilitatile si a decanta elementele interesante datorita amarciunii care m-a innecat ascendent - de la stinjeneala la revolta - pe masura ce o parcurgeam. In astfel de cazuri, a continua lectura cere o justificare. Invoci curiozitatea dar te suspectezi si de masochism, ceea ce nu-ti face situatia mai usoara.

Nu e pentru prima data cind temperamentul ma arunca in astfel de stari, oarecum incompatibile cu lectura "cerebrala". Imi amintesc de senzatia de repulsie pe care mi-a provocat-o Epistolarul. Nici discutiile pe care le-am avut cu prietenii mei pe marginea cartii (si in care am realizat cit de singulara era perceptia mea) nu au reusit sa-mi potoleasca nemultumirea. Prea multa patima era in respingerea mea pentru ca sa nu fi fost vorba de ceva foarte intim : ma ratoiam la ceva din mine ; numai imaginile din oglinda au forta sa ne infurie atit de violent. Vazuta prin prisma Epistolarului, conditia intelectualului din tarcul comunist imi aparea deplorabila. Gidilarile la care se pretau participantii la dialogul filosofic imi apareau dizgratioase. Jocul cu semi-sinceritatile ma scirbea iar aerul imbicsit al eticii inhibate dubios sub o estetica exhibata pretios- ma sufoca.

Si cit de scurta a fost trecerea mea prin cenaclul literar din Iasi de care m-a despartit definitiv o singura sedinta... Mi-a fost atit de frica de esuarea framintarilor mele intr-o poza culturala incit mi-am ars toate poeziile dupa ce m-am surprins aratindu-le altora...

2 Rezerva fata de efeminarile spirituale a devenit mai precisa in 1990, observind reactia intelectualitatii la provocarea de revolutie: o revansa ratata ; o rusine implinita; o demonstratie usturatoare...

Revad o multitudine de episoade din aceasta anti-epopee. M-au marcat mai ales sedintele din cadrul Grupului pentru Dialog Social, creditat - nu voi sti niciodata de ce- cu autoritatea de avangarda culturala a revolutiei anti-comuniste. Asemenea altor "tineri", navalisem si eu peste grup, solicitind insistent iesirea in lupta. Doar citiva (Gabriel Liiceanu, Stelian Tanase, Gabriel Andreescu -de exemplu ) au rezonat fata de aceste chemari. Refuzul altora m-a buimacit- si ca fond si ca forma. Nu voiau sa compromita idealurile culturale ale grupului lasindu-se antrenati in activitati "politice"- indoielnice si efemere...

Le-am explicat ce se intimpla si i-am chemat in strada. Mi-au vorbit despre valoarea profesionalismului apolitic si despre deontologia intelectualului autentic care trebuie sa priveasca situatia din toate unghiurile, calm, ne-partizan. Ne-au urat succes noua, "baietilor"... I-am conjurat sa intre in partidul in care voiam sa ne coagulam nazuintele ("Alternativa '90"). Au refuzat desi (la 1 februarie 1990) le-am adus la cunostinta ca fara prezenta lor, demonstrantii anti- Iliescu evita "intrarea in partide"; ca atare, am ratat patrunderea in CPUN- unde speram sa-i infruntam pe Tovarasi mult mai eficace decit din strada. Au votat contra atunci cind (15 februarie 1990) le-am cerut sa devina partid sau sa infiinteze o retea de rezistenta civica nationala (pe care au sustinut-o doar mult mai tirziu, intr-un teribil contratimp). Au respins provocarea si atunci cind le-am sugerat sa denunte public dizidenta "anti-ceausista" cu care raspundeau fostii Tovarasi vigurosului atac al grupului de militari adunati in Piata Victoriei. Mi- au raspuns ca problemele ofiterilor sint "locale" si ca nu pot sti ce scenarii se ascund in spatele acestei actiuni. Am cerut insistent ca grupul sa se implice oficial in mitingul din Piata Universitatii, sa se alature asociatiilor participante. Si nu am putut obtine decit (si asta numai datorita eforturilor unora ca Gabriel Liiceanu) ca grupul sa propuna medierea unui dialog... Am cerut ajutor atunci cind mitingul a inceput sa dea semne de degradare, punind in pericol intregul front al revoltei anti-comuniste. Am primit ca raspuns o noua runda de discutii doctorale pe tema implicarii intelectualului in politica.

Atunci am realizat ca, daca inteligenta e folosita ca sa impace orgoliul cu lasitatea, ea se compromite direct proportional cu rafinamentul pe care il pune in joc ! Si nelamurita mea alergie la subtilitati autentice plasate in contexte indoielnice a devenit formulabila : Cultura nu scuza nimic, dimpotriva !

3 Cu astfel de antecedente era previzibila iritarea mea in fata peisajului ilustrat de interviurile domnului Sava : cultura operind ca spatiu al impacarilor, ca ocazie a osmozei contrariilor politice, ca alibi al complicitatilor, ca pirghie de consens.

Dincolo de orice ciocniri de principii, "oameni de cultura sintem" - iata ce strabate consecvent din manunchiul acestor dialoguri. Personalitati plasate pe pozitii politice antagonice, conform unor credinte pe care le poate "concilia" doar anihilarea sensului lor - isi manifesta atit de elocvent simpatia si intelegerea reciproca, incit ma arunca in perplexitate.

Dar nu e bine ? Nu avem nevoie de solidaritate? Nu avem nevoie de urbanism in confruntarea ideologica ? Nu trebuie evitat maniheismul ? Nu progresam invatind sa simpatizam persoane carora le combatem ideile ? Ba da, in principiu - e minunat. Dar- ca intodeauna cind e vorba de principii - nu putem neglija contextul in care sint materializate. Si rezultatul. Gesturile tandre cu care isi orneaza disputele sustinatorii cauzelor contrare au asupra opiniei publice efecte regretabile. Ele se suprapun nefericit campaniei de confuzie, omogenizare si linistire prin care puterea securicomunista isi conserva pozitiile.

Si ce poti sa faci, daca o necesitate obiectiva (interesele culturii) are si efecte secundare neavenite ? Eventual, sa nu-ti mai alegi purtatori de cuvint printre prietenii (admiratorii) reprezentantilor taberei adverse...

Stiu ca aceasta afirmatie va soca. In conditii normale, opozitia politica nu exclude respectul reciproc si contrazicerea celeilalte cai nu cere vrasmasie. Dar in Romania nu sint conditii normale si infruntarea are un regim cu totul special : de o parte sint vechii stapini- calai nepedepsiti si imbogatiti, de cealalta -victimele lor. In lupta pentru eliberarea unui popor, respectul pentru un slujitor al Puterii opresive e cel putin inoportun...

Poate ca acum, dupa sase ani de asteptari neimplinite, trebuie sa consemnam esuarea definitiva a revolutiei si sa ne resemnam la legitimarea compromisurilor. Colaborationismul se auto- disculpa prin practicare masiva. Mi-e frica de aceasta concluzie. Daca se va cadea la pace, inainte de orice victorie, inainte chiar si de lupta... acest armistitiu va fi fara mine. Nu pot. Am amintiri ce nu se resorb.

4 Acum sase ani, in numele urbanismului, continuarea revolutiei a fost aproape unanim denuntata moral (si respinsa ) de catre intelecualitatea progresista, care a decretat ca lucrurile trebuie sa evolueaze fara violenta, fara incrincenare, fara patima. Nu a fost imprejurare in care barzii continuarii de catifea sa nu condamne ferm orice "provocare", orice tentativa de a prelungi spiritul "agresiv"- denuntat ca neavenit si degradant. Aceste impecabile discursuri s-ar fi aplicat bine si "dezechilibratilor" din decembrie... De fapt, mustrarile civilizatoare erau deseori adresate chiar unor recidivisti de tip "16-22", admonestati sa se linisteasca in numele doctrinei pacifiste devenita strategie autoritara. "Sa nu repetam greselile trecutului !"... M-am ocupat in alta imprejurare de aceasta aberatie.

Am fost socat de grija obsesiva ca Piata Universitatii sa nu degenereze in confruntare fatisa. Trebuia sa spunem, nu se facea sa facem. Si asa s-a ajuns de la nesupunerea civila la clisma purificarii in ritualuri colective.

La 13 iulie 1990, peste o suta de mii de oameni se adunasera pentru a cere eliberarea lui Marian Munteanu si a celorlalti detinuti si pentru a denunta crimele puterii din 13-16 iunie. Era o forta acea multime revoltata si am simtit efectul anestezic al lozincilor care au fost lansate : "Nu cu bite si topoare, noi venim cu-o floare !"... Ceea ce s-ar fi potrivit unui poem exaltant, dar in acel context - era doar jalnic. Cind multimea a ajuns in fata usii Ministerului Justitiei si a umplut-o cu flori, perplexitatea mea a atins cote maxime... Nu doream sa ma excit (ca altii) de eleganta gestului, pe care il percepeam doar ca o umilinta gratuita si o declaratie neavenita de slabiciune. Defilam ca sa dam garantii ca nu sintem periculosi, ca vom suporta mai departe, protestind civilizat si steril - ad infinitum. Demonstram inamicului ca ca nu vom merge mai departe de protestul plingacios. Si el a fost pe receptie.

Protestul pentru evenimentele din 13-16 iunie era imbibat de acelasi spirit defensiv. Mai nimeni nu voia sa-si asume revolta bucurestenilor in fata agresiunii din 13 iunie dimineata, care insemna declansarea contrarevolutiei. Presa de opozitie a refuzat mult timp sa gazduiasca comunicatul prin care asociatia noastra se solidariza cu reactia manifestantilor din 13 iunie dupa-amiaza. In loc sa legitimeze moral impotrivirea dirza fata de neo-comunismul redevenit agresiv, teoreticienii nostri au rarefiat esenta politica a evenimentelor din 13 iunie prin clasica supapa a provocatorilor. O si mai eficace departare de la esential a fost obsesia "mineriadei". Multi reprosau lui Iliescu doar folosirea minerilor, faptul ca nu s-a descurcat cu fortele de ordine legitime. Ori in acel moment, impusa prin tertipuri si abuzuri revoltatoare, legitimitatea reala a Puterii si aparatului ei de represiune era nula. Pina si doamna Cornea (care a reactionat mai ferm si curajos ca altii) a cazut in capcana de a reprosa ne-folosirea aparatului represiv oficial...

Acelasi spirit a fost imprimat si marii manifestatii din noiembrie 1990 - cind sute de mii de anti-comunisti au fost cumintiti cu eleganta de catre organizatori. Potentialii incendiari nu au fost lasati sa vorbeasca. Interzicerea accesului la microfon pentru alde'Nica Leon sau Dumitru Dinca a fost semnificativa, oricit de justificate au fost rezervele fata de ei si ideile lor. Respingerea unor lideri autentici ai revolutiei din decembrie, arata ca noii lideri ai contestatiei civice respingeau ferm "ultima solutie : inc-o revolutie". Tot in numele evitarii ciocnirilor (!!!) a stins Alianta Civica -in decembrie 1990- pofta multora de a relansa revolutia, contramandind manifestatii anti-regim pentru a nu face posibile provocarile... Si tot atunci, am fost martor la iesirea din lupta a opozitiei politice. Am inteles ca "liderii" au trecut la o noua etapa vazindu-le reactia stupefianta fata de rezolutia adoptata de al doilea congres national al Forumului Democratic Antitotalitar (Cluj, 8-9 decembrie) care le ceruse retragerea din parlameent si denuntarea ilegitimitatii puterii.

Mi-a fost dat sa inteleg atunci ( abia scapat din miinile oamenilor de bine din Piatra Neamt) ca atitudinea mea e anacronica si ca trebuie sa plec. Noi, cei care nu credeam ca se poate cu binisorul, am fost indepartati din opozitie- cu mai multa sau mai putina delicatete. Nu a fost suficent ca am avut credit nul. A mai fost nevoie sa fim si denuntati ca provocatori, exaltati, extremisti. Ni s-a contrapus salvarea prin reforma. Iata ca aceasta s-a soldat cu innamolirea pe care o prevazusem si ne determinase sa tipam "Acum !".

Nu pretind ca aveam dreptate. E posibil ca o confruntare sa fi adus jertfe inutile si suferinte si mai mari. Nu acuz deci orientarea pe care s-a axat opozitia. Dar ma revolta ipocrizia cu care a fost si este camuflata. Se pare ca blazonul deja sifonat de indelungata cumintenie sub-comunista, nu mai suporta si pata dezertarii din 1990. Si pentru a se evita si riscul si jena, generatoarele de concepte au fost din nou chemate in ajutor. Refuzind sa continue o revolutie pe care nu o provocase, intelectualitatea romana a simtit mai intii nevoia sa o declare terminata pentru ca apoi sa enunte ca nici nu a existat...

5 Nu stiu daca puteam cistiga batalia anului 1990. Dar confruntarea ne oferea o sansa. Pina si o infringere de moment putea aseza un obstacol de care Tovarasii sa se fi impiedicat mai tirziu. Vazute din acest unghi, eforturile puterii de a estompa linia frontului aveau intelesuri clare. Era mult mai bine pentru Ei daca amestecau taberele, daca instalau echivocul, daca impiedicau ciocnirea, decit daca ar cistigat citeva batalii impotriva cursului istoriei. De aceea eforturile Lor s-au canaliazat spre topirea revoltei in consens, spre stergerea liniilor de demarcatie, spre osmoza taberilor, spre inmlastinirea avinturilor.

Si tocmai in acest moment, s-au hotarit unele "personalitati" sa se apropie, indiferent de armata in care se aflau, in numele extrem de presantei nevoi de combatere a maniheismului... La cele citeva receptii pe care le-am investigat la Bucuresti m-au stupefiat calduroasele ciocniri de pahare si vorbe dulci cu care ii intimpinau "generalii" nostri pe Teudorestii si Brucanii lor. Asta in timp ce noi, soldatii (plebea ) eram ciocniti cu bastonele... Mi se face rau de cite ori vad doi combatanti ai restului de razboi anti-comunist aruncindu-si ocheade si gratulari peste ce-a mai ramas din linia frontului (expresie pe care nu o folosesc neglijent, caci ma consider inca esuat intr-un transeu !).

In cartea lui Sava se vede ca razboiul a fost (e) numai pentru alde'mine. Oamenii "adevarat de cultura" au fost si sint deasupra agitatiei noastre (pe care totusi o patroneaza generos si o interpreteaza magistral) si intilnirea in spirit ii scuteste de ciocniri fratricide. Se pot chiar alinta si elogia peste capetele noastre, "stupid people" cantonat in armate imaginare, care i-am investit cu o si mai imaginara reprezentativitate. Cumplit de destinsi ei vor folosi chiar ocazia pentru a-si pune reciproc in evidenta dexteritatile dialectice si simtul de echilibru.

Cit de firesc se inscriu aceste delicateti, in paradigma urbanitatii generalizate... Se mai platesc -e drept- si polite, mai iese la lumina coltul cite unei birfe (de obicei rezervate discutiilor de subsol) dar simtim ca solidaritatea de casta e un zid greu de trecut. Fire care leaga organic. Pahare baute impreuna in nu stiu care taverna scriitoriceasca. Colegialitati in nu stiu care colectiv de redactie. Datorii pentru recenzii amabile. Rezonante estetice. Si musca - distribuita pe atit de multe caciuli incit trebuie alungata colectiv de pe ele...

(va urma)

Ioan Rosca

6

Am negat deja dreptul personalitatilor distribuite in toate taberele de a ne "impaca" cu capusele noastre, IN NUMELE CULTURII. Admitind ca au mandatul de a normaliza relatiile dintre intelectuali, am semnalat efectul pe care il are moda "amabilitatii" extrapolata la raporturile dintre opozitie si putere. Sustinind imaginea -falsa-a unei confruntari politice civilizate, ea camufleaza adevarata esenta - dihotomica- a luptei dintre paznici si detinuti. Cind apare un conflict intre dinamica culturii si a libertatii si intelectualul nu poate admite logica razboiului de eliberare in care e angrenat, el ar trebui sa se retraga din arena si nu sa peroreze intre tabere, impleticind picioarele oamenilor de actiune, ingrosind involuntar zidul de aparare cu care se protejeaza mafia asaltata.

Sa trecem acum de oportunitatea politica, punind in discutie si premiza legitimitatii spirituale : au oare personalitatile actuale un mandat de pacificare din partea culturii romane ? Este ritualul "indulgentelor" reciproce fast pentru regenerarea acestei culturi ? Mai mult : au actualele "elite intelectuale" vre-un mandat ? Sint ele reprezentative ?

In culegerea de articole publicate de Adrian Marino in "Politica si cultura " (editura POLIROM- 1996) e analizata cu finete dialectica raporturilor echivoce pe care oamenii de cultura le-au intretinut cu puterea comunista pentru a supravietui ca personalitati publice, pentru a se afirma. Desi semnaleaza ca rezistenta intransigenta a insemnat auto-condamnare la ratare profesionala, domnul Marino nu zaboveste asupra celor ce au tacut din rigoare si nu sondeaza potentialul legat de iesirea lor din anonimat. In schimb, sint relevate ambiguitatile dramatice ale complicitatilor elevate. "Cazul Constantin Noica" -poate fi luat de referinta. Domnul Marino ne reaminteste convingerea oamenilor de cultura ca exigentele morale, valabile pentru omul de rind, pot fi atenuate atunci cind e vorba de salvarea unei "opere": "Acest "egoism" creator, perfect normal, sanatos, defineste pe creatorul din totdeauna. Multi gindesc, fie si subconstient, la fel : "trebuie sa-mi salvez opera" [...] Poate fi pusa oricind si oriunde sub acuzatie o astfel de mentalitate ? Greu de spus."

Eu zic ca poate. Si as incepe prin a da jos ghilimelele de pe cuvintul "egoist", care arata deja o tendinta de menajament. In schimb pot fi puse pe "opera", cu destula pertinenta statistica (daca am avea atitea opere cite lucrari au fost salvate prin compromisuri jalnice, am locui intr-o cultura monumentala; din pacate, dirijindu-si fluxul creator printre ochiurile cenzurii, autorii au innecat Opera intr-un un ocean de maculatura !). Oare de ce compromisul inginerului - pentru a-si face meseria-, compromisul mamei -pentru a-si creste copilul-, compromisul taranului -pentru a-si salva via- sint egosime, iar cel motivat de publicare e doar "egoism" ? Se presupune din oficiu ca opera e doar un dar al creatorului. Se neglijeaza ca tot ea e si calea autorului spre afirmare, perfect analoga altor maniere de a-ti urmari propriile interese in competitia cu ceilalti. Valorii i se da cec in alb - iar operei statut de necesitate. Prea autoritara, prezumtia ca opera reusita e mai importanta ca viata reusita, derivata din credinta ca scopul societatii este cultura, asteapta igiena unor contesatari.

Cu astfel de dubii, nu-mi fac iluzii ca imi cresc numarul de prieteni. Ori de cite ori le-am itit in medii intelectuale, m-am lovit de ostilitate. Chiar si cei mai inversunati critici ai ierarhiilor stabilite de anti- selectia comunista isi tempereaza brusc elanul daca le ceri sa il aplice culturii. Ar fi fost normal ca fruntasii culturali afirmati sub comunism sa lanseze o campanie pentru recuperarea valorilor ce au fost tinute in umbra de selectia arbitrara,sau care s-au mentinut in umbra - din pudoare. Dar nimeni nu pare grabit sa recupereze actorii care se afla in public, poetii ramasi printre cititori, ginditorii exilati in tacere. Iesirea acestora in arena poate destabiliza dialogurile despre salvarea culturii prin compromis si anula pretentia ca avem nevoie de o amnistie morala, pentru a salva cultura romana.

In loc sa sondeze in stratul de ingineri, medici, cercetatori si profesori unde s-au refugiat in "anii de lumina" atitea talente silite sa- si arda in intimitate pasiunea pentru literatura si filosofie, societatea post-decembrista pare hipnotizata de podiumul pe care vechile personalitati isi eternizeza contorsiunile.

7 Pentru a observa efectele acestei hipnoze putem analiza atent raportul dintre valoare si semnatura in asigurarea succesului in fata publicului romanesc. Orice banalitate spusa de un "cineva" este primita cu un entuziasm religios, in timp ce un mesaj important poate trece cu totul neobservat, daca e semnat de un necunoscut...

Astfel s-a ajuns ca aparitia unor Patapievici sau Mungiu, cit se poate de reprezentativa pentru generatia mea, sa fie declarata un eveniment. Nu le trece prin cap Intelectualilor cite grupuri de prieteni, de tipul celui descris de Patapievici in "Zbor in bataia sagetii", si-au consumat discret aventuri spirituale semnificative. Este extrem de graitor ca pina si Gabriel Liiceanu (sincer, simtit si bine intentionat) declara aceasta aparitie miraculoasa...

Am realizat cit de singuri ajunsesera sa se simta intelecualii nostri legitimati... Gindul ca doar prin ei mai supravietuieste cultura le-a accentuat probabil presiunea spre compromis. Cit de sincer a fost Stelian Tanase cind mi-a recomandat Republica lui Platon (fara a-i trece prin cap sa ma intrebe daca o citisem). Cit de autentic era domnul Paler ferindu-se de alde'mine cu o perceptibila repulsie fata de presimtita noastra vulgaritate. Cu cita candoare ne prevenea pictorul Sorin Dumitrescu -in curtea GDS-ului, ca in Apus nu avem ce cauta - caci doar valorile ies la suprafata. Cu ce simt al rolurilor au refuzat sa ni se alaturare in strada cei ce se simteau madatati cu sublimarea teoretica a actiunilor noastre.

Cred unii ca e nevoie de recuperarea "maestrilor" de toate moralele, pentru reconstructia culturii romane ? De filtrarea laborioasa a operelor scoase din milul Cintarii Romaniei pina la obtinerea unor "versiuni" respectabile ? Eu ma indoiesc. Caci nu exista vidul pe care patura care s-a pretat la cultura sub comunism il simte dedesubt ! Campania recuperarilor formeaza doar un formidabil balast si prelungeste inutil convalescenta.

8 Cind infratirea supra-politica in jurul (numele) culturii capata caracter programatic, rezervele mele degenereaza in alergie. Si din pacate, tocmai domnul Plesu si-a asumat postura de ideolog al neutralitatii critice.

Faptul ca ginditorul ce a conceput "morala de interval" nu a fost capabil sa evite o pagina de colaborationism cras -nu poate decit relansa mirarile privind raportul dintre teorie si practica. Daca, in 1990, domnul Plesu ar fi putut vizita sufletul unora ca mine ar fi sesizat contratimpul dintre efortul de rasturnare a comunistilor si lupta sa pentru urbanitate. Si ar fi putut observa cit de grava a fost prezenta sa, echilibrata dar legitimanta, in mijlocul celor pe care ii contestam. Extrapolind, ar descoperi poate si cit e de artificiala pretentia domniei sale de a porni de la prezumtia de nevinovatie in "dialogul" cu reprezentantii puterii. Nu stiu cum a reusit sa rateze procesul acestora care, desi informal, a fost public. In orice caz, inca nu e la curent cu sentinta de vinovatie data fostilor dumisale colegi de guvernare, carora le-a expirat si dreptul de apel. Nu observa ca modul abuziv, agresiv si nociv in care se eschiveaza vinovatii de ispasirea pedepsei, arunca preocuparile de echidistanta a domniei sale intr-o postura bizara.

Undeva e o neintelegere tenace, caci domnul Plesu e sincer. Oricit am cautat in articolele sale nu am dat insa de regret. Am avut parte de o consecventa justificare. El ne explica de ce a avut dreptate. Ne scoleste chiar, cu miez si talent. Suita de articole reunite in "Chipuri si masti ale tranzitiei" (Humanitas -1996) sint o frumoasa pledoarie pentru echilibru, nuanta, dialog, toleranta, delicatete, relativitate, indoiala. Decit ca, atasat manierelor de pace, intelectualul le propune si pentru vreme de razboi. Si pentru ca sa nu para anacronic, el declara anacronic razboiul, il neaga, il interzice,il eludeaza,... il ascunde ! Putin ii pasa ca face astfel jocul puterii, care se da de ceasul mortii tocmai ca sa-si camufleze agresiunea sub aparentele normalitatii. Astfel de coincidente nu pot perturba un teoretician.

Din pacate, dorinta domnului Plesu de a-si justifica gesturile si optiunile, coroborata cu forta sa conceptualizanta, produc efecte si mai grave decit colaborationismul in sine. Secretind convingator teoria apropierii prin estetic, "Dilema" ofera sprijin conceptual renuntarii la contrapunere, in numele nuantei. Oricit de percutante ar fi sarjele domniei sale impotriva "luptatorilor" ce au napadit ca ciupercile dupa 1989- desi taceau inainte - ele tradeaza incapacitatea de a rezona la apelul pentru rasturnarea securicomunistilor. Aceasta ratare il face sa fie ironic cu cei care s-au aruncat in aceasta lupta fara a mai trece prin stagiul de dizidenti...

Din pacate, demersul domnului Plesu nu e numai inoportun, dar scirtie si pe alte planuri. Cheia teoriei sale este ca o fiinta cu adevarat evoluata spiritual trebuie sa fie capabila de "dilema", sa se poata indoi, sa se poata analiza si cenzura, sa admita ca se poate insela si ca celalalt, adversarul -poate avea dreptate si poate fi bine intentionat. Idei cit se poate de respectabile. Cum se face insa ca, desi propune dilema atit de insistent tuturor celor care il critica, domnul Plesu nu si-o aplica si lui insusi ? De ce nu recurge el la metoda atunci cind raspunde acuzatiei de colaborationism ? De ce nu ia in consideratie, metodologic, si posibilitatea ca si el sa se fi inselat ? Oare nu pot avea dreptate cei care sustin ca nu era momentul concordiei si ca societatea romaneasca are nevoie de radicalitate pentru a duce o anume operatie la bun sfirsit ? Nicaieri nu transpare o astfel de indoiala in propriul drum. Negasind aceasta dilema ramin cu impresia unei pledoarii pro-domo...

Singurul accent autocritic pe care mi se pare ca-l deslusesc in lungul discurs pro-dilematic e prezent in articolul provocat de stingerea lui Corneliu Coposu, in care domnul Plesu rememoreaza blasfemica sarbatorire a lui 1 decembrie 1990 :

" Totul se desfasura ca o perpetua alergare dupa "nucleul prezidential" si -pentru o parte a guvernantilor de-atunci -s-a incheiat cu un ultim sprint spre un elicopter militar, care ne-a trecut muntii destul de aventuros, cu zgomot mare si confort de razboi. Momentul axial al evenimentului fusese "marea adunare populara", cu discursurile citorva politicieni de virf dinaintea unei multimi care, la nici un an de la incheierea violenta a dictaturii comuniste, hotarise ca inamicul public cel mai detestabil era Opozitia anticomunista. Oficialitatile - dintre care faceam parte la acea data [!!!] stateau in spatele vorbitorilor, pe un podium improvizat [...]. In aceasta atmosfera a luat cuvintul domnul Corneliu Coposu. A fost huiduit fara intrerupere, cu o grosolanie oarba, grosolania multiseculara a "boborului" in delir. Pentru oricine isi pastrase - in ciuda climatului- o urma de buna-cuviinta, jalnicul episod era stingheritor la culme. Indiferent de adeziunea politica si de felurite umori conjuncturale, nu puteai decit sa rosesti asistind la dezmatul gregar al auditoriului impotriva cuiva care, numai prin virsta si biografie, ar fi trebuit sa impuna decenta. "

Deslusim oare in acest fragment umbra unui regret ? Sa-l fi fulgerat oare pe domnul Plesu, o data cu revelatia posturii sale jenante in acea imprejurare, banuiala ca nu se afla in tabara care trebuie, ca a ratat anul 1990 ?

9 Eu sint convins de universalitatea dilemei, dar imi temperez elanul de relativizare pentru a conserva dihotomia politica, cind o consider necesara. Lasate singure, pedanteriile inteligentei pot compromite datorii elementare.

Altfel, fac permanent exercitii de indoiala generalizata. Unul din ele, este legat de postulatul primordialitatii culturii asupra vietii practice si de valoarea absoluta a innobilarii spirituale. Mi se intimpla sa ma indoiesc de ele pina la perplexitate.

Deseori m-am simtit stingher in fata credintei unor culti ca ar reprezenta o specie superioara. Faptul de a fi digerat o anume literatura ii umple de un sentiment de superioritate irezistibil. Cum citeste snobul o carte, cum devine condescendent fata de cei ce n-au citit-o. Suficentei vulgare i se opune infatuarea sofisticata. Intr-un moment in care marea cultura isi recunoaste limitele, neputintele indoielile, criza- la noi inca se scrie si se vorbeste de sus. Nici ascultarea de jos nu e cine stie ce fasta. Tot intinzindu-ne giturile catre "maestri", imbalsamam mesajele in respect. Studii recente scot in evidenta complexitatea operatiilor mintale de care majoritatea oamenilor sint capabili. Ierarhiile inteligentei sint reevaluate. Descoperim ca e mai simplu sa joci sah decit sa recunosti in multime fata unei prieten. Descoperim specificitatea vagului si adincimea limbajului natural. Demitizam stiinta. E nefiresc ca mestesugul gindirii si exprimarii rafinate sa pretinda admiratie in loc sa atinga adincimea modestiei. In timp ce mari ginditori se indoiesc ca ar fi inteles mare lucru, plevusca culturala innoata intr-o mare de certitudini valorice, intinde timpla superior, cere respect cu ostentatie. Ca sa nu mai vorbim de mofturile declansate de diplome...

Constat ca in apus cultul culturii e mai echilibrat, mai putin sfidator, mai natural. A fi om normal, cinstit, simtit si muncitor e o postura ce nu paleste in fata dexteritatilor extreme. Admiratiile sint mai putin stridente, valorile sint expuse vietii libere, respectul nu se asigura prin protectionism. E drept ca uneori ai impresia de neglijenta, de renuntare la spirit ca ideal si te gindesti la Spengler... Dar daca initial am fost socat de pozitia "modesta" a culturii in spatiul civilizatiei americane, acum nu mai stiu daca isteria noastra culturala e preferabila. Uitarea si Cintarea Culturii ma atrag la fel de putin.

Imi amintesc reactia salii cind am cerut sa se dea o sansa si celor ce nu sint cunoscuti publicului inainte de votul care urma a stabili conducerea Aliantei Civice... In entuziasmul lor pentru personalitati, prietenii mei nu observau cit de arbitrare sint alegerile in care Blandiana, Paler si Bacanu concureaza cu x, y si z, cit de nociva a devenit prezenta acelorasi persoane in toate "comitetele si comisiile". Dar nimic nu putea tempera exercitiul de idolatrie.

Performantele de critic literar ale lui Nicolae Manolescu au fost suficente pentru a-l propulsa autoritar ca reprezentant legitim al unei miscari pentru care nu facuse absolut nimic ! Dintr-o data, mediile opozante citite s-au impregnat cu numele sau. Orice om care se respecta- e cu Manolescu ! Si ce daca nu a facut nici un gest de dizidenta reala, si ce daca a scris in tinerete lucruri stinjenitoare, si ce daca s-a tinut deoparte de revolutie pe tot parcursul anului 1990 - el e cel chemat ! Finetea criticii sale literare da garantia fortei sale politice... Ciudata certitudine. Ciudata e si viziunea pe care o au romanii despre intelectualitate, potrivit careia a fi sociolog, psiholog, istoric, antropolog, politolog, pedagog, lingvist, matematician, epistemolog, fizician, biolog, economist, fiziolog, etc nu e de aceeasi clasa cu a fi scriitor sau actor.

De unde aceasta fixatie ? De cind acest cult dezechilibrat pentru ascutimea de limba? Mai sint si alte calitati cu care se cintaresc oamenii : bunatate, sinceritate, curaj, demnitate, intuitie, consecventa etc. De ce li se pare interlocutorilor domnului Sava ca o pagina de proza scuza un caracter lamentabil iar o reusita poetica justifica compromisurile care o fac posibila ? Isi dau seama promotorii primordialitatii esteticului ca nimeni nu e obligat sa le accepte scara de valori, caci ea convine prea mult castei care o propune pentru a aspira la titlul de adevar ?

Pretentiile elitei culturale s-ar putea baza pe miza luptei in care este angrenata : gasirea unui inteles, unei solutii -pentru problema conditiei umane. Trec peste faptul ca unii nu si-o pun, desi ar merita revenit asupa dispretului cu care sint tratati. Trec si peste existenta altor solutii (religia si stiinta-de exemplu) si ma rezum la scriitori. Trec si peste observatia ca exista ginditori profunzi care nu se intretin din creatie. Trec si peste subrezenia tezei ca miza fiind mare, cautatorii sint mari. Ma opresc aici doar asupra consecintelor negasirii raspunsului- pentru piramida valorilor.

Nu sint convins ca aceasta parte a mesajului lui Cioran e inteleasa de cei care se vor analistii sau admiratorii sai. Esafodajul convingerilor oamenilor nostri de cultura evita intilnirea cu cutremurul negatiilor sale, oprindu-se prudent la spuma lor estetica. Iar daca patrund temporar inauntrul acestui fuior anihilator, gasesc tot felul de portite de scapare, evadind in arbitrare poze stenice. Cultura supravietuieste (transcede) esecului omului- ni se spune de exemplu... Suna prea misterios pentru mine. N-as miza pe asta.

Am asistat cu jena la interviul luat de domnul Gabriel Liiceanu lui Emil Cioran ( publicat in 1995 la editura Humanitas- "Apocalispsa dupa Cioran"). Zvircolirile filosofului in fata loviturilor demolatoare ale rebelului ma aseaza intre compatimire si iritare. Inteleg cit de periculos e mesajul nihilist care poate sfisia plasa tesuta de o fire constructiva -silita sa se eschiveze cirpind sparturile cu concepte.

Cind Cioran nu da doi bani pe academism, refugiul e in observatia ca repingerea vine de la un om foarte cult. Cind Cioran anunta infringerea, scaparea e sa semnalezi calitatea estetica a sentintei sale si vorbind mult, sa atenuezi efectul pronuntarii ei fruste : "Totul e zadarnicie !"

Si daca Cioran vrea sa spuna chiar ceea ce spune ? Si daca nu se inseala? Si daca schimonoselile (zbaterile, incercarile, asteptarile) noastre nu duc nicaieri ? Si daca nu intelegem mare lucru? Si daca ne aflam legati, cu spatele la zid, in pestera lui Platon ? Au ierarhiile stabilite pe baza fantasmelor, dreptul de a ne impune un respect atit de ne-dilematic ? Au cei mai abili deslusitori de umbre dreptul de a-si privi semenii de sus si de a pretinde dispense de moralitate ?

Are elita iluziei circumsatanta atenuanta a "valorii" atunci cind savirseste gafe, lasitati si compromisuri ?

Ioan Rosca
12 septembrie 1996