Scurt-circuit biografic 

1. Aveam 13 ani (1971) cind tata m-a initiat. Scrisesem in teza de romana o
poezie batjocoritoare la adresa "patriotismului" lui Nicolae
Ceausescu. Speram sa-i placa dascalului meu (profesorul Vasile Corduneanu din
Piatra Neamt) care imi arata multa afectiune si incredere in steaua mea
literara. Citindu-mi "teza", domnul profesor a inghetat de spaima
(asa cum avea sa-mi povesteasca mai tirziu). L-a invitat pe tata (tot profesor
) la o circiuma si i-a predat acolo "opera" mea, rugindu-l sa ma
trezeasca la realitate fara a ma rani fatal. A fost cea mai frumoasa
interventie a tatalui meu ( un om altfel foarte dur, cu care nu m-am impacat
niciodata). Dupa clasica introducere ; "Avem ceva de discutat, domnu'
Nelu...", nu au urmat obisnuitele represalii. Dimpotriva, tata mi-a tinut
un discurs de o caldura si intensitate care m-au surprins, miscat si interesat
profund. Dupa citeva ore -in care a vorbit pe nerasuflate- eram alt om. 

Aflam cum fusese haituit bunicul "chiabur", cum fusese silit sa fuga
de acasa renuntind "benevol" la tot ce agonisise intr-o viata de
munca aspra. Si cum fusese urmarit si dupa aceea. Aflam cum fusesera haituiti
copiii lui ca "napirci". Cum fusesera dati afara din facultati pentru
"origine sociala nesanatoasa". Aflam de ce fusese silit tata sa reia
tirziu cursurile facultatii de matematica. Si de ce unchiul meu, absolvent al
Academiei Militare si ofiter activ pe tot parcursul razboiului, fusese dat
afara din armata si haituit continuu. Si cum reusise sa obtina postul de...
contabil la un CAP numai dupa ce s-a declarat 
"cu patru clase primare"... Aflam despre darea afara din UTC a
mamei mele - pentru ca la 17 ani s-a insotit cu un "dusman al
poporului". Si despre viata lor intunecata in comuna Vama -in care
lucrasera citiva ani ca profesori suplinitori, priviti ca suspecti ne-membri ai
PCR... Despre certitudinea ireversibilitatii "noii societati" si
dorinta lor de a "intra in rind cu lumea" pentru a se bucura putin de
viata. Descopeream sfisietoarea trecere de la ura fata de sistem la dorinta de
a te pierde in el pentru a te putea implini profesional... Si faptul ca
innotind in otrava, sfirsesti prin a te impregna cu ea (o explicatie surprinzatoare
pentru divortul care ma privase de mama ). Dar mai ales aflam despre
Securitate. Intelegeam in sfirsit de ce "cei mari" sint atit de
tacuti si supusi. Nu stiusem din ce cumplita teroare venim. Nu stiusem cit de
vasta era reteaua paznicilor. Nu stiusem ca fiecare prieten e un potential
informator si nici ca e foarte periculos sa faci confidente. Nu stiusem ca sint
prizonier. Am invatat sa tac. 

2. In anii care au urmat, revolta fata de conditia de detinut politic s-a
"completat" cu cea provocata de perplexitatea filosofica. Lecturile
si meditatiile "existentialiste" (Camus, Kafka, Dostoievski s.a) m-au
aruncat in virtejul intrebarilor majore privind conditia umana. Revolta s-a
adincit si s-a inaltat, a devenit mai abstracta. Presupun ca aceasta "solutie"
a fost folosita si de alti intelectuali prizonieri pentru a-si menaja orgoliul
si a-si conseva dreptul de a gindi -macar- liber. Un compromis jalnic sau
emotionant ? Intre prizonieratul existential, cel politic si cel legat de
rigoarea micilor regulamente (liceu, armata, etc.) s-a produs o fuziune care
nu- mi mai permite azi sa vorbesc de o dimensiune clar politica a revoltei
mele. 

Nu mai stiu exact de ce am fost atit de indaratnic incit in liceu eram tot
timpul admonestat si uneori izolat de colegi cu un rind de banci goale. Si
demascat ca nihilisto-anarhist. Nici de ce mi s-a cerut expres sa nu ma mai uit
in ochii profesorilor mei. Nici de ce refuzam intodeauna sa ma port
"omeneste" si respingeam gesturile de caldura. Nici de ce mergeam la
scoala iarna in camasa si vara in palton si purtam in general hainele pe dos.
Nici de ce am facut tone de probleme de matematica in timp ce adevarata mea
pasiune era literatura filosofica. Nici de ce ma distra atit ca profesoara de
romana, oripilata de intervetiile mele "matematice" imi recomanda sa
mai citesc si cite o carte - in timp ce eu citeam un volum in fiecare noapte.
Nici de ce am jucat -la inceputul clasei a 9-a- rolul de "secretar
UTC" al clasei (postura in care ma aruncasera colegii mei ca sa se amuze)
atit de inadmisibil, incit am fost inlocuit numai dupa doua sedinte. Nici de ce
am terorizat-o dupa aceea pe noua "secretara" careia i-am amendat cu
brutalitate toate "luarile de pozitie tovarasesti". 

Nu stiu de ce in armata m-am angajat intr-o atit de dura inclestare cu
locotenentul meu. De ce am spalat zilnic holurile si ceream sa le mai spal
atunci cind terminam sau cind locotenentul imi intimida colegii cu amenintarea
ca ii va pune sa le spele. De ce am desfundat permanent WC-urile cu un par care-mi
devenise familiar, de ce necontenit am curatat munti de cartofi si am
"spalat" maldare de vase slinoase. De ce am facut garzi in avalansa
pina mi s-au distrus picioarele in bocanci si am facut plantoane aproape noapte
de noapte -pedepsit sau refuzind sa-mi trezesc colegii care ar fi trebuit sa ma
inlocuiasca. De ce am refuzat permisiile De ce faceam un pas inainte atunci
cind eram amenintati cu arestul si solicitam sa fiu bagat eu acolo. De ce imi
lasam barba si bocancii necuratati la inspectia de dimineata si am arborat
chiar martisor de 1 Martie... 

Nu stiu de ce, ca student, mergem la curs cu hirtiile intr-o valiza si cu
ceasul de masa legat de mina. Nici de ce cintam saptamini in sir, cite zece ore
pe zi "Iepuras coconas..." pe acoperisul caminului. Nici de ce urcam
in camera pe paratrasnet si mergeam la masa in haine de zidar si cu un furtun
pe umar. Nici de ce ne petreceam ore in sir pescuind un peste de hirtie aruncat
pe podeaua camerei. Nici de ce am ajuns in cimitir camuflat in gropar. Nici de ce
am mers la pascut. Nici de ce academicianul Nicolae Teodorescu a trebuit sa ma
ameninte "Atentie, stim cine esti!" pe peronul Garii de Nord, inainte
de a pleca la balcaniada studenteasca de la Ankara. Si nici de ce m-am
comportat atit de ciudat la receptia data de ministrul turc al invatamintului
incit delegatia romaneasca a trebuit sa mimeze ca nu ma cunoaste. Si nici de
ce, aghiotantii Tovarasei Suzana Gidea (ministra invatamintului - la care eram
convocat sa "raportez" succesele ) au fost siliti sa-mi faca imediat
vint - auzindu-mi discursul- pentru nu mai ajunge in fata Tovarasei... Nu stiu
de ce am respins atit de brutal reporterul de la Opinia Studenteasca care
venise sa-mi ia un interviu despre "succesul de la balcaniada ". Nu
stiu de ce am ramas jos in sedinta ASC in care studentilor cu note mari li se
ceruse sa-si arate meritele si sa solicite intrarea in partid. Sedinte la care
apoi am mai participat o singura data, intr-o adunare in care se distribuiau
bilete de tabara la Costinesti si in care, -nu stiu de ce- am refuzat biletul
care-mi fusese acordat pentru "merite academice" (primisem de curind
bursa republicana ) declarindu-mi scirba pentru punerea in discutie a
"activitatii partinice" a fiecaruia. Si nici de ce m-am intristat
atit de mult cind un grup de colegi mi-a transmis ca atitudinea mea i-a jignit
(sau atunci cind fostii mei colegi de armata mi-au marturisit ca m-au perceput
fanfaron si... homosexual!) Sau atunci cind m-au dat afara de la banchetul de
sfirsit de studii, pentru ca am venit in trening... 

Nu stiu de ce am renuntat la postul in cercetare pentru a ma izola in centrul
de Service al Electronicii de la Piatra Neamt. Nici de ce am respins toate
ofertele si ocaziile de a promova - venind in Bucuresti. Nici de ce am
completat darea de seama privind primul an de stagiu cu textul "Nu am
facut absolut nimic!". Nici de ce am refuzat sa-l modific cu atita
incapatinare. Nici de ce am intrat in acel razboi de uzura cu mai toti
responsabilii birourilor de la Bucuresti si chiar cu depanatorii de a caror
pregatire profesionala m-am ocupat, care vedeau in mine un "codos" ce
refuza sa intre in jocul damingenelor cu vin... Nici de ce am
"inscenat" acele examinari pe calculator care au produs furtuna
dereglind circuitul "ploconelor" si am refuzat sa le intrerup chiar
la somatia directorului Service-ului, speriat de amploarea cutremurului. Nici
de ce m-am dus in vara anului 1989 in biroul directorului tehnic al
intreprinderii Electronica Bucuresti pentru a-i declara ca nu mai pot functiona
tehnic ( facusem -cred- treburi de calitate ) cind vad ca o gigantica mafie cu
capete in intreprindere profita ilicit de vinzarea televizoarelor color (si el
mi-a aratat cu degetul tabloul lui Ceausescu si mi-a spus "Cit timp
traieste asta, nu putem face nimic!"). Si nici de ce l-am refuzat pe
directorul general al inreprinderii, cind -in tomna anului 1989- mi-a propus sa
"scriem " o carte pe care el s-o semneze, in schimbul unor posibile
delegari in strainatate. 

Acest "nu stiu de ce" nu este un truc retoric. El inseamna : AZI NU
MAI STIU DE CE! Pe atunci credeam ca stiu, credeam ca exista o obligatie morala
de a te mentine la suprafata de ciocnire dintre presiunea de a supravietui in
afara si aceea de a supravietui inautru. Am fost considerat excentric (nebun)
si asta m-a protejat de interpretari mai consistente, permitindu-mi sa nu ma
supun de tot. Mi-era frica sa merg pina la capat, mai ales ca imi parea mai
importanta revolta existentiala decit cea politica imediata. Si tare imi mai
placeau muntii Neamtului. Mi se parea ca nu are rost sa -mi pierd oaza de
libertate pentru ambitii circumstantiale si derizorii. Incercam asadar sa-mi
protejez si existenta si mindria. Credeam ca o astfel de echilibristica e
posibila. 

[ Azi nu mai stiu ce sa cred. Ce sens are sa selectez din atitea clipe de
indiferenta sau lasitate care mi-au compus detentia, micile picaturi de
demnitate cu care am incercat sa o spal? Totul sugereaza ca principiile in
numele carrora trebuia rezistat oricit de putin, sint iluzorii. Oamenii par a
se vinde in libertate mai ieftin si a ceda mai usor. Lipsa de scrupule pare a
oferi celui care o practica avantaje cu atit mai remarcabile cu cit o practica
mai siret. Morala pare cea mai buna gaselnita pentru scoaterea din cursa a
celor care o adopta. A prefera sa suferi pentru a-ti apara principiile pare o
optiune ca oricare alta. Iar demnitatea pare una din fantasmagoriile cu care
spiritul incearca sa se apare de vid. De aceea spun ca nu stiu de ce. De aceea
nu mai spun ca stiu. De aceea nu mai stiu de ce spun.] 

3. Dubiosul meu echilibru teribilist s-a corodat in timp si a primit citeva
lovituri cu totul destabilizatoare. 
Prima a fost prilejuita de vizita pe care am facut-o la Bucuresti mamei mele,
in a carei casa intram -la 19 ani (1977)- pentru prima data! Descopeream un
istoric obsedat de tara si meseria lui, care 
facea compromisuri (redactor la Magazin Istoric, cercetator istoric la
ISISP-CC -PCR) pentru a-si putea exercita profesia si satisface setea de
cunoastere. Descopeream un alt mod de sfisietoare dedublare, un alt mod de
infringere. Care consta in a "plati un anume tribut de supunere"
pentru a cuceri dreptul de a "strecura" adevaruri prin plasa
cenzurii... Un anticomunist virulent care lucra camuflat in sinul partidului. O
solutie pe care am respins-o, dar al carei dramatism m-a facut sa inteleg ce
sens bogat are notiunea de victima a comunismului. Descopeream in plus un dulap
cu documente pe care mama le copiase pe parcursul activitatii ei si pe care mi
le-a pus in brate. Voia sa stiu. Eu crezem ca stiu in suficent. Ma inselm insa.
Pe de o parte, documentele stupefiante din istoria tenebroasa a PC din Romania
dovedeau premeditarea crimei. Pe de alta parte, m-am ciocnit de memorii
ametitoare din gulagul romanesc, pe care mama avusese ocazia (prinzind momentul
dezghetului ca redactor la Magazin Istoric) sa le culeaga de la
supravietuitorii eliberati in 1964. 

Le-am citit pe nerasuflate, unul dupa altul, lipit de fotoliul din care m-am
ridicat mult mai batrin... Ceea ce se intimplase depasea mult in grozavie tot
ce imi imaginasem difuz. Citeam despre oameni uitati, singuri, incoltiti in
beciuri fara iesire, prada unei salbaticii cumplite, neobosite, distrugatoare.
Despre oameni scosi zilnic pentru a li se simula condamnarea la moarte. Despre
oameni legati un an cu capul intre picioare. Despre oameni tinuti in apa pina
la putrezire. Despre oameni batuti nesfirsit, pina la desprinderea omenescului,
care cadea ca o pielita. Despre fragilitatea fiintei. Despre oameni schinjuind
cu pofta. Despre nebunie colectiva. Despre tradare recompensata cu bunastare.
Vedeam etalindu-se insuportabil de clar procesul distrugerii oamenilor de
valoare si mecansimul inrobirii si alienarii unei natiuni. Aflam ca a fi om e o
problema. Si deveneam roman. 

Mai trebuie oare sa explic cit de greu mi-a fost sa continui rolul inginerului
Ioan Rosca, "bun tehnician si matematician talentat"?... Care era si
asa impletit tot mai ambiguu cu acela mai adinc al degustatorului de natura si
gind. De la dedublare la spargere in cioburi, catre o exitenta tot mai
arbitrara... 

Pe acest fundal au venit dezvaluirile celor mai buni prieteni ai mei, toti
abordati de Securitate : unul ca elev, altul ca student, celalalt cercetator.
Li se cerea sa faca rapoarte despre cei din jur. Nu voi putea descrie cit de
greu le-a fost sa-si invinga spaima si sa gaseasca subterfugii acceptabile ca
sa se sustraga. Nu stiu cum de am fost scutit de aceasta incercare. Am mai avut
si alte ocazii sa observ cit de intinsa era plasa victimelor puse sa se
spioneze reciproc. 

In orice caz eram perfect constient de postura mea reala. Chiar daca tineretea
a reusit deseori sa lese in umbra pina si aceasta umbra. Am fost si senin, si
fericit, si jucaus si vesel. Ca unii insa au reusit sa nu observe ce se afla
sub pojghita cu care ne protejam dreptul de a ride, e remarcabil dar mai curind
trist. Ascultindu-ti stapinii cu sfintenie, nu le cunosti biciul. Dar a te
minti pina la a nu sti ca esti in lesa, e deja prea mult. Eu m-am stiut zi de
zi, ceas de ceas - detinut in penitenciarul romanesc. Chiar daca m-am gindit la
asta cit am putut de putin, ca sa pot suporta. Si ca sa ma mai pot bucura de
viata. Dar umilinta de a tace de frica si de a uita pentru a putea tace, mi-a
umplut sufletul cu un noroi de care nu cred ca ma voi putea dezbara vreodata. 

4. In ultimii ani regimul si-a permis extravagante gratuite. Umilea haotic, isi
pierduse stiinta dozei optime. Se pare ca supunerea banala termina prin a
plictisi stapinii. Cind storcosirea sufletelor sclavilor incepe sa conteze mai
mult decit gestiunea lor eficace, echilibrul dictaturii (altfel atit de
remarcabil) e pus in pericol. Probabil asta a "destabilizat" atit de
robusta noastra temnita. Sau nici macar atit, ci a fost vorba doar de
declansarea ultimei etape a privatizarii Lor... 

Se ajunsese ca pina si cei mai "intelegatori" cetateni sa fie
exasperati : tain tot mai mic pentru un sluj tot mai mare. Nu ajungea foamea,
frigul, haituirea dupa un os cu carne. Nu ajungea supunerea absoluta,
docilitatea desavirsita in fata unor stupefiante aberatii. Nici acceptarea
compromiterii prin tot felul de manevre abjecte de supravietuire. Nici
acceptarea indobitocirii copiilor. Mai trebuiau cintate permanent iubirea
pentru gardieni in imnuri de slava. 

[ Da, fenomenul Pitesti e rezumatul experientei noastre. Si nici macar nu putem
fi siguri ca a fost intrerupt de victime si nu de calai. Si nici macar nu putem
fi siguri ca fost intrerupt la timp. Si nici macar nu putem fi siguri ca a fost
intrerupt.] 

Ma apropiam deci de 1989 intr-o stare tot mai disperata si exploziva. Obisnuiam
sa ies pe strada pentru a pindi privirile celorlalti si a intui daca rezonam in
revolta. Dar cind treceam prin fata hotelului Ceahlau, unde turme de elevi erau
silite saptamini intregi sa repete compunerea din corpuri a unor
"Traiasca" de cele mai variate forme, dezolarea avansa necrutator.
Pentru ca nu intilneam de loc ceea ce cautam in priviri- tot mai triste, tot
mai absente, tot mai goale. Bascalia devenise supapa infringerii-rezistente sau
deseul rezistentei-infrinte... Se facea un haz nebun de inamolirea nostra. Haz
care imi condimenta sfisierea cu o usturime suplimentara. 

In plus, o alta intimplare (cred ca in 1985) imi ingustase brutal spatiul de
manevra interioara. Am primit vizita unui columbian pe care il cunoscusem in
timpul studentiei, la Iasi. Trimis de partidul comunist la "studii",
se lamurise pina peste cap. Asa ca s-a apucat sa vorbeasca "contra"
si sa agite pancarte anti-Ceusescu in geamul caminului. L-au chemat. L-au
somat. I-au explicat. I-au propus iertarea contra unor informari discrete
privind opiniile colegilor romani. Ba chiar, in cazul in care accepta acest
rol, i s-a garantat trecerea examenelor, fara probleme... Refuzind, a fost
somat sa plece. A venit la mine pentru ca avea nevoie de ajutor financiar.
Ne-am inarmat cu vin si ne-am sfisiat, citeva zile, intr-o discutie pe care nu
am cum sa o uit. Fernando a incercat sa-mi explice cum ii pare lasitatea mea,
structura mea de rima. Mi-a povestit pe larg cum e sa fii om, la el acasa.
Citisem prea multa literatura sud-americana ca sa nu-l inteleg, sau ca sa-mi
permit sa ma indoiesc ca era sincer. Stiam cit de mare le e mindria, cit de
navalnic pot sa traiasca, cit de repede pot sa moara. Am incercat sa-i explic,
in revansa, cit de dificil ne este noua sa renuntam la viata pentru o idee,
pentru o obligatie, pentru o ambitie. Pe care nu le putem pune pe acelasi plan
cu adincimea unei zile in plus de vietuire. Confruntarea (cautarea) dintre noi
a luat accente dramatice. Fernando mi-a cerut sa iesim impreuna in strada si sa
strigam impotriva regimului. Am parat. Am rezistat. Am explicat. Nu stiu daca
l-am convins, dar el a reusit sa ma conviga. Dupa ce a plecat, m-am prabusit
intr-o cumplita sila de mine insumi... 

Incepind din aceea zi, mi-am pierdut si ultima bruma de dezinvoltura.
Meditatiile mele eterat filosofice mi-au aparut vinovate evaziuni din fata
evidentei : stiam ca mi-e frica sa fac si frica sa recunosc ca mi-e frica sa
fac! Am inceput sa-mi suspectez si pindesc gindurile si atitudinile. Micile mele
acte de rebeliune imi apareau acum ca subterfugii cu atit mai execrabile cu cit
asiprau la rafinament. Inteligenta se degradase in siretenie. Lasitatea se
camuflase in intelepciune. Frica simula detasare si rusinea se clatea cu
abstractitati. Nu ma resemnasem -ca altii- la a -mi recunoaste infringerea de
prizonier REAL, ci ma imbatasem cu gindul ipocrit al nesupunerii interioare.
Revolta mea existentiala mi-a devenit nesuferita si compromisa (de-abia azi
incep sa o recuperez...). Nu mai aveam nici un ungher unde sa ma ascund de
nemultumirea de mine insumi caci devenisem atit de atent, ca suspectam pina si
noua mea stare autocritica de rolul de supapa, de ultim subterfugiu. Mi-am
propus sa nu uit urmatorul criteriu: cit timp nu ma revolt si nu incep sa urlu,
nu sint altceva decit un las prefacut. 

Asa s-a ajuns la schimbarea radicala a continutului jurnalului meu ( pina
atunci plin de consideratii despre timp, spatiu, unu, doi, substanta,
devirtualizare, rezonanta, sens, etc). Toate aceste tatonari au fost maturate
de o tot mai obsesiva interogatie sociala si politica in absoluta contradictie
cu preocuparile mele naturale. Nu ma mai simteam insa un om liber. M-am
condamnat la responsabilitate. 

5. Catre sfirsitul anului 1989, schizofrenia pe care incerc s-o descriu
atinsese nivele ce nu mai puteau fi suportate. Asteptam un semn, asteptam o
lovitura care sa ma arunce in foc, sa ma elibereze. Pe 15 Noiembrie am aprins
luminarea pe care Europa Libera o propusese ca semn al comemorarii celor de la
Brasov. Si m-am gindit la ei intens, in fata luminarii, in picioare... M-am
pomenit la usa cu doi prieteni (omeni minunati altfel) fericiti ca Romania
cistigase meciul de fotbal cu Danemarca... I-am dat afara. Si din aceea zi,
n-am mai fost la servici. Am ramas intepenit in casa cu Europa Libera
picurindu-mi singe in vine si sare pe rani. Spunindu-mi continuu ca trebuie
sa-mi asum ireparabilul, sa ies, macar pentru a pune o data punct la aceasta
insuportabila inclestare. 


Asa m-a gasit 16 decembrie. Din acest punct m-au scos nebunii care au
explodat la  Timisoara.
Din acest hau m-a tras Calin Nemes.
Din aceasta perplexitate m-a smuls formidabilul vuiet care a interupt pe 21 decembrie
ultima parada murdaritoare.
De aceasta rusine m-au eliberat cei care - pe 22 Decembrie- au facut ( si pentru mine)
revolutie.

[Cum as putea sa le raspund azi uitindu-le clipa de gratie ? Chiar daca
lucrurile au continuat cum au continuat. Chiar daca nimic nu ar avea nici un
sens. Chiar daca -intre timp- m-am ratacit si mai rau... Chiar daca imi pierd
si ultimele contururi in aceasta lume fluida. Chiar daca desprinderea mi-ar
face bine -deschizind drum catre un strop de pace- nu sint liber sa uit! 

Nu, nici acum nu sint liber... ] 

Ioan Rosca, 10 aprilie 1996