Scrisoare deschisa catre Calin Nemes, dupa sapte ani...  

Iarta-ma Caline. Atit am putut. Intrerup azi doliul pentru tine.

A venit timpul sa-mi consum infringerea. Ai avut dreptate : si atunci cind ai indraznit si atunci cind ai sperat si atunci cind ai incercat si atunci cind ai renuntat si atunci cind ai refuzat.

Sinuciderea ta a rodit prea putin in constiinte. Si prima oara si a doua oara. Unii chiar au indraznit sa ti-o reproseze. Ca sa nu mai vorbim de cei pentru care a fost folositoare... Te-a scutit insa de supliciul dezamagirilor fara sfirsit.

Eu traiesc clipa in care "reprezentantii" Revolutiei si Pietii Universitatii tatoneaza resemnati reconcilierea cu innabusitorii. Nu prea au alternativa. Aceasta e nevoia si acesta e mandatul poporului roman. Justitia ar costa prea mult, ar amina insuportabil bunastarea, ar creea tensiuni, pericole, pierderi si jertfe. Cangrena Mafiei nu e extirpabila : e infiltrata prea adinc, in prea multe, in prea multi... Trebuie sa se resoarba in tihna. Ai intuit precis.

Totul se descompune, totul se degradeaza, totul se estompeaza diform. Tragicul se transforma in derizoriu. Incapatinarea devine ridicola. Exaltarea se inneaca in relativitate. Mediocritatea se instaleaza confortabil intr-un spatiu pe care visatorii nu au reusit sa-l perforeze, chiar cind si-au spart capul de pereti. Am ramas prizonieri pe aceasta parte a lumii, geamul nu dadea nicaieri. Explorarea a esuat. Timpul surpa iluziile. Miza a devenit oarecare. Nu a fost sa fie. Romania nu a vrut sau nu a putut - nu mai conteaza : nu a facut!

Rana celorlalti se inchide, lasind-o definitiv deschisa pe a voastra. Ati pierdut. Demonstratia a iesit pe dos. Calatorii Romaniei "circula" ca si cum nu ati fi existat. Nu se simt obligati pentru ca le-ati prilejuit eliberarea. Nici pentru ca le-ati salvat onoarea. Nici rusinati pentru ca v-au lasat atit de singuri. Nici emotionati pentru ca ati incercat sa redati speranta intr-o anume noblete a destinului. Nici amariti pentru ca nu ati reusit. Sint multi si sanatosi.

Emanatiile se succed nemilos. Veti fi tradati pina la capat, pina la fund. Luptatorii de salon umplu deja cimpul, dupa o batalie evitata. Ne intorcem in balta de cuvinte. Veti fi imbalsamati intr-o ipocrita recunostinta. Veti intra "igienic" in cartea de istorie. Se va vorbi de importanta jertfei voastre - in timp ce starea care a facut-o posibila va fi denuntata ca radicala, dezechilibrata, neavenita. Oile ii vor trata pe lupi "fara violenta"... Piticii va vor reduce la scara lor, va vor taia partile personalitatii care nu incap in "normalitate".

Credeam ca am ars suficent ca sa-ti (sa-mi) spun toate astea cu o anume detasare. Cind imi revine insa in minte chipul din acea fotografie-reper si te visez izbucnind : "Trageti, am o singura inima!" - hotarirea mea se involbureaza. E greu... Sint atitea pierderi de consemnat. Atitea falimente de constatat. E atita inaltime de cazut.

Mai e si seara aceea - singura in care te-am avut aproape... Mi-ai povestit cum ti-ai vazut corpul detasat, la trei metri mai jos - pe caldarim, mi-ai descris pacea extraordinara cu care pluteai peste tine, intensitatea cu care ai redescoperit (intorcindu-te de "acolo"...) valoarea clipei si parfumul banalitatilor traite, mi-ai impartasit nemultumirea fata de o opozitie - cu care nu te puteai identifica. Nu stiu daca ai simtit in ce masura am fost atunci cuprins de simpatie, respect, rezonanta si tandrete. Nu aveai cum sa stii ce om lucid si contorsionat au inundat.

Te iubeam. Vestea sinuciderii tale m-a adincit in perplexitate. Am citit-o in toate registrele. Am auzit-o cu toti porii. Am inteles-o cu toate eurile. Mi-a scormonit toate radacinile. M-a corodat. M-a tinut in picioare. M-am gindit de atunci continuu : la tine, la voi, la noi, la ei, la mine... M-am gindit la fetita ta... Fara tata... o vom lasa oare si fara SENSUL lui !

Am ramas cit am putut la capatiiul mizei tale, a voastre, a noastre, a mele. Exilat in acest oras indepartat, fara a mai sti cu citi ramin in rezonanta, m-am sincronizat cu ei gindindu-ma la tine.

Dar acum, te las si eu Caline...Voi intrerupe inclestarea in refuz. Nu voi mai face greva foamei. Voi inceta implicarea in politica. Nu voi mai scrie despre revolutia refuzata de poporul roman. Nu voi mai incerca sa explic asteptarile tale. Nu voi mai protesta pentru tradarea lor. Cui foloseste ? Am obosit. Nu-mi mai pot duce viata ca un urlet care ma consuma fara rost. Nu mai pot sa continui veghea. Nu mai am ce astepta. Nu mai am ce vrea. Nu mai am in ce crede. Nu ma pot excita cu ideea ca generozitatea distruge pe cel care o practica in folosul celorlalti. A gasi o justificare simbolica pentru aceasta nedreptate e prea aproape de exaltare pentru a mai tine pe baricade un om ca mine. Duc crucea unui patetic lucid.

Nu mai rezist la zadarnicie. Imi voi extirpa eul care rezona cu tine, care ti-a ascultat pledoaria, care ti-a asteptat inutil victoria si care ti-a impartasit incordarea spre sens. Aceasta e forma mea de sinucidere. Daca te-am inteles, e forma de a-ti da dreptate de tot. Daca nu, e forma de a te parasi.

In seara asta ma despart de tine, alaturindu-ma disperarii tale.
 

Ioan Rosca
Montreal, 21 decembrie 1996