Domnule Ciobanu-Dordea,

1. Nu aveam intentia sa ma angajez in polemici privind persoana mea in jurul "Scurt-circuitului biografic" pe care l-am propus ca marturie (marturisire) si nu ca eseu. Imi pare bine ca a provocat o dezbatere pe teme atit de adinci ca dialectica implicare/renuntare si speranta/disperare. Dar dialogul dv. cu domnul Vasiliu paraseste prea des zona principiilor si se ocupa nu de problema, ci de persoana mea si prin aceasta coboara o discutie, altfel respectabila. O dovada ca vorbiti la persoana este faptul ca va ocupati de "cedarile" mele (bazindu-va probabil pe alte articole pe care le-am pus pe News), desi textul pe care il comentati relateaza gindurile care m-au determinat, acum sase ani, la implicare.

Referirile la mine sint stinjenitoare chiar cind se spun lucruri adevarate (cu prietenie, cu indiferenta sau cu duritate). Cind insa se indeparteaza de realitate, devin iritante (pentru mine) si gratuite (pentru public). Viciul lor este confuzia intre un personaj generic ("scepticul de serviciu") si unul concret (eu). Nu se mai intelege la care din ele se refera remarcile dv. Aceasta amalgamare e cu atit mai arbitrara cu cit nu ma cunoasteti. Intervin deci cu citeva precizari privind persoana mea, pentru a va atrage atentia asupra erorii folosirii ei ca reprezentant al clasei-tinta a remarcilor dv. Nu sint de acord cu reteta pe care o propuneti, speculind liber despre personalitatea mea (sau ma rog, de tipul meu). Sper ca imi acordati o anume autoritate pe aceasta tema. Oricit ne-am supara pe subiectivitate, e o forma de cunoastere (de dinauntru), imposibil de inlocuit. De altfel, chiar considerind manifestarile exterioare care v-au stirnit observatiile (relatarile si remarcile mele privind situatia din Romania), nu va inteleg logica. Cred ca ati reactionat mai curind afectiv.

Sinteti in drept sa contestati caractere. Individul slab ( care proiecteaza bucurii imaginare, viseaza la victorii spectaculoase, dar nu e capabil sa lupte consecvent pentru ele, se dezumfla ca o gogoasa si sfirseste bocindu-si infringerea ), lenesul (care prefera sa traiasca o perpetua ratare, decit sa se expuna la eforturile necesare despasirii ei), orgoliosul (care nu-si poate digera infringerile si ca atare le ambaleaza in aura unui tragism inexorabil), lasul rafinat ( care isi ascunde frica de confruntare, prezentind-o ca pe o constienta a zadarniciei), cinicul (care nu asteapta decit o ocazie pentru a-si plasa discursul descurajator), exaltatul (inacapabil sa distinga dorinta de realitate si trecind repede dintr-o stare de gratie intr-una de dezolare), imi stirnesc si mie critici. Sint insa mai putin exigent ca dv., pentru ca nu cred intr-un mod omogen sau "corect" de a fi si zbuciumul oamenilor- in cautarea unui modus vivendi- imi stirneste tandrete. Ma feresc sa delimitez tipologiile expuse mai sus ca "personalitati distincte" ; imi par mai curind ipostaze umane pe care le regasim impletite (in diverse rapoarte) in fiecare din noi. De altfel, ele nu sint de loc singurele firi (drumuri) care pot ajunge la concluzii negative. Insetatul de Rost si Bine, perseverent, energic, lucid si solidar cu colegii de cautare, poate si el sfirsi prin a nu crede in existenta unei solutii onorabile pentru o conditie umana iremediabil absurda.

Poate ca unii negativisti isi propun sa contagieze (din rautate, din singuratate, sau din obsesia rostirii "adevarului"). Nu ar trebui sa ma numarati printre acestia. Cum nu cred intr-o solutie universala (dimpotriva, sint tentat la despicare in solutii contradictorii) nu stiu ce ar trebui sa faca sau sa simta altii, si pot vorbi numai despre ce fac si simt eu. Restul poate fi rezonanta - la care nu sint inca indiferent... Va simtiti incomodat (amenintat) de pledoariile "pesimiste" ? Recunosc ca pentru un om care incearca sa-si conserve moralul, aceste discursuri pot pica prost. Nu-l citesti pe Celine sau pe Cioran atunci cind ti se clatina periculos increderea in rostul existentei. Revelatiile anihilatoare si lamentatiile celuilalt nu ne fac nici un bine, ci ne ingreuneaza regasirea unui echilibru. Mai ales daca ne gasesc in dificultate (oboseala, indoiala, disperare). Pina la un punct e normal sa reactionam agresiv la aceste unde corosive, sa ne contrapunem energic in balanta rost/desartaciune, de inclinarea careia ne depinde pacea.

Cind e vorba de sens, dezbaterea ascunde o tensiune mult mai adinca decit cea dintre idei: e o inclestare a fortelor care dau forma destinului. Alegerea e si asa ingrata, nu mai avem nevoie si de o necontenita repunere in discutie. Nu ma surprinde deci respingerea vehementa a "celuilalt drum" - ca forma de protectie impotriva unei sfirtecari perpetue. Mia-r palace insa - constienti de acest mecanism de aparare- sa aratam mai multa toleranta pentru alegerile contrare. Scepticul intelegind postura celui care mai crede sau spera. Pozitivistul intelegind mesajul celui care nu mai crede sau spera. Si eventual, amindoi simpatizindu-se ca fete ale aceleiasi monezi... M-am explicat mai clar in articolul despre "pozitivarea lui Cioran"- pe care domnul Caragiu a avut amabilitatea sa-l reposteze.

(-va urma-) Ioan Rosca

2. Citindu-mi articolele puteti observa cit de discutabil (penibil) imi apar uneori mie insumi. In "Scurt-circuit biografic" m-am expus chiar mai crud ca de obicei. Nu pozez, nu scriu asteptind aplauze ci din dorinta de a contribui la intelegerea a ceea ce au insemnat acesti ani pentru un om ca mine. Incerc sa relatez. Observatiile dv. nu sint insa caustice in directii pe care textul (si viata mea) le-ar justifica, ci in altele -cu totul arbitrare-, silindu-ma sa va contrazic. Sugerati ca am avut sperante utopice si ca n-am rezitat la examenul realitatii. Ca m-am predat cu usurinta, parasind lupta dupa primele infringeri, dupa primele dezamagiri. Ca am ales solutia mai comoda a emigrarii - fara a avea curajul de a recunoaste ca am facut astfel o optiune - si ca nu are rost sa ma agit la distanta. Ca o fac totusi, dintr-un fel de viciu al neputintei cronicizate si refulate in lamentatie. Toate acestea sint generalitati interesante si probabil descriu cazuri tipice. Nu vad insa ce legatura au cu mine.

Ar fi bine daca concluziile mele ar fi teorii negativiste ieftine stabilite in urma unor esecuri urmind incercari anemice. O speculatie intelectuala in plus pe tema revolutiei...Dar nu e asa ! Sint un actor implicat foarte intens in confruntarea anilor 1990- 1992: in planul protestului de strada, in cel al reactiei intelectuale si in cel al organizarii opozitiei politice. Despre (dinspre) aceasta experienta vorbesc. Nu mi-am copt dezamagirile la gura sobei ! Dezolarea mea are un volum si de aceea aspira la o greutate.

Dar dumnevoastra, din ce experienta va extrageti increderea ? Raspunsul ar lamuri ce intelegeti prin "lupta", "speranta", "perseverenta" si "infringere". Angajindu-va intr-o discutie la persoana, va asteptati probabil la aceasta intrebare. Ar fi penibil sa fiu judecat condescendent de cineva care si-a tocit increderea mai putin, pentru ca s-a straduit mai putin... Nu exclud posibilitatea ca sa fiti unul dintre cei mai activi activisti politici, care a tras concluzii contrare dintr-o experienta comuna. Cunosc oameni pe care-i respect, simpatizez si sustin, care au cu totul alta viziune decit mine despre ce trebuie facut mai departe, si actioneaza in consecinta. (Multi m-au mustrat la plecare : Blandiana, Bacanu, Ticu Dumitrescu; Coposu e singurul care m-a binecuvintat...)

Ceea ce am dorit (unii) in 1990 nu a fost decit o nazuinta fireasca zadarnicita de reactia celorlalti. Nu dezamagirea conteaza, ci esecul. Revolutia a fost inabusita pentru ca majoritatea a fugit de ea. Indiferent de explicatiile acestui fenomen,el ramine nociv si respingator, ca si ipocrizia cu care il ascundem. Nu, nu am avut sperante utopice. Fata de altii am fost foarte temperat in speranta, profesind un realism care deseori m-a izolat. Nu, nu m-am predat cu usurinta. Incepind de pe 22 decembrie si pina in ziua plecarii (26 septembrie 1992), m-am aruncat in incercarea de eliberare si nu am mai facut absolut nimic altceva. Am dat tot ce am putut : timp, bani, inteligenta, energie, rezistenta. Am dat mistuitor, fara rezerve, desi nu eram de loc exaltat si nici nu aveam nimic de cistigat personal (am refuzat pina si banii pe articolele care mi-au fost publicate, considerindu-le obligatii). Nu e aici locul sa insirui activitatile in care m-am implicat. Si nici sa redau lantul insuportabil al deceptiilor pe care ele mi le-au rezervat. In ciuda lor, in contra lor, in numele lor- am continuat cu acelasi aplomb... sa-mi sap o gaura de citiva ani, in mijlocul vietii, in mijlocul sufletului. Caci aceasta daruire nu a dus nimic celorlalti si a fost devastatoare pentru mine. Imi pare rau pentru ce am facut (ceea ce e groaznic) si nu vreau sa ascund acest lucru (ceea ce pare a deranja).

(va urma) Ioan Rosca

3. Exista o limita a mobilizarii - pe care fiecare o aseaza altundeva si altfel. Ca individ, am obsesii care nu vizeaza organizarea corecta a societatii. Existenta e mult mai bogata in dimensiuni. Interesele mele filozofice nu sint acut antropomorfice si cu atit mai putin sociale. Imi place insa starea de justitie si sint dispus sa platesc un tribut pentru apropierea de ea, caci am nevoie instinctiv de dreptate, ca liniste cu care sa pot calatori prin paduri, si in care sa ma intreb despre spatiu, substanta, schimbare si timp.

In numele responsabilitatii pentru justitie mi-am intrerupt in 1989 activitatile normale, spunindu-mi ca aceasta paranteza de citiva ani e inevitabila si bine-venita. Nu doream (si nu doresc) sa devin nici politician, nici "revolutionar de profesie", nici "constiinta civica vesnic treaza". Poate ca pentru tara, rasturnarea brusca a fostului regim nu era solutia optima (conducind la un razboi cumplit cu hidra securicomunista). Pentru mine insa, era singura alternativa credibila si singura operatie la care doream sa particip. Ceva energic si scurt - ca o operatie. Dupa care, sa pot reveni la preocuparile mele. Nu ma pot eterniza intr-o postura de soldat, chiar daca voluntar, cit timp linia frontului meu intim e in alta parte. Nu neg posibilitatile rezistentei rabdatoare, factor consecvent de presiune in directia unei emancipari intinse de-a lungul deceniilor. Si ma simt obligat sa ajut in masura posibilului pe cei care s-au angrenat in aceasta epopee. Dar nu mi-o asum. Din nici un punct de vedere. Lupta care are loc azi in Romania e neidoielnic plina de mize si semnificatii care justifica participarea celor care rezoneaza la ele. Departe de mine gindul de a-i desconsidera. Dar ea nu mai are miza pentru mine. Ceea ce mi-am asumat s-a consumat. La fel de iremediabil ca un viol...

M-am considerat obligat sa particip ca sa rascumpar ceva dintr-o lasitate prea indelungata. "Scurt-circuitul" explica cum am ajuns in aceasta stare de nemultumire. Dind prioritate eului colectiv care ma supra-fiinteaza am sperat (e drept !) sa gasesc aschii de sens pe care cautarea in stratul eului individual nu reusea sa le descopere. Semnificarea prin infruntarea Raului nu poate apare decit in planul fiintarii in comunitate. Constatarile neplacute (cit de putin se deosebeste in fond Raul violent de cel insidios, cit de eficace si perene sint amindoua, cit de triumfatoare e lipsa de scrupule) o pot coroda, dar pot si dimpotriva, sa-i accetueze conturul, printr-un subtil contrast intre realitate si credinta. Am cunoscut oameni pe care contrazicerile sperantei (chiar in forma mai subtila, deci mai penetranta, in care s-au manifestat dupa 1989 ) ii motiveaza si mai mult, pentru ca le permit sa-si verifice consecventa. Erau -daca nu chiar fericiti- macar coerenti, ceea ce valideaza solutia incapatinarii ca o iesire practica, indiferent de valoarea ei absoluta. In acest sens cele trei solutii propuse de Steinhardt sint exemplare si pot fi adaptate noilor conditii din Romania, asigurind un suport interior rezistentei. Cum la aceasta rezistenta tin si acum si cum rasucirile mele filosofice nu-mi permit concluzii valabile si pentru altii, nu-mi propun nicidecum sa descurajez continuarea luptei si a credintei in sensul ei. Nu am de dat lectii.

Eu insa nu ma mai numar printre cei care cred neconditionat ca demnitatea, solidaritatea, cinstea, iubirea,consecventa - au un sens in sine, altul decit de a polariza existenta intr-o directie oarecare, pentru a nu o lasa prada Marii Perplexitati. Nu mai sint sigur ; ma indoiesc... Nu mai stiu ce sa cred despre instinctul de Bine, pe care nu il pot nici renega, nici sustine. Un "nu stiu" generalizat se instaleaza tot mai temeinic in mine, maturind micile constructii ale unui peisaj interior si asa rarefiat de indoieli mai vechi. Credinta nu poate fi simulata (sau poate, dar ce rost are ?) Nu mai reusesc sa ma conving ca tot ce se intimpla intre oameni e meschin doar pentru a defini prin contrast scinteile de "frumusete". O frumusete meteorica emanind dintr-o uritenie masiva - iata o excitatie clasica la care am devenit insensibil si pe baza careia nu mai sint dispus sa semnific. Si acum - asa cum cu deosebita precizie a diagnosticat domnul Vasiliu - vidul se casca multilateral ! Nu mai am mare lucru sa-i contrapun. "Dezamagirea" fundamentala e un divort fata de tine insuti, si nu o nemultumire fata de un oarecare om care a avut intr-un oarecare situatie o oarecare atitudine care nu-ti place prin prisma unui oarecare criteriu de frumusete.

(va urma) Ioan Rosca

4. Astfel stind lucrurile in ceea ce ma priveste, se pune intrebarea "De ce mai scriu ?". Ca sa nu ramin singur cu ceea ce-mi spun...

Probabil ca fara sa mi-o recunosc, mai astept sa ma contrazica cineva intr-un mod care sa ma convinga. Sau, la polul opus, sa ma alin intr-o rezonanta. Caci nu stiu : nici daca se poate sti si eu ratez sensul- din slabiciune- nici daca nu se poate sti si eu ratez calmul - posibil totusi, chiar cind stii ca nu se poate sti.

Pentru ca in intimplarile tale, unii sa poata gasi intelesuri folositoare, trebuie sa fii sincer. Altfel, oricit de bine intentionata, exprimarea ramine propaganda. De care m-am saturat ! Am facut multa propaganda in ultimii ani. Asta nu inseamna ca nu credeam ce spun ci ca spunem doar un fir din ce cred. Facea parte din servitutile rolului pe care mi l-am asumat (asa cum l-am inteles). "Tovarasii" faceau propaganda si noi nu le puteam raspunde cu meditatie. Tovarasii intoxicau informational pe toate caile si noi nu ne puteam permite luxul labirintului de nuante. Nu poti vorbi de Kafka la o tribuna in jurul careia s-au adunat oameni pentru a pune de libertate. Exista un limbaj-corolar al actiunii de care te rusinezi daca il muti intr-un context de reflexie. Si reciproc, arabescurile analitice sint dizgratioase in clipe de faptuire. Discursurile mele -in sumedenia de mitinguri, sedinte, dialoguri si articole in care m-am exhibat- au cautat coerenta frusta care se cerea personajului exterior pentru a fi eficace, in dauna celui interior - pe care a trebuit sa-l pun in paranteza. E unul din sacrificiile pe care le-am facut "pentru cauza" : m-am dedublat din datorie. Si m- am si cenzurat din datorie, evitind sa spun lucruri pe care Puterea sa le poata folosi. Un an, doi, trei... sase ! Cit mi se mai poate cere sa continui ? Dupa atitia ani de tacere din frica de regim, am trecut la tacerea din frica sa nu-i expun pe cei care-l infrunta ! Iata ca in final, neputind spune ce m-a durut si ma doare, apar ca un mofturos care si-a lasat tovarasii de izbeliste! Nu pot explica ce am trait in mijlocul opozitiei, desi numai ce am vazut cu ocazia alegerilor (1990 si 1992) ar fi suficent ca sa intoarca stomacul pe dos individului celui mai hotarit (desigur nu sa se aburce, sa se capatuiasca sau sa se afirme). Tac in continuare, cel putin pina la alegeri, desi niciodata nu voi sti daca nu m-am inselat cocolosind stelele de tinichea care s-au aburcat (au fost proiectate) in fruntea unei batalii pentru care nu erau facute si pe care nu au facut decit sa o compromita.

Nemultumirile mele fata de prestatia unor "opozanti" sint atit de mari, prostiile, murdariile si nedreptatile la care am fot martor au fost atit de suparatoare, incit numai frica de a nu fi bine inteles si de a-mi vedea incadrata imparabil vocea in corul "Toti sint la fel !" m- au determinat sa nu le fac publice. Stiu sa desosebesc tovarasii cu care nu sint de acord, de dusmani. Cit despre dusmanii camuflati in camarazi, cine i-a putut separa ?

Am incercat sa rectionez din interior, discret si constructiv. Am vinat personalitati, am instigat spre implicare, am mediat apropieri, am compus si propus platforme si strategii, am conceput si organizat actiuni. Am intervenit la toate congresele opozitiei propunind masuri pentru intarirea unitatii, coerentei, fermitatii, si luciditatii si pentru stabilirea unei ierarhii autentice a valorilor. Singurul rezultat perceptibil (atunci cind s-a obsosit cineva sa ma obseve) au fost acuzatiile ca actionez ca provocator. Nu am pus la inima asta. Dar nici nu mi-a venit usor sa continui vazind ca nu mai reprezint pe nimeni si ca opozitia (ca sa nu mai vorbesc de populatie) adopta o atitudine cu care nu pot fi absolut de loc de acord.

Am preferat sa plec. Nu e o resemnare, ci o revolta. Fiecare isi defineste consecventa potrivit sitemului propriu de valori. Nu am vrut sa traiesc diluarea revolutiei in "reforma". Nici sa ma bucur de firmiturile unui vis, camuflindu-mi infringerea intr-o "reconsiderare inteleapta". Nu am vrut sa fiu neo-supusul neo-tovarasilor patroni. Si nu am mai avut refugiu inauntru. Calin Nemes s-a ascuns in mormint. Ca sa invinga sau ca sa nu agonizeze pierzind continuu ?

(va urma) Ioan Rosca

5. Observati ca ma exprim intr-un mediu cu putina influenta asupra mentalitatilor celor de acasa. Un compromis intre a vorbi si a tace. Nu pot masura efectele scrisului meu pe Internet. Sa nu-mi pot permite nici in acest context sa fiu sincer ? Ar trebui sa-mi port fara intermitente crucea propagandistica ? Eu imi spun totusi ca ar fi bine ca romanii plecati mai demult sa afle despe ce s-a intimplat in Romnia dupa 1989 si altceva decit cliseele obisnuite. Un punct de vedere in plus nu le poate fi decit util, mai ales daca se mai framinta sa inteleaga ce ni s-a intimplat tuturor, sau se straduie sa se orienteze in haturisul intimplarilor de acasa pentru a putea interveni sau decide daca sa se intoarca.

Iar pentru cei plecati de curind, punerea in discutie a semnificatiilor si perspectivelor desprinderii, e probabil bine venita. Implicatiile : "ai plecat-intorci spatele" si "nu te intorci-nu te mai bagi" sint de un jalnic simplism. Postura transfugului post- decembrist este si ea simplificata caricatural in modelul "celui plecat sa se capatuiasca". Iar drama care o reprezinta pentru el nesimtirea generalizata peste care da in lumea libera, e prea putin inteleasa. Tot ce am intilnit de cind am aterizat pe pamint american (la nevoie insist cu exemple) da cistig de cauza celor de care am fugit ! E drept, lupta pentru o cauza nu mai e tragica. E ridicola, nefireasca, penibila, anacronica. Nu e loc pentru incapatinari principiale, care si-au pierdut nu numai justificarea, dar si intelesul. Totul e topit intr-o magma de actiuni brawniene, frenezie eliberata chiar si de cautarea de sens. Nici ca se putea un dus mai neplacut pentru cel ce se intreaba daca a avut rost sa-si faca rau pentru Bine si daca nu era mai bine nu se ocupe de lupta cu Raul. Pe scurt, e greu de noul venit (plecat). Mai ales cind e imboldit sa se uite cu totul, ca sa poata trece mai usor in noua piele.

Dv. ma numiti de exemplu "emigrant" si-mi propuneti sa-mi asum plenar aceasta postura. Dar eu nu vreau sa uit ca de fapt sint un exilat politic. Am facut -la timp- declaratii limpezi in acest sens si am platit suficent ca sa nu mi se poata "confisca" exilul. Nu m-am putut adapta regimului de la Bucuresti, caruia nu-i voi recunoaste niciodata legitimitatea. Am iesit ca sa-l contest frontal, nu ca sa-l uit. Stiu ca multi dintre cei care il contesta in aceiasi termeni cu mine au ramas acasa (si le tin pumnii) dar in ce ma priveste am considerat insuportabil sa ma mai ne-supun teoretic... supunindu- ma practic. Nu trebuie traita nici o zi sub securicomunisti cosmetizati, chiar daca... se aleg. Cineva trebuie sa apere si un astfel de punct de vedere. Sint perfect constient ca nu un "complicat" ca mine era cel mai potrivit in acest rol. Mi-ar place sa o faca altcineva, mai bine. Cineva care sa defineasca o miscare anti-securista exterioara, bine organizata, eficace, in care sa ma pot inscrie. Stiu ca rezitenta din afara e dificila si nu ar fi suficenta. Dar e necesara. Si lipseste cu desavirsire. Nu se stie de altfel cum vor decurge lucrurile casa, asa ca e prea devreme sa ne intoarcem spatele. Daca vedeti in atitudinea mea o poza teribilista ma nedreptatiti. Fac ce cred ca mai pot face. Incerc sa denunt ultima crima a unui regim canceros : de a impinge la exil pe supravietuitorii care stinjeneau (sau nu puteau suporta) manevrele Mafiei, exact in clipa in care le renascuse speranta sa traiasca decent in propria tara.

Am lasat la sfirsit gindurile mele "constructive" (ezit a le numi sperante) despre situatia din Romania. Ele se refugiaza intr-un paradox : disperararea dusa pina la capat ar putea elibera energia unei zguduiri (in timp ce supapa bine manevrata permite oalei sa fiarba etern sufletele in otrava inacceptabilului vesnic acceptat). Numai in cazul unei rasturnari (confruntari) nete ma voi mai intoarce acasa. Inavutirea gardienilor, punctata de contorsiunile clasei municitoare, de scincetele ginditorilor si de scremetele opozitiei, nu mi-e un spectacol suportabil.

Simpatia mea pentru cei ramasi in aceasta capcana s-a stratificat. Nu ma mai simt solidar cu "poporul roman", desi ii inteleg pe multi dintre concetatenii mei in omenestile lor zvircoliri. Daca as lua-o de la inceput insa, nu m-as mai arunca asupra tuturor (in numele unei responsabilitati pe care azi o pun sub semnul intrebarii), incercind sa-i educ in spiritul "noului om nou" si sa-i conving (impotriva evidentei) ca au interesul comun al eradicarii comunismului. As fi mult mai selectiv in solidaritate. M-as asocia cu cei cu care rezonez cu adevarat, in scopul apararii rezonantei noastre.

In mijlocul hotilor, criminalilor, mincinosilor, lasilor, smecherilor, siretilor, demagogilor, escrocilor, falsilor, egoistilor, mirlanilor, violentilor, securistilor, activistilor - exista in Romania oameni splendizi. In mijlocul abuzurilor, coruptiei, tradarilor, renuntarilor, dezamagirilor, murdariilor, micimilor, turpitudinilor - se petrec acte de mare frumusete. Carcaterele si gesturile nobile au rezistat dictaturii, supravietuind unei formidabile agresiuni degeneratoare. Acum sint expuse insa deriderii si zadarniciei. Dupa ani lungi de impotrivire demna la teroare, fostii detinuti politici infrunta revelatia ca au rezitat fara rost. Numai cine nu le-a observat stupefactia si nu a inteles cit de ireparabil e faptul ca pleaca cu ea in mormint, poate face speculatii ieftine despre speranta.

Un simbure uman sublim se zbate captiv in fructul putrezit care-l sufoca. Pentru ca totul sa nu devina zgura, e esential ca acest nucleu sa supravietuiasca. El trebuie reperat corect si ajutat prioritar. De aceea trebuie sprijinita opozitia reala, caci oricite dezamagiri ne rezerva unii dintre membrii sai, ea poarta acest simbure inauntru. Dar in acelasi timp, opozitia trebuie supravegheta pentru ca lichelele care o napadesc sa nu-i izoleze din nou pe oamenii de valoare. Aceasta e pentru mine miza in Romania.

Ma insel ca fond si ca mijloace ? Sint confuz si contradictoriu ? Foarte posibil. Dar acesta e tot ce mai pot recupera din naufragiul meu.

Ioan Rosca
1 Mai 1996

PS: In decembrie 1991 am impartit cu alti 30 de colegi din asociatia "Dialog - Piatra Neamt" zilele lunii (mie mi-a revenit ziua intiia), hotarindu-ne sa declansam o greva a foamei nelimitata, prin rotatie, pentru a ne manifesta impotrivirea fata de securicomunism. Nu stiu ce mai fac ceilalti, nu stiu daca stafeta curge continuu, dar eu o respect luna de luna. Sint asadar azi, din nou in greva foamei. Ca acum 6 ani, cind am inceput greva care m-a proiectat in Piata Universitatii... Stiu ca nu a avut si nu are rost exterior. Simt ca nu a avut si nu are rost interior. Dar nu stiu de ce, imi face bine. Noroc ca mai exista spatiu intre cuvinte...