De : Rosca IoanDate : Dimanche 16, Novembre 2003 17:24 Objet : Paradoxul prizonierilor dincolo de perplexitate Am extras din scrisorile trimise acum citiva ani unor prieteni doua fragmente legate de paradoxul semnalat de curind de domnul Culcer. Ele completeaza ultimele mele measaje. Ioan Rosca, 16 noiembrie 2003 " Paradoxul prizonierilor si perplexitatea asumata. 1. Perplexitatea asumata. Stiintele exacte au fost zguduite din temelii la inceputul acestui secol de revelatia paradoxurilor. Increderea ca TOTUL e inteligibil, previzibil, determinabil, controlabil , explicabil- a primit lovitura citorva rezultate de IMPOSIBILITATE care au socat. Godel si altii au demonstrat ca la baza matematicii stau principii iremediabil arbitrare si ca nu se poate construi o teorie matematica perfecta. Heisenberg si altii au aratat ca in fizica exista limite insurmontabile pentru cunoastere. Inginerii de valoare au inteles ca in anumite probleme se pierde mai mult din efortul de a optimiza decit ce se cistiga prin optimizare. Complexitatea sistemelor a fost perceputa tot mai adinc. A fost introdus probabilisticul , vagul, plasticul si chiar arbitrariul. Peisajul stiintei se schimba crucial, fiind tot mai deschis catre "logica dinamica a contradictoriului" de care vorbeste Stephane Lupasco si catre "tertul tainic inclus" pe care il propune Basarab Niculescu. In stiintele umane , intuitia relativitatii, incertului, vagului, nedeterminatului este mult mai veche. Dar e intovarasita cu un fel de sfiala, probabil dintr-un complex fata de succesle stiintelor excate, inteles superficial. Multi teoreticieni incearca sa "fondeze" azi stiintele umane pe demonstratii riguroase si chiar evaluari cantitative- maimutarind pretios metodele stiintelor exacte. Exista in acest demers un aport de rigoare, pozitiv pina la un punct, dar exista si o capcana penibila : ancorarea la un determinism simplificator si la un pozitivism falsificator tocmai cind stiintele exacte au dat de limitele acestor atitudini. Avem pe de o parte rezultate foarte precise despre lucruri minore si rezultate foarte vagi despre lucruri majore. Constientizarea limitelor intrinseci ale pozitivismului ar fi oare benefica (apropiindu-ne de adevar) sau nociva ( demobilizindu-ne)? Nu stim ce va tisni daca dam la o parte bolovanul care astupa acum intrarea catre perplexitatea ne-eludata. Exercitiul care urmeaza scruteaza aceasta intrebare pornind de la tratarea unei probleme concrete in registrul perplex ..... 2 Paradoxul prizonierilor De citiva ani comunitatea informaticienilor (teoreticieni) studiaza cu pasiune "dilema prizonierilor". S-a sesizat ca probelma are implicatii foarte profunde si variate si de aceea la discutie s-au adaugat multi oameni de stiinta (matematicieni, sociologi, psihologi etc). Consider si eu ca problema e fundamentala si ca poate reprezenta pentru stiintele sociale o piatra de incercare analoga cu paradoxurile care au aratat stiintelor exacte limitele pozitivismului constructiv. Voi incepe prin a povesti o versiune a dilemei, care trebuie inteleasa bine, inainte de a trece la comentarii. Doi infractori sint anchetati in detentie , in celule separate. Regulile jocului incurajaeza delatiunea: cel care marturiseste ce au facut impreuna (servind anchetatorilor dovada necesara pentru a-l condamna pe celalalt) va fi achitat, in timp ce celalalt, care nu marturiseste, va lua zece ani de puscarie. Pe de alta parte, daca ambii recunosc, vor lua fiecare cite 5 ani, reducerea fiind pentru actul de a marturisi , dar mai mica- pentru ca gestul nu e necesar condamnarii celuilalt. In fine, daca ambii nu recunosc, vor lua cite trei ani de puscarie (pentru delicte minore, imputabile chiar fara o marturisire). Care este politica optimala a celor doi ? Repetam deci datele: A recunoaste , B nu : A -0 ani; B -10 ani A recun , B recun : A -5 ani; B-5 ani A nu, B -nu: A -3 ani, B -3 ani . A nu, B -da A- 10 ani, B -0. In clipa in care A trebuie sa decida (fara a sti ce va face B , complet separat de el) va rationa astfel: a. Sa spunem ca B a recunoscut. Atunci , daca A nu recunoaste- va lua 10 ani iar daca recunoaste va lua 5. Deci ii convine sa recunoasca. b. Sa spunem ca B nu a recunoscut. Atunci, daca A nu recunoaste va lua 3 ani iar daca recunoste va lua 0 , deci ii convine sa recunoasca si in acest caz. Concluzia (implacabila) : A face cel mai bine daca recunoaste (tradeaza). Daca B rationeaza si alege la fel, ambii vor recunoste si se vor alege cu 5 ani de puscarie, total 10 ani. Aceasta este derularea fireasca. Observam insa ca daca ambii nu ar fi recunoscut, s-ar fi ales numai cu cite 3 ani , in total numai cu 6 ani. Cum se explica acest paradox? Politica optima individuala nu duce automat la politica optima globala ? Ei bine, NU! Si aceasta din cauza regulilor jocului . Daca se schimba coeficientii, daca se dau alte pedepse pentru fiecare situatie, se ajunge la alt echilibru, dar daca se mentine prima pentru delatiune, prizonierii nu vor avea iesire din aceasta capcana. Daca isi cauta o politica individuala optima se vor alege cu cite 5 ani, in timp ce daca aleg o politica optima globala scapa cu cite trei ! Ce i-ar putea determina pe cei doi sa nu recunoasca , pedepsele raminind cele anuntate? UN ALT SISTEM DE VALORI . Astfel , daca cei doi sint FRATI sau se percep ca frati, daca se iubesc suficent ca sa le pese la fel de celalalt (daca nu mai mult) ca de ei insisi, vor cauta sa faca astfel incit SUMA pedepselor sa fie minima si ... nu vor recunoste. Rezultatul va fi 3+3=6 ani ,"familia " prizonierilor va iesi mai bine per ansamblu si individual. Jocul acesta releva ca strategia si rezultatele nu depind numai de reguli ci si de valori, de motivatiile jucatorilor! Analizind mai atent dilema prizonierilor dam peste aspecte tulburatoare. Intelegem ca pot exista jocuri in care binele fiecaruia depinde mai mult de ce fac ceilalti decit de ce faci tu insuti. Ca pot exista reguli favorizind coeziunea sau defavorizind-o si ca aceste reguli modeleaza comportarile- in functie si de valorile jucatorilor, la rindul lor dependente de reguli si de evenimentele traite. Ca se pot produce convergente catre tot felul de echilibre , nu toate echivalente ca valoare sociala si individuala. Ca politica abordeaza o problema fundamental DIFICILA, eventual irezovabila , care amesteca psihologia cu sociologia, cu comunicatia, cu organizarea ,cu morala, cu aleatoriul. Ca strategiile individualiste optime pot intra in contradictie cu optimul colectiv si ca in final rezultatele individualismului generalizat pot fi mai proaste decit strategiile colaborative. Ca influenta pozitiva a corectitudinii tale asupra societatii repartizata la propria-ti persona poate fi mult mai mica decit cistigul direct pe care ti l-ar aduce un egoism. Individualismul tau te avantajeaza , al celorlalti te dezavantajeaza! Deci e bine sa lupti impotriva individualismului , practicindu-l in secret. Si atunci? Ce fac prizonierii? a Optimul ar fi ca toti ceilalti sa te iubeasca si tu sa ii trisezi. A iese cel mai bine (0 ani) daca tradeaza pe B iar acesta nu o face. Dar daca si ceilalti gindesc la fel? Cum sa-i faci sa fie solidari, in timp ce tu nu esti (arta asocierii cinice) ? Iata ce cauta anumiti indivizi si grupuri in viata si in politica. b Daca nu iti reuseste aceasta manevra, daca contextul nu o permite sau nu o doresti datorita altor valori, ar fi bine sa stii macar daca ceilati sint solidari sau individualisti ca sa poti alege politica optima pentru tine. In cazul nostru, daca A stie ca B este individualist, va alege tradarea si va lua 5 ani, la fel cu celalalt. Daca cei doi sint siguri pe camaraderie si nici nu se inseala nici nu inseala, aleg tacerea si iau numai trei ani. Aici comunicatia ar ajuta, in masura in care e sincera si garanteaza respectarea angajamentelor. Dar cum sa stii sigur ce simt ceilalti? Cum sa asiguri transparenta celorlate constiinte sau sa le determini sa respeecte o regula?Iata ce cauta alti indivizi si alte grupuri (compara cu a). c In fine, daca nu poti sti ce valori si ce politica adopta ceilalti, daca nu-ti cunosti bine partenerii, totul devine arbitrar si paradoxal: cel care crede in solidaritate va iesi mai rau decit cei care nu cred, desi va contribui mai mult la binele colectiv. Aceasta nesiguranta este conditia uneialte categorii de jucatori socio-politici (prizonieri ...). 3 Comentarii Asadar e posibil ca dilema prizonierilor in particular si a asocierii umane (apoliticii) in general sa aiba un simbure irezolvabil , care sa trebuiasca atacat intr-un cu totul alt registru decit determinismul sau sentimentalismul. Ar putea fi stabilite citeva rezultate clare de insolvabilitate a problemei si repune, de pe aceasta baza, problema politica intr-un mod mai profund, mai realist si mai fertil? Dar mai intii, este aceasta extrapolare o speculatie? Este invitatia catre interpretarea perplexa a fenomenelor sociale o absurditate? Eu cred ca istoria ne arata ca nu. Ce a fost intuitia vechiului si noului testament decit o geniala propagare a unei atitudini aparent paradoxale, care urma insa sa favorizeze jocul colectiv, sa determine pe prizonieri sa-si depaseasca individualismul in interesul comun? A fost aceasta descoperirea unei reguli mai bune sau recuperarea la nivelul constientului a unui metabolism natural care adusese deja foloase speciei ? Au dreptate cei care extind solidaritatea la umanitate sau cei care o concentreaza pentru un anume grup? E posibil de raspuns aprioric la astfel de intrebari sau trebuie vazut unde vor duce in final alternativele? a Profitorii. Nu au profitat intodeauna unii de faptul ca altii respectau regulile pe care ei le incalcau? Nu au incercat multi meta-strategia a -adica sa implanteze in multime increderea de care ei sa profite DUBLU: si pentru ca societatea merge mai bine solidar si pentru ca ei o pot trisa? Nu este adevarat ca regulile solidaritatii sint faste (daca sint respectate de cit mai multi) dar sint in acelasi timp si convenabile profitorilor? Nu a fost totdeauna imposibil de determinat daca elita care cere solidaritate si reguli respectate doreste binele colectiv sau cel mai bun cadru de care sa profite ? b Justitiarii. Nu au incercat altii- in toate felurile- sa determine luarea unui angajament general si sa impuna masuri pentru respectarea lui ?Confundind egalitatea in alegerea si respectarea valorilor si regulilor cu egalitarismul uniformizant? Confundind valoarea pragmatica a solidaritatii cu cea absoluta (credinta) si pierzind si mai mult in clipa in care au depasit aceasta confuzie, care reusea totusi sa convinga pe dinauntru o parte din prizonieri? Nu au fost morala, religia si civilizatia chemate sa sustina astfel de instincte si garantii ? Nu e limpede ca o societate in care increderea in ceilalti se prabuseste, se duce catre regula individualista si coboara tot mai tare? Nu s-a dovedit ca increderea interiorizata a credintei e superioara sistemelor de urmarire, dar e totusi fragila ca orice fenomen bazat pe o atitudine? Nu se dovedeste ca increderea institutionalizata, inarmata cu mijloace de urmarire, recompensa si pedepsire are si ea hibe si degenerescente fatale? Nu depinde totul in societate si de conditii dar si de atitudine, in spirala? Nu se prabuseste Romania din cauza neincrederii reciproce a romanilor co-prizonieri? c Indecisii. Nu ne duce irezolvabilitatea in stil a) si b) in zona atitudinilor indecise, in care totul e posibil si instabil? Cind fiecare adopta morala sa, fiecare crede altceva despre ce au adoptat ceilalti, fiecare trage alte concluzii despre politica proprie in functie de ce crede si vede la ceilalti- nu se ajunge la un plastic politic imprevizibil (pe termen lung)? Nu se vor gasi in fiecare societate tipi care predica solidaritatea si o respecta pentru ca cred ca o respecta si ceilalti, care o predica si o respecta neconditionat , care o predica dar triseaza? Nu sint alaturi de ei tipi care nu o predica si nu o respecta pentru ca se simt pacaliti sau nu cred in ea, sau care desi sint sceptici, o respecta pentru ca le e frica de represalii sau pentru ca vor sa fie cu constiinta impacata? Nu formeaza toti acestia un roi de procese individuale interdependente in care orice tendinta se poate propaga exponential ducind la un nou echilibru temporar? Istoria e plina de adevarurile contrarii ale celor ce s-au luptat pentru si impotriva unui anume sistem. Cei la putere sint convinsi ca sistemul pe care il apara nu trebuie contestat sau destabilizat- ori pentru ca vor binele societatii ori pentru ca il protejeaza pe al lor propriu (si cine mai poate distinge?) . In jocurile inegale, cei pe care regulile ii avantajeaza vor pleda pentru respectarea lor, ceilalti dimpotriva. Si echilibrul (intr-o democratie) depinde de cit de tare conving masa cei care domina politic. E un joc de manipulare fast-nefast. Cei dezavantajati sau pacaliti, sau avind impresia ca sint pacaliti, vor adopta politici individualiste fatis sau camuflat, sporind destramarea sistemului - pentru ca il vor mai bun ori pentru ca nu se pot catara in el (si cine mai poate distinge?). Unii vor propune si incerca schimbarea regulilor, in cadrul legal sau rasturnind acest cadru (daca el este prea restrictiv). Dar contestatarii nu sint singurele pericole pentru o societate, ea poate degenera dinspre profitori. Cind un echilibru social este defectuos , rasturnarea lui poate fi benefica, de unde relativitatea iremediabila a temei conservare-evolutie-revolutie. 4 Eu si politica Si atunci? Ce sa fac eu? Sa cred ca regulile sociale (politice) sint sau pot fi echitabile ? Sa cred ca oamenii ar putea percepe jocul in mod rezonant si ar putea sa joace corect in baza unui crez partajat. Sa lupt pentru asta? Sa fiu admirator al echilibrului occidental bazat partial pe consimtire, partial pe constringere, partial pe dresaj si manipulare, partial pe intelegerea valorii cooperarii sau dobindirea reflexelor cooperante, partial pe inertie si nivel de viata rezonabil, partial pe iluzie si inconstienta , partial pe instinct de specie tranfigurat social, partial pe explotarea tarilor sarace,partial pe dezamagirea produsa de esecul incercarilor revolutionare, partial pe perfectionarea aparatului de stat si restringerea libertatii individuale, partial pe absenta unei alternative, partial pe intimplare ? Sa urasc, sa admir, sa combat sau sa copii pe cei care triseaza? Pe cei care respecta? Pe cei care contesta? Pe cei care impun? Pe cei care cauta? Pe cei care vegheaza? Pe cei care rastoarna? Dar pe ce sa ma bazez pentru a da sentinte de legitimitate? Cum sa trec de ideea ca prietenia intr-un grup se naste o data cu adversitatea fata de dusmanii sau concurentii lui, ca dragostea poate fi un sinonim al egoismului partajat ? Paradoxul prizonierilor este redutabil si stupefiant . El ne obliga- o data in plus- sa ne gindim daca sintem (devenim, am fost) individualitati superficial asociate sau un musuroi organic. El ne releva indeterminarea si ambiguitatea conditiei nostre. Daca ne asezam in individualism, solidaritatea e maxim un raspuns , o plata pentru ca atitudinea convenabila a celorlalti sa nu inceteze. Dar daca nimic nu ne obliga la ea, daca ceilalti ne avantajeaza desi noi nu o facem, nu avem decit de cistigat trisind. Daca au si ei aceasta revelatie, ne vom duce la fund impreuna. Daca ne asezam intr-un asociationism asumat solid si colectiv , politicile individuale intra in echilibru si ne merge mai bine. Daca ne lasam insa numai pacaliti ca sintem in asociationism, se profita de noi copios. Daca nu ne lasam pacaliti si ne concentram pentru a pindi daca ceilalti respecta regulile- in loc sa ne linsitim intru ele- ne pierdem pacea si avem toate sansele ca vazind ce e de vazut sa ne pierdem si inocenta si sa renuntam la solidaritate. Daca in loc sa credem, sa negam sau sa tradam, incercam sa impunem asocierea, riscam sa ne confruntam cu frati de-ai nostri care o contesta pe drept. Un semn expresiv al absurditatii politicii este ca deseori cei care isi scot ochii in confruntari nu sint (cum ar trebui) profitorii si pacalitii ci reformatorii si conservatorii obsedati in fond de aceeasi dorinta , cautind solutii contradictorii, dar victime ale aceleiasi iluzii ... Ioan Rosca, 20 aprilie 2000" Atasez si o veche reactie a mea fata de un raspuns primit de la cineva la mesajul precedent : " Dincolo de perplexitate 1 La inceput oamenii au navigat fara busola unor credinte, concepte, ritualuri. Deciziile lor erau create adhoc, o perpetua emergenta haotica creatoare. Reverberatiile spre trecut care ne permit uneori sa intuim (banuim) ce insemna sa fii om in acest context anarhic ne ametesc. Ne simtim tulburati de primaritate, fascinati de vitalitatea ei si avem uneori nostalgia unei stari salbatice pe care am pierdut-o, domesticindu-ne privirea. 2 Au inceput sa se condenseze (coaguleze) anumite scheme (mituri, valori) care le-au permis oamenilor sa inainteze mai coerent, mai eficace, sa micsoreze tensiunea deciziilor arbitrare. Oamenii au secretat acest univers de repere, bucurindu-se de el, folosindu-l ca busola in neant. Au construit un spatiu de reprezentari partajate, care oglindea selectiv realitatea , modelind o imagine la care sa se raporteze . Imaginile individuale se puteau sincroniza la modelul colectiv, care a devenit realitatea conceptuala, substituind-o pe cea cosmica. Dar procesul producea un nou ocean, de reprezentari, si nevoia de repere reaparea. 3 Trebuiau idei polare, ierarhic superioare, organizatoare. Ca sa functioneze cit mai bine, aceste constructii relative trebuiau crezute energic, trebuiau absolutizate. Dincolo de eficacitate miturile de serviciu au inceput poate sa aspire la absolut si din exces, din inertie , din greseala? Sau pentru motive mai misterioase. In orice caz, transformarea conceptelor de lucru in credinte a plasat omul intr-o postura si mai coerenta. 4 Dar caracterul absolut al reperelor a inceput sa deranjeze mintea scrutatore , paradoxal tocmai pentru aceasta ca s-a lansat intr-o cautare absoluta. Luciditatea si finetea analizei scot in evidenta relativitatea si arbitrariul sistemelor de concepte. Acestea apar privirii distantate ca un desen de serviciu intr-o canava inventata. O confruntare dialectica se incinge intre constructorii si daramitorii de mit. Pina la un punct ea e constructiva caci contribuie la rafinarea modelelor. Scepticii dezarmeaza credinciosii de azi pentru a deveni credinciosii de mine, odihnindu-se in noua ipostaza a "adevarului". 5 Incet incet insa fragilitatea mitului iese in evidenta la un mod la fel de absolut ca credinta in el. In loc sa mai creada ca darimarile sint crize de parcurs, oamenii devin sceptici generalizati, nihilismul se instaleaza. Criza e grava. Dezolarea ca soliditatea e iluzorie e proportionala cu speranta investita in ea. Intuitiile sublimului se dovedesc euforii , exaltari, diversiuni. Increderea ca prin spatiul conceptelor avem in mina realitatea, si chiar esenta ei se prabuseste si o data cu ea si confortul senzatiei de implinire spirituala. 6 Omul e prins intr-o noua spira de cautare. Nu mai poate recula intr-o iluzie dezamorsata. Degeaba cauta disperat gustul din copilaria sau tineretea evolutiei sale. Inocenta e irecuperabila. Nu mai poate trai stenic primarul dinainte de concepte si nici recupera echilibrul dinaintea demitizarii lor. Nu mai are intoarcere. E PERPLEX. Stie ca se imbata cu cuvinte, deci se trezeste. Probabil si cei care fug de mituri si cei care fug dupa ele nu au multe sanse de iesire. Trebuie ALTCEVA. Eu nu stiu ce. Dar imi spun ca o privire lucida asupra situatiei e o premisa esentiala pentru a trece mai departe. O sinteza care sa recupereze ceea ce e magic in faptul de a trai pur si simplu, de a concepe, de a crede si de a darima. O religie noua a unui efemer iubit ca atare, poate o POETICA existentiala in locul unei credinte, stiinte sau filozofii. 7 Ideile pot fi folosite in sens practic, gustate ca rafinament intelectual, fara a mai avea ambitia de a acoperi realitatea. Nimic nu mi se pare mai periculos acum ca MORGA academica. Ea e diversiunea care impiedica emanciparea din perplexitate, o amina. Degeaba speri ca ne mai putem intoarce la credinta in sensul spirei care A TRECUT. Chiar si spira nihilista care a aruncat-o in spate, isi da duhul. Trebuie solutii post-perplexitate, daca vrei sa depasesti criza de care umanitatea nu mai poate scapa. Eu cred ca sint constructiv cautind solutii DINCOLO de perplexitate. 8 Cadrul expus mai sus ma face sa vad altfel ca tine aproape toate problemele la care meditam. Nu mai am reflexul de respect sau de antipatie fata de o TEZA pentru ca STIU ca ea nu poate fi decit relativ consistenta, minora fata de adincimea intrebarii. Aceasta e CREDINTA (revelatia) mea, prea importanta ca sa adopt conventiile la care ma indemni. Formulele pe care le sustii in socio-politica ca Valide, refuzul tau de a te pune in toate pozitiile ma deranjeaza. NIMIC nu poate fi Valid in sensul in care am impresia ca mai speri tu. Totul poate fi insa rezonabil, util, interesant, chiar frumos. Nuanta aceasta e importanta pentru mine. 9 Ma surprinde ca un mit ca acela al proprietatii sacrosante iti pare mai mult ca o idee de parcurs, oarecum rezonabila, poate fasta la un moment dat- dar prin nimic ADEVARATA. Daca vrei iti arat marunt cite absurditati ascunde o astfel de teza. Nu e nimic absolut si nici macar firsesc in pretentia cuiva de a-si conserva o prada luata de la natura. Animalele se prada reciproc daca nu au ce minca. Numai o conventie, o frica, o iubire il poate face pe altul sa nu incerce sa puna mina pe ce ai tu. Eu nu consider barbarii care au pradat mii de ani ca ILEGITIMI. Ne-am oraganizat altfel din fericire, printr-o conventie care e conditionata de anumite criterii, nu e valida in mod absolut. Crezind altfel acoperim manevrele cele mai obscure sub patura conceptului de proprietate. Vad in jurul meu un mecansim de prada functionind IN NUMELE proprietatii. 10 Doua situatii se impletesc perpetuu: oameni care se asociaza (colaboreaza) si oameni care profita. E aici un pardox esential intre interesul individului si al grupului. . Orice teorie care ESCAMOTEAZA acest paradox imi apare falsa, manipulatoare, propagandistica. Sa plecam de la adevar si sa cautam vre-un mecanism de echilibrare care nu se bazeaza pe o elucubratie. Utopiile devin realizabile daca sint impartasite, daca toti prizonierii se privesc ca frati, dar daca numai se simuleaza acordul victimelor, daca un grup profita copios de acest acord aparent, in forta sau prin siretilic, ma lipsesc de admiratiile de servici. Tu pari oripilata de explotarea prin forta si prea putin (pentru gustul meu) ingretosata de cea prin siretenie si pozitie avantajoasa. Ti-am scris nuantat pe aceasta tema, in eseul despre paradoxul prizonierilor, dar nu mi-ai raspuns la obiect. 11 Nu trebuie sa te ofuschezi ca un ins isi uita bunele maniere si-ti sare la git ci sa faci astfel incit sa nu aiba motiv (chef) sa o faca. Daca tu vrei sa ramii in MIRARE ca saracul pofteste sa ia locul bogatului si o si face daca are o ocazie, te priveste. Ai zbuciumul si drumul tau. Eu, nu vreau sa esueze in aceasta mirare, si in altele analoage, tenatativa mea de a gasi bucurie dincolo de perplexitate, mal dincolo de abisul produs de demitizare. Astept un raspuns la problemele de FOND , filozofice, despre care-ti scriu . Eu iti propun de la o vreme un sistem de abordare a lumii, prin care incerc sa ma salvez. Nu te mai obosi sa te razboiesti cu sentintele sau resentimentele mele minore. Ioan Rosca, aprilie 2000"