PASAJE DIN
CUVÂNTUL ROSTIT
DE VICTOR
FRUNZĂ, AUTORUL CÃRŢII
ISTORIA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA
LA CONFERINŢA
ALIANŢEI CIVICE,
LA 30 DE ANI
DE EXISTENŢĂ A LUCRĂRII
(REZUMAT: Vorbitorul a menţionat, între altele, felul în care cartea,
scrisă în spiritul adevărului şi apărută până astăzi în trei ediţii, respectiv
în 1984, în occident, în 1990 şi 1999, în România, este supusă din partea unor
forţe oculte, unei acţiuni de negare a existenţei ei. De asemenea, a cerut ca
în urma paginii din ziarul Ziua, din 13 mai a.c., privitoare la Vl. Tismăneanu,
Alianţa să solicite C.N.S.A.C. verificarea relaţiilor cu Securitatea a membrilor Comisiei prezidenţiale de
cercetare şi stabilire a crimelor
comunismului, suspectând pe un alt membru al comisiei de a fi fost, după
revo-luţie, instrumentul distrugerii, la indicaţia parti-dului comunist –
despre care în ultimul capitol al cărţii autorul ajunge la concluzia că a
reintrat în ilegalitate – a organizaţiei Alianţa Civică. Privitor la stabilirea
acestor crime, vorbitorul a menţionat două dintre ele, la una propunând, drept
soluţie, o schimbare Constituţională)
2 În 1990, deja întors acasă,
am acceptat o pro-punere a editurii
Humanitas de a reedita lucrarea. ISTORIA STALINISMULUI ÎN ROMÂNIA a apărut
aşadar în ţară, în iunie 1990. Tirajul mare, preţul accesibil al cărţilor din
acea perioadă, a făcut ca lucrarea să
fie cunoscută unui public larg, epui-zându-se practic în câteva zile. Cred că
mulţi au şi citit-o, nu doar au răsfoit-o.
Cartea, aşa cum fusese concepută în anii şaptezeci,
se încheia cu un apel la deblocarea istoriei, a scoate România din tragica
fundătură în care dictatura o împinsese. În 1989, deblocarea - la care apelasem
cu patetismul pe care mi-l impusese înţelegerea destinului de care avusese
parte poporul român – aşadar, deblocarea istoriei, indiferent ce nume i se
dă, în sfârşit, s-a petrecut. Mămăliga
explodase. Partidul comunist însă se salvase, deşi la suprafaţă se părea că
plutesc rămăşiţele epavei lui. Aceasta era încă o modalitate de inducere în
eroare a unei populaţii care nu se dumirise nici în al doisprezecelea ceas cât
de rafinate erau metodele acestei formaţii politice. Comunismul, ca utopie, cu
întregul lui lanţ de acte teroriste, se prăbuşise – fără drept de a mai reveni
pe acest pământ, cu certitudine, în mod ireversibil – în schimb, partidul care
a tradus utopia, în fapt s-a salvat. Şi nu numai el, ci şi braţul său înarmat,
Securitatea, vai, de tristă, dar nu ca amintire. Aşadar, trebuia redactat încă
un capitol. Astfel, am scris, iar în 1994, am
editat sub formă de broşură ultimul capitol al cărţii, intitulat: REVOLUŢIA ÎMPUŞCATĂ SAU P.C.R. 3 DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989.
Esenţa capitolului constă în două teze demonstrate
prin argumente logice, pe care viaţa politică le confirmă şi astăzi: prima,
intrarea P.C.R. în ilegalitate, a doua, renunţarea la monolitismul lui,
divizându-se în module, partide, precum şi organizaţii nonguvernamentale, chiar
şi civice, uneori cu ideologii aparent diferite sau chiar opuse, dar care în
diferite împrejurări neprevăzute se deconspiră.
Cu acest capitol final, istoria Pe-ce-reului
şi a comunismului în România este descrisă complet, de la 1921, până după
prăbuşirea lor, respectiv 1989-1990. O nouă, a treia ediţie a cărţii,
beneficiind şi de unele completări – dar nu în textul original, ci trimise la
subsol - am putut astfel produce în
anul 1999. Generaţia trezită la viaţă după 1990, are la dispoziţie această a
treia ediţie, apărută în condiţii grafice şi de rezistenţă la uzură, cu totul
superioare, concepută a înfrunta
deceniile. Din păcate, ediţia este aproape epuizată, la această oră fiind
dispo-nibile, cu exactitate de inventar contabil, doar 80 de exemplare.
Un martor
ocular al evenimentelor din 1979, publicistul şi profesorul Nestor Ignat, pe
atunci decan al Facultăţii de ziaristică, a descris în cadrul unui simpozion
tulburarea produsă la vârful clicii ceauşiste la vestea că am putut crea o
astfel de istorie, când institute întregi, cu doctori, ba şi academicieni, n-au
putut cârpi – fiind vorba de 4eludarea adevărului – o cât de cât verosimilă
poveste. (Vezi textul expus!). Cred că ediţia din 1990 a fost citită cu mare
atenţie înainte de toate de reprezentanţii comunismului românesc, aflaţi acum
într-o nouă ilegalitate, lectura producând o tulburare comparabilă cu aceea,
descrisă de Nestor Ignat. Urmările pot fi rezumate astfel: înlăturarea pe cât
posibil a autorului din viaţa politică şi intelectuală, marginalizarea totală,
calomnierea lui, cu imposibilitatea de a-mi găsi dreptatea (vezi fişa
calomniatoare a dicţionarului Vocaţie şi
Destin, autori Valeriu Anghel şi Alexandru Deşliu, Ed. Terra, Focşani,
2000); interdicţia de comentare a vreunei lucrări purtând semnătura noastră; cenzura prin tăcere;
eliminarea cărţii menţionate din sistemul de educaţie a viitorilor istorici şi
politologi; ignorarea totală a oricărei alte creaţii. Măsurile sunt dispuse
prin sistemul public, acolo unde se află şi oamenii plantaţi spre înfăptuirea
politicii partidului, şi care pot organiza cenzura şi complotul tăcerii.
Astfel, pot spune că în frunte se află asemenea domenii care sunt plătite din
taxe şi impozite publice, ba şi printr-o politică de jaf în colectarea
abonamentelor de televiziune, introdusă de P.S.D. şi menţinută şi de regimul
DA. Cenzura şi excluderea privind numele meu şi a cărţilor al căror autor sunt,
a proiectelor noastre, inclusiv privind opera celui mai important scriitor
politic din cultura română, Pamfil Şeicaru, de editarea căruia mă preocup, sunt
practic supuse interdicţiei, amintind de
politica de cadre a fostului partid comunist. Această politică este aplicată de TVR Cultural, TVR
Internaţional, 5 Radio România
Cultural. Astfel pericolul ca această lucrare indezirabilă să devină populară,
se înlătură odată cu minimizarea sau chiar interzicerea numelui autorului ei.
Puţine publicaţii, au înfierat în mod partinic, lucrarea. Una este gazeta Tricolorul, căreia nu-i neg calitatea de
a fi spus direct, pe faţă, ce hram poartă. Spre diferenţă, adversarii aceluiaşi
adevăr, din alte sfere politice, au apelat în acelaşi scop la mijloace mai
subtile, afirmând fără jenă că pur şi simplu o istorie a comunismului românesc
nu există. Şi în cazul lor se aplică aceeaşi unitate de măsură: ori nu ştiu, într-adevăr, iar ignoranţa politică îi
descalifică, ori ştiu şi se prefac,
ipocrizia plasându-i în zona imoralităţii,
de asemenea descalificantă. După ce s-a curăţat astfel terenul de acest
neavenit, acum, în sfârşit, se poate minţi în voie. Faptul în sine deconspiră
modelul, iar modelul – vreţi dumnea-voastră, nu vreţi – este însuşi partidul
comunist, pentru că el ca nimeni altul se pricepea să falsifice istoria. Astfel
s-a putut auzi la un post de televiziune şi s-a putut citi în ziarul anexă Jurnalul naţional că întrucât nu există
o istorie a comunismului se va scrie acum în sfârşit, una, de către o echipă
compusă dintr-o doamnă istoric, care de altfel – după declaraţia domniei sale -
s-a dumirit pe cartea noastră pentru prima dată asupra unor adevăruri, până
atunci presupun fiind doar o silitoare propagandistă la învăţământul pe-ce-re.
Lucrarea anunţată cu surle şi trâmbiţe deocamdată 6nici nu există, dar despre
ea se ştie de pe acum că va fi... apolitică şi mai ales cea dintâi pe această
temă! Tot aşa, aflăm că la o dezbatere de la GDS, oameni respectabili – să fiu
iertat, nu erau de la PRM – băteau apa în piuă cu laudele aduse unei viitoare
istorii a comunismului românesc a cărei calitate era că va fi... prima. Din
auzite, am aflat că unul dintre cei prezenţi şi-a luat inima în dinţi şi cu o
oarecare timiditate a spus: „Păi, o asemenea istorie există!“ Şi a numit cartea
şi numele autorului. Reacţia a fost o tăcere
jenantă, al cărei sens era că se încălcase o linie, linia partidului. S-ar putea înţelege că sunt un
indezirabil, un nominae odiosa.
Pe lângă necunoaşterea menţionată mai îna-inte, din
lipsă de informare, incultură politică sau pur şi simplu din situarea pe o altă
poziţie privind faptele descrise în această carte, avem şi reacţia oamenilor de
stat la acest fenomen, care nu poate fi nicidecum neglijată. Ajungem astfel la
problema zilei: aceea a crimelor comunismului, pentru care dl. preşedinte Traian Băsescu a înfiinţat o
comisie. Este un adevăr după care un fost comandant de vas, ulterior un şef de
agenţie de comerţ exterior are voie să se facă a nu fi trăit ororile regimului
comunist sau chiar într-adevăr să nu le cunoască, dar când acesta ajunge
preşedinte de ţară, nu are absolut nici o scuză să spună că a lipsit de la
lecţia cu pricina. Ştiind acest lucru, domnul preşedinte, fapt lăudabil, probabil că a încredinţat misiunea
cu pricina unor consilieri, care se presupune că au citit ei în locul lui
cărţile esenţiale ale temei. Dar se7 vede treaba că nici ei nu cunosc subiectul
şi de aceea, poate din sinceră ignoranţă sau sub influenţe obscure, nici nu vor
să audă, şi numesc membrii unei comsii de cercetarea crimelor comunismului,
după criterii absolut dadaiste (termen numind de data aceasta alianţa DA şi iar
DA). Faptul că membrii acestei comisii nu sunt plătiţi din economiile personale
ale domnului preşedinte, situaţie în care putea să numească în comisie pe cine
poftea, dar acela că onorarea lor se
face din bani publici, presupune o responsabilitate publică. Este de domeniul
misterului că ancheta publicată de
ziarul Ziua, în numărul său din 13
mai 2006, paginile 1 şi 3, sub titlul Agentul
Volodea, cu dovezi fulminante privind legătura preşedintelui numit al
acestei comsii, dl. Volodea Tismăneanu, cu Securi-tatea, a rămas fără efect. Din
comisie, pe lângă persoane absolut onorabile, mai fac parte şi domni fără nici
o legătură cu tema dată, între care unul, asupra căruia personal am serioase
motive a-l bănui că a fost
persoana-cheie într-o ofensivă nedeclarată dar cu efecte vizibile, într-o
acţiune foarte bine calculată şi trebuie să recunoaştem, reuşită cu brio, în distrugerea Alianţei Civice. Cum partidul ştie să-şi răsplătească oamenii care-i aduc servicii şi domnul membru
în comisia de aflarea crimelor regimului comunist, este răsplătit cu funcţii şi
onoruri gras plătite din fieful partidului. Faptul
îmi aminteşte de răsplata regească de care s-au bucurat înainte şi după
1948 social-democraţii din jurul lui 8 C. Titel-Petrescu, al căror merit a
constat în aducerea P.S.D.-lui în jugul pregătit de P.C.R. şi în aruncarea
conducătorilor consecvenţi crezului social-democrat, în închisori.
Pentru că trecutul şi dosarele unor domni din comsia
pentru cercetarea crimelor comunismului
sunt susceptibile de clarificări, cu toate scuzele adresate oamenilor
curaţi, dintre care pe unul îl pot numi chiar prieten, inclusiv celor mai
tineri din această comisie, rog conducerea Alianţei Civice să solicite în nume
propriu şi neîntârziat, din partea C.N.S.A.S.-ului, verificarea urgentă a
dosarelor şi publicarea rezultatelor. Fiind vorba nu doar de un răspuns că
membrii acestei comisii nu au fost agenţi ai Securităţii, ci şi de unul clar,
din care să reiasă că prin ceea ce au dat la iveală în scrisul lor propriu sau
au determinat pe alţii să scrie, chiar şi în lucrări care nu erau destinate
tiparului, nu au susţinut regimul de
dictatură totalitar. Pentru obţinerea răspunsului la această din urmă doleanţă, rog conducerea Alianţei Civice să
se adre-seze tinerilor din organizaţia Miliţia Morală, spre efectuarea unei
cercetări responsabile, urmată de publicarea rezultatelor.
*
Lucrarea căreia A.C. –
fapt pentru care îi datorez cea mai caldă recunoştinţă – i-a consacrat această
adunare, la trei decenii de existenţă, este
o istorie a crimelor comunismului. Nu trebuie decât să iei cartea în mână şi să o citeşti pentru a realiza
acest adevăr. Sunt foarte curios să aflu în ce măsură grila pe care o
reprezintă cartea în sine, de care9 onorata comisie are tot dreptul să se facă,
la fel ca şi alţi specialişti, că nu există, şi astfel că totul a fost
descoperit de ea, pentru prima dată, va corespunde enumerării crimelor pe care
le va constata acestă comisie prezidenţială. Deocam-dată, deşi am fost tentat
să o fac şi aici, socot că nu este menirea mea a enumera ceea ce deja există şi
am făcut încă acum treizeci de ani.
Deocamdată mă silesc a mă
preface că nu cunosc capcanele care le
vor apărea în cale şi pe care nu le vor putea
depăşi fără să apeleze la tertipuri, machiavelisme, spre a menaja pe
benefi-ciarii împărţirii hainelor celui răstignit – răstignitul fiind de
această dată poporul român, iar ei, beneficiarii, fiind activi, în opoziţie sau
la cârmă şi pe care în virtutea onorariilor
primite, vor trebui să-i menajeze. Sau dimpotrivă, vor alege calea pe
care am păşit şi noi, de a spune adevărul aşa cum este el, având ca unică şansă
de a se pune rău cu comuniştii de la putere sau din afara ei, care aşteaptă să
treacă şi această pilulă pe care nu credem că o vor înghiţi, ci o vor scuipa cu
scârbă.
*
Menţionez în final două
puncte din aproximativ 20, conţinând întrebări urmând a fi puse de cititorul
care ar întocmi un raport pe baza lucrării Istoria Comunismului în România:
1) De ce trebuiesc luate în
calcul numai cimele înfăptuite de partidul comunist, doar în ultimii 45 de ani?
De ce nu crimele de la începutul 10existenţei Pe-ce-de-re-ului? Pe locul 1
într-o asemenea enumerare trebuie să stea
crima de trădare de neam şi de ţară. Partidul a militat necontenit între
1921 şi 1964, în pofida unei rezistenţei individuale sau de grup din sânul
poporului român, susţinând teza sovietică a încorporării Basarabiei şi a
nordului Bucovinei la Uniunea Sovietică, iar după această dată, acceptând
raptul şi faptul împlinit. Unui avocat
al apărării într-un proces de trădare naţională
îi va fi foarte greu să pledeze, întrucât nu există măcar o filă din care să
reiasă că reprezentanţii comu-nismului românesc s-au împotrivit imperialismului
sovietic, apărând integritatea naţională, ci dim-potrivă totul arătând că s-au
vândut intereselor străine de neam şi de Dumnezeu.
2) La
acest punct este vorba despre orânduirea de stat. S-au restituit monarhului
castele şi tere-nuri. Pentru a şterge urmele unei crime. Dar nu s-a restituit şi
nu se restituie poporului român în totalitatea lui, ceva mult mai important
decât toate imobilele şi pădurile la un loc: instituţia de bază a ţării, care i-a fost răpită
printr-un act banditesc, cu pistoalele pe masă: monarhia. Lovitura de stat de
la 30 decembrie 1947 este crima cea mai odioasă din lungul şir al celor comise
de partidul şi regimul comunist între anii 1921-1989 şi ea a fost sistematic
acoperită şi cosmetizată în ultimii 16 ani.
Regele şi familia regală pe de o parte, poporul român, pe de alta,
reprezintă acel tot care trebuie să
beneficieze împreună de justiţie. Aceasta înseamnă
a se declara în mod răspicat că actul 11 de la 30 decembrie 1947 a avut un caracter ban-ditesc (cum am făcut-o
noi în 1974, mărturie stă manuscrisul, în ed. a 3-a vezi pag. 273), o crimă
odioasă, înfăptuită la ordinul unui stat străin, ocupant, a cărei unică
modalitate de îndreptare este de natură constituţională. Altminteri, înseamnă a
accepta pentru vecie umbra pistolului stalinist dominând istoria noastră, cu care
s-a înfăptuit schimbarea ordinii de
stat a României, aşa cum într-o luptă
de decenii au realizat-o cei mai străluciţi fii ai poporului român şi oameni
politici, în secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX. Mai înseamnă şi a accepta în mod fatalist
pleiada de şmecheri pe funcţia supremă în stat, înlocuitori ai adevăratului şef
al statului român care este M.S. regele Mihai I, şi care, ca un reproş al
divinităţii pentru felul în care ne lăsăm manipulaţi şi să ni se spele
creierele, se află în sănătate şi
deplină putere, veteran învingător al tuturor mizeriilor istoriei noastre, la
numai câteva sute de metri de acest loc.
Am oferit doar două exemple din crimele comunismului, după cartea noastră. La 22 decembrie
1989, cum îmi realizasem toate idealurile, cum spunea un poet, am zis,
că din acea zi, pentru mine, tema comunismului românesc este revolută şi că mă
voi ocupa de altceva. Dar lumea, evenimentele nu mă lasă.
Am credinţa că pe această temă ne vom mai
întâlni!
7 iunie 2006