Problemele democraţiei (inclusiv celei directe)

Noi, cei care criticăm tirania... directă şi pe cea mascată în democraţie "reprezentativă", riscăm rătăciri, slăbiciuni, falsificări şi sterilitate, dacă nu cercetăm cu atenţie deficienţele, contradicţiile, limitele, punctele slabe - ale ideii de democraţie (directă). Ne vom înfunda în ceea ce încercăm să băgăm sub preş, risipindu-ne energia şi buna credinţă într-o a nu ştiu cîta himeră. Mai bine înfruntăm problemele profunde cu care se confruntă aspiraţiile noastre pentru o lume mai dreaptă (frumoasă, bună) decît să eludăm nişte întrebări la care cei ce vin după noi vor putea găsi tratări adecvate, doar dacă vor fi preveniţi. Aşa că voi mărturisi frust ce mă frămîntă, fără a intra in detalii, doar ca să semnalez nişte piste majore de investigaţie.

1. Ineficacitatea votării excesive

Primul reproş care s-a făcut şi se poate face ideii ca (toţi) cetăţenii să participe (continuu) la stabilirea regulilor şi/sau acţiunilor în cetate este că această consultare masivă nu se poate face practic, datorită cheltuielilor implicate. Nevoile decizionale generate de complexitatea vieţii comunităţilor mari şi moderne ar conduce - în formula democraţiei directe - la un consum excesiv de energie socială. Ceea ce justifică delegarea (mandatarea, reprezentarea)- ca formă realistă de compromis.

Faptul că această justificare e folosită metodic întru deturnarea democraţiei (prin falsa reprezentare)... nu înseamnă că ar fi invalidă. Manevra de acoperire a uzurpării puterii în numele "poporului" nu ar reuşi atît de bine, dacă obstacolul pragmatic în calea adevăratei democraţii nu ar fi redutabil. El trebuie re-atacat continuu, ţinînd cont de schimbări de context favorabile, cum ar fi uşurarea coordonării civice pe care o poate mijloci revoluţia tele-informatică. Este elocvent faptul că dezvoltarea Internetului (şi apariţia unor instrumente ca platformele de tip "liquid feedback") nu a produs încă mutaţiile de rigoare în gestiunea democraţiei, deşi eficacitatea instrumentelor care ar putea susţine votul în masă s-a amplificat exploziv. Noi dificultăţi (securitatea şi secretul votului, etc.) sînt invocate pentru a menţine populaţia captivă în stat departe de deciziile privind viaţa ei. Şi pe măsură ce scara de agregare socială urcă (federaţii, mondializare) şi problema pragmatică a deciziei colective se amplifică, simulacrele democratice se reduc spre nimic.

Piedica ineficacităţii nu dispare complet prin instalarea sinapticii informaţionale. Chiar dacă fiecare ar vota uşor, de acasă, pe orice problemă administrativă sau legislativă, tot s-ar consuma prea multă energie civică, într-o ţară în care toată populaţia este în continuă sesiune parlamentară /şedinţă de mega-executiv. Iar cînd admiţi adjuvante, cum ar fi mandatele limitate date celor în care cineva are încredere (o vreme) se redeschide calea intermedierii, cu toate viciile ei potenţiale. Putînd însă fi luate măsuri ca impunerea contractelor de mandat (electorale) şi pedepsirea celor care le încalcă.

Trebuind poate să admiţi, în final, o soluţie de compromis între democraţia directă şi cea mediată, în care miza devine raportul benefic dintre ele.

2. Lipsa masivă de pertinenţă

O altă obiecţie redutabilă (justă pe fond, chiar dacă e invocată dolosiv de uzurpatori) este aceea că cetăţeanul obişnuit nu se pricepe la multe dintre subiectele supuse deciziei colective. De ce ar fi fast pentru cetate ca, pe fiecare subiect , decizia să nu fie luată de cei care îl înţeleg mai bine, ci de o masă care îşi dă cu părerea la întîmplare? Obiecţiile contra elitismului sînt şi ele solide: pînă acum nu s-a dovedit (de loc) că "elitele" conduc cetatea optim, în interesul majorităţii, pe care l-ar înţelege şi servi cel mai bine. Dimpotrivă, istoria ne arată, mai curînd, că aceia care se iţesc la putere în numele expertizei lor în binele public, slujesc grupuri de interese care acaparează cetatea (dinăuntru sau dinafară) în dauna majorităţii, exploatate sistemic- în numele fiziologiei colective. Reprezentanţii trădează, ca orice intermediari nesupravegheabili. Dar asta nu înseamnă că îndoiala folosită ca pretext pentru mandatarea capturantă nu e legitimă: de ce ar fi fast votul celui care nu se pricepe şi nu e implicat de decizie?

De aici derivă măsuri de diminuare a efectului nociv al "amatorismului"/"indolenţei", cea mai importantă fiind educarea/informarea adecvată a cetăţenilor, fără de care democraţia degenerează într-o farsă costisitoare. Şi are mai mult sens să ajuţi pe oricine doreşte să devină pertinent pe un subiect concret decît să îl ţii la curent cu intenţiile/calităţile potenţiale... pe orice temă, ale unui candidat învelit imparabil în ceaţă. Dar rezervele faţă de votul orbesc rămîn - încît e greu de înţeles cum pot unii pro-democraţi să propună votul obligatoriu, adică să forţeze umplerea arbitrară a urnelor şi golirea democraţiei de sens! Cînd ei ar trebui- dimpotrivă- să promoveze reţinerea civică: abţinerea voluntară de la a vota lucruri care nu te privesc şi/sau la care nu te pricepi.

Problema nu pare a avea o soluţie completă, dar o dată înţeleasă, pot fi căutate formule de compromis superior. Cum ar fi aceea de a aloca fiecărui cetaţean un număr limitat de jetoane de vot anual, astfel încît, analizînd programul deciziilor colective ale viitorului an, să-şi poată folosi jetoanele personale pentru acele hotărîri la care se simte interesat şi legitim. Participarea auto-selectivă ar respecta persoana şi societatea (uşurînd şi problema cheltuielilor -semnalată la punctul precedent).

3. Încălcarea nejustificată a libertăţii

Daca ne gîndim DE CE vrem democraţie mai multă, descoperim şi probleme adînci de factură morală. Ce se cîştigă dacă se trece de la un sistem în care decid cei ce deţin puterea (să spunem 5%), direct sau indirect (prin cumpărarea reprezentanţilor), la unul cu adevărat democratic- cum ar fi cel spre care aspiră democraţia directă? Progresul statistic e că probabilitatea medie ca voinţa cuiva să fie respectată trece de la 5% la peste 50%... O hotărîre luată cu 60% din voturi înseamnă un procent mediu de respectare a voinţei individuale, pe respectivul punct, de 60%. Dictatura sau democratura ating rar (a se analiza istoria- statistic) un astfel de coeficient de respectare a opţiunilor reale. Chiar un "reprezentant" ne-cumpărat de cei de sus, care se pronunţă pe o sumedenie de probleme, are şanse mai mici să exprime voinţa cuiva decît atunci cînd persoana respectivă se exprimă direct pe tema supusă la vot. Şi cînd se votează direct pe probleme , e puţin probabil să te numeri tot timpul de partea perdantă.

Aşadar, aspiraţia democratică denotă căutarea unui nivel mediu maxim de libertate/demnitate, la scara unei societăţi sudate. Dar dacă libertatea medie maximă e valoarea ţintă, atunci trebuie să fim atenţi şi la derapajul democraţiei spre o tiranie a majorităţii. Pentru un minoritar, impunerea voinţei învingătoare e tot siluire, chiar dacă e justificată democratic. Dacă membrii unei comunităţi omogene incluse în alta mai mare sînt siliţi continuu să traiască altfel decît ar dori, ei ar trebui să formeze un spaţiu de decizie separat. Dacă un individ se vede împins continuu în direcţia contrară aspiraţiilor şi intereselor sale, el ar trebui să poată părăsi comunitatea cu care nu rezonează, căutîndu-şi prin lume un spaţiu comunitar adecvat. Să nu uităm că democraţia e un mijloc, nu un scop. Ce am realizat dacă mediocritatea majoritară îşi impune valorile celor meritoşi? Emfaza pusă pe constatarea că "libertatea fiecăruia se opreşte acolo unde este încălcată a altora", nu trebuie să ascundă faptul că limitarea reciprocă a libertăţii este un neajuns, care trebuie micşorat- atît cît se poate. Normele reduc libertatea şi de aceea, la ele trebuie recurs cît mai puţin, nu cît mai mult, aşa cum predică propaganda puterii care consolidează lagărul modern. Atunci cînd stabilirea unei reguli colective se impune sau se justifică (de la interdicţia crimei pînă la protocolul trecerii străzii la semafor), reducerea libertăţii e un tribut plătit asigurării unor condiţii bune de convieţuire. E firesc ca un joc asumat să se bazeze pe reguli. Dar atenţie la forţarea cuiva să intre într-un joc. Să reduci libertatea indivizilor obligîndu-i, de pildă, să poarte barbă sau să se radă, să îşi cumpere anumite obiecte, să adopte anumite credinţe, să iubească ca şi alţii - doar pentru că majoritatea vrea astfel?

Democraţia directă fiind libertară, trebuie să evite îngrădirea nejustificată a libertăţii (şi implicit încălcarea demnităţii) prin normare excesivă (reţinerea tematică) sau (reţinere geografică) să micşoreze suprafeţele pe care se aplică normele /se iau decizii colective (dacă nu e neapărat necesar un plebiscit unitar pentru o reuniune de două comunităţi, se pot respecta mai multe voinţe umane, recurgînd la două consultări separate).

4. Dificultatea asigurării coerenţei

Din păcate, dificultăţilor semnalate mai sus, li se adaugă încă una, la care parcă e şi mai greu de găsit paleative. Dacă fiecare problemă X supusă unui referendum ar fi independentă de celelalte norme care compun eşafodajul deja negociat, am putea spera că votul faţă de subiectul X să fie pertinent (după aplicarea măsurilor de informare şi incitativelor de reţinere- vezi mai sus). Dar , din păcate, complexitatea organizării sociale la scară mare (marele duşman discret al Binelului) face ca o astfel de speranţă să nu aibă temei. Fiecare decizie colectivă ar trebui luată astfel încît să se integreze armonios în sistemul normelor existente şi să optimizeze sistemul global al intereselor colectivităţii. Cine are capacitatea unei astfel de analize, cu ocazia fiecărui vot?

Noi dificultăţi de principiu îşi scot colţii: mai este decizia pe subiectul X cu adevărat liberă, dacă se impune coerenţa ansamblului de reguli, sau ea e aproape deductibilă, lăsînd o plajă foarte restrînsă de alegere? Poate fi schimbată politica externă la 180 de grade, atunci cînd adepţii unei alianţe trec de la 49% la 51%? Poate fi modificată continuu politica internă, pentru a reflecta variaţiile unei preferinţe majoritare? Sau trebuie acceptată o inerţie stabilizatoare, o granulaţie rară a reorientărilor- între care voinţa majoritară... nu e de fapt respectată? Nu votăm subiectul punctual X(t) ci "adăugarea lui X la sistemul precedent de reguli, pentru perioada dintre t1 şi t2"- ceea ce complică lucrurile dincolo de pragul pertinenţei populare prezumabile. Aici se află justificarea roiului de jurişti care sprijină parlamentarii şi care de fapt, în numele coerenţei, determină legea mai tare ca aleşii (şi ca alegătorii, tot mai neputincioşi). Nevoia de coerenţă şi continuitate pune cîrma ţării în mîinile unor "tehnicieni" fără mandat, adică coboară şi sub pragul "reprezentativităţii"... Năluca democraţiei reale (directe) îndepărtîndu-se.

Mercenarii juridici fac eforturi teoretice pentru ca publicul să nu sesizeze adevărata natură a mecanismelor de decizie care reglează viaţa "cetăţii". Iar cetăţeanul, care a pierdut în realitate orice fărîmă de putere, preferă să nu-şi înţeleagă condiţia, pentru a se crede luat în seamă. Pe cine îl frămîntă faptul că o Constituţie, pe care se ridică apoi intimidant turnul Babel al legilor, e validată plebiscitar la pachet, pentru că nu poate fi votată de popor pe puncte? În termeni informatici, nivelul de alegere accesibil populaţiei e de un singur bit....

Cred că aceia care poftesc democraţie directă, sătui de spectacolul odios al pseudo-reprezentării, simţind revoltă faţă de tiranie şi dor de demnitate, trebuie să înfrunte creativ problemele amintite mai sus.

Ioan Rosca, 11 aprilie 2015