Criza sensurilor

 

Comentarii faţă de pledoaria domnului Ilie Bădescu

 

http://www.art-emis.ro/analize/2944-epoca-necredintei.html
http://www.revistaclipa.com/10222/2015/03/cronica-civilizatiei/era-necredin%C8%9Bei-%E2%80%9Escrisori-din-continentul-paranoia%E2%80%9D

http://www.ziaristionline.ro/2015/05/28/prof-univ-dr-ilie-badescu-era-necredintei-scrisori-din-continentul-paranoia/

Nu mă īndoiesc că domnul Bădescu ştie bine că problema filozofică/metafizică a Sensului e complicată de problema cognitivă şi semiotică a modului īn care se fabrică sensuri īn spaţiul conştiinţei, prin īmpletirea conceptelor cu instrumentul limbajului, sub presiunea adecvării continue la o realitate schimbătoare. Dimensiunea gnoseologică a īntrebării de sens interferează cu cea ontologică, īntr-un mod pe care eu īl tratez fenomenologic.

Ne īntrebăm cu toţii - mai mult sau mai puţin acut - ce sens are lumea, cosmosul, materia, spaţiul, timpul, entitatea, relaţia, viaţa, omul, civilizaţia, spiritul, credinţa, raţiunea, morala?  Corelat, ar trebui să ne īntrebăm - mai mult sau mai puţin acut - ce sens are sensul, cuvīntul, limbajul, conştiinţa? Asta pentru a răspunde şi provocării lui Wittgenstein, nu numai lui Nietzsche. Căci poziţiilor nihiliste sau ateiste (ale absurdului, vidului, non-transcedenţei) li se adaugă cele sceptice sau relativiste privind ambiguitatea şi inconsistenţa limbajului. Nu  e -de loc-  acelaşi lucru să crezi că nu există un sens transcendent, nimic dincolo de perceptibil, să crezi că transcendentul nu e cognoscibil sau să crezi că nu avem cum cuceri bolta lumii prin concepte, deci că problema nu poate fi pusă de tot.

Prima mea observaţie e că textul domnul Bădescu, neglijīnd problemele metabolismului cognitiv şi fiziologiei comunicaţionale, adică a proceselor de fabricare a sensurilor, lasă loc confuziei, īn spatele căreia se poate specula īn varii direcţii, sau chiar elucubra ne-verificabil.

 

Potenţialul speculativ creat prin ambiguitatea semnalată anterior este exploatat de domnul Bădescu īn direcţia propagandei miezoase pentru o civilizaţie europeană bazată pe religia creştină. Raţionamentul e clasic: fără Dumnezeu omul pierde sursele īnfloririi sensurilor īn grădina conştiinţei sale; lipsit de temelie- cosmosul spiritual se ofileşte; lipsit de energia credinţei- suflul existenţial se stinge; lipsit de speranţa  religioasă - omul se īntuneca, des- īncīntarea aruncīndu-l īn vid, pe care īl trăieşte paranoic.

Sīnt de acord cu aceste observaţii, dar nu şi cu faptul că ele ar compune o demonstraţie validă a necesităţii revenirii la religia trecutului. Omul civilizat/spiritualizat are nevoie de sensuri, de cauze, de scopuri, de temeiuri, de ţeluri, de criterii, de īnţelesuri, de preferinţe, de valori; legate īntr-un sistem coerent, inteligibil. Căutīnd sursele fiecărui lucru, el ajunge inductiv la īntrebarea critică despre rostul  ultim, care-l aruncă īntr-o intensă perplexitate (ce sporeşte o dată cu conştientizarea proceselor de fabricare a conceptelor).

Cum poate scăpa din această capcană, cel care, o dată emancipat de nivelele inferioare ale peşterii din mitul lui Platon, īşi pune problema  dacă soarele la care a ajuns după cīteva salturi pe scara aparenţelor nu are şi el un supra-strat germinator, dacă nu e şi el o umbră a altceva, īncă nebănuit? Sau care percepe posibilitatea ca acest lanţ de semnificări să fie fără sfīrşit, condamnīnd căutarea adevărului ultim la o hăituire rafinată de tip fata morgana (aşa cum, cu elegantă cruzime, susţine Lucian Blaga)... Ideea recursivităţii infinite a proceselor de fabricare a sensurilor poate condamna la nelinişte, sfīrtecare, nefericire... tocmai pe aceia care se străduie mai arzător īntru meta-adevăr. Avem īntr-adevăr nevoie de meta-strategii eficace pentru a depăşi acest impas profund, īn care căutarea umană  se chinuie tot mai penibil, sufocată īn complexitate, covīrşită labirintic de reziduurile vechilor căutări. Dar să fie calea propusă de domnul Bădescu, īntoarcerea la candoarea dinaintea conştientizării crizei metafizice- singura ieşire?

 

Eu sper că nu.

Căci - pe de o parte, nu cred că o īntoarcere de acest gen mai este posibilă. Omul modern nu-şi poate consolida conştiinţa pe aceleaşi temelii cu străbunii săi, pentru că nu mai are aceleaşi materiale de construcţie la dispoziţie, nici aceleaşi preferinţe metodologice, nici aceeaşi libertate a naivităţii. Ar putea īncerca o convertire a energiilor spirituale īn forme noi, ceea ce poate īnsemna şi ridicarea unei noi religii, unei mistici adecvate stadiului actual al fiziologiei sale intelectuale. De ce ar fi Dumnezeul  din Biblie singurul mod de a bara căderea spre vid?

Pe de altă parte-nu cred nici că o astfel de īntoarcere este de dorit.  Dacă admiri troficitatea spiritului creator de sensuri  nu ai de ce pleda pentru oprirea proceselor de creaţie a metafizicii.  Omul fertil ar trebui să atace cu poftă cele mai delicate/dificile probleme, să īşi asume ca pe o plăcere cultivatoare provocarea de a reīntemeia continuu spaţiul sensurilor sale. Să se joace onest cu plămădirea de forme. 

Īn fine, eu nu cred că poziţia religioasă conservatoare este un legitim răspuns la problema nevoii de echilibru īntre vitalitate şi luciditate. Căci justificarea credinţei prin hăul creat de lipsa ei, propusă şi de domnul Bădescu, nu trece testul realităţii. E plină lumea de oameni fără Dumnezeu- care nu sīnt nici nefericiţi, nici stupizi, ci şi-au găsit un alt echilibru spiritual- acceptīnd un cosmos fără meta-sens sau cu sens ascuns acceptat. Iar dintre credincioşi, prea mulţi cred că toate celelalte religii sīnt īnşelări şi prea puţini admit că există şi o probabilitate ca să se īnşele, asumīndu-şi pariul lui Pascal cu smerenia incertitudinii.

 

O altă categorie e īntr-adevăr a celor pe care frămīntarea metafizică neīmplinită īi duce la alienare, nefericire, suferinţă.  Dar este durerea produsă de problemă o dovadă a existenţei soluţiei? E de ajuns să-ţi spui că necunoscutul de dincolo de linia la care ai ajuns se numeşte Dumnezeu (şi te determină şi sprijină)... ca să rezolvi tot? Să proclami că ai scăpat de neştiinţă, că ştii ce nu poţi şti, ce nu ştii nici măcar dacă se poate şti? De la Dumnezeu- ca medicaţie a setei de sens prin placebo, la Dumnezeu ca răspuns la o īntrebare fără fund şi poate fără sens- e o cale critică. Să declarăm şi chiar simţim că "am găsit", pentru că nu mai suportăm īnfrīngerea, deruta şi neliniştea e posibil, căci ţine de conştiinţă, de psihologie. Dacă īnsă nu renunţăm la ambiţia/pofta filozofică, trebuie să ne resemnăm la incursiuni limitate īn realitate. Dacă avem nevoie de certitudine, de amăgire, de autosugestie, de iluzie, de simulare, de minciună ca să putem continua suportabil, nu e mare lucru de pierdut.    

 

Eu mai pot doar spera că vor veni şi cei care să găsească un răspuns adecvat, corect şi benefic la problema gestiunii perplexităţii produse de conştientizarea proceselor de fabricare a sensurilor.

 

Ioan Roşca, 30 mai 2015