Criza
sensurilor
Comentarii
faţă de pledoaria domnului Ilie Bădescu
http://www.art-emis.ro/analize/2944-epoca-necredintei.html
http://www.revistaclipa.com/10222/2015/03/cronica-civilizatiei/era-necredin%C8%9Bei-%E2%80%9Escrisori-din-continentul-paranoia%E2%80%9D
http://www.ziaristionline.ro/2015/05/28/prof-univ-dr-ilie-badescu-era-necredintei-scrisori-din-continentul-paranoia/
Nu mă īndoiesc că domnul Bădescu ştie bine că problema
filozofică/metafizică a Sensului e complicată de problema
cognitivă şi semiotică a modului īn care se fabrică sensuri
īn spaţiul conştiinţei, prin īmpletirea conceptelor cu
instrumentul limbajului, sub presiunea adecvării continue la o realitate
schimbătoare. Dimensiunea gnoseologică a īntrebării de sens
interferează cu cea ontologică, īntr-un mod pe care eu īl tratez
fenomenologic.
Ne īntrebăm cu toţii - mai mult sau mai
puţin acut - ce sens are lumea, cosmosul, materia, spaţiul, timpul,
entitatea, relaţia, viaţa, omul, civilizaţia, spiritul,
credinţa, raţiunea, morala?
Corelat, ar trebui să ne īntrebăm - mai mult sau mai
puţin acut - ce sens are sensul, cuvīntul,
limbajul, conştiinţa? Asta pentru a răspunde şi
provocării lui Wittgenstein, nu numai lui Nietzsche. Căci poziţiilor nihiliste sau ateiste
(ale absurdului, vidului, non-transcedenţei) li
se adaugă cele sceptice sau relativiste privind ambiguitatea şi
inconsistenţa limbajului. Nu e -de loc- acelaşi lucru să crezi că nu
există un sens transcendent, nimic dincolo de perceptibil, să crezi
că transcendentul nu e cognoscibil sau să crezi că nu avem cum
cuceri bolta lumii prin concepte, deci că problema nu poate fi pusă
de tot.
Prima mea observaţie e că textul domnul Bădescu, neglijīnd
problemele metabolismului cognitiv şi fiziologiei comunicaţionale,
adică a proceselor de fabricare a sensurilor, lasă loc confuziei, īn
spatele căreia se poate specula īn varii direcţii, sau chiar elucubra ne-verificabil.
Potenţialul speculativ creat prin
ambiguitatea semnalată anterior este exploatat de domnul Bădescu īn direcţia propagandei miezoase pentru o
civilizaţie europeană bazată pe religia creştină. Raţionamentul
e clasic: fără Dumnezeu omul pierde sursele īnfloririi sensurilor īn
grădina conştiinţei sale; lipsit de temelie-
cosmosul spiritual se ofileşte; lipsit de energia credinţei-
suflul existenţial se stinge; lipsit de speranţa religioasă - omul se īntuneca, des- īncīntarea aruncīndu-l īn vid, pe care īl trăieşte paranoic.
Sīnt de acord cu aceste observaţii, dar
nu şi cu faptul că ele ar compune o demonstraţie validă a
necesităţii revenirii la religia trecutului. Omul
civilizat/spiritualizat are nevoie de sensuri, de cauze, de scopuri, de
temeiuri, de ţeluri, de criterii, de īnţelesuri, de preferinţe,
de valori; legate īntr-un sistem coerent, inteligibil. Căutīnd
sursele fiecărui lucru, el ajunge inductiv la īntrebarea critică
despre rostul ultim, care-l aruncă
īntr-o intensă perplexitate (ce sporeşte o dată cu
conştientizarea proceselor de fabricare a conceptelor).
Cum poate scăpa din această
capcană, cel care, o dată emancipat de nivelele inferioare ale
peşterii din mitul lui Platon, īşi pune problema dacă soarele la care a ajuns după cīteva salturi pe scara aparenţelor nu are şi el
un supra-strat germinator, dacă nu e şi el o umbră a altceva,
īncă nebănuit? Sau care percepe posibilitatea ca acest lanţ de
semnificări să fie fără sfīrşit,
condamnīnd căutarea adevărului ultim la o
hăituire rafinată de tip fata morgana (aşa cum, cu elegantă
cruzime, susţine Lucian Blaga)... Ideea recursivităţii infinite
a proceselor de fabricare a sensurilor poate condamna la nelinişte, sfīrtecare, nefericire... tocmai pe aceia care se străduie mai arzător īntru meta-adevăr. Avem
īntr-adevăr nevoie de meta-strategii eficace pentru a depăşi
acest impas profund, īn care căutarea umană se chinuie tot mai
penibil, sufocată īn complexitate, covīrşită
labirintic de reziduurile vechilor căutări. Dar să fie calea
propusă de domnul Bădescu, īntoarcerea la
candoarea dinaintea conştientizării crizei metafizice-
singura ieşire?
Eu sper că nu.
Căci - pe de o parte, nu cred că o
īntoarcere de acest gen mai este posibilă. Omul modern nu-şi poate
consolida conştiinţa pe aceleaşi temelii cu străbunii
săi, pentru că nu mai are aceleaşi materiale de construcţie
la dispoziţie, nici aceleaşi preferinţe metodologice, nici aceeaşi
libertate a naivităţii. Ar putea īncerca o convertire a energiilor
spirituale īn forme noi, ceea ce poate īnsemna şi ridicarea unei noi
religii, unei mistici adecvate stadiului actual al fiziologiei sale
intelectuale. De ce ar fi Dumnezeul din
Biblie singurul mod de a bara căderea spre vid?
Pe de altă parte-nu cred nici că o
astfel de īntoarcere este de dorit.
Dacă admiri troficitatea spiritului creator de sensuri nu ai de ce pleda pentru oprirea proceselor
de creaţie a metafizicii. Omul
fertil ar trebui să atace cu poftă cele mai delicate/dificile
probleme, să īşi asume ca pe o plăcere cultivatoare provocarea
de a reīntemeia continuu spaţiul sensurilor sale. Să se joace onest
cu plămădirea de forme.
Īn fine, eu nu cred că poziţia
religioasă conservatoare este un legitim răspuns la problema nevoii
de echilibru īntre vitalitate şi luciditate. Căci justificarea
credinţei prin hăul creat de lipsa ei, propusă şi de domnul
Bădescu, nu trece testul realităţii. E
plină lumea de oameni fără Dumnezeu-
care nu sīnt nici nefericiţi, nici stupizi, ci
şi-au găsit un alt echilibru spiritual- acceptīnd un cosmos fără meta-sens sau cu sens
ascuns acceptat. Iar dintre credincioşi, prea mulţi cred că
toate celelalte religii sīnt īnşelări
şi prea puţini admit că există şi o probabilitate ca
să se īnşele, asumīndu-şi pariul lui
Pascal cu smerenia incertitudinii.
O altă categorie e īntr-adevăr a celor
pe care frămīntarea metafizică
neīmplinită īi duce la alienare, nefericire, suferinţă. Dar este durerea produsă de
problemă o dovadă a existenţei soluţiei? E de ajuns
să-ţi spui că necunoscutul de dincolo de linia la care ai ajuns
se numeşte Dumnezeu (şi te determină şi sprijină)...
ca să rezolvi tot? Să proclami că ai scăpat de
neştiinţă, că ştii ce nu poţi şti, ce nu
ştii nici măcar dacă se poate şti? De la Dumnezeu- ca medicaţie a setei de sens prin placebo,
la Dumnezeu ca răspuns la o īntrebare fără fund şi poate
fără sens- e o cale critică. Să
declarăm şi chiar simţim că "am găsit",
pentru că nu mai suportăm īnfrīngerea,
deruta şi neliniştea e posibil, căci ţine de
conştiinţă, de psihologie. Dacă īnsă nu
renunţăm la ambiţia/pofta filozofică, trebuie să ne
resemnăm la incursiuni limitate īn realitate. Dacă avem nevoie de
certitudine, de amăgire, de autosugestie, de iluzie, de simulare, de
minciună ca să putem continua suportabil, nu e mare lucru de
pierdut.
Eu mai pot doar spera că vor veni şi cei
care să găsească un răspuns adecvat, corect şi benefic
la problema gestiunii perplexităţii produse de conştientizarea
proceselor de fabricare a sensurilor.
Ioan Roşca,
30 mai 2015