|
1- Reuşit-originală, cartea imi aminteşte de Ivasiuc- cu lupa trăirii dilatate a clipei, de Calvino- prin răscolirea bogăţiei difuzate în lucruri, de Pavese sau Buzzati- prin tandreţea dulce-amăruie faţă de misterul spaţiului natural, de Hemingway-prin curgerea capturantă a naraţiunii, de magia realismului sud-american, de Blaga- pe linia emoţiei mioritice. Mă intreb dacă acest recurs debordant la sensibilitate/creativitate, exploatînd adîncimea privirii, nu s-ar putea aplica cu efect similar şi la altceva decît la omagierea naturii, dacă autorul nu ar extrage ocazii de încîntare şi din cosmosul spiritualităţii abstracte- celebrînd şi subiectul reflectant. Poate că frumusţea imaginii vine şi din oglindă? 2- Am fost năvălit de rezonanţe citind fiecare eseu, poem, odă, susur. Şi nu mă îndoiesc că se produc consonanţe şi în ceilalţi, care au făcut dragoste cu natura, care s-au covîrşit de emoţia la care trimit textele (şi pe care, nu credeam că o pot re-stîrni/provoca atît de intens şi cuvintele). Dar nu cumva această bucurie este evocatoare, nefiind dată şi celor care nu au ce-şi aminti, care nu au ce trăiri capitalizate reanima? Căci dacă imaginile propuse azi nu-şi găsesc corespondentul în cele înregistrate anterior pe placa conştiinţei, revelatorul de stări nu poate intra în funcţie. 3- Scriitura fiind superbă, îşi joacă eficace funcţia de revelare a stărilor de comunicat, acţionează deci impresionant, polarizînd; dar nu există riscul ca estetizarea- prea reuşită, să sublimeze tragedia, să anestezieze revolta? Frumosul nu poate să eclipseze afectiv binele si dreptatea pe care vrea sa le servească? Adevărul se urcă în şaua eleganţei- ca să fie primit mai uşor. Dar cine-l va descăleca, o dată pătruns în cetatea primitorului- încît compătimirea/remuşcarea să muşte conştiinţa, fără atenuatorul estetic? 4- Ne ating intens amintirile din trecutul satului şi codrului; de aceea imi pare discutabil că accentul lucrării ar fi pe prezent şi viitor; ce parfum/sens ar putea avea acestea dacă nu ar încorpora/valoriza/revigora trecuturi? Nostalgia după o lume pe cale de dispariţie e un motor central al revoltei sublimate printre rînduri. Cred deci că ar merita recunoscută/asumată poziţia integralistă a autorului faţă de scara timpului. Prezenteitatea si futurismul sînt fraţi cu trăirea şi progresul, în timp ce conservatorismul- are mare respect/interes faţă de trecut- acolo de unde curg rădăcinile devenirii. Omul nou simte alienant lipsa părţii sale rămase undeva, în spate. Tragedia alienării constă din înlocuirea pripită a lumii -cadru, din jurul omului vechi. 5- Problema este că lupta dintre vînat şi vînator nu e sportivă/echitabilă/cinstită/ echilibrată? Că vinătorul se serveşte de lunetă? Sau- asta e doar o amplificare a monstruozităţii prime- aceea de a ucide? Care işi are temelia… pusă chiar de Dumnezeul… în care crede şi autorul? Ce complex de năzuinţe, întrebări, intuiţii, certitudini, ipostaze- strînge el în acest agregat metafizic? Cum (îşi) explică posibilitatea, permanenţa şi eficacitatea răului ? Cel care a făcut o lume astfel ca nimeni să nu poată supravieţui decît înghiţind pe alţii…ne-a dat sigur misiunea de cultivare a binelui? De ce îngăduie regele/tatăl/sursa vieţii… omul distructiv? Nu cumva moralitatea nu e transcendentă? La aceste întrebări, prietenul meu Ioan vrea neaparat un răspuns. Iar eu mă tem că, deşi nu-l va afla vreodată, nu se înşală, punînd problema tranşant 6- Nu găsesc în aceste meditaţii ipoteza/alternativa absurdităţii şi zădărniciei insolubile, a înfundării iremediabile în întrebări fără răspuns posibil, condiţia setei fără apă- cu care ne-a cadorist creatorul (conform Blaga) sau pe care o moştenim de la neant. Oare autorul nu şi-a pus/nu-şi mai pune problema şi din acest unghi nihilist/sceptic, a eliminat/depăşit cumva această perspectivă, sau îşi menajează cititorul, evitînd/astupînd pistele care duc periculos spre abis? Sinuciderile promotorilor omului responsabil faţă de fraţii lui cu blană sau frunze sînt neaparat dezertări, sau pot fi şi versiuni personale de luciditate ? Dacă Romain Gary -ar fi avut un şi mai mare succes, cu romanul său ecologic, ar fi însemnat chiar aşa de mult? Nefiind vorba la el de mioriticul "mi-e prieten rîul ramul", de ce spune naiul lui Zamfir, nu pot aprecia primitivitea pledoariei sale şi gravitatea eşecului ei. 7- Trebuie să fi vînat ca să urăşti/condamni/respingi plenar vînatoarea? E nevoie de trăirea păcatului, pentru a-l detesta pînă la fund? Te ajută căderea în ucidere ca să sesizezi urîţenia înfruptării cotidiene din crimele altora, te sileşte perceperea măcelului să vezi şi parazitismul discret? Sau poate şi acela care nu s-a lovit de remuşcarea limită să atingă temperatura moralităţii extinse? Autorul nu se arată intransigent (punindu-şi chiar în valoare experienţa de convertit progresiv)- ci ne invită la cît mai multă cumpănire, inţelepciune, bunătate- posibile la un moment dat. Strategie realistă legitimă. Dar cu o astfel de abordare tolerantă, nu se prea poate prevedea întinderea concesiilor. Există riscul ca să nu se producă mutaţii fără şocuri, căci românul ştie de la biserică cum se gestionează blajin remuşcarea, încît să "meargă şi aşa". 8- Pledoaria contra agresivităţii, dacă trece din registrul afectiv în cel raţional, creează probleme subtile/dificile. Eliminarea oricărei forme, oricărei cote de agresivitate, pare utopică, într-o lume a luptei pentru supravieţuire. Este deci inevitabilă nuanţa, contextualizarea, ambiguitatea, chiar contradicţia. Dar o relativizare prea puternică poate re-legitima arbitrariul. Nu ştiu dacă autorul ar putea doza şi mai fin aluzia, mărunţi analitic metafora- întru o abordare metodică a problemei realismului moral- care rămîne cumva în suspensie. Şi dacă nu se poate formula un răspuns coerent? 9- A fi- mai presus de a avea… Poate mai exact: a avea pentru a fi- în loc de a fi pentru a avea. Căci e greu de respins realitatea lui "a fi-avînd", cînd şiretul om a descoperit depozitarea şi echiparea- care pot acoperi eficace deveniri îndelungi…. Şi-şi foloseşte des avea-ul tocmai pentru a fi, pe care-l consumă şi ca să aibă, ca să-şi sprijine continuarea fiinţării. E o buclă aici- în sensul lui Odobleja. Aşa cum energia trece din forma potenţială în formă cinetică- şi invers. Cum se poate gestiona nobil/optim această perpetuă conversie cibernetică? Poate că tocmai arta asta lipseşte celor ce ucid doar ca să aibă, deşi ar putea fi, menajînd -în măsura posibilului- fiinţele care sînt-fără a avea. 10- Încercarea de a mobiliza, prin eforturi consistente, politicienii, funcţionarii, civicii români la problemele ecologiei/vieţii s-a dovedit iluzorie - putîndu-se observa uşor lipsa efectelor campaniei de sensibilizare. Avînd în vedere faptul că nu putem aprecia obiectiv recolta ideilor potenţial însămînţate în contiinţe prin scris, nu e posibilă acum o iluzionare fără corecţie, amăgirea alimentată de speranţă şi vrednicie fiind protejată de absenţa mijloacelor de verificare? 11- De unde atăta respect iniţial pentru alde Pleşu? În ce domeniu excelează acesta in afara mînuirii cuvintelor? Ce minimă moralitate a dovedit el? Am avut ocazia să fac în 1990 demersuri de cu totul altă factură (întru închegarea unui front de eliberare faţă de securicomunişti) pe lîngă "personalităţi" de genul celor demascate în partea finală a cărţii. Am constat la respectivele stele de mucava aceeaşi făţărnicie cu mofturi intelectuale, acelaşi veleitarism întru capitalizarea imaginii publice- create de o publicitate oarbă. E vorba de tare de caracter mai complete decît insensibilitatea la ecologie. Meritocratura multilateral josnică a fost lăsată să monopolizeze opinia publica, pentru că nu pune în pericol puterea. Dar asta nu înseamnă că eforturile de cooptare întru activism solidar, a unor adevăraţi înţelepţi, nu ar merita reluate. Dar dirijate spre conştiinţe civice curate, nedegradate prin popularitate nemeritată. Cu răbdarea/priceperea de a le afla, căci acestea sunt ascunse sub nisipul răspîndit mediatic. 12- Este remarcabil curajul (consecvent) de a contrapune "ecoterorismul" terorismului de sistem, de a explica farsa care transformă în ţintă tocmai apărătorul vieţii. Aceste limpeziri pot determina împingerea temerarului pe tuşă, punerea la index-dacă nu apare un curent de susţinere. Luptătorul insularizat este expus imparabil. Mai devreme sau mai tîrziu, cînd începe să deranjeze armata propagandei răpitoarelor cu cravată- va fi anihilat. De ce nu încearcă/recomandă atunci autorul o mişcare, care să facă solidar politica vieţii? Pe acest subiect nu suntem-cred- în contrapunere, ci -poate-doar în contratimp. 13. Kazinsky a sesizat caracterul sistemic al otrăvirii Gaiei, faptul ca efectele pot fi legate ininteligibil de cauze, că preacuratul tehnician poate face mai mult rău decît mînuitorul grobian al toporului- cu un biet pix/buton. Complexitatea scoate din funcţie moralitatea, care nu mai poate opera anticorpic- căci nu mai vede nimic clar, răul fiind diseminat generativ- în sisteme de o mie de ecuaţii cu o mie de necunoscute. Sensibilizatul ecologist va discerne tot mai greu lanţurile cauzale. Se va găsi leac suficient de stufos pentru responsabilitate. Complexitatea devine deci duşmanul de fond- şi nu putem imagina o vindecare, fără o intoarcere a vieţii spre simplu. In faţa unei astfel de reveniri ridicîndu-se zidul intereselor corporatiste, febra dividendelor, care împinge peste lume buldozerul progresului. Faţă de canceritatea acestor procese holiste, de ce aş fi optimist? 14- Nu e tranşat clar (deşi intervine des în volum) raportul dintre dimensiunea ecologică şi cea naţionala- în problema acaparării resurselor Romaniei. Şi la nivelul existenţei colective, a neamului- a fi ar trebui să învingă pe a avea. Să nu taie străinii ca să taie românii- aşa cum mulţi înţeleg apărarea resurselor "noastre"? Pe de alta parte, de ce ar fi intens solidari românii cu pomii şi caprele, dacă nu li se recunoaşte şi lor statutul de victimă colectivă? Pădurile şi sălbaticiunile de aici sînt oferite străinilor la fel de colonial ca şi femeile sau căpşunarii. Preţul omului român e ţinut -jos- o dată cu animalele care au ghinionul să ne fie alături- prin aceeaşi gheară invizibilă a "pieţei". 15- Sînt expuse intuiţii, sensibilităţi, critici- privind evoluţia lumii noastre. Nu e schiţată însă vreo demonstraţie a fezabilităţii alternativelor. Încît se poate pune - legitim-întrebarea: şi dacă resursele globului nu ajung pentru a ţine în spate, decent, o asemenea populaţie umană? Nu s-a stabilit: de ce are nevoie un om ca să trăiască rezonabil şi cîţi oameni poate duce în spate cest pămînt, ca să mai trăiască şi el? Cind vom fi zece pe metru pătrat, va trebui să "trăim" altfel. Revenim atunci la "care pe care" şi pretenţiile la milă sau viaţă naturală devin florilegii funebre? Sau ar trebui să repunem pe masă şi problema lui Malthus? De ce turbă creştinii (ortodoxii de la noi -mai ales), la orice îndemn către micşorarea progresivă (neagresivă) a populaţiei, sau măcar la frînarea puirii umane explozive? Numai pentru că, dacă am mai răcori pămîntul românesc, am pierde competiţia înmulţirii cu alte neamuri, ce ne-ar năpădi? 16- Şi dacă… natura va fi eliminată (concentrată în parcuri şi abstractizată în filme documentare) şi omul nou, fără sensibilităţi/nostalgii/apetenţe naturale, va trăi, perfect mulţumit, într-o lume din beton şi imagini, într-un spaţiu total artificial- devenit noul cosmos? Oare nu se poate? Nu va putea "supraomul"- fie şi devenit subom- să-şi clădeasca orice univers virtual, să redefinească realitatea, să ia forma cuştii? Sau mă rog, să se lase clădit, ca orice domesticit? E odioasă o asemenea putere demiurgică? Cum am explica celui format în Marele Incubator … ce a pierdut? 17- "Mare vînător, mare drujbist"…. Nu trebuie sa fie gros pomul ca sa fie crimă tăierea sa. Dacă scandalul ţine de disproporţia mijloacelor, atunci plantele sint la extremitatea nedreptăţii. Din prismă radicală, şi un cîmp arat e o violenţă, o urîţenie- rudă cu spurcăciunea fabricării cărnurilor. Descurcare hărpăreaţă, agresivitate isteaţă. (A se compara arătura cu o poiană - pe partea frumosului organic). Cam tot ce face agresiv omul industrios, eficace, competitiv, reproductibil - este urit. Tehnologia nu face decit să înarmeze monstruozitatea umană- nu e cauza ei, ci mai curînd efectul. Ori ajungînd aici, trebuie să concedem că fiinţele supravieţuiesc, consumîndu-se în cascadă. Care este deci temeiul năzuinţei spre frumos/bine? Sau reducem ecologia la frica să nu risipim fără cumpătare combustibilul vieţii noastre, să nu ne consumăm prematur hrana? 18- Nu întîmplător întrebarea prin care mi-am destabilizat prietenul a fost "Cu cine ţine Dumnezeu, cu lupul sau cu căprioara?". Scara simpatiilor transumane nu trebuie suită brusc, ca sa se poată apăra o redută mai modestă. Nu ştiu cîţi vor gusta sugestia de a-l hrani pe "Vasile" şorecelul- care le stirneşte multora repulsie. Sau la ce ar duce un eventual îndemn de a da hrană la şerpii (gîndacii) casei…. Mie - de exemplu- nu-mi place crocodilul: ii prefer căprioara- şi ei- pomul. Cred că ştiu argumentele contra acestei părtiniri- şi totuşi- nu-mi conving nici sufletul nici mintea. Cînd brutalitatea repugnă prin prima suferinţei victimei, concurenţii noştri în a produce suferinţe nu-mi pot stîrni simpatie. Admirarea măreţiei "naturale" a răpitoarelor mari se poate întoarce şi spre fiara inteligentă. De ce aş îndrăgi un lup care mănîncă căprioare? De ce aş proteja girafe care mănîncă pomi? De ce aş tolera viermi sau microbi, care-şi devorează purtătorii? Invers-de ce aş sta deoparte de carnagiul general? De ce aş crede ca lumea ar trebui sa fie altfel? De ce aş supurta-o, aşa cum e? Ce- ar face animalele dacă ar putea cuceri şi domina lumea, asa cum o reuşeşte omul? Nu cumva în insăsi puterea de dominaţie, stă sămînţa crimei, în victoria practică stă înfrîngerea morală? Putem slăvi descurcătoroşenia umană fără a vedea ce sîmbure poartă in ea? De la capcanele vechiului vînător pînă la noile instrumente/strategii ale războiului de cucerire şi exploatare, de la asocierea tribală pînă la imperialism- dăm peste consubstanţialitatea dintre prietenie şi cîrdăşie, dintre apărare şi atac- feţe contrapuse ale aceleiaşi monede. 19- Omul cucereşte teritorii şi ucide în masă; dar şi celelalte animale ucid.Nu e nevoie de răutate ca să faci rău. Avem un eu individual, un nucleu existenţial - care - cum arată Varela ne guvernează auto-poietic. Nu vom convinge pe mulţi să moară pentru un alt om (animal)- aşa cum impune programul biologic dedicarea faţă de puii proprii. Oricît ai ţine la alţii/altele, nu-ţi vine bine să fii atacat -mortal- în padure . Să spunem că nu avem ce căuta acolo, după cît spaţiu am ocupat. Dar pădurea e şi placenta noastră- de unde dorul de codru a fiilor cu memorie necastrată. Ar trebui deci sa existe două feluri de păduri, unele fără oameni şi altele- un fel de parcuri, in care şi omul să se întoarcă la sînul naturii, în securitate. Ca să nu se întindă oraşele, pensiunile şi vilele peste toate sălbăticiile (pentru ca să supravieţuiască habitatul şi habitanţii) cum ar trebui să fie ostoiţi nostalgicii naturii, scirbiţi de urîţenia teritoriilor civilizate ? Daca tot nu putem împiedica explorarea otrăvitoare a zonei necontaminate de uman (sosele , rezervaţii etc) , poate că banii obţinuţi din consumul de spaţiu a-uman ar putea fi folosiţi întru protejarea/refacerea acestuia. 20- Surse si resurse? Sursă este şi fiinţa altuia, folosită/consumată în vîltoarea supravieţuirii imediate. Resursa este depozitată, reprodusă, administrată eficace.Astfel se produce capitalizarea, transformarea surselor în resurse. Răutatea optimizată a omului se manifestă si faţă de oameni- transformaţi în resurse. Cine face cuşti şi capcane, prinde în ele orice. Şi consumă după nevoi. Perfidiile politice nu-s mai puţin odioase decît parazitarea vieţii ne-umane. Ar fi interesant, pentru o perspectivă antropologică completă, ca autorul să abordeze- comparativ - şi filonul nedreptăţii sociale. De la masacrarea animalelor la fenomenul Piteşti există un continuum- greu de suportat/eludat. Problema grea fiind: cît se poate extinde cercul generozităţii, cîte verbe putem conjuga cu "noi"? Eu, familia mea, tribul meu, naţiunea, neamul, umanitatea, viaţa, cosmosul… tot atîtea nivele de fiinţare. Pînă unde (pe cine) iubesc, ajut, menajez, folosesc? A nu se uita ruptura dintre noul si vechiul testament…Se poate practica o frăţie universală, sau se dă undeva de marginea ideii de bunătate? Iată o întrebare evitată de promovatorii solidarismelor pe diverse niveluri, aflate în competiţie. 21 -"Columb cel milos" (cel din eseu, nu cel real ) ajută şoarecii şi le scufundă lumea…Asta o fi menirea lui. Nu a adus omul potopul? Să credem că Dumnezeu nu a şovăit să ucidă atîtea animalele nevinovate, cînd s-a supărat pe om? (vezi si eseul "Arca lui Noe"). De ce ar fi lovit aşa? De ce nu a salvat numai animalele, ca să nu se reia ciclul asupritorului excesiv de puternic, ci a salvat resursele necesare prădătorului preferat? Nu era clar că disproporţia de mijloace va duce din nou la acapararea distructivă a pămîntului? Să fie omul ţinta creaţiei- şi restul doar mijloace- aşa cum îi place lui să creadă? Sau ar fi trebuit ca lumina morală trimisă prin Cristos să vie de leac? Sau tocmai aici e dovada ca Biblia e propagandă antropocentrică- aşa cum acuză prietenul meu… 22- Tăierea copacilor de către marile firme şi vînătoarea autorizată sînt mai grave -practic (prin efecte) decît jaful cu căruţă şi braconajul. Dar în plan moral/moralizator? Admiţind că uciderea işi are sursele în disponibilitatea/putinţa de a ucide, nu e de colo că o tot mai mare masă de oameni, fără mustrări de cuget, îşi fac plinul cu drujba şi puşca prin păduri- producînd multe pagube mici (care, din cît am întilnit eu, se cam adună)… În urma corporaţiilor-buldozer şi Ţiriacilor- en gros- rămîne -e drept-terenul viran. Dar în urma răspîndirii nesimţirii, rămîne o lume fără scrupule. Şi cele două filoane se îmbină 23 -Paradoxul fotografiei cuceritoare: surprinde frumuseţi nebănuite de privitor, deschide gusturi … deci pofte. Cum facem ca o dată stîrniţi, consumatorii să nu simtă nevoia să năvălească masiv în natura, fie numai la vînat de imagini . Se poate distruge din dragoste. Virginitatea- de exemplu. Spun asta pentru că am văzut ce înseamnă creşterea numărului de căutatori de hribi, efectul popularizării unui colţ de rai. Fotografia se cerea deci însoţită de text explicativ-ca să nu producă şi efecte nedorite. Poate că ar trebui chiar să ne înfruptăm mai mult din fotografii/filme, ca să lăsăm mediul respectiv in pace… Iramplasabila prezenţă este şi ireductibil nocivă, oricît de mare ar fi delicateţea. Spre învăţătură, a se vedea pe youtube povestea cumplită a lui Mihai Racu, pustnicul retras complet in padure, ucis (pentru pensia pe care o lua o dată pe lună, cînd se aproviziona)- după ce a fost deconspirat, admirativ, de un post de televiziune locală. 24 Am încercat şi eu "grădinuţa"…şi m-am vindecat: http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-8-2012-3. Omul e răpitor şi faţă de ce cultivă alţii, dacă poate depăşi obstacolele practice-căci morale nu mai are (cu tot şirul de cruci cu care-şi împodobeşte turpitudinea). Şi acest aspect ar trebui cercetat, în căutarea temeiurilor lipsei de temeiuri. Poate ca ideea că orice vecin, eliberat de complexe, îţi poate smulge ceapa, fura găina, tăia livada pentru foc- va spori interesul general pentru diminuarea agresivităţii generale. Susţinerea unora că e un moft protejarea animalelor într-un loc în care nu sînt protejaţi oamenii- are şi ceva valid. Nu e ilegitimă extinderea compasiunii dinspre epicentru, de la eu la noi şi de la noi la alţii. În loc de ironie faţa de o astfel de poziţie-aparent impură ecologic- s-ar putea capitaliza ura de nedreptate mijindă egotic, mila putînd începe… din perceperea nedreptăţirii proprii. 25 -Resimt, alături de prietenul meu Ioan, în rechizitoriul distilat prin carte, absenţa descrierilor procesărilor moderne din industria cărnii- unde urîţenia umană întrece mult pe ceea arătată la vînatoare. Lăsînd deoparte cultivarea intensivă a plantelor… deşi mai ştii… Prima dată cînd am auzit (prin 1995) de la nişte colegi din Montreal, cum se accelerează la găini ciclul zilelor şi nopţilor şi cum le este crescut intensiv ficatul, cum trăiesc porcii culcaţi pe o parte- ca să rămînă mşchii fragezi, am fost şocat iremediabil. La capătul acestor monstruozităţi, stau, înarmaţi cu coşuri, clienţii supermagazinelor, strîmbînd un pic din nas către E-uri şi OMG-uri, pretinzînd… carnagiu curat, sănătos. Sper ca pe viitor să vă asmuţiţi expresivitatea şi pe acest fir. Chiar dacă mult mai mulţi cititori se vor simţi atacaţi. 26- Despre restitutio in integrum, sunt multe de spus, ajungîndu-se tot la rădăcinile urîţeniilor, aşa cum se poate vedea şi în studiul meu: http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2012-1 Privatizarea jefuitoare a terenurilor ne lasă şi pe noi fără spaţiu,nu numai pe animale. Nu ne mai putem bucura de Pămînt, hoinări liber, fiind închişi în ţarcuri tot mai mici, prizonierii celulelor "private". Trebuie arătată întemniţarea tuturor prin gardurile fiecăruia, demascat modul oribil în care românii au tăiat accesele, ca să nu fie deranjaţi pe moşioare. Pot mărturisi şi eu, care am urlat atît contra comunismului, despre plenitudinea trăită pe palaiurile Neamţului, înainte de 1989…. Sau despre şocul trăit în Canada, cînd am descoperit uciderea spaţiului liber de către proprietatea privată. Ajungînd să mă plimb 30 de km pe un canal lat de 3m, perfect drept, fără nici o curbă, tăiat prin pădure- pe post de cărare… prevăzură pentru drumeţii; căutînd ani de zile vreo poiană…. 27- E expresiv modul în care pădurarii tranziţiei au trădat pădurea. La început unii au rezistat- dar exact aceeia au fost marginalizaţi, ameninţaţi sau loviţi, sarăciţi nemilos- ca toţi oamenii cinstiţi, de bună credinţă. Copiii lor au tînjit tot mai tare după bunăstarea copiilor hoţilor. Şi atunci, încet- încet, "s-au dat pe brazdă", "au intrat în rînd cu lumea", "le-a venit mintea la cap", s-au adapatat, s-au reeducat…. Pe ce se bazează speranţa că procesul de degradare în avalanşă produs de "descurcare" va fi stăvilit de nişte poveşti înălţătoare? "Incurabila prostie şprinaţară" a pacientului- călău va fi vindecată cu pasteluri sfătoase? Noi vom consuma manifeste poetice şi vom suspina. Ei- vor merge pînă la capăt. 28 Călaritul munţilor cu jeepul merită întors şi pe alte părţi. Care să fie atractorul aici, numai moda, numai maimuţăreala? Parcă ar exista în compostul acestei bădărănii vitale şi o deturnare a gustului pentru natură? Ca orice devianţă - ar putea fi lecuită printr-o luminare? Cine ştie, poate că unii dintre cuceritoriii motorizaţi ai crestelor ar putea căpăta gusturi ecologice. Turistului nestricat de tot nu-i plac ceilalţi turişti. Măcar, motorizaţii crestelor- nu se simt perfect in blocurile turn, le trebuie spaţiu. Mai rămîne doar să afle că trebuie să prozejezi ce iubeşti. 29 Povestea pescuitului alături de fiu îmi pare cea mai tulburătoare. Riscantă- dacă e un demers pedagogic şi nu e mărturisirea unei ambiguităţi sfîşietoare. Se ia pacientul-iubit de mînă, ca să se poată parcurge- în doi- un drum fără formă, tatonat prin semi-rezonanţe? Sau e aici recunoşterea vitalităţii mustinde, existenţei dincolo de valori, necunoscutului/misterului remanent, poeziei paradoxului? Eu m-am înfiorat la acest eseu, m-am pierdut în fără de-nţelesuri ameţitoare.Dar la un cititor ca prietenul meu, efectul a fost negativ. Nu a gustat înţelegerea tandră faţă bucuria de a pescui a fiului, fie ea şi sublimată, considerînd neavenită slăbiciunea/concesia făcută aici- în economia pledoariei globale. Fiecare cu problemele lui…..Mie de exemplu, nu mi-a convenit "O flatantă confuzie". Nu intrezăresc de ce se află în această lucrare. Chiar ca recurs la autoironie- stîrneşte supiciunea căderii impudice în plăcerea de a te povesti. De asemenea, butada conservării sălbăticiei coastelor asiatice- ca să nu aibă ce mătura un tsunami (căci numai omul nu simte pericolul)- nu m-a convins 30 Respingerea capitalismului, mercantilismului, exacerbării privatului -sînt inevitabile pentru un însetat de dreptate,comuniune şi frumuseţe. Dar pentru a nu apare confuzii, ar trebui făcută demarcarea faţă de experienţa comunisto- securistă. Ca să nu cădem în golul dintre relele complementare- aflate în concurenţă, să nu lunecăm în capcana laudei răului mai mic. Trebuie depăşita urîţenia capitalistă- dar altfel ca în coşmarul comunist (pe care capitalismul l-a produs şi dezinstalat). Că organizarea lagărului românesc a avut si efecte benefice pentru natură (care merită studiate atent- pentru a folosi experimentul) e accidental- pentru că natura sa a fost esenţial malignă. Ecologia totală- e şi a sufletelor. Cultivind prostia, răutatea, cruzimea, lipsa de scrupule şi, mai la coadă- eficacitatea pragmatică- nici comunismul românesc nu pregătea raiul. Natura nu a fost iubită în sine nici atunci şi ar fi căzut in faţa oricărei combinaţii mercantile a tovarăşilor- caci nici acestia nu lăsau viaţa să işi impună legile. Eu sunt anticapitalist, pentru că sunt anticomunist- şi reciproc. Promovînd ideea ca o parte importantă a lumii să rămînă liberă, să nu mai aparţină nimănui, să fie protejată de cotropire umană, trebuie să evităm asocierea cu experienţe bazate pe exacerbarea ideologică a egoismului de grup, propagandă acoperind o practică care a exclus chiar şi generozitatea interioară. 31 - Unde ne sint senegalezii? Îi alungă dispreţul prostesc faţă de oamenii-victimă, combinat cu adularea învingătorilor lor coloniali. Nu există vreun alt loc în lume în care mulţimea domesticită să facă elogiul imperialismului- aşa cum se întîmplă acum în România. Nicăieri sensibilitatea faţă de nedreptăţirea altora nu e mai tocită. Aşa ne-au "educat". M-am pomenit şi eu, la Montreal, stupefiat- jenant de frumuseţea africanilor ajunşi pe acolo. M-am simţit mai aproape de ei ca de mancurţii noştri, înţelegînd că civilizaţia toxică distanţează de omenie-in sensul pierderii fraternităţii cu semenii şi cu viaţa trans-umană. Şi mă gîndesc adesea la prevenirile lui Eminescu… 32 În "Idiotul universal" sau "Asasin in paradis" lanterna bate mai direct spre izvorul principal al urîţirii: creşterea economică, eficientizarea, competitivitatea- pentru care fiinţele rămase firesc în matca existenţei- sînt daune colaterale. Inevitabil, ecologistul va ajunge in bătaia puştii sistemului, chiar dacă se străduie să nu fie asimilat contestatarilor politici- sociali sau naţionali. Mai mai bine ar forma cu aceştia, la timp, un front solidar, ca să poată rezista comunului Big Brother 33 Jamie Oliver capitalizează o plăcere umană tipică, una dintre manierele prin care ne mobilăm vidul. Gura bate burta, gustul se satură ultimul. Lipsa de măsură e contagioasă. Oricît am încerca să evităm ciocnirea, gastronomia agresivă intră în conflicit cu ecologia, concupisecenţa cu cumpătarea- ispite pe care ştiu să le transceadă pustnicii. Ajungem astfel şi la problema vegetarianismului, care m-a determinat să vă abordez. Dacă nu mai mîncăm carne, sporim moral sau doar salvăm animalele? Acestea se vor înmulţi, sau se vor împuţina- ca inutile , pentru că nu mai au unde trăi, după ce ar fi eliberate din crescătorii? Ca să protejăm ierbivorele, stîrpim carnivorele- sau să protejăm mai bine plantele, ca singurele făpturi ce nu ucid? O politică se va cere adoptată, căci nu e sigur că natura se mai poate lua în mîini proprii, fără intervenţia reparatoare a omului. Şi dacă realizăm că e agresiv şi consumul/cultura de plante? Trecem la alimentaţia artificială? Ar fi distrugerea plăcerii gustative un triumf sau ne pomenim din nou în faţa riscurilor exceselor? 34 Povestea saharienilor uimiţi de frăgezia teritoriilor înverzite şi umezite de cascade, trimite la raiul vegetal promis peste tot în coran…. E într-adevăr o bună scoatere în evidenţă a privilegiului de a nu vieţui în deşert, de a fi îmbrăţişaţi de troficitate. Pe de altă parte….există si o lecţie a deşertului , o monumentalitate a sărăciei şi chiar lipsei vieţii, care revelează măreţia fiecărui fir de iarbă. În fine, aşa cum urcă unii de la filo-uman la filo-biologic, de ce nu ar aspira cineva la beatitudinea cosmicităţii fără viaţă, de ce nu ar îndrăgi şi acest etaj/strat de existenţialitate, pe care urcă viaţa , apoi inteligenţa , pe urmă spiritul, şi la sfîrşit misterul? 35 Ce rol are basmul Uniunii Europene în acest ciorchine? Ar trebui acela care îl înţelege să se alăture unei mişcări separatiste (de apărare a autonomiei naţionale, a rămînerii în fiinţă proprie- în spirit eminescian)? Sau, după ce ne-a aplicat strategia pîrjolirii terenului cucerit, tocmai Europa va înceape a ne proteja natura, mai mult decit ar face-o degradaţii aserviţi? 36- Aş fi interesat de relaţia unui ecologist suceavean cu doctrina economică a lui Radu Rey sau cu lucrarea etnologică a Sofiei Vicoveanca? O provocare ar fi şi păstrarea pomilor în şi lîngă oraşe . Tăierea lor pentru a se face loc la parcări- a fost un cataclism naţional, fără corespondent prin lumea civilizată. Chiar şi retezarea arborilor de la marginea soselelor, ca să nu se intre în ei cu maşinile - a fost o crimă. La care se adaugă soarta cumplită a livezilor… Nu ar strica nici o privire spre animalele introduse după 1990 în "teritorii de vinatoare"… definite în toată ţara peste terenurile agricole Sau spre "inviperarea" făcută pe bani europeni. Chiar vrem să înviperăm poienile? Sa nu aibă principiul varietăţii speciilor chiar nici o derogare, să nu se justifice nici un compromis faţă de interesele umane? Ar trebui atunci sa protejăm/cultivăm şi viruşii, microbii, şoarceii, ţînţarii etc- ca să nu le micşorăm cumva populaţiile. Undeva- poate e loc de un compromis? Ştiu că risc să devin antipatic pe linia de sosire- dar cînd se vrea prea mult, se poate pierde totul Ioan Rosca 10.07.2016 |