Mai bine ca afară?

După publicarea în Certitudinea a articolului meu "Slăbiciunile naţionalismului" (din 30.03.2018) domnul Manega m-a rugat să dezvolt punctul 5, în care recomandam naţionaliştilor noştri să treacă de la poziţia defensiv-nostalgică la critica decandeţei antropologice produse cancerigen de progresismul occidental. Am ezitat să răspund provocării, temîndu-mă că mesajul meu ar putea fi folosit întru justificarea decadenţei româneşti- complementare. Nu vreau să promovez holera ca leac împotriva ciumei… dar nici invers. Aşa că voi vorbi fără menajamente, riscînd să indispun pe toată lumea angajată în conflictul naţionalism/cosmopolitism.

Cheia problemei este- pentru mine- existenţialitatea organică colectivă. Pe care Eminescu a intuit-o cu o profunzime/fineţe greu de egalat. (E drept că pe vremea lui era ceva mai consistent de apărat- nesocotirea prevenirilor sale producînd deja involuţie organică).

Omul face parte din agregări sociale, e angrenat în procese colective, care, alături de firul individualităţii, intervin în plămădirea conştiinţei, în fabricarea sensurilor. În ce măsură această integrare este similară celei prin care celula biologică devine parte a unui organism? Intrebarea aceasta fascinantă poate fi privită din numeroase unghiuri, întoarsă pe numeroase feţe, despicată în numeroase aspecte, abordată prin varii paradigme/ideologii, tratată prin diverse metodologii. Francisco Varela a încercat (ca şi alţi mari biologi) să înţeleagă raportul dintre dimensiunea colectivă şi individuală a existenţialităţii celulare. Cum e posibil ca metabolismul unei entităţi vii autonome ("autopoietic"- spune Varela, adică lucrînd în sensul conservării eului înglobator al conţinutului său), să se supună fiziologic unei supra-existenţe, la rîndul ei autopoietice? Ce determină reacţia anticorpilor, care atacă celulele percepute ca străine?

În cazul agregărilor umane, legăturile par mai slabe (chiar faţă de cele dintr-un furnicar) ceea ce aduce un spor de flexibilitate, favorizînd plasticitatea pluri-existenţială. Libertatea creează posibilităţi de multi-apartenenţă, de combinare, conflict sau interferenţă între nivele diferite de participare la trăiri colective. Între internaţionalism/ cosmopolitism/ europenism/ mondialism/ umanism şi naţionalism/ tribalism/ regionalism/ familism manifestîndu-se o competiţie acerbă întru integrarea/capturarea eului persoanelor (a se vedea în acest sens filmul lui Pontecorvo- "Burn") Regionalismul a stat în calea osmozelor naţionale, tribalitatea a fost învinsă de statalitate. Adversarii naţionalismului infiereaza înregimentarea naţională a conştiinţelor doar pentru a le disponibiliza furnicarului uman, distribuit mondial, în pînza de paienjen controlată de stăpînii lumii.

Criticii ideologiilor lucrează pentru ideologiile concurente. Propaganda găseşte uşor consumatori, în căutare de formule justificative. Manipularea întilneşte dorinţa fiecăruia de amăgire salvatoare de neant. Avem nevoie de credinţă în rolurile prin care traversăm viaţa, altfel nu le putem juca cu chef. Nu s-a găsit încă formula plenitudinii lucide, distanţarea demotivează. Ştefan Lupaşcu spunea "Conştiinţa conştiinţei dăunează conştiinţei"…. Pragmaticii au învăţat arta de a ţese axiologia potrivită oricărei reuşite practice. Odată intrat într-un joc, omul se colorează în conformitate cu postura. Civilizaţia amăgirii este limanul neliniştilor noastre.

Mulţi romani siliţi să-şi ia lumea în cap din cauza comunismului şi postcomunsismului au devenit internaţionalişti. Nu au cum simpatiza naţionalismul. Nu le face bine să fie percepuţi ca străini în locurile în care s-au aciuat pentru a trăi mai bine. Mulţumiţi cu tainul cine ştie cărei firme, trataţi cu un jug blînd, care le asigură un banal trai tihnit, lecuiţi de aspiraţii donquijotice, de impulsiuni prometeice, de convulsiunii sisifice, nu au nevoie de oglinzi tulburătoare, de refractări prin trecut. Le prinde bine să poată reveni, fără restricţii, cînd au nevoie sau chef nostalgic rezidual, într-o Romanie fără bariere, deschisă oricărui călator sau intreprinzător, racordată modelului de afară, integrată bişniţar , unde nimeni nu se mai poate simţi străin, pentru că nimeni nu mai este înăuntru. Nu au făcut nimic, majoritatea, pentru combaterea distrugerii ţării după 1990. Şi-au vazut oportunist de interesele personale, evadând din zona sinistrată (în unele cazuri- şi cu ceva pradă). Îi veţi vedea vorbind acum însă de "eliberarea României" de înfruntarea vestigiilor securisto-feseniste, combatînd imaginarul "naţionalism" al PSD- alături de mercenarii corporaţiilor care ne civilizează taman. Se vor înţelege tot mai bine cu feciorii criminalilor care ne-au alungat din ţară ca s-o jefuiască şi vindă (europenizaţi pe la Stanford/Oxford, sau alte oficine ale farsei academice) care ne-ar integra în orice sistem care le poate proteja averile cucerite postdecembrist.Diaspora itinerantă, mafia uzurpatorilor statului (lucrînd şi ca agentură neocolonialistă), mercenarii semi-plătiţi ai corporaţiilor-cam acestea sînt izvoarele actualului val de cosmopolitism, care joacă rolul dizolvant pe care l-a avut odinioară valul cotropirii fanariote sau evreieşti.

Din păcate, nici forţele care mai incomodează procesul de distrugere a membranei care închide chinuitul metabolism românesc… nu lucrează pentru o cauză nobilă, ci mai curînd din inerţia putreziciunii interne. Cei 30 de ani de postcomunism, cei 45 de ani de comunism (plus 25 de ani de eşec interbelic) nu ne-au lăsat moştenire un metabolism/ o specificitate fiziologică care să merite apărată- pentru calităţile ei. Repertoriul sinistru al efectelor maimuţăririi socialităţii străine- începute în secolul 19 şi experimentului genocidar de reeducare-comunistă şi postcomunistă, racilelele produse de descurcare şi compromis, cohorta de turpitudini, laşităţi şi ipocrizii- nu constitue o cauză nobilă. Şi totuşi- pentru că sensul fiecăruia se extrage din experienţa vieţii sale- nu se poate şterge acest veac de istorie, fără a rupe rădăcinile fiinţării colective, fiinţării în colectivitate. Trecutul nostru, asa cum a fost, constituie unicul referenţial autentic, ne-artificial, sămînţa din care ne este coaptă fiecăruia conştiinţa. Una este să ne privim devenirea critic, luptînd pentru a transcede ce ne-a otrăvit/urîţit şi alta e să ne lăsm resetaţi la zero (ca o memorie RAM), pentru a nu crea nici o problemă încorporării noastre în maşinăria pe care o implementează acum dumnezeii nechemaţi ai socialităţii (aceaiaşi- în fond- care ne-au trecut şi prin experienţa comunistă).

Iată de ce mi-a fost greu să scriu acest text. Nu mă alătur uşor unor categorii care compun forţele naţionaliste româneşti actuale. Scuristo-comunişti nostalgici care profită de agresiunea internaţionalistă pentru a retro-justifica - ca patriotic- regimul de exploatare şi alienare care ne-a aruncat în actuala criză; habotnici întunecoşi/mediocri/suficienţi care compromit aspiraţia religioasă/ transcedentală/ spirituală menajînd tarele unei biserici parazitare/trădătoare; oportunişti care au pierdut alte trenuri şi încearcă să urce în cel naţionalist- dacă va mai merge; superficiali exaltaţi, în căutare de ocazii pentru exhibări patetice- în cămaşa verde sau cravată roşie, mîrlani care nu şovăie dacă au ocazia să rupă ceva din trupul ţării dar lăcrămează de dragul ei (de preferinţă- după cîteva pahare) etc. Dar chiar şi aceştia, din diverse motive, stau acum în calea disoluţiei României în malaxorul mondializant ! Avînd tare greu de digerat, sînt ultimul obstacol pentru caracatiţa pe cale de a desfiinţa România…. Am ajuns să sper că puii ilieştilor şi a victimelor lor nu se vor putea acomoda artei occidentalilor de a parazita cu aparenţe de legitimitate, de a se domestici cu aparenţe de libertate, de a trăi natural viaţa artificială.

Dacă aş crede, cu probabilitate oricît de mică, în beneficitatea direcţiei actuale de evoluţie a civilizaţiei de afară, aş mai putea spune (cu tristeţea doliului): fie, să dispară fiinţa colectivă românească, pentru că prea s-a covîrşit de urîţenie, prea a decăzut. Iar foştii românii să-şi refacă dimensiunea colectivă a vieţii participînd la europenitate , mondialitate, umanitate etc. Dar tot ce am înţeles din funcţionarea societăţii contemporane mă face să privesc cu groază inghiţirea României de o civilizaţie dizolvată de complexitate, racordarea ei la organismul muribund al unei specii devastate de patologie, cuprinsă de febra auto-distrugerii antropologice- întru instalarea unei existenţialităţi jalnice/odioase, post-umane. Sînt conştient că atîta capilaritate trans-frontalieră, atîta comerţ şi comunicare, atîta osmoză şi uniformizare, atîta reproductibilitate şi specializare, atîta anti-autonomie- fac greu de pus în funcţie vreo carantină protectoare, care să amîne dezastrul- protejînd un spaţiu naţional. Rezistenţa coerentă şi organizată fiind greu de imaginat, rămîne ca zid inerţia românilor rămaşi tributari vechilor dresaje, care a ajuns să constituie o ultimă speranţă!

De aceea (dincolo de problematica homosexualităţii) ţin pumnii celor ce vor încerca să folosească referendumul privind familia pentru a arăta ca românii nu sunt inca o turmă disciplinată, la cheremul tele-comenzilor politice. Gestul lor colectiv de nesupunere, urmat -previzibil- de nesocotirea voinţei colective, uşurînd conştientizarea adevăratei feţe a regimului pe cale de a cotropi planeta. Zguduire puţin probabilă, dar fără de care, mesajul: "Mai bine ca afară!"- nu va fi auzit. Sclavii ce se cred liberi nu se revoltă. Fabricarea mini-oamenilor care vor compune macro-Omul, va merge nestingherit, dacă intelectualii nu încep războiul pentru sens cu ideologii sistemului.

Trecerea la o luptă colectivă de apărare, bazată pe înţelegerea situaţiei, pare fantasmatică. Cine să explice românilor capcana în care a căzut civilizaţia occidentală, bolnăvicios şi distructiv excrescentă, rătăcită într-o labirinticitate ininteligibilă- care o pune la dispoziţia reţelelor maşinale şi o împinge spre artificializarea vieţii şi inteligenţei, sluţitor mercantilă şi acut amorală, pilotată de o distrugătoare hulpăvie parşivă/perfidă care exacerbează şi acoperă cu falsuri îndobitocitoare egoismul animalic al luptei pentru supravieţuire? Cine să arate subiecţilor noii îndocrinări că în spatele revoluţiei tehnologice, liberalismului pieţei, farsei democratice … stau aceleaşi mobiluri care au alimentat experienţa comunistă şi permis tragedia postcomunistă? Sau, dacă românii au început să întrezărească hîdoşenia sistemului, mascată cu norme, instituţii, teze şi ritualuri- cine să îi convingă să nu treacă la un cinism desavîrşit, văzîndu-şi fără scrupule de interese şi bănuind de rea credinţă înşelătoare pe oricine îi invită spre un front invizibil, pentru a încerca evadarea spre un nou regim?

Iată dificultăţile care mă silesc să amîn dezvoltarea lozincii "Mai bine ca afară !"

Se vede că sarcina mă depăşeşte. Poate se învrednicesc alţii?

Ioan Roşca 21.09.2018