Gînduri despre simplism si politică

Să dăm la o parte, dintre contestatarii sistemelor politice atuale, pe cei care sînt nemultumiţi numai pentru că nu se află de partea cîstigătoare. Verbul "a nedreptăţi" se conjugă de mulţi numai astfel: "m-a (ne-a) nedreptăţit!". Puţini sînt aceia pe care ii deranjeaza nedreptatea suferită de alţii, de străini, sau chiar cea făcută de "ai noştri"- altora. Chiar dacă îi doare lovitura nedreaptă primită de un consîngean, consătean, compatriot, nu merg cu sensibilitatea pînă la a se înnegura cînd află că nişte negri din nu ştiu care ţară africană sînt măcelăriţi, sau că în nişte colibe asiatice se moare de foame, sau că nişte băstinaşi sînt alungaţi din junglă, ca să se facă mobilă… Nu-i doare de toţi ţăranii, dacă au nevoie de pîine ieftină pe masa de la oraş. Îl plîng şi ajută eventual numai pe tata, rămas în sat…. Să nu uităm că vechiul Testament cerea frăţie într-un trib (cel ales) împotriva celorlalte şi că de-abia Noul Testament aruncă sămînţa durerii pentru durerea oricui, lansează în lume paradoxul moralităţii absolute, care ne pîrpăleşte neostoibil.

Să presupunem că raminem numai între noi, cei care nu avem pace din cauza nedreptăţii, care simţim sete de o lume mai bună. Încă nu ne vom înţelege, dacă nu coincid criteriile după care judecăm viaţa reuşită. Voi încerca să arăt că putem fi încă divizaţi de perspective adverse, de o falie de profunzime cel puţin la fel de mare ca aceea produsă de poziţia faţă de (ne)dreptate. Scindarea la care mă refer e generată de poziţia diferită faţă de ipoteza misiunii înalte a speciei noastre, a nobleţei aventurii umane, a pătrunderii ei cu "duh sfint". Pe acest subiect, există doua perspective irecociliabile, chiar dacă mulţi dintre noi pendulăm confuz între ele.

Prima poziţie: omul nu are misiuni superioare, nu este pus în lume cu un scop sublim (intuit parţial, necunoscut complet), nu are răspunderi si meniri cosmice. El trebuie doar sa trăiasca, supravieţuind prin adaptare în diverse condiţii , descurcîndu-se cît mai eficace, fiind eventual corect cu semenii (apropiaţi sau depărtaţi)- dacă se urmăreşte o optimizare colectivă. Inteligenţa este doar un instrument pentru descurcare, pentru a rezolva probleme practice (abstracte - cînd e nevoie de generalizări utile). Dar ea nu trebuie irosită pe probleme metafizice, dirijată către înfundăturile căutarii sensurilor. Iluzia menirii noastre supra-animalice, a misiunii de a explora necunoscutul, este o elucubraţie, dăunătoare eficacităţii şi jenantă intelectual (dovadă a slabului discernămînt, a contagiabilităţii cu iluzii), un viciu de care un om sănătos trebuie să se dezbare, asumindu-şi fără mofturi condiţia reală, suficienţa existenţei- ca sop în sine. Pragmaticii, materialiştii, cinicii, scepticii, etc. denunţă, din diverse unghiuri, "misiunea spirituală" ca pe o nălucire, un lux, o rătăcire, o îmbătare cu cuvinte.

A doua poziţie: omul e făcut cu un scop , are o menire, trebuie să atingă o ţintă înaltă (morală, raţională, metafizică) să se ridice la o treaptă superioară de inţelegere/ simţire. Religoşii crezind că ţinta e binele/iubirea şi că e precizată de divinitate, prin profeţi. Misticii abstracţi- că rostul transcendent vorbeşte direct în minte şi inimă, polarizînd năzuinţele către emanciparea conştiinţei (un om mai frumos, mai profund). Filozofii- consiferă că ţinta este cunoaşterea adevărurilor de sinteză (sau măcar, dezbărarea de aparenţe, minciuni şi iluzii). Omul de ştiinţă: că modelele minţii trebuie să reflecte just realitatea. Idealiştii, spiritualiştii, poeticii, moralistii etc susţin că tocmai nobleţea conştiinţei justifică viaţa şi strădania Omului.

Problematica rostului nu se reduce la o alegere binară (există raporturi fine/ambigui între eficienţă,calitate, vrednicie, plăcere, frumuseţe, bucurie, împlinire, măreţie) dar are o dihotomie majoră la rădăcina. E ameţitoare prapastia între cele două poziţii faţă de sensul vieţii (împlinirea persoanei) şi amplitudinea înfruntării dintre ele în istorie.

Dacă era uşor solubilă, problema era rezolvată de mult. Dar se pare că, deşi intuim că doar unul e răspunsul corect ( dar mai stii ?) nu o vom rezolva niciodată (deşi… mai stii?) . Nu pretind nici eu că "meciul" ar fi tranşat (probabil nu e nici tranşabil), decît de adepţii înfocaţi ai unei tabere, care fac propagandă pentru ea. Ambele au avut avocaţi de mare inteligenţă şi elocinţă. De o parte, de exemplu, găsim discursul decapant al unui Cioran sau Celine, de celalalta- înţelepciunea unui Tolstoi sau fertilitatea unui Calvino. Au fost propuse o sumedenie de formule mixte, de încercări de conciliere între setea de sens superior şi constatarea că nu dăm de izvorul lui, unele de natură paradoxală: de la "revolta sisifică necesară demnităţii" a lui Camus, la "auto-iluzionarea necesară vitalităţii"- a lui Blaga. Puşi în faţa condiţiei umane, avem deci suficiente călăuze şi către mîndrie sau exaltare, dar şi către dispreţ sau depresie. Si nu numai în izvoarele scrise. Priviţi începutul "Odiseii spaţiale 2001 " a lui Kubrick. Maimuţele devin oameni, cînd sînt lovite din cer de un suflu spiritual, străin animalităţii. Omul însămînţat astfel se ridică trudnic spre sursa spiritualităţii sale, printr-o cură de dematerializare. Alţi creatori au pledat pentru un urcuş pe scara morală, prin demnitate, spre treapta eroismului. La poeţi sau un regizor ca Antonioni, gasim intuiţia sublimului inefabil, în timp ce pentru alţii , el se atinge prin muzică. Deci nu e vorba neaparat de acelaşi drum, de aceleaşi forme. Dar pe toti ii uneşte setea de sublim. Poate nici măcar satisfăcută- dar resimţită acut, ca năzuinţă. Pe care alţii- nu o au de loc. Sintem de două feluri, sau nimerim pe două căi?

Chestiunea este şi acut culturală , manifest contagioasă. Au existat epoci (Grecia Antică- de exemplu) în care adepţii misiunii spiritualiste s-au înmulţit şi intărit reciproc în credinţa lor. Fie ca a fost vorba de spiritualitate religioasă- axată pe iluminarea prin revelaţie, fie de cea nereligioasa- axată pe iluminarea prin gîndire căutîndă, a prevalat încrederea că nu sîntem doar ca o turmă de oi- care nu are decît de păscut (eficace), sau ca un pîlc de pomi- care nu are decît de crescut şi rodit, înainte de a ieşi din scenă.
Asistăm acum la un recul, tot mai mulţi oameni arborînd poziţia că le e suficient să existe, să se descurce bine, fără să aibă nevoie de misiuni, de scopuri superioare. Numărul aparent mare de religioşi ne poate păcăli. Cîţi dintre ei mai sînt animaţi de un suflu spiritualist autentic? Majoritatea operează cu Dumnezeu într-un mod pragmatic (o forţă cu care nu e bine să te pui rău.) şi nu ca faţă de o sursă de perpetuă obligaţie ascendentă, în lupta cu gravitaţia micimii fiinţei nesporite. Numărul aparent mare de "intelectuali" (înarmaţi cu diplome şi roluri tipizate) nu trebuie să ne păcălească. Foarte puţini dintre ei cred intim că Omul are menirea să urce spre o cît mai înaltă cunoaştere. La fel se întimplă şi cu alte categorii de "visători" (scriitori, filozofi et.c) care afisează afara (de circumstanţă, din inerţie, din disperare), patimi spirituale…. stinse înăuntru de suflul rece al "lucidităţii". Este ceea ce unii numesc "realism", alţii "decadenţă", alţii "descîntare".

Să intrăm acum, dinspre această dilemă, pe terenul problemei politice, atacînd o intrebare evitată metodic în programele mişcărilor/partidelor (nici Biblia nu o atacă explicit, deşi pare scrisă pentru a bandaja rana întrebării de sens!): care este scopul vietii individuale si colective? Care este ţelul major al cărui indice de realizare arată succesul unei intreprinderi umane?
Faptul de a oferi-la cît mai mulţi- posibilitatea să supravieţuiască (decent)- pare a preocupa "stinga".

Faptul de a oferi -unora- posibilitatea de a trăi cît mai bine (confortabil, îmbelşugat) pare a interesa "dreapta".

Dar spiritualizarea (rafinarea intelectuală) maxim posibilă a cît mai mulţi, pe cine interesează? Unde sînt partidele care să aibă formarea conştiinţelor evoluate în fruntea programului, ca misiune fundamentală a societăţii- şi nu în lista obiectivelor de parcurs, sau în cea a mijloacelor?

M-a prins anul 1989 în plină pasiune pentru democraţia spirituală. Compusesem un nucleu de program neoiluminist (transdisciplinar) şi încercasem să-l public afară. Strabatusem o lungă perioadă de revoltă (convingere existenţialistă că viaţa e absurdă) şi mă apucase un fel de stare de graţie, convins că rolul politicii este să creeze condiţii pentru împlinirea intelectuală a cît mai mulţi. Şi am crezut că păbuşirea regimului comunist este o excelentă ocazie pentru a reabilita spiritul. De aceea am redactat platforma "Partidului intelectualităţii" (devenit "al culturii" şi în final al "renasterii spirituale"- vezi http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/docs/part_ren_spirit_proiect.htm) . Am incercat, in ianuarie 1990, să atrag spre acest program pe aceia care păreau mai în măsura să inţeleaga dreptul omului la o conştiinţă emancipată, efectul benefic al răspîndirii inteligenţei, obligaţia societăţii de a oferi tuturor şanse de consolidare spirituală.

Că "oamenii simpli" nu au arătat interes, dovedindu-se interesaţi doar de situaţia lor materială, nu m-a surpris. Tocmai asta era starea de care doream sa-i ajut să scape. Dar am fost şocat de reacţia "intelectualilor" scoşi în frunte de regimul comunist ("personalitaţile culturale"). Majoritatea au arătat dezinteres sau chiar antipatie faţă de ideea "luminării vulgului", ridicării spre cît mai mult rafinament a cît mai multe conştiinţe. În schimb, auto proclamaţii fruntaşi civici erau ofuscaţi că mulţimea nu le apreciază prestaţiile preţioase, nu-i înţelege, crede şi urmează, nu-i împinge spre piedestalul puterii, nu-i prefera activiştilor comunisti. Ciocoii minţii, care voiau să împartă (pe bani…) iobagilor culturali mici cadouri spirituale, pe la ocazii, s-au aratat ofuscati ca sint loviti cu copita de "primitivi". Iar securiştii au ştiut să adîncească prăpastia dintre "elite" şi "popor", manipulînd prostimea, încît să spargă capul unor lideri anticomunişti de mucava….

Nimic nu s-a ales din proiectul meu neo-iluminist. Culţii şi inculţii s-au inţeles pîna la urmă… în sens opus aspiraţiilor mele: nici unii, nici alţii nu vor ca poporul să fie ridicat intelectual. Unii - din perfidie şi egoism, alţii- din suficienţă şi mărginire. Copiii sînt pe mîna unor părinţi şi unor profesori care nu cred în cunoaştere.

De altfel, baronii culturali sînt cam cavernoşi, sînt tot mai lipsiti de vitalitate spirituală autentică, de chemare…. Mulţi dintre ei cred , in intimitate, ca totul e sa o duci cit mai bine material, au trădat de mult cauza nobleţei prin minte, sînt tare flexibili. Dar deşi linia (in)culturii, apărată şi de sus şi de jos, e relativă, superfluă, ne-autentică, efectul acestei dihotomii grosolane asupra adevăratului front, estompat de aparenţe, făcături şi confuzii- este catastrofal. Scindarea pe problema spirituală se adînceşte: pragmaticii se bucură că işi înving concurenţii în lupta pentru bunuri şi plăceri- la care reduc viaţa, idealiştii pierd teren, dispreţuind aerian reuşitele "inferioare"… care îi extirpă .
După atitea profeţii exaltate demascate, după atîtea elucubraţii fondatoare eşuate, vorba lui Nietsche, nu e uşor să mai ridici steaguri trans-mundane, să arăţi spre afară. Cît de credul să fie omul, ca să mai spere la comandă, pe cadavrul atîtor speranţe?
Idealismul orb pierde meciul pentru că nu e suficient de abstract (se leagă de chipuri cioplite-particularizări simpliste ale ţintei spirituale) şi nu ţine cont de dualitatea condiţiei umane, de faptul că stratul necesităţilor spirituale se aşează pe un strat de nevoi animalice, între ele existînd zona tampon a utilităţilor/comodităţilor/plăcerilor - aşa cum sugerează piramida lui Maslow. Dacă le opui pragmaticilor- care reduc viaţa la adaptare /descurcare - desconsiderarea nevoilor materiale ale omului prins în capcana luptei pentru supravieţuire, vei fi, pînă la urmă, învins de evidenţe.

Pentru un spiritualist echilibrat, virful piramidei este mai sus decît vedem (deocamdată ?) şi are nevoie de bază. Mintea poate fi mai uşor sănătoasă într-un corp sănătos şi are nevoie de forme pentru a intui fărăforma. Dar piscul spiritual nu se reduce la modelele de parcurs şi nici la baza materială, nu e o emanaţie de rang secund, minoră. E un cîmp de forţă supramaterială, e fructul însămînţat în noi din ceruri, e motivul pentru care gonim după supravieţuire (călcînd atîtea în cale…) , întru împlinirea misiunii noastre profunde . Rolul bazei materiale a piramidei e să suţina creşterea stratului superior al conşiinţei. Încît, numai piramidele care au vîrf (înalt) sint împlinite (puternic) . Restul- sînt vieţi ratate.

Cam aşa crede un năzuitor spre transcederea condiţiei materiale.

Să vrei binele celor subdezvoltati intelectual înseamnă să le aperi simplitatea (candoarea) , sau să îi ajuţi să se emancipe (complexifice)? Avem în spate îndemnuri şi argumentaţii care : ori neaga celor mulţi posibilitatea/dreptul la emancipare spirituală, ori neagă superioritatea (beneficitatea, utilitatea) unei existenţe cultivate şi promoveaza suficienţa simplistă în masă (nu e nici o pierdere să rămîi necopt intelectual). Aceste teze care se confruntă, se impletesc de fapt perfect pentru a justifica menţinerea majorităţii în sărăcie spirituală. Dacă "prostimea" nu doreşte nimic spiritual, de ce e hrănită cu atîtea kitch-uri , pe care le înghite cu candoarea superficialităţii (mă voi abţine de la exemplificari, ca să nu irit şi mai tare unii cititori). Dar să nu uităm tenebrosul "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împăraţia cerurilor". Este vorba aici de o prevenire protectoare, de o mărinimie compensatorie , de o amăgire sau de o neînţelegere. Nu cumva aţîţarea către profunzime va răspăndi durerile celor sfîrtecaţi de necunoscut, în lupta tragică pentru cunoaşterea esenţelor, luptă pe care Blaga o consideră o diversiune a divinităţii? Trecînd peste analiza raportului dintre bucuriile (împlinirile) şi frustrarile pe care le aduce gîndirea rafinată, dăm din nou peste zidul marii alegeri: avem sau nu misiune gnoeseologică?

Eu am ramas şi azi adeptul credinţei că ţelul societăţii este să ajute oamenii să-şi dezvolte conştiinţe bogate, superbe. Iata de ce am ajuns sa ma cert si cu ideologii ce promoveaza "simplitatea" si cu cei ce promoveaza "elitismul". Recunosc că nu e vorba de o credinţă fermă, ca mă îndoiesc… Recurg la pariul lui Pascal: sper (oricît de mică ar fi probabilitatea- nenulă) că avem o menire spirituală,. Alfel nu mă simt interesat să trăiesc. Nu am reuşit niciodată să intru în pielea celor care simt viaţa autosuficientă şi nu mă simt tentat să încerc. Deşi e posibil să mă înşel, şi pragmaticii anti-spirituali (căci sint şi oameni practici cu afinităţi spirituale) au dreptate: poate că ne amăgim cu misiuni înalte, în loc să ne rezolvăm eficace problemele de parcurs… către moarte. Poate ca e şi inşelător şi nociv să crezi în scopuri si misiuni superioare…Pe măsură ce admit asta, mă sting… Dacă cinicii si scepticii văd bine, nu mai are nimic importanţă.

Pentru cei care vor să fie practici, încă o observatie, legata de interferenta proceselor gindirii. Din "de ce -uri" mici, se nasc "de ce-urile" mari. Din reuşite, ambiţii. Alpinismul mintal vine urcînd, caută provocări tot mai sus. Inteligenţa superioară, antrenată prin probleme concrete, spre probleme abstracte, conduce la probleme metafizice. Spiritualitatea e deci şi un efect al operaţionalităţii… Nu poţi rămîne obtuz, dacă vrei să fii suficient de deştept încît să rezolvi cu brio probleme complicate. Nu poti separa/filtra capacităţile mintale în funcţie de aplicare- deşi mulţi "psiho-ingineri" au fost puşi să realizeze specia "rob inteligent". In momentul în care au vrut să formeze un corp de tehnicieni/ administratori cu cap bun, comuniştii au pierdut partida. Lagărul a rezistat mult si bine cît timp a menţinut prizonierii în frică, întuneric, mediocritate, prostie, trivialitate.
Nu se pot face revoluţii fertile cu indivizi limitaţi şi suficienti. Poporul de eliberat trebuie luminat- pentru ca să înteleagă ce i se întîmplă, să scape de manipulare, să discearnă călăuzele bune de cele rele, să lupte cu inteligenţă ca să clădească o lume mai bună - în locul puşcăriei dărîmate. Cetăţeanul-prizonier, slab dezvoltat mintal- este victima ideală pentru îmblînzitorii politici. Numai omul deştept rezistă celui şiret, numai mintea ascuţită sparge diversiunea. A ascuţi minţi, e mai eficace decît a ascuţi cuţite.

De aceea eu cred că toţi cei care gîdilă între coarne mulţimea, lăudînd-o pentru mediocritate şi incultură, făcînd apologia "omului simplu, din popor", sînt demagogi periculoşi. Vor să exploateze şi ei slăbiciunea prostiei, aşa cum reuşesc actualii stăpîni, pe care speră să-i înlocuiască. Cind iţi iubeşti copiii cu responsabilitate îi educi exigent şi-i împingi spre vrednicie, valoare şi performanţă- nu spre complacerea în micime şi slăbiciune. Sau ,dacă e vorba de profeţi din popor, sînt indivizi care nu-şi bănuisc mărginirea şi nici faptul că aceasta e principala ghiulea de la picorul omului de jos. Un lider simplu dar nativ inteligent, ştiind că înţelepciunea e un atuu, că e o armă cu care armata celor obidiţi trebuie echipată, nu va face niciodată apologia inculturii.

Ioan Roşca 26.12.2013

Nota 1

Reacţiile faţă de acest text m-au surprins. Unii, apropiaţi mie, l-au citit ca pe o pledoarie plenară pentru credinţă, spirit sau neoiluminism. Alţii, deşi nu mă cunosc, au sesizat -corect- că e vorba de o mărturisire de perplexitate fundamentală, în căutarea unei strategii de echilibru, pe muchia de cuţit a poftei de sens. Am fost atît de mirat de neînţelegerea din partea prietenilor, încît le-am extras următoarele fragmente, care ar fi trebuit să îi pună în gardă privind neliniştea mărturisită aici :

"[] Să nu uităm că vechiul Testament cerea frăţie într-un trib (cel ales) împotriva celorlalte şi că de-abia Noul Testament aruncă sămînţa durerii pentru durerea oricui, lansează în lume paradoxul moralităţii absolute [!], care ne pîrpăleşte neostoibil.[!]"[]

"Scindarea la care mă refer e generată de poziţia diferită faţă de ipoteza misiunii înalte a speciei noastre, a nobleţei aventurii umane, a pătrunderii ei cu "duh sfint". Pe acest subiect, există doua perspective irecociliabile, chiar dacă mulţi dintre noi pendulăm confuz între ele.[!]" []

Problematica rostului nu se reduce la o alegere binară (există raporturi fine/ambigui între eficienţă,calitate, vrednicie, plăcere, frumuseţe, bucurie, împlinire, măreţie) dar are o dihotomie majoră la rădăcina. E ameţitoare prapastia între cele două poziţii faţă de sensul vieţii (împlinirea persoanei) şi amplitudinea înfruntării dintre ele în istorie.

Dacă era uşor solubilă, problema era rezolvată de mult [!]. Dar se pare că, deşi intuim că doar unul e răspunsul corect ( dar mai stii ? [!]) nu o vom rezolva niciodată [!] (deşi… mai stii? [!]) . Nu pretind nici eu că "meciul" ar fi tranşat [!] (probabil nu e nici tranşabil [!]), decît de adepţii înfocaţi ai unei tabere, care fac propagandă pentru ea [!]. Ambele au avut avocaţi de mare inteligenţă şi elocinţă [!]. De o parte, de exemplu, găsim discursul decapant al unui Cioran sau Celine [!], de celalalta- înţelepciunea unui Tolstoi sau fertilitatea unui Calvino [!]. Au fost propuse o sumedenie de formule mixte, de încercări de conciliere între setea de sens superior şi constatarea că nu dăm de izvorul lui [!], unele de natură paradoxală: de la "revolta sisifică necesară demnităţii" a lui Camus [!], la "auto-iluzionarea necesară vitalităţii"- a lui Blaga [!].

Puşi în faţa condiţiei umane, avem deci suficiente călăuze şi către mîndrie sau exaltare, dar şi către dispreţ sau depresie [!]. Si nu numai în izvoarele scrise. Priviţi începutul "Odiseii spaţiale 2001 " a lui Kubrick. Maimuţele devin oameni, cînd sînt lovite din cer de un suflu spiritual, străin animalităţii. Omul însămînţat astfel se ridică trudnic spre sursa spiritualităţii sale, printr-o cură de dematerializare. Alţi creatori au pledat pentru un urcuş pe scara morală, prin demnitate, spre treapta eroismului. La poeţi sau un regizor ca Antonioni, gasim intuiţia sublimului inefabil [!], în timp ce pentru alţii , el se atinge prin muzică [!]. Deci nu e vorba neaparat de acelaşi drum, de aceleaşi forme. Dar pe toti ii uneşte setea [!] de sublim. Poate nici măcar satisfăcută [!]- dar resimţită acut, ca năzuinţă [!]. Pe care alţii- nu o au de loc. Sintem de două feluri, sau nimerim pe două căi [!]?

Chestiunea este şi acut culturală , manifest contagioasă [!]. Au existat epoci (Grecia Antică- de exemplu) în care adepţii misiunii spiritualiste s-au înmulţit şi intărit reciproc [!] în credinţa lor. Fie ca a fost vorba de spiritualitate religioasă- axată pe iluminarea prin revelaţie, fie de cea nereligioasa- axată pe iluminarea prin gîndire căutîndă, a prevalat încrederea [!] că nu sîntem doar ca o turmă de oi- care nu are decît de păscut (eficace), sau ca un pîlc de pomi- care nu are decît de crescut şi rodit, înainte de a ieşi din scenă. Asistăm acum la un recul, tot mai mulţi oameni arborînd poziţia că le e suficient să existe, să se descurce bine, fără să aibă nevoie de misiuni, de scopuri superioare.[] Este ceea ce unii numesc "realism", alţii "decadenţă", alţii "descîntare" [!].[]

Să intrăm acum, dinspre această dilemă [!], pe terenul problemei politice, atacînd o intrebare evitată metodic în programele mişcărilor/partidelor (nici Biblia nu o atacă explicit [!], deşi pare scrisă pentru a bandaja [!] rana întrebării de sens!): care este scopul vietii individuale si colective? Care este ţelul major al cărui indice de realizare arată succesul unei intreprinderi umane? [] Scindarea pe problema spirituală se adînceşte: pragmaticii se bucură că işi înving concurenţii în lupta pentru bunuri şi plăceri- la care reduc viaţa, idealiştii pierd teren, dispreţuind aerian reuşitele "inferioare"… care îi extirpă .

După atitea profeţii exaltate demascate [!], după atîtea elucubraţii fondatoare eşuate [!], vorba lui Nietsche, nu e uşor să mai ridici steaguri trans-mundane [!], să arăţi spre afară. Cît de credul să fie omul, ca să mai spere la comandă, pe cadavrul atîtor speranţe [!!]?

Idealismul orb [!] pierde meciul pentru că nu e suficient de abstract (se leagă de chipuri cioplite-particularizări simpliste ale ţintei spirituale [!]) şi nu ţine cont de dualitatea condiţiei umane [!], de faptul că stratul necesităţilor spirituale se aşează pe un strat de nevoi animalice, între ele existînd zona tampon a utilităţilor/comodităţilor/plăcerilor - aşa cum sugerează piramida lui Maslow.[]

Cam aşa crede [!] un năzuitor [!] spre transcederea condiţiei materiale.[]

Dar să nu uităm tenebrosul [!] "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împăraţia cerurilor". Este vorba aici de o prevenire protectoare [!], de o mărinimie compensatorie [!], de o amăgire [!] sau de o neînţelegere [!]. Nu cumva aţîţarea către profunzime va răspăndi durerile celor sfîrtecaţi de necunoscut [!], în lupta tragică pentru cunoaşterea esenţelor [!] , luptă pe care Blaga o consideră o diversiune a divinităţii [!]? Trecînd peste analiza raportului dintre bucuriile (împlinirile) şi frustrarile pe care le aduce gîndirea rafinată, dăm din nou peste zidul marii alegeri: avem sau nu misiune gnoeseologică?[!] []

Eu am ramas şi azi adeptul credinţei [!] că ţelul societăţii este să ajute oamenii să-şi dezvolte conştiinţe bogate, superbe. Iata de ce am ajuns sa ma cert si cu ideologii ce promoveaza "simplitatea" si cu cei ce promoveaza "elitismul". Recunosc că nu e vorba de o credinţă fermă, ca mă îndoiesc… [!!] Recurg la pariul lui Pascal: sper (oricît de mică ar fi probabilitatea- nenulă) că avem o menire spirituală,. [!] Alfel nu mă simt interesat să trăiesc [!]. Nu am reuşit niciodată să intru în pielea celor care simt viaţa autosuficientă şi nu mă simt tentat să încerc. Deşi e posibil să mă înşel [!], şi pragmaticii anti-spirituali (căci sint şi oameni practici cu afinităţi spirituale) au dreptate: poate că ne amăgim cu misiuni înalte [!], în loc să ne rezolvăm eficace problemele de parcurs… către moarte [!!]. Poate ca e şi inşelător şi nociv să crezi în scopuri si misiuni superioare [!]…Pe măsură ce admit asta, mă sting [!!]… Dacă cinicii si scepticii văd bine, nu mai are nimic importanţă [!].

Spiritualitatea e deci şi un efect al operaţionalităţii [!]… Nu poţi rămîne obtuz, dacă vrei să fii suficient de deştept încît să rezolvi cu brio probleme complicate []

Numai omul deştept rezistă celui şiret, numai mintea ascuţită sparge diversiunea. A ascuţi minţi, e mai eficace decît a ascuţi cuţite.

Nota 2 Iată şi cîteva reacţii remarcabile din spaţiul facebook AER:

Serban Popa 27.12.13 Dacă nu mă înşel, abia cu Platon survine în mod explicit întrebarea privitoare la existenţa, sau nu, a Spiritului. Întrebare la care, de atunci şi până astăzi, nu a fost dat răspuns. Existenţa Spiritul fiind fie postulată, fie negată (adică postulată negativ) aprioric. Abia de aici încolo s-au construit TOATE ismele. Inclusiv, evident, cele politice şi culturale, dar şi cele economice, sociale ... şi ştiinţifice. La un moment dat, Marx a spus o prostie incomensurabilă : "Problema nu este de a înţelege lumea, ci de a o schimba". Ceea ce înseamnă că, indiferent dacă luăm sau nu de bună tâmpenia lui Marx, noi putem să vrem să schimbăm lumea fără a o înţelege sau putem să o acceptăm aşa cum este, tot fără a o înţelege. Şi cu asta, pentru a încheia, vreau să spun următorul lucru despre ceva cu repercursiuni (foarte) practice : din cauza (sau datorită) inexistenţei răspunsului - la momentul actual - privitor la existenţa (şi natura, nu găsesc acum o altă referinţă decât cea legată de natură, chestie vagă ş, cumva,i contradictorie, recunosc) Spiritului, eu nu am certitudinea că democraţia, cultura la nivel de masă, asumarea unei conştiinţe colective evoluate, etc. sunt dezirabile. Sau, măcar, vor fi în măsură să asigure supravieţuirea omenirii.

Ioan Rosca 27.12.13 Ufff, domnule Popa. Exact asta ma framinta si pe mine... pina la paralizie, obligindu-ma sa ma arunc in necunoscut, cu tot mai putina vitalitate. Cum reusiti dv. sa mai militati in vreo directie, in aceasta situatie, sa mai conturati vreun proiect social? Sau abordati altfel pariul de tip Pascal, pe tema spiritiualitatii? Eu, pina la urma voi cauta solutii mixte pragmatico-spirituale, situatii in care cresterea numarului celor care gindesc performant aduce si cunoastere si eficacitate- pentru ca nu sint in stare sa transez problema ,fie si arbitrar, sa imi aleg senin partea.

Sint pe cale de a concepe un sistem de asistenta in intelegerea matematicii (la care lucrez de 40 de ani). Pare mai usor de decis aici ca nu e rau ca sa poata gindi robust cit mai multi, antrenati in "sala cu probleme". Sa folosesti matematica (bine expusa) in ameliorarea rigorii si puterii gindirilor, dimensiune importanta a constiintei devoltate. Dar si aici ma macina tensiunea dintre dimensiunea practica (aplicativa) a matematicii, dimensiunea de cunoastere (culturala, comunicationala) si dimensiunea spirituala (de la frumusete, prin creativitate, spre filozofie).

Luati un mediu puternic de suport in practicarea matematicii (ca Wolfram-Matematica) si veti vedea cum irumpe marea intrebare, la care ne referim aici . Caci, pe masura ce instrumentele (cognitive) sint mai puternice, puterea intrinseca a mintii care le foloseste slabeste. Un om tot mai mic, inconjurat de proteze tot mai tari?

Care e scopul : sa producem eficace obiecte utile, cu instrumente puternice si minti slabe , sau sa producem minti puternice, avind grija ca instrumentele cu care le echipam sa nu le duca spre regres? Cultivam sau nu constiinte in expansiune? Ce bine mi-ar prinde ,ca sa atac astfel de intrebari cu stenicitate, sa nu ma lovesc de problema naturii si rostului spiritualitatii....

Ioan Rosca Referitor la utilitatea democratiei reale, sa privim totusi situatia inversa, tot mai insuportabila:

http://www.cotidianul.ro/bruxelles-ul-adevarata-putere-211978/

Uneori rostul se mai poate defini si negativ , ca contra-sens.

Între autocraţie scăpată din mână şi conspiraţie, Bruxelles-ul, adevărata putere

Ioan Rosca Sau asta:

http://www.cotidianul.ro/reuniunea-secreta-a-oamenilor-cu-viziune-planetara-215305/

Reuniunea secretă a ''oamenilor cu viziune planetară''

Cu Mugur Isărescu la Bilderberg, Reuniunea secretă a

Silviu Pricope 27.2.13 Domnule Ioan Rosca, de multe ori citindu-vă textele am fost surprins să văd că acelaşi de gen de întrebări existenţiale pe care mi le puneam şi eu în alte forme şi le mai pun şi alţii. Multă vreme nu am îndrăznit măcar să mă gândesc că aş putea face publice astfel de gânduri, pentru că aveam senzaţia că este ceva în neregulă cu mine, de vreme ce toţi cei din jurul meu nu aveau astfel de preocupări intelectuale. ***A căuta un sens al existenţei, pare lucrul cel mai lipsit de sens în societatea în care trăim astăzi.*** Orice altceva este permis, în afara chestionării Sensului sau mai bine zis, Lipsei de Sens a existenţei Omului modern. Societatea şi întreg ansamblul de legi şi paradigme sociale stau sub spectrul acestui inevitabil destin: negarea/ascunderea Sensului. Totuşi din corpusul social, din mecanismul atrofiat al societăţii mai răzbat însă şi voci singulare care urlă în pustie după Sensul pierdut. În fiecare individ există nostalgia după acest Sens primordial, însă datorită Magiei exercitate de Marele Manipulator şi a Legăturilor pe care acesta cu abilitate le creează, Omul modern devine o bărcuţă pe un râu învolburat, neputincios în faţa curenţilor sociali, cărora nu li se poate opune. Creaţia acestui mecanism a început acum câteva secole (aproximativ odată cu Reneşterea) şi vă mărturisesc sincer că încă nu ştiu, dacă nu cumva, lumea în care trăim astăzi nu cumva CHIAR ESTE cea mai bună dintre lumile posibile (pentru a-l parafraza pe Leibniz). Când văd lipsa de orizont a semenilor mei, nepreocupaţi decât de efemeritatea unui stomac plin şi a excitării duse până la paroxism a simţurilor prin toate mijloacele tehnologice posibile, nu pot să nu constat decât că MÂNTUIREA este doar o chestiune intimă, personală şi individuală, care nu are nimic de-a face cu gragaritatea turmei. Spre deosebire de dvs. nu sunt preocupat de "credinţa că ţelul societăţii este să ajute oamenii să-şi dezvolte conştiinţe bogate, superbe", pentru că nu cred că asta e menirea societăţii şi mai ales... nu cred că acest lucru este posibil. După cum aţi remarcat şi dvs. oamenii sunt într-adevăr de două feluri... iar tratamentul nu poate fi acelaşi pentru două maladii diferite.

Serban Popa 31.12.13 Domnule Roşca, cunoaşterea este bucurie, iar credinţa este fericire. Înmulţită cu 10 dacă este creştină. Dacă cunoaşterea nu este nici măcar bucurie, darămite fericire (mă refer la efortul cunoasşterii) ceva nu este atunci în regulă. Cu siguranţă, marii gânditori au fost bucuroşi, sau fericiţi, după alegere. Păstrând proporţiile, eu CRED - ca descinzând din Spirit - că lumea poate fi măcar mai bună. Nu-mi rămâne decât să încerc să înţeleg ceea ce pot să înţeleg şi să fac ceea ce pot să fac. Rudyard Kipling a spus chestia mult mai bine decât mine acum cam o sută de ani. Altfel, să aveţi un AN NOU FERICIT, nu doar bucuros !

Serban Popa În rest, privitor la "administrarea şi intermedierea" capitalului, sunteţi, aşa după cum vă atrăgeam atenţia pe o cale greşită. Va trebui, probabil, să vă explic pe îndelete cum stau lucrurile pentru că deja sunteţi intrat în mlaştină cel puţin până la genunchi. Şi va fi nevoie de nişte scule adecvate ca să vă pot scoate (şi) de acolo.

Nicolae Tudor 27.12.13

Raspunsuri pentru domnul Ioan Rosca

Puţini sînt aceia pe care ii deranjeaza nedreptatea suferită de alţii.” O forma buna de organizare poate servi de model tuturor comunitatilor care se confrunta cu nedreptatea comisa de autoritati/ legi.

„Să presupunem că raminem numai între noi, cei care nu avem pace din cauza nedreptăţii” Nu suntem „intre noi” - cei nedreptatiti sunt amestecati cu cei care profita de pe urma nedreptatilor, si au interesul si actioneaza „neostoit” pentru ca sistemul lor privilegiat sa se mentina.

„Încă nu ne vom înţelege, dacă nu coincid criteriile după care judecăm viaţa reuşită.” Este suficienta libertatea individuala, promovata ca principiu, si fiecare este liber sa-si realizeze cum vrea si cum stie „viata reusita”. Ascensiunea spre varful piramidei lui Maslow este o optiune libera de evolutie personala. aceasta culmineaza cu asemanarea cu Dumnezeu, egalitatea/ lupta si eventual detronarea Acestuia, daca „alpinistul” are in sange, genetic, instinctul de pradator. A te alinia, prin criterii, inspre accederea individuala spre varf, inseamna a abandona frumusetea trairilor din afara criteriilor. Sa exemplific: in iulie am facut o operatie urata si–n cele 48 ore de reanimare, cand nu aveam voie nici apa, am descoperit gustul divin al apei; picaturile putine, cu care-mi ungeam buzele cu un tifon, si pe care le sorbeam pe furis incalcand ordinul, mi-au produs bucurii fizice necunoscute vreodata. Visam pe patul de spital, daca nu mor, sa experimentez o fericire suprema - sa stau cu cineva drag si, –n timp ce schimbam impresii despre lume si viata, sa bem cate un pahar cu apa rece. Cand am avut voie la ceai, apoi supa strecurata, oricat am incercat sa retraiesc placerea gustului apei, n-am mai simtit ca atunci; mancarurile nu-mi produc nici o emotie, fiindca stiu ca ma leaga de trairea animalica - creierul meu a invins demult trupul. Exemple din viata arata ca omul si-a facut un ritual al trairii fizice tocmai pentru a intensifica gustul/placerea si a intercomunica ombilical cu fericirea spirituala. Astfel, in Rusia nu se mananca strugurii inainte ca fiecare familie care cultiva struguri sa practice un ritual in care este omagiat strugurele. Batranii nostri nu mananca nici ei struguri pana nu impart mortilor. Postul face ca abtinerea de la dulce sa-l faca mai apetisant atunci cand esti dezlegat la el. In general bunul si frumosul capata valoare emotionala atunci cand este creat personal de cel care il consuma (unii spun ca le place enorm sa stea in fumul in care pregatesc friptura), fructul cules din pomul tau, oricat ar fi de nearatos este mai bun decat minunile din magazin. etc. Omul trebuie sa evolueze treapta cu treapta; cel simplu sta pe treapta experimentarii/cunoasterii pana simte singur nevoia sa urce urmatoarea treapta, dintr-un infinit care-l asteapta. Pot trage de aici concluzia ca nu exista un varf al piramidei fiindca, viata fiind scurta, nimeni nu are timp sa sa se impregneze cu esenta tuturor lucrurilor care il inconjoara. Sanse au intelectualii care, prin educatie, de mici, copiii, sunt invatati sa discearna si sa abandoneze neesentialul in numele fericirii existentiale si sunt obligati sa ocupe treapta parintelui/invatatorului, iar cand copilul nu poate, nu este pregatit sau nu vrea, este asezat cu forta pe aceasta, devenita mostenire. Dar acestia pierd, cu siguranta, infinite fericiri simple, cum ar fi savurarea apei, care presupune aducerea fizica a corpului la limita potrivita. Ar fi frumos daca visul intelectualului ar fi sa-l ajunga pe Dumnezeu, ca putere spirituala. Dar intelectualul manifesta, practic, o imoralitate crasa fata de tot ce-l inconjoara (el doar declara verbal apartenenta la conceptul binelui). asta ma determina sa afirm ca evoluatul este pe treapta superioara direct proportional cu imoralitatea care-l caracterizeaza; iar asta pune sub semnul intrebarii sensul vietii, pe care-l slujeste. „Inca nu ne vom intelege”, spuneti dv, si asa este. Dar asupra unui criteriu este posibil sa fim de acord: libertatea totala a individului de a deveni ar trebui sa fie sfanta. Dv vreti, dictatorial, sa avem misiunea de a deveni („prin misiunea înalta a speciei noastre, a nobleţei aventurii umane, a pătrunderii ei cu "duh sfint"), deci prin inrolarea, probabila, intr-o structura disciplinara, fiindca avem obligatia sa avem sens. Eu propun doar libertatea de a fi fericit, concomitent cu realizarea unor conditii minime de vietuire, si obligatia (morala) a celor inscrisi pe traseul evolutiei sa apere sensul, respectiv sa-i inlature pe cei care pun piedici evolutiei spirituale a omului, indiferent pe ce treapta s-ar afla el. Asadar, „a treia cale” aduce o nuanta fundamentala: Calea spre evolutie trebuie sa ramana deschisa pentru toti, prin realizarea conditiilor minime evolutive. Patratica proprie de pamant, daca nu se va instraina niciodata, este punctul de plecare inspre orice forma superioara de evolutie. De aceea este moral ca „acasa” sa existe, pentru a avea conditiile jocului vietii, chiar daca aceasta are sau nu are vreun sens.

„Noi vom fi divizati la infinit de „perspective adverse”? Da, insa libertatea este un prag si imediat cum ceva sau cineva o ingradeste va naste cel putin impotriviri tacite.

„Prima poziţie: omul nu are misiuni superioare, nu este pus în lume cu un scop sublim (intuit parţial, necunoscut complet), nu are răspunderi si meniri cosmice. El trebuie doar sa trăiasca, supravieţuind prin adaptare în diverse condiţii, descurcîndu-se cît mai eficace, fiind, eventual, corect cu semenii (apropiaţi sau depărtaţi)- dacă se urmăreşte o optimizare colectivă. Inteligenţa este doar un instrument pentru descurcare, pentru a rezolva probleme practice (abstracte - cînd e nevoie de generalizări utile). Dar ea nu trebuie irosită pe probleme metafizice, dirijată către înfundăturile căutarii sensurilor”

Omul simplu nu are constiinta ca „trebuie sa traiasca, descurcandu-se cat mai eficace”. El se supune si se multumeste cu ce primeste crezand ca viata ii este este o incercare. Vede nedreptatile care i se fac si, fiindca realizeaza ca nu li poate opune, se repliaza pe aliniamentul din spate incercand acolo un echilibru crezand ca Dumnezeu va face dreptate cu cei nelegiuiti. Omul simplu nu vrea neaparat sa ajunga, astfel, in rai, ori sa fie razbunat. Crede ca Dumnezeu face ceea ce este mai bine, ca vor conta atitudinile curate de credinta, iubire pentru aproape, cinstea. El spera la o organizare dreapta a lumii, deci nu este impotriva organizarii vietii pe pamanta Raiului, dar vrea si o dictatura a binelui in care, oricine face rau, sa-si primeasca pedeapsa. Pentru ca el nu are putere sa se bata cu cei puternici, priveste in sus, spre Cel Puternic. Toate fortele pamantesti l-au amagit cu promisiuni si nu au procedat la curatirea pamantului de rau, partidele au rezolvat probleme care s-au dovedit interesul marunt al grupului care a primit puterea, ba, mai mult, actiunile lor au facut nedreptati. Omul simplu, „vulgul”, nu respinge cautarile metafizice, pentru el acestea inseamna abandonarile marunte ale vietii si deschiderea creierului spre puteri care inving legile materei. Astfel, se poate merge pe apa, dematerializa, transforma in alta vietate etc., si totul prin folosirea gandului sau al cuvantului pe sistemul „sa se faca lumina, si lumina s-a facut”. Oamenii evoluati ai lumii nu demonstreaza ca ar fi capatat nici cea mai mica din aceste virtuti. Sau se lauda ei ca ar avea puteri, in special vindecatorii, cand Iisus spunea ca nu el a vindecat, ci credinta bolnavului (cu care s-a accesat o cutiuta din creierul mic (descoperita stiintific) care face tocmai astfel de minuni, cum ar fi sa aduci ploaia, sa vezi ce are un om pe masa, tu fiind in alta tara, sa chemi pasarile la tine sau sa le dirijezi intr-un anume punct, sa faci ca un anume om sa aiba o anume comportare, cum ar fi sa-l adormi, dar nu hipnotizandu-l fiind langa el, sa intri in apa si sa iesi de acolo dupa 2 zile ca si cand nu s–a intampla nimic... Asta inseamna evolutie, nicidecum acumularea in creier a bibliotecii din Alexandria (in cel mai fericit caz). Asadar, omul nu traieste carnal fiindca vrea aceasta conditie, el este tinut sa traiasca astfel. A Treia Cale vrea sa-l elibereze, ca prima faza, urmand ca el, prin perfectionarea trairii, sa poata sa evolueze. Una din conditii probabil este sa-ti golesti mintea de tot ce este imoral, cum stomacul de hrana ingerata inainte de operatie. Un exemplu in acest sens il ofera scriitorul D.I.Ruseteanu in scrierea „Maria Egipteanca”, in care sfanta, retrasa in pustie, si-a pedepsit trupul cu suferinta fizica incat intre ea/om si Dumnezeu a disparut ceata, produsa de pacat, iar viata de dupa moarte a devenit prelungirea fireasca a celei pamantene. A discuta despre o organizare a vietii de pe o platforma politica este „simplism”, fiindca profunzimile desavarsirii umane tin numai si numai de individ si nu pot fi judecate, deci impuse de „criterii”, de orice natura ar fi ele. Trebuie doar li-ber-ta-te si conditii minime de exercitare a libertatii. Ca multimea sa o ia abrupt pe calea inaltarii spre desavarsire este suficiet ca, in varf (varful triunghiului) sa existe, palpabil, un model uman. Si atunci oamenii vor renunta la munca pentru supravietuire daca se poate trai hranind trupul cu lumina. Atunci ei se vor inconjura, pentru desfat, cu lucruri fizice, facute de mana lor (nu de masini), fiindca stiu ca nu cunoasterea este un scop al vietii, ci creatia individuala.

<Unii denunţă, din diverse unghiuri, "misiunea spirituală”>. Nu exista misiune spirituala, nici macar aceea de iubire a aproapelui. Misiunea, daca este sa fie una, este sa nu faci rau altei vietati. Daca adevarul nu este „just”, se sufera. Nobletea constiintei este un rafinament care tine tot de individ, nu te simti bine daca n-o ai, asa cum te simti prost fara sa fii spalat pe dinti. Toata organizarea vietii, dupa ce individul este improprietarit cu pamant, se rezuma la ritualuri desfasurate de entitati umane care se aseamana. De la varsta oamenii merg la biserica si exclama fericiti: „nicaieri nu-i mai frumos ca la biserica!” Atunci cand erau tineri se adunau la baluri, mai tarziu la petreceri in familie sau in cluburi. Peste tot ne oferim masura valorii personale si atragem sau respingem semeni. Iar asa ceva este firesc, atata timp cat nu aducem jignire cuiva. Daca o societate alege sa se organizeze politic, ar trebui doar pentru a actiona eficient asupra celor care ii tulbura armonia, si nicidecum sa produca suferinta membrilor sai, cum este impozitarea impovaratoare.

„Problematica rostului nu se reduce la o alegere binară (există raporturi fine/ambigui între eficienţă, calitate, vrednicie, plăcere, frumuseţe, bucurie, împlinire, măreţie) dar are o dihotomie majoră la rădăcina. E ameţitoare prapastia între cele două poziţii faţă de sensul vieţii (împlinirea persoanei) şi amplitudinea înfruntării dintre ele în istorie. Dacă era uşor solubilă, problema era rezolvată de mult. Dar se pare că, deşi intuim că doar unul e răspunsul corect ( dar mai stii ?) nu o vom rezolva niciodată (deşi… mai stii?) . Nu pretind nici eu că "meciul" ar fi tranşat (probabil nu e nici tranşabil), decît de adepţii înfocaţi ai unei tabere, care fac propagandă pentru ea. Ambele au avut avocaţi de mare inteligenţă şi elocinţă. De o parte, de exemplu, găsim discursul decapant al unui Cioran sau Celine, de celalalta- înţelepciunea unui Tolstoi sau fertilitatea unui Calvino. Au fost propuse o sumedenie de formule mixte, de încercări de conciliere între setea de sens superior şi constatarea că nu dăm de izvorul lui, unele de natură paradoxală: de la "revolta sisifică necesară demnităţii" a lui Camus, la "auto-iluzionarea necesară vitalităţii"- a lui Blaga. Puşi în faţa condiţiei umane, avem deci suficiente călăuze şi către mîndrie sau exaltare, dar şi către dispreţ sau depresie.”

Acesti intelepti ai lumii au incercat sa inteleaga si au venit cu solutii de o natura sau alta, dar solutiile lor nu trebuie adoptate de un sistem politic si aplicate, sub forma de obligativitate, intregii societati. Oamenii se contrazic intre ei pana la tavalire fizica, este firesc (doar fiecare detinem adevarul unic!), dar solutiile propuse trebuie scrise pe un raboj si facut atat de accesibil incat oricine sa-l poata consulta/sa-i fie „calauza” si, in cunostinta de cauza, sa faca alegerea care nu-i va aduce suferinta.

„Dar pe toti ii uneşte setea de sublim. Poate nici măcar satisfăcută- dar resimţită acut, ca năzuinţă. Pe care alţii- nu o au de loc. Sintem de două feluri, sau nimerim pe două căi?” Pe toti ne uneste setea de sublim, nu suntem pe doua cai. Am observat, de exemplu, la oamenii simpli „setea” de a inventa, parodistic, cuvinte; unii stiu infinite cugetari populare, cineva chiar isi traieste viata dialogand cu ceilalti prin versuri scrise de altii, iar un altul si-a facut o normalitate din a comunica verbal prin versuri rimate. Un coleg de clasa a citit de 12 ori „Winetou” si lumea indienilor a adus-o in prezentul nostru incat, prin el, unii am devenit apasi, altii incasi, ne ameninta bland ca ne scalpeaza, fumeaza pipa pacii... Iata forme de sublim! dar mi-e teama ca notiunea de sublim a devenit o moda prin care cineva ofera modelul iar toti ceilalti il copiaza robotic, pentru a „se intari”. Dar nu este o cale spre fericre. De aici si taberele, si contrazicerile, care sunt bune pentru a avea pe perete toate posibilitatile cunoasterii, dar devine absurd sa folosim un model pentru o comunitate numai pentru ca o majoritate a acceptat, „ca nazuinta” la un momentdat o anumita directie, iar altii nu numai ca nu au avut o alternativa viabila, dar n-au, in general, nici o nazuinta.

“Majoritatea operează cu Dumnezeu într-un mod pragmatic (o forţă cu care nu e bine să te pui rău).” Cine crede in Dumnezeu se straduieste sa fie la inaltime, dar reuseste atat cat poate. Insa puterea politica opereaza parsiv cu institutia bisericii, in sensul ca n-o pune la impozitare, fiindca are teama ca biserica si-ar face datoria cu adevarat, si n-o vrea impotriva sa.

“Omul are menirea să urce spre o cît mai înaltă cunoaştere.” Omul nu are o sarcina cu care este trimis pe pamant. Se inhama singur pentru a obtine fericirea sau multumirea de sine. Doar daca nu este liber si, inainte de a procrea, semneaza un act ca odrasla va parcurge un anumit traseu al vietii.

“Care este scopul vietii individuale si colective? Care este ţelul major al cărui indice de realizare arată succesul unei intreprinderi umane? Faptul de a oferi-la cît mai mulţi- posibilitatea să supravieţuiască (decent)- pare a preocupa "stinga". Faptul de a oferi -unora- posibilitatea de a trăi cît mai bine (confortabil, îmbelşugat) pare a interesa "dreapta". Dar spiritualizarea (rafinarea intelectuală) maxim posibilă a cît mai mulţi, pe cine interesează?” Politicul, identificandu-se cu statul, cat timp are investitura conducerii, este o arma de presiune asupra poporului. Prin faptul ca recunoasteti ca supravietuiesc indecent “cat mai multi”, ati identificat anomalia politicului. El este necesar sa organizeze comunitatea in caz ca aceasta trebuie sa se apere unitar si performant de dusmanii din exterior sau interior. Atat. Numai ca legile fortei primitive a instaurat demult o stare de spirit aiurea. Citesc wikipedia fiindca vreau sa intocmesc o istorie a lumii pe zile, si observ ca manastirii Putna, care avea 10 mosnegi, Stefan cel Mare i-a daruit sate intregi. Cu ce drept, ma intreb? De ce s-a dat legea proprietatii prin care orice om poate vinde si cumpara pamantul, cand libertatea nu se poate exercita inainte de a avea minimul de supravietuire?. Politicul ar fi trebuit sa fie in lupta cu cei care au primit “posibilitatea de a trai imbelsugat”, sa fie garantul ca marele rau nu se va intampla omului sarac, cu atat mai mult sa-i oropseasca (si el) pe cei multi. Pentru aceasta era suficienta o Constitutie in care trebuiau trecute in detaliu regulile si aspecte jocului: cat revine fiecarui membru al comunitatii din ce se produce, cat revine celor care isi asuma raspunderea producerii de bunuri de consum, cat revine apararii, protocolului cu alte state, sanatatii si educatiei etc. “Rafinarea intelectuala” nu este o problema organizatorica, atata timp cat s-a introdus invatamantul obligatoriu - acolo, in acei ani, trebuie aprinsa in copii dorinta de cunoastere si creatie, apoi trebuie pusa la dispozitie baza de informatii a umanitatii

"oamenii simpli" nu au arătat interes, dovedindu-se interesaţi doar de situaţia lor materială, nu m-a surpris. Tocmai asta era starea de care doream sa-i ajut să scape. Dar am fost şocat de reacţia "intelectualilor" scoşi în frunte de regimul comunist ("personalitaţile culturale"). Majoritatea au arătat dezinteres sau chiar antipatie faţă de ideea "luminării vulgului", ridicării spre cît mai mult rafinament a cît mai multe conştiinţe.” Omul simplu este sarac si este firesc sa aiba preocuparea de a-si depasi starea materiala. Din starea vulgului nu poti iesi cu o vorba buna, ci depasind material stadiul ingrijorarilor zilnice, care tin de serviciu, hrana, sanatate, cheltuieli cu copiii, imbracamintea, trecerea iernii s.a. “Vulgul“ nu poate fi luminat mental decat prin oferirea de speranta neiluzorie, adica sa stie ca daca va invata carte va ocupa pe merit o munca mai usoara, fara sa dea plocon sau sa stea cu capul plecat in fata cuiva.

“Securiştii au ştiut să adîncească prăpastia dintre "elite" şi "popor" – Securisti sunt, probabil – ca nimeni nu-i stie- chiar elitele, fiindca si-au vandut constiintele pentru a fi protejati sau a avea locuri caldute in structuri. Parintii cred in cunoastere, dar cunoasterea este ceva care este bine sa fie acolo, pe un raft, dar n-are rost sa intinzi mana la ea, ca te obosesti degeaba. O aprofundezi si suferi, apoi, ca nu-ti foloseste prea mult, pentru ca te rupe de colectivul in care lucrezi si ramai singur, si nici o exceptie nu poti sa devii ca nu ai timpul necesar sa performezi. Cunoasterea, pentru omul sarac, este o cale pe care poti sa te faci usor de ras, asa ca mai bine iti vezi de lungul paturii, taci si te supui celor care stiu. Numai ca sunt oameni care nu se agita cu revolutia sau dezbaterea publica, nu. Ei stau dupa perdele sau in fata tiviului, apoi vin si se aseaza exact in fruntea maselor. Cum gen. Chelaru, mare… patriot! Daca-i citesti cv lui Ionel Blanculescu te sperii, are exact hartia potrivita pentru a fi direct ministru. Asa ca , sa facem noi o revolutie ca va veni dumnealui, ca stie precis cum se mananca maslina: se ia frumos cu manuta, din farfurie, si se baga-n gura; nu se alearga cu furculita!

“Piscul spiritual nu se reduce la modelele de parcurs şi nici la baza materială, nu e o emanaţie de rang secund, minoră. E un cîmp de forţă supramaterială, e fructul însămînţat în noi din ceruri, e motivul pentru care gonim după supravieţuire (călcînd atîtea în cale…), întru împlinirea misiunii noastre profunde. Rolul bazei materiale a piramidei e să suţina creşterea stratului superior al conşiinţei. Încît, numai piramidele care au vîrf (înalt) sint împlinite (puternic). Restul-sînt vieţi ratate.” Varful unghiului sau piscul spiritual este tot o problema individuala. Noi, ca popor, suntem cunoscuti prin Nadia Comaneci, un copil care a muncit mult si a reusit o performanta. Baza materiala a insemnat crearea conditiilor ca ea sa se antreneze; dar sunt unii care se antreneaza in puscarii, in m2, cand au ambitie sa obtina un record. Nu cred ca exista vieti ratate, fiecare a trait cum a simtit ca e bine pentru el. Am vazut asta primavara, cand, afara, gradele nu ajunsesera la 10, sa dezmorteasca pamantul, un muscoi pe geamul balconului, se zbatea sa iasa si-mi era lipede ca nu avea cum. L-am luat usurel in pumni, (atingerea mea il putea strivi), l-am dus la geamul deschis si i-am dat drumul sa zboare. Iata un gest. Dupa vreo ora acel muscoi a revenit, bazaind straniu, cand nimic nu bazaia, pana in dormitor, zburand ca avioanele prin canion, si s-a oprit cateva secunde exact in fata mea la 1m, apoi s-a intors frumos si a disparut.Am aflat ca mustele au creierul exact ca al omului, decat ca este doar a 6-a parte, daca nu gresesc. Cred ca am intrat intr-o relatie cu mustele prin acel muscoi, fiindca l-am rugat sa nu-mi trimita muste in casa, ca ma supara si nu vreau sa le omor. Aflati ca n-am avut muste tot anul, doar rar venea cate una la bucatarie, dar alea erau in razboi nu sotia mea, e alta treaba. Ce vreau sa spun cu asta? Nu exista vieti ratate, conteaza echilibrul omului si atitudinea pe care o are fata de viata si lucruri. S-a descoperit recent ca unii copaci vorbesc - omul care se marturiseste unei salcii primeste mangaiere de la acesta prin atingerea sa cu frunzele, cand nu le misca deloc vantul. Se mai spune ca o creatie incheiata trebuie distrusa fiindca doar realizarea ei a ajutat, folosinta de catre ceilalti este un act caritabil. Creatia ajuta creatorul in momentul mortii sa tasneasca in univers cu o forta care va imprima sufletului viteza cu care va orbecai la infinit, daca nu are si o tinta. Cred ca piramidele care au varf nu sunt implinite, implinit poate fi doar cel situat in varf, sau cel care pledeaza pentru a ajunge acolo.

“Avem în spate îndemnuri şi argumentaţii care: ori neaga celor mulţi posibilitatea/dreptul la emancipare spirituală, ori neagă superioritatea (beneficitatea, utilitatea) unei existenţe cultivate şi promoveaza suficienţa simplistă în masă (nu e nici o pierdere să rămîi necopt intelectual). Aceste teze care se confruntă, se impletesc de fapt perfect pentru a justifica menţinerea majorităţii în sărăcie spirituală.” A Treia Cale nu neaga nici un drept, doar spune ca omul inteligent are obligatia nescrisa de a face ceva, numai fiindca este singurul care poate sa faca ceva! Pentru cunoastere (misiune gnoseologica) nu este nevoie ca toata lumea sa se zbata s-o obtina, e nevoie doar de nuclee de cercetare; omul trebuie sa stie ce carte trebuie sa deschida, la capitol/pagina pentru a lua informatia de care are nevoie. Astazi mai mult se scrie decat se citeste, creatii minunate zac necunoscute, iar cele valoroase nu sunt accesibile. Ar trebui ca fiecare familie sa aiba in casa, gratuit, prin grija statului, un cartuloi de 100 de ori mai mare decat “Cartea Cartilor” lui Adrian Paunescu, in care sa fie structurata toata cunoasterea lumii. Este nevoie de sinteze, asadar de eseisti si critici, care sa faca ordine in hatisul informational.

“Sper că avem o menire spirituală, altfel nu mă simt interesat să trăiesc. Nu am reuşit niciodată să intru în pielea celor care simt viaţa autosuficientă şi nu mă simt tentat să încerc. Deşi e posibil să mă înşel, şi pragmaticii anti-spirituali (căci sint şi oameni practici cu afinităţi spirituale) au dreptate: poate că ne amăgim cu misiuni înalte, în loc să ne rezolvăm eficace problemele de parcurs… către moarte. Poate ca e şi inşelător şi nociv să crezi în scopuri si misiuni superioare…Pe măsură ce admit asta, mă sting…” Nu mi-am propus misiuni inalte, incerc doar sa corectez ce mi se pare gresit in juru-mi. Ma zbat sa nu fiu eu cel mai prost dintre semeni, dar sufar tot timpul, pentru ca nu reusesc nici acum sa pun toate virgulele in acest text. Virgula este un examen eliminatoriu, dupa parerea mea, pentru rangul de intelectual - daca nu simti propozitiile, nu ai cum sa intelegi abstractul, care este lumea evoluatilor. Dar ma bucur cand vad greseli de virgula la cei care dau cu gura mare lectii de virgula. Incerc sa ma simt bine in haina mea; am invatat sa nu sufar pentru esecuri, am invatat sa nu-mi fie frica de securitate/moarte/ schingiuire; nu stiu daca este tentant sa traiesc, stiu ca nu vreau deocamdata sa plec fara a lasa in urma posibilitatea concreta de a se duce mai departe tot ce-am inceput. Daca as fi intrebat daca vreau sa mai ma nasc, as spune ca nu.

“Poporul de eliberat trebuie luminat- pentru ca să înteleagă ce i se întîmplă, să scape de manipulare, să discearnă călăuzele bune de cele rele, să lupte cu inteligenţa, să clădească o lume mai bună - în locul puşcăriei dărîmate. Cetăţeanul-prizonier, slab dezvoltat mintal- este victima ideală pentru îmblînzitorii politici. Numai omul deştept rezistă celui şiret, numai mintea ascuţită sparge diversiunea.” Sunt de acord cu efortul comun de a iesi din captivitatea dezvoltatilor mintali, port discutii om cu om si sunt privit ca de pe alta planeta. Insa ma consider vinovat ca nu stiu sa conving cum as dori. Sunt de-al lor, dar simplii nu ma simt de-al lor, asa ca sunt prizonier intre 2 lumi. Poate sunt si demagog, Dumnezeu stie! Sigur nu vreau sa iau locul nimanui, vreau dreptate pentru cei multi. Si am obosit tot strigand aceasta.

Ioan Rosca 28.12.13 Am citit atent. Conversatia asta are tot mai mult miez. Ceea ce nu inseamna ca putem converge. Caci sintem fiecare captivii propriei constiinte, castelului cladit in timp inauntru , coroanei din jurul eului- trunchi, axului interior, personal. Rezonantele sint limitate de similitudini. Admit ca aici este un dezavantaj al rafinarii. Intr-o societate simpla e mai multa omogenitate in comuniune. Frumoasa e si alteritatea, dar gestiunea ei fertila cere o toleranta/deschidere de care eu ma simt capabil tot mai putin. Poate din cauza singuratatii. Cind ai tabara ta, iti vine mai usor sa dialoghezi cu cei din alte tabere, de pe alte ramuri, de pe alte fire, de pe alte cai.