Editorial vesnic actual - Mihai Eminescu - 15 ianuarie 2005

         Doina

         De la Nistru pân’ la Tisa
         Tot Românul plânsu-mi-s-a
         Ca nu mai poate strabate
         De-atâta strainatate.
         Din Hotin si pân’ la Mare
         Vin Muscalii de-a calare,
         De la Mare la Hotin
         Mereu calea ne-o atin;
         Din Boian la Vatra Dornii
         Au umplut omida cornii
         Si strainul te tot paste,
         De nu te mai poti cunoaste.
         Sus la munte, jos la vale
         Si-au facut dusmanii cale;
         Din Satmar pâna ’n Sacele
         Numai vaduri ca acèle.
         Vai de biet Român saracul,
         Indarat tot da ca racul,
         Nici îi merge, nici se ’ndeamna,
         Nici îi este toamna toamna,
         Nici e vara vara lui
         Si-i strain în tara lui.
         Dela Turnu ’n Dorohoiu
         Curg dusmanii în puhoiu
         Si s’aseaza pe la noi;
         Si cum vin cu drum de fier,
         Toate cântecele pier,
         Sboara paserile toate
         De neagra strainatate.
         Numai umbra spinului
         La usa crestinului.
         Isi desbraca tara sânul,
         Codrul – frate cu Românul –
         De secure se tot pleaca
         Si isvoarele îi seaca –
         Sarac în tara saraca!

         Cine-au îndragit strainii
         Mânca-i-ar inima cânii,
         Mânca-i-ar casa pustia
         Si neamul nemernicia.
         Stefane, Maria Ta,
         Tu la Putna nu mai sta,
         Las’ Arhimandritului
         Toata grija schitului,
         Lasa grija Sfintilor
         In sama parintilor,
         Clopotele sa le traga
         Ziua ’ntreaga, noaptea ’ntreaga,
         Doar s’a ’ndura Dumnezeu
         Ca sa-ti mântui neamul tau!
         Tu te ’nalta din mormânt
         Sa te-aud din corn sunând
         Si Moldova adunând.
         De-i suna din corn odata,
         Ai s’aduni Moldova toata,
         De-i suna de doua ori
         Iti vin codri ’n ajutor,
         De-i suna a treia oara
         Toti dusmanii or sa piara
         Din hotara în hotara,
         Indragi-i-ar ciorile
         Si spânzuratorile!

         Scrisoarea a treia (fragment)

         [..]
         Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
         N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
         Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
         Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
         N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
         În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
         Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
         Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
         Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
         De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
         Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
         Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
         Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
         Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
         Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
         La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
         Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
         Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
         Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
         Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
         Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
         Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
         În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
         Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
         Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
         Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
         Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
         Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
         Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
         Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
         Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
         Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
         Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
         Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
         Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
         Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
         Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
         Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
         Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
         Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

         Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
         I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
         Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
         Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
         Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
         Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

         La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
         Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
         Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
         Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

         Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
         Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
         Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
         Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
         Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
         O, te-admir, progenitură de origine romană!

          Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
         Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
         Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
         Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
         Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
         Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
         Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
         Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
         Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
         Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
         Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
         Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

          Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
         Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
         Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
         Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
         Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
         Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!