In căutarea numitorului comun

Recenta harţă dintre domnii Giovani Ţeavă (lider-promotor al mişcării Dacia: http://www.facebook.com/groups/141387601036/ ) şi Alex Imreh (lider-promotor al grupului Green: http://www.facebook.com/groups/ViitorulEsteVerde/ ) , mă provoacă la observaţii care nu vor place poate ambilor (sau altora, care se vor putea simţi vizaţi), dar sînt încadrabile în analiza care face obiectul spaţiului AER ( http://www.facebook.com/groups/367470513272109/ ). Cred că avem de a face cu o contrapunere semnificativă, între două poziţii complementare, care nu găsesc echilibrul, de frica unui compromis. Aş trece de primul strat al fenomenului care ne costă atît: la noi dezbinarea are o putere devastatoare. Intrezăresc şi explicaţii nebanale, care ne-ar putea ajuta la meditaţie (dacă sîntem dispuşi).

Pentru domnul Ţeavă, critica actualului sistem socio-politico-economico-spiritual este total insuficientă. Singurul activism respectabil, pentru a nu promova o nemulţumire sterilă, trebuie să urmărească împlinirea unui program politic alternativ, a unui proiect complet de societate, definit precis. Chiar şi în vederea federării cu alte forţe antisistem, numitorul comun trebuie să fie gros, să conţină proiectul comun. Dar cum programul fiecărei grupări nu poate coincide cu al celorlalte, această poziţie maximalistă face imposibilă federarea , în vederea răsturnării puterii. Aşa că domnul Ţeavă nu putea ajunge decît la invitarea tuturor sub steagul mişcării sale. La fel cum domnul Cojocaru, nu se poate alia decît cu cei care îi promovează legea. Sau "legionarii"- cu nimeni . S.a.m.d.. Dar toţi cei care procedează astfel, care nu demonstrează o adevărată deschidere către alianţe (arătînd flexibilitate în stabilirea numitorului comun, întru lupta cu uzurpatorii statului) vor percepuţi ca ambiţioşi, veleitari, însetaţi de putere.

De partea cealaltă, domnul Imreh are o poziţie "minimalistă". Nici măcar denunţarea alegerilor nu-i pare obligatorie. Se codeşte, încît nu mai ştii ce vrea. Nu există un numitor comun al curentului său de contestare, căci fiecare membru al grupului e nemulţumit de altceva, altfel, în altă direcţie. Incît cei 24 de mii de membri "Green" nu sînt legaţi decît de faptul că primesc împreună pe email o revistă colectivă, cu comentarii (critice) despre realitatea politico-economică. Suficient de ne-angajant ca să rămîi înscris, fără complicaţii. Tocmai pentru a nu sparge rîndurile unei asocieri atît de ambigui, domnul Imreh, captivat de sporirea numărului asociaţilor întru nimic, evită polarizarea cu obiective care să scoată la lumină diferenţele. Avem astfel de a face cu o agitaţie civică - supapă, utilă conştiinţelor ca exerciţiu intelectual de cetăţenie, dar care nu poate avea nici un rezultat pe cîmpul unde se duce lupta cu adevărat. Este spiritul în care s-au consumat energiile noastre din 1989 încoace, un fel de prelungire agonică a Pieţei Universităţii sau Alianţei Civice, de către cei care nu îşi dau seama de sterilitatea acestei poziţii.

Cum să se înteleagă cei doi domni , care pornesc de la poziţii antagonice şi nu sesizează că ar avea de cîştigat luînd cîte ceva din viziunea opusă, încît să-şi amelioreze drumul propriu, nu foarte satisfăcător? Va căuta domnul Imreh în argumentul Ţeavă sugestii privind îmbunătăţirea programului său, excesiv de minimalist? Va găsi domnul Ţeavă în argumentul Imreh sugestii privind întărirea propriului drum, excesiv de maximalist? Ar fi un semn de înţelepciune, sau de punere a intereselor colective deasupra ambiţiilor proprii - pas pe care puţini îl pot face.

Nu e nevoie să mi se spună că pot cădea şi eu în meteahna încrederii excesive în viziunea proprie. Ştiu să-mi aplic inducţia crudă….Imi voi spune totuşi punctul de vedere, pentru ca intervenţia mea să alimenteze dezbaterea privind calea optimă pentru agregarea unei alianţe, operaţie care nu ne reuşeşte de 23 de ani.

Eu cred că proiectul comun nu trebuie nici minimizat, nici maximizat- ci trebuie dozat adecvat scopului (facilitarea procesului de aliere a contestatarilor actualului regim). Care ar putea fi acest "cel mai mare numitor comun"- este o problemă critică, pe care o speram discutată cu folos în spaţiul AER (pe care unii îl doresc un agregator direct al rezistenţei, în timp ce eu l-am dedicat numai cercetării colective a problemei agregării- şi pentru ca nimeni să nu se simtă confiscat).

Sigur că o formaţiune politică (de ce am evita termenul?) nu se poate rezuma la a critica un regim, ci trebuie să pună pe masă un proiect alternativ de societate, onorîndu-şi pretenţia de incubator de planuri de emancipare colectivă. Este mai mult decît firesc, este obligatoriu ca platforma unui partid (sau a unei organizaţii echivalente) să conţină un plan cît mai clar de reorganizare a societăţii. Doar că, sub nici o formă, un astfel de plan nu poate fi asumat de alte formaţiuni, cu care trebuie făcut front comun împotriva răufăcătorilor care au capturat naţiunea. Dacă fiecare încearcă să satelizeze pe ceilalţi spre programul său, federarea este imposibilă.

Zecile de grupări separate nu vor interesa electoratul, care cere unire, fie şi pragmatic. Dar fără un numitor comun , sau cu unul prea mic, alianţa nu poate apare ca o forţă coerentă sau credibilă, în care populaţia nemulţumită să aibă încredere. Este, de exemplu, insuficient - ca liant- sloganul "Sîntem împotriva actualului regim!". Căci urmează firesc întrebarea: "Şi ce veţi face voi, "aliaţii", a doua zi după ce îi răsturnaţi, împreună, pe actualii paraziţi ai puterii?" Şi dacă izbucnesc sloganuri contradictorii, fiecare mişcare parteneră propunînd altceva, este evident că se pune de babilonie, încît interesul pentru "frontul de eliberare" se va prăbuşi. Şi atunci? Cum atenuăm acest aproape - paradox, pînă la pragul de a evada din blocaj?

Pentru a-mi explica propunerea , trebuie sa aduc in faţă un anume context. Există două macrofenomene a căror interferenţă produce o derută rătăcitoare sau paralizantă. Unii văd bine unul din ele, alţii pe celălalt, rareori fiind precepută otrăvitoarea lor co-manifestare.

A Alteritatea persoanelor- sporită de scara tot mai mare de vieţuire colectivă, care conduce firesc şi legitim la poziţii contrare. Chiar dacă am semăna genetic sau cultural (e de dorit asta, vrem omogenizare de dragul consensului?) tot ar apare interese contrare, din cauza "specializării". Ţăranii şi orăşenii nu au acelaşi interes privind preţul alimentelor şi au nevoie de mecanisme de negociere, nu de uniformizarea forţată a poziţiilor lor. Fiecare ar vrea să ia cît mai mult din buget şi să dea cît mai puţin. Intr-o societate mare si evoluată, unii vor liberalizarea avorturilor - alţii interzicerea. Unii vor dori stat religios, alţii stat laic sau ateu. Unii vor dori şcolarizare maximă, alţii- minimă. Vor exista promotori ai libertăţii media dar şi a cenzurării. Activişti pentru interzicerea portului de armă şi pentru cauza contrară. Adepţi ai autonomiei ţării, sau a "integrării" ei - la un imperiu sau la altul. Iubitori de business şi duşmani ai cîştigurilor speculative. Doritori de comunism, anarhism, individualism, etc. Regionalişti şi centralişti. Progresişti şi conservatori. Etc. Etc. Etc. Toate acestea sînt INEVITABILE. A doua zi după ce un popor capturat de o mafie politică şi-ar cuceri libertatea, ar izbucni conflictele privind calea de urmat, tocmai pentru că lumea nu ar mai fi ţinută în hăţuri. De aceea, programul unei alianţe largi împotriva unui regim putred nu poate conţine proiecte particulare de societate, ci doar cadrul asigurării unui regulament just pentru negocierea dintre diversele proiecte legitime. Deci- reguli corecte de stabilire a compromisului, impus de fenomenul A, să zicem - noua Constituţie.

B Uzurparea puterii - constatabilă din plin în istorie, încît putem consemna uzurpabilitatea instituţiilor menite asigurării corectitudinii jocului social, atacate de cei răi, cu mare succes. Statul şi legile fiind folosite de cei care acaparează puterea pentru a-şi exploata, domina şi domestici victimele prinse în plasa "legalităţii" emanate de sus în jos, cu sau fără aparenţe democratice. Ironizînd teoriile stupide ale "complotului", apărătorii legitimităţii neosclavagiste fac tot ce se poate pentru ca poporul să nu-şi dea seama că este manipulat şi jefuit sistemic, hipnotizat printr-o uriaşă farsă. Activiştii "anti-sistem" realizează ce se întîmplă în spatele decorului de mucava şi denunţă bandele care acaparează puterea şi transformă individul în pion, fără posibilităţi de reacţie eficace. Dar, obnubilaţi de revoltă şi isterizaţi de conformismul majorităţii, ei neglijează importanţa fenomenului A, comiţînd un animism subtil, explicînd urîţenia lumii reale numai prin degradarea instituţiilor atacate de mafioţi. Acuză structurile, fabulînd patetic despre frumuseţea nativă a omului, rătacit de cîţiva stricaţi. Anarhiştii cred de exemplu că, o dată scăpat din chinga statului, omul va scăpa şi de condiţia sa de fiară şireată, obligată la o socialitate de care încearcă să profite. Corporaţiile sînt pe cale de a le servi o lecţie…. Nu numai răutatea canaliilor înhăitate ne-a adus aici, ci faptul că acestea pot profita de contradictorialitatea intrinsecă a condiţiei umane sociale. Dacă se uită de manifestarea fenomenului A, lupta civică se împotmoleşte în fals.

Cu aceste scurte trimiteri de fundal, îmi rezum părerea privind numitorul comun:

Baza lui firească este lupta pentru răsturnarea regimului actual. Ceea ce înseamnă să ataci prioritar problema B, conştient că problema A va putea fi abordată rezonabil, DUPĂ eliberare. In unele situaţii ( a se vedea lupta pentru independenţă a popoarelor asuprite colonial) scopul acesta este manifest suficient. Căci numai aparent el nu are decît conţinut reactiv. In realitate, a combate căpuşa care sufocă statul (şi prin el-societatea), înseamnă implicit un program politic- de tip curativ. Intii te faci bine dintr-o boală gravă, după aceea lansezi noi proiecte. Patologia politică justifică platformele care se reduc la combaterea ei.

Numai că acestea trebuie să fie complete. Adică să conţină ca obiective:

1. Libertatea. Răsturnarea de la putere a uzurpatorilor. Cu atenţia cuvenită pentru pregătirea şi ducerea acestui război.
2. Dreptatea. Cercetarea activităţilor distructive si pedepsirea exemplară a celor care au prădat comunitatea- încît sa fie anihilată puterea de revenire a microbilor şi întărită rezistenţa organismului colectiv.

3. Echitatea. Instituirea unor reguli de joc politic corecte şi eficace (cinstite, juste , anti-patologice, sănătoase pentru societate) care să pună bazele viitoarelor negocieri între interesele contrare (gestiunii faste a alterităţii).

Deci: programul de luptă, planul justiţiar şi noua constituţie.

Şi cam atît! Şi aşa punctul 3 complică mult lucrurile. Dar dacă îl eludăm, riscăm repetarea aventurii comuniste: răsturnarea reuşită a unui regim , urmată de înlocuirea cu unul mult mai rău. "Performanţă" -reuşită şi în 1989, ceea ce a pus românii în gardă. Nu-i mai poţi chema spre necunoscut. Deci este obligatoriu ca un program de eliberare să propună o ordine mai dreaptă, un mod just de negociere socială. Dar nu mai mult! Atunci cînd , în numele eliberării ţării de hoţi, impui măsuri care ar trebui să facă obiectul unor negocieri politice civilizate, într-o ţară liberă, trădezi dorinţa de a captura pe alţii sub propriul steag. Care nu miroase a bine. Nu de noi stăpîni avem nevoie ci de călăuze în a ne stăpîni singuri libertatea.

Consider că aceia care încearcă un numitor comun mai mic decît acesta, nu au cum depăşi stadiul de vorbărie civică. Şi că aceia care încearcă mai mult, nu au cum cataliza alianţa necesară.

Dacă interesul pentru această problematică ar fi viu, aş spera că această concluzie a studiului meu e o atenţionare/provocare utilă.

Ioan Roşca, 15.11.2012