|
Intilniri cu Gheorghe Dorel Nechita - o poveste in doua parti - Ioan Rosca, 22 ianuarie 2005
Partea 1
In anul 1980, la Cluj, am obtinut locul 1 la olimpiada studenteasca de matematica "Traian Lalescu", sectia - anul 2, "Politehnica" - din partea IP. Iasi. Gheorghe Nechita, a cistigat atunci concursul pentru anul 1, din partea Academiei Militare. In urma barajului pentru formarea echipei Romaniei (desfasurat la Brasov) ne-am calificat noi doi- pentru politehnica si inca doi studenti - pentru sectia "universitate".
Nu am discutat atunci cu el.
Acest "cvartet" s-a prezentat (la inceputul lunii august) la Bucuresti, formind echipa Romaniei pentru balcaniada studenteasca de matematica - ce urma sa se desfasoare la Ankara, durind o saptamina.
Dupa un instructaj de rutina (sa fim cuminti, sa nu fugim etc.) si o amenintare stranie ("Ai grija, vom fi cu ochii pe tine !") pe care academicianul Nicolae Teodorescu (presedintele societatii care organiza concursul) a tinut sa mi-o adreseze personal - au urmat zile dedicate formalitatilor (pasapoarte etc.) si ultimelor pregatiri pentru concurs (muncisem deja enorm, explorind zeci de culegeri).
Trebuia sa plecam luni. Marti urma sa aiba loc prima proba si joi, a doua. Apoi corectura, premierea si intoarcerea. Dar nu a fost sa fie...
Nici azi nu stiu exact de ce s-a intimplat. Se pare ca sotia academicianului, Gratiela Teodorescu (care evident nu avea ce cauta cu noi, dar stiti cum erau "echipele" si "iesirile"- pe atunci) nu a obtinut viza la timp. Poate a fost ceva legat de unul dintre cei patru studenti care urmau sa concureze direct sau cei patru asistenti care urmau sa-si sustina lucrarile originale. Poate, doar o crasa nesimtire.
Fapt este ca am asteptat degeaba plecarea spre aeroport, toata ziua de luni, cu valiza la usa.
Avionul fiind pierdut, am plecat de-abia marti dimineata....din Gara de Nord (dupa ce am fost silit sa-mi dau jos barba la frizeria garii, pentru a semana cu fotografia de copil dintr-un vechi pasaport prelungit - ca sa nu mi se faca altul nou).
Am mers cu trenul, la clasa a 2-a, trei zile si trei nopti, ... pina la Ankara !
Cu acesta ocazie l-am intilnit pe Dorel.
Am ajuns la Sofia marti dupa masa, dupa plecarea "legaturii" - prost programate.
Am ramas pe peronul garii, pina cind a venit cineva de la Universitatea din Sofia si ne-a dus la un camin devastat, cazindu-ne in camerele lasate des studentii plecati in vacanta.
Neputind dormi in acea noapte (geamuri sparte, caldura, iritare, foame) am stat la taclale cu colegul "politehnist", Gheorghe Nechita. Faptul ca era din Bacau (iar eu din Piatra Neamt) si rugamintea de a-i prezenta citeva chestiuni din materia anului 2- ne-au apropiat.
In conditiile foarte speciale ale acestui drum, relatia a mers rapid catre camaraderie.
De-abia a doua zi , miercuri dupa masa, dupa o hoinareala prin Sofia (cu stomacul gol si fara un ban in buzunar)- am "prins" trenul catre Instambul. Tot la clasa a 2-a. Ticsit, urit mirositor, cu culoarele gemind de turci , intorcindu-se din Europa. O noapte groaznica, incercind sa atipim macar un minut, stind in fund, pe banchetele murdare, inguste si dure.
Discutia cu Dorel Nechita a continuat, acoperind zone noi. S-a aratat interesat de incursiuni prin literatura si filozofie, in zone pe care nu le explorase mult (existentialism, sud-americani, etc.). M-am mirat de interesul pentru o vizune atit de rebela ca a mea , venit din partea unui om supus rigorilor cazone.
Am ajuns la Instambul joi dimineata, absolut terminati de oboseala, caldura si foame. Gindul ca sintem chinuiti in halul asta pentru vina de iubi matematica, conditiile oferite micii noastre echipe (in timp ce sute de sportivi fusesera trimisi la olimpiada de la Moscova)- ma revoltau acut. I-am explicat lui Dorel pronind de la cazul concret radacinile non-conformismului meu.
Se pare ca ambasadorul (Patilinet) a aranjat trecerea noastra in Instambulul asiatic si ne-a facut cadou cite o sticla cu vin, pe care urma s-o bem dupa... victorie (desi nu mai era clar cind mai poate avea loc batalia). Bani si mincare- tot nu. Nici macar pentru un suc!
Erau 48 de grade la umbra in acel inceput de august turcesc. Numai bine pentru a merge cu trenul fara sfirsit. Faceam haz de necaz. Si azi am in ochi scena in care domnul Vrabie (unul dintre cei trei componenti ai echipei asistentilor universitari) a incercat sa deschida o conserva salvatoare pe peronul garii din Instambul ...care i-a explodat pe costum.
Trenul a plecat pe la ora 16 si a ajuns la Ankara vineri dimineata. Am incercat sa atipim in fund in acel compartiment Pullman- plin de lume si cu lumina aprinsa.
Discutiile cu Dorel au continuat, pe un registru tot mai sumbru.
Echipa Romaniei a debarcat (s-a scurs) pe peronul garii din Ankara, dupa 72 de ore de cosmar, vineri dimineata la ora 10.
Organizatorii competitei (care nu mai avusese loc- in asteptarea noastra) - ne asteptau pe peron , hiper-iritati si sarcastici.
Nicolae Teodorescu (presedintele asociatiei balcanice) a reusit sa blocheze concursul studentilor, anulind probele de marti si de joi. De altfel, in afara de noi nu mai erau acolo decit bulgarii, sirbii si turcii (grecii boicotau – din cauza incordarii relatilor Grecia-Turcia).
Am fost bagati intr-o masina. Credeam ca sintem, in fine, dusi la culcare.
Am fost condusi insa ... in sala de concurs ! Nu mi-a venit sa cred in ce situatie sintem pusi, cum si-au putut bate joc de eforturile noastre de pregatire.
Au aparut subiectele. Ne-au fost date ceaiuri turcesti, ca sa nu adormim, rezolvindu-le. Eram atit de obosit, atit de revoltat, incit nici azi nu stiu ce am putut scrie. Am considerat atunci ca meritam mai mult decit punctajul stabilit de comisia mixta de corectura, intrunita in aceeasi zi ( in care partea romana, care nu dormise 72 de ore- mi-a acordat mai putine puncte decit turcii...) Dar poate ca am visat doar ca am descompus un corp in citeva zeci de piramide....
Ne-am bucurat insa ca s-a terminat.
Am fost dusi, in fine, la hotel. Dupa masa a fost corectura si ... festivitatea de premiere.
Eu, premiul III. Nechita, premiul II - cel mai bun rezultat romanesc. Cei doi de la universitate (Popescu si Zilbergher) au luat doar mentiuni – numai datorita unei mai mici rezistente fizice (capitol la care Dorel a putut multumi Academiei Militare) ...
Asistentii , nefiind siliti sa rezolve probleme la capatul unui drum de 72 de ore- au luat premii, la concursul de publicatii.
Restul a fost tot ca un vis. Dupa o seara ireala undeva la un restaurant, am ajuns in camera cu Nechita, dar fara a mai sti nimic unul de altul. Doar doua somnuri grele.
Simbata, am fost anuntati ca se inchide cantina. Ori noi, urma sa ne intoarcem luni... Nici un ban . Nici pentru o sticla cu apa (in Ankara apa potabila se cumpara).
Asa ca, in acea seara , cu ocazia receptiei data de minstrul turc al invatamintului am dat (impreuna cu celalti trei mebri ai echipei –care s-au molipsit de la furia mea) un spectacol (voit strident si grotesc) de "delir bulimic"- golind rind pe rind cu huplavie atroce toate tavile cu "buseuri" aduse de chelnerii ce bintuiau in sala.
Pacat doar ca nu am avut pungi, sa luam ceva la pachet...
Pentru ca , ziua de duminica a fost iarasi grea. Loviti de foame, sete si oboseala, fara bani - stateam intinsi in paturi (ca sa suportam mai usor caldura) - intrebindu-ne ce am putea face ca sa ajungem mai usor luni. Vizita Ankarei pe caldura aceea- era o himera.
In seara precedenta, bintuisem prin oras in cautarea unui anticariat unde sa ne vindem premiul (un disc cu muzica simfonica turca si niste carti). Pe banii astfel obtinuti nu puteam face mare lucru. Eu si cu Dorel am optat pentru cumpararea unor sticle cu apa. Ceilalti, au preferat sa vada un film picant turc....
Seara, am fost invitati in camera profesorilor, care ne asteptau cu trofeul oferit de Patilinet : 4 sticle de Pinot Noir- pentru cei patru studenti. Paharele erau pregatite. Am spus ceva amabil, m-am repezit la o sticla, am insfacat-o ... si am parasit incaparea. Ceilalti au facut la fel !
Probabil revolta fata de ce traisem i-a apropiat de stilul meu contestatar.
Ne-am intors deci cu cite un Murfatlar de la acea "olimpiada"...
Nu toti o data. Colegii mei s-au intors... tot cu trenul. Nu stiu cum au calatorit. Am fost singurul cu loc in avionul de luni (poate pentru a scapa de agresivitatea mea contagioasa).
Fiind primul revenit la Bucuresti, am fost invitat imediat la ministerul invatamintului- sa raportez "realizarile"- tovarasei Suzana Gidea. Aparusera deja in presa, cu titlul: "Olimpiada de la Ankara : 7 candidati, 8 premii !"
In anticamera ministrului, am povestit celor prezenti cele relatate mai sus, pe un ton mai virulent (durerea era prea proaspata). Ca atare, am fost trimis acasa - s-a renuntat la intilnirea cu mine.
Dupa citeva zile , Dorel m-a cautat.
Se legase ceva intre noi, voia sa ne intilnim si sa-i spun mai multe despre lucrurile la care facusem aluzie de-lungul calatoriei noastre halucinante (la capatul noptii...) : Camus, Celine, Marquez, Kafka, Nietszche, Dostoievski etc.
Am discutat. Ne-am cunoscut mai bine. Mi-a fost confirmata prima impresie: ma aflam in fata unui rar amestec de inteligenta, profunzime, caracter, curaj si simplitate. Un om minunat, dintr-o bucata. Genul de frate pe care l-am vrea fiecare.
Din pacate, drumurile ni s-au separat, mai ales dupa repartitie, eu revenind la Piatra Neamt. Am discutat mai rar, dar de fiecare data cu o bucurie reciproca si evidenta.
Asa m-am ales eu cu un prieten...
Acum, sa vedem... cum l-am pierdut
Partea 2
In textele publicate pe Internet, am povestit despre drumul meu dupa 22 decembrie.
Despre el- nu am mai stiut nimic.
M-a mirat doar ca nu a dat semne de viata. Stind ce rezonant simtim, ma asteptam sa se alature luptei anului 1990. Speram ca, vazind cu ce ma ocup (m-am manifestat intens public) va apare si va pune umarul linga mine. Nu am avut timp sa-l caut. M-a durut doar ca nu apare.
Inca o dezamagire –mi-am zis. Si m-am gindit la el cu repros...
Au trecut 25 de ani.
Pregateam lansarea Pietei Universitatii Distribuita. Lucram la o sinteza de presa despre reflectarea revolutiei din 1989, pentru a o depune in spatiul Procesul Comunismului. Mi-a luat mult timp construirea catalogului publicatiilor accesibile prin internet si explorarea lor in cautarea articolelor pertinente. Dupa zile intregi de munca, ma cam saturasem. Mai aveam doar doua ziare de observat si am vrut sa ma opresc : erau din zone unde nu se intimplase nimic, nu aveam ce gasi in ele.
Totusi, dintr-o meticulozitate alimentata de furoare am decis sa-mi termin constiincios treaba, deschinzind si "Ziarul de Bacau". Surpriza : un grupaj consistent dedicat revolutiei. Relatari despre singurele trei victime din judetul Bacau.
Iata ce am gasit in a treia relatare:
"A murit pentru libertatea cuvintului si a credintei" De Nicoleta Bichescu, 22.12.2004
In casa e aproape intuneric, desi e dimineata. Doua luminari ard in tihna, rupind din cind in cind tacerea, cu sfiriitul de ceara care se prelinge. Sint singura lumina din casa si din sufletele sotilor Nechita. Spun, acum resemnati, parintii eroului martir Gheorghe Nechita.
Doi oameni rosi de suferinta, care mai au puterea sa rosteasca, cu ochii in pamint: "a murit pentru libertatea cuvintului si a credintei". Pentru ei, viata s-a sfarimat atunci, pe 22 decembrie 1989. Atunci cind pentru noi a inceput o alta viata.
Gheorghe Nechita ne-a oferit aceasta sansa, cu pretul sacrificiului suprem. Daca ar fi trait, acum, poate, ar fi predat la una dintre universitatile de renume din America. Sau ar fi fost un cercetator despre care s-ar fi vorbit cu respect. Trupul sau a fost secerat de gloante, pe 22 decembrie 1989, in Piata Palatului, acolo unde a fugit sa salveze manuscrisele lui Eminescu.
A fost un om care a iubit cartile, si muntele, si matematica. Si pe Marina, cu care ar fi urmat sa se casatoreasca peste citeva luni. "Asa a fost voia lui Dumnezeu", spune, printre lacrimile uscate, Elena Nechita, in timp ce sotul sau, Gheorghe Nechita, adauga, cu fata aparent golita de sentimente:
"Credinta in Dumnezeu ne-a tinut". Pentru ei, cei 15 ani care s-au scurs de atunci nu au atenuat din suferinta, ci, au adus poate, doar resemnarea.
Gheorghe Nechita a avut toate atributele unui copil de exceptie. "Era cel mai mare din familie si a participat la toate bucuriile si necazurile din casa. Era bun la invatatura, disciplinat si cuminte. Dorel a inteles de mic ca, intr-o casa de profesori de provincie ca noi, in care erau trei copii, mai exista si renuntari", povesteste, cu modestie, Elena Nechita. Nascut in august 1960, Dorel a terminat sef de promotie la Liceul "Lucretiu Patrascanu" (acum, Colegiul National "Gheorghe Vranceanu"). Iubea mult matematica si ar fi dorit sa urmeze cursurile unei facultati de matematica. "Erau destul de apropiati ca virsta si a inteles ca, din doua salarii de profesori, nu putem tine trei studenti. A acceptat sa mearga la Academia Militara, unde totul era gratuit. S-a dus asa, mai mult pentru examenul medical, fiindca traia cu spaima ca are diabet. A fost convins ca va fi respins si ca va merge la Iasi, sa faca matematica".
Tinarul Gheorghe Dorel Nechita s-a convins ca nu sufera de nici o boala, dar i-a convins si pe cei de acasa ca pot pune baza pe el: a intrat primul la Academia Militara, la sectia Radio-electronica de aviatie, care scotea cite 15 locuri la concurs, o data la cinci ani.
In anul I, a fost cel mai bun la matematica, la olimpiada dedicata studentilor. Si asta, desi ducea o viata cazona, similara cu cea de armata. Desi student, a stat in dormitoare comune, cu paturi suprapuse.
Duritatea regimului nu l-a impiedicat, insa, sa fie cooptat in lotul international al Romaniei si a participat la Balcaniada de la Ankara. "Nici nu am stiut ca pleaca la Balcaniada. Il credeam la Bucuresti, eu si sotul eram cu elevii, intr-o tabara, cind am auzit la difuzor, unde se transmitea un post de radio, ca studentul Gheorghe Nechita a luat cel mai mare punctaj la Balcaniada de matematica. Ne-am uitat unul la altul si am realizat ca este vorba despre baiatul nostru. Cind s-a intors, l-am dojenit ca a tinut plecarea secreta. Ne-a spus ca nu a vrut sa ne dezamageasca. A fost toata viata lui extrem de modest si de discret", povesteste mama eroului martir.
Dorel, cum il alinta parintii, s-a intors din calatorie nu doar cu medalia de argint, ci si cu o alta imagine despre realitate. "Eu am fost mereu apropiata de el si am discutat multe. Mi-a povestit atunci ca, in strainatate, se vorbeste extrem de urit despre Romania. Noi nu stiam mai nimic", isi aminteste Elena Nechita.
Povesteste cu bucurie despre fiul ei, ca si cum ar fi in camera de alaturi, apoi privirea ii cade pe luminare si se goleste din nou. Dorel ar fi trebuit sa fie sprijinul batrinetii celor doi profesori. E doar o amintire, o figura distinsa ce zimbeste din fotografiile pe care parintii le pastreaza ca pe icoane. "L-a inzestrat Dumnezeu, ca sa-l ia la El", se aude in incapere, vocea vlaguita a unuia dintre parinti.
La Revolutie, lucra in colaborare cu japonezii
Dorel Nechita a terminat Academia Militara ca sef de promotie. I s-a propus sa ramina in lumea universitara, dar a optat pentru cercetare. A dat examen si a intrat la Institutul de Fizica Atomica de la Magurele. A pus la punct un laborator pe baza de laser si s-a pus pe treaba. In 1989, lucra, impreuna cu un grup de japonezi, la un aparat de bord, de contracarare a bombelor. "Dupa ce al n-a mai fost, ne-am dus la Magurele, sa vedem unde a lucrat. Pe biroul lui era o fotografie si ardea o luminare. La intrare, colegii au pus o placa comemorativa. Ei ne-au povestit ca Dorel mai avea citeva ore de munca, sa termine proiectul, Mai avea de lipit niste microprocesoare, pentru ca aparatul sa fie omologat. N-a mai apucat. Nu l-a putut opri nimeni din drum", spune Gheorghe Nechita, care si-a invatat fiul sa fie dirz, sa iubeasca muntele.
Eroul Dorel Nichita a fost pasionat de alpinism. A petrecut sute de ore suspendat de corzi, alaturi de Ticu Lacatusu, care i-a dedicat, dupa prematura disparitie, un traseu in zona Bicaz. Pe munte a cunoscut-o si pe Marina Meila Predoviciu, asistent universitar la Facultatea de Automatizari si Calculatoare din Bucuresti, fiica directorului unui spital din Bucuresti. Pe 11 noiembrie 1989, cei doi si-au anuntat parintii ca vor sa se casatoreasca. "Pe 11 noiembrie s-au logodit. Am fost la Bucuresti, la viitorii nostri socri, niste oameni deosebiti. Am stabilit detaliile, nunta urma sa aiba loc in luna mai.
Marina si Dorel erau suparati, pentru ca se daduse in acea perioada o dispozitie, ca nuntile sa nu aiba mai mult de 40 de invitati, iar miresele sa nu poarte rochie de mireasa. A ramas, totusi, sa vedem ce se poate face si, in prima saptamina de dupa Paste, sa se casatoreasca. Am fost tare bucuroasa si am vorbit la Biserica Sfintu Neculai din Bacau, sa faca aici cununia religioasa", povesteste Elena Nechita.
Dorel Nechita n-a mai apucat sa poposeasca in fata altarului. Pe 21 decembrie, a plecat, impreuna cu toti colegii din institutul de la Magurele, in piata. Alaturi de Marina, dar si de parintii acesteia, au stat pe strazi si pe 21 noaptea. Pe 22 decembrie, a asistat la manifestarile de strada de dupa fuga lui Ceausescu. "Seara, s-a dus la viitorii lui socri. Pe la orele 19.00, a vazut la televizor ca biblioteca Universitara arde si a raspuns imediat apelului facut, de a se salva cartile. Parintii Marinei ne-au povestit ca au incercat sa il opreasca, dar nici legat cu lanturi nu l-ar fi putut tine cineva", spune mama. Locotenent major Gheorghe Nechita s-a dus sa scoata din flacari operele lui Eminescu. La orele 21.00, a dat un telefon acasa, la Bacau. "Era fericit si expansiv. Mi-a zis sa ii trimit mai repede verighetele, ca acum se poate face o nunta cum se cuvine. Era bucuros ca vom fi liberi", sopteste Elena Nechita. O ora mai tirziu, i-a telefonat logodnicei, careia i-a spus ca e jale, ca peste tot se trage, dar ca el e bine, sanatos.
Un glont l-a lovit in plamin, iar altul, in picior. Nu se stie nici ora, nici locul, cu exactitate. Familia Nechita se bucura ca va fi si la noi libertate. Familia Predoviciu l-a asteptat pina dimineata, apoi a inceput sa-l caute. I-au gasit trupul, la Morga Spitalului de Urgenta Bucuresti, intr-un maldar de alte trupuri tinere. "Un medic a spus ca au incercat sa-l opereze, ca i-au facut o transfuzie cu sapte litri de singe. Nici azi nu cred ca s-a incercat salvarea lui. Era un om tinar si puternic, poate putea fi salvat", traieste si acum cu umbra de speranta Elena Nechita.
Gloantele care au sfirtecat suflete
Lt. maj. ing Gheorghe Nechita a fost adus la Bacau ca un erou. Mii de oameni au aprins luminari, in fata Prefecturii, cind sicriul a ajuns in fata Casei de Cultura. Parintii au refuzat sa-l depuna intr-un loc public si au preferat linistea Bisericii Sfintul Nicolae. Apoi, pentru unii a inceput o alta viata si s-a instalat uitarea. Pentru familia Nechita, viata s-a frint. "Am asteptat zi de zi o lumina. Am inceput sa mergem la minastiri, sa vorbim cu preoti. Plingeam fara incetare. Doar cind intram in clasa, la ore, reuseam sa ma linistesc. Am ajuns la Parintele Cleopa. M-a vazut cum pling, a ridicat bratele spre cer si mi-a zis: «Mama, de ce plingi? Fiul tau e la cer, e un mucenic. Si eu mi-as dori sa fi murit ca el». Asa a fost voia lui Dumnezeu", pare impacata Elena Nechita.
Marina Predoviciu si-a plins si ea logodnicul. Zece ani. N-a fost decembrie sa nu vina la mormintul lui, chiar daca a facut doctorat la Cambridge si apoi s-a stabilit in America. A venit in tara in fiecare iarna si s-a urcat in primul tren spre Bacau. Cea care ar fi urmat sa ii devina soacra aproape a somat-o sa isi traiasca viata. Marina s-a casatorit in America, are o fetita de doi ani, dar tine si acum legatura cu familia Nechita.
Parintii celui care a fost ridicat post-mortem la rangul de capitan traiesc cu sentimentul ca fiul lor a fost asasinat. Printre lacrimi si flacari de luminari, vad luneta pustii de pe care glontul a plecat fara mila. "Au fost chemati in piata, sa ii asasineze. Ei i-au chemat, ei i-au facut apoi eroi", spune, fara patima, profesoara Nechita, care a fost la un pas sa-si piarda toti cei trei copii. Fiica sa mijlocie, la acel moment studenta in Bucuresti, s-a aflat si ea in strada, la televiziune, printre manifestanti, in timp ce fata cea mica, acum medic, a plecat din Bacau la Bucuresti, sa ofere ajutor celor raniti. "Puteam sa vin acasa cu trei sicrie, nu cu unul", se alina femeia.
Pentru sotii Nechita, Craciunul nu va mai fi niciodata luminos. Zilele de sarbatoare sint cele mai grele din an. Le mai mingiie doar una dintre nepoatele lor, despre care spun ca Dumnezeu le-a daruit-o, pentru ca el inchide o usa si deschide alta. Mama traieste, insa, cu ultima amintire a fiului ei: "a venit acasa ultima data in octombrie. S-a intins pe pat, la noi in dormitor. La geam erau doi porumbei si eu i-am zis ca e semn bun. Mi-a raspuns ca toti sintem datori cu o moarte, ca el o sa se prapadeasca de tinar si noi sa nu-l plingem". Ce mai poate alina durerea unor parinti? Credinta si dorinta de a vedea mormintul fiului lor, mutat din Cimitirul Central, in Cimitirul eroilor. "Aici e prea multa fala. E agitatie. Copiii nostri trebuie sa doarma in liniste", intareste si Gheorghe Nechita, care sta mai tot timpul retras, traindu-si in tacere suferinta.
Sotii Nechita nu au cerut nimic de la autoritati si nu au fost cautati de nimeni. Nu vor sa faca avere pe mormintul copilului lor. Mai au inca puterea ca, in amintirea lui Dorel, sa deschida porti spre Dumnezeu. De citiva ani, profesoara Elena Nechita face, la bisericile din oras, meditatii gratuite pentru capacitate si bacalaureat, cu elevii care au probleme financiare. De fiecare Craciun, sotii Nechita trimit la Motoseni 200 de pachetele pentru copiii de la scoala care poarta numele fiului lor si unde ei si-au inceput cariera didactica.
De ce a murit Dorel Nechita? "Pentru libertatea credintei si a cuvintului", spun, convinsi, la 15 ani de la revolutie, sotii Nechita. Care ne roaga, la plecare, sa nu scriem cu fala despre fiul lor, fiindca el "a murit pentru o cauza sfinta".
Nu am cum descrie starile prin care am trecut, citind acest text.
Stupefactia. Durerea. Regretul. Revolta. Iubirea.
Fulgerul care m-a stabatut la fraza: "Dorel, cum il alinta parintii, s-a intors din calatorie nu doar cu medalia de argint, ci si cu o alta imagine despre realitate".
Am scris prima parte a povestii, pe tonul cel mai detasat posibil, descriind intimplari marunte (semnificative pentru modul in care am fost noi tratati). Am adoptat acest stil, pentru a ascunde intentia de a va antrena progresiv intr-o interogatie patetica despre conditia umana, ca sa-mi stapinesc emotia si sa surprind socul pe care mi l-a produs lectura acestui text, tacind ceea ce nu se poate spune in cuvinte.
De atunci, m-am gindit, din nou, la toate. De l-au ucis pe Dorel Nechita? De ce pling cei doi parinti, de 15 ani, ramasi intii fara fiu si apoi jefuiti si de sensul mortii lui ? De ce nu vor romanii adevar si dreptate? Cine, de ce si pentru cine a murit in decembrie? Cum a fost Calin Nemes impins sa se sinucida? Dar Radu Chesaru? Ce este aceasta lume- in care florile cele mai frumoase se jertfesc pentru interesele unor buruineni? Asa va ramine? Se va termina cu imburghezirea criminalilor? Cum pot unii crede ca ne vom putea linisti sufletul ranit, noi- cei ce stim ce inseamna ce s-a intimplat? Cum sa fac sa devin cit mai eficace si sa rezist cit mai mult- fara a mai scrie o scrisoare ca aceea trimisa in 1996, in culmea disperarii, lui Calin Nemes ?
Dar la toate acestea m-am gindit mai tirziu, cind mi-am revenit. In ziua cind l-am reintilnit brusc pe Dorel, nu am mai putut gindi nimic. Voi fi scurt si impudic : Am plins. Fara sa ma pot apara. Pentru prima data - de peste 20 de ani.
|