1. O mediere ratată.
Pus īn gardă
privind tentaţia īmpingerii "dialogului" spre obsesiile proprii,
īncerc să mă abţin (atīta cīt pot) de la un eseu despre fenomenul explicaţiei
(căruia i-am dedicat munca mea de cercetare). La finalul
observaţiilor despre polemica īn care am intervenit, voi folosi
totuşi ocazia oferită de o dispută īn care se manifestă din
plin dificultăţile redutabile ale comunicării consonante, pentru
a aminti fenomenul neīnţelegerii reciproce, despre care ar fi bine
să fim preveniţi, ca să nu coborīm
contrapunerile spre certuri.
Consider că avem
de a face cu două discursuri valoroase, coerente şi reuşite
explicativ, dar care nu ajung să conveargă sau să se
īmpletească fertil, promotorii fiecăruia văzīndu-şi
de propria plămădire conceptuală şi nesesizīnd,
din păcate, că nu vorbesc exact despre acelaşi lucru.
Două demersuri paralele, īntre care nu am reuşit nici eu să fac
cărări/punţi
Unul ar vrea să repare temelia morală a
societăţii, altul- pe cea economică,
ceea ce nu presupune neapărat contradicţie, dar nici
echivalenţă sau includere, īntr-un sens sau īn altul. Nereuşind
să-şi combine contribuţiile īntr-o teorie
multidimensională, doi romāni vrednici, rămaşi printre
puţinii la căpătīiul unei
societăţi bolnave, sīnt tot mai
convinşi că preopinentul se īnşeală total , ba chiar
că e de rea credinţă- ajungīnd chiar să se
duşmănească/insulte.
Totuşi eu
(admiţīnd că mă pot īnşela) īi
simt de bună credinţă şi de calitate pe amīndoi,
dar incapabili să (mai) intre intelectual īn rezonanţă, īncīt să-şi poată acorda energiile
fondatoare de sens. Şi mi-e milă, aşa cum i-am mărturisit
deja domnului Popa, pentru postura īn care ne-a adus societatea, pe cei
care au dorit să-i combată patologia.
Am īncercat să catalizez un dialog constructiv, amintind lucrarea
subiectivităţii şi făcīnd recurs
la toleranţa faţă de alteritate. Şi ca o provocare la
distanţare, am introdus un al treilea punct de vedere, "politicist" (axat pe dimensiunea creaţiei sociale
asumate), pe līngă cel "economicist"
(al economiei morale -axul Cojocaru)
si cel "juridicist" (al dreptului moral- axul Popa). Am ridicat problema
legitimităţii regulilor jocului social şi am semnalat fiziologia
complicată a proceselor de construire a sensurilor colective, nu din
ambiţia de a forma un triunghi polemic, ci īncercīnd
să le amintesc celor doi constructori de utopii posibile fragilitatea
clădirilor la care accede condiţia umană.
Nu mi s-a
răspuns temeinic la provocările de fond avansate īn intervenţia
iniţială (privind relativitatea
prezumţiei de legitimitate a legii-
dovedită şi de criminalitatea dreptului comunist, subordonarea justiţiei
faţă de realitatea vieţii- justificīnd
creaţia politică, sau falsificabilitatea structurilor bazate pe reprezentare-
īn frunte cu statul etc.). Nu s-a comentat consistent demonstraţia mea
că proprietatea a
fost şi a rămas de drept (real, nu formal) a poporului, pīnă azi, fiind īnstrăinată banditeşte
către cumpărători complici, de indivizi care au abuzat de un
mandat de administrare, creat prin legi abuzive de scoatere din
devălmăşie, emanate de uzurpatori ai statului, care au
abuzat, şi după 1990, de mandatul politic de legiferare, pentru a
īnzestra ilicit banda gardienilor lagărului comunist cu avuţia
stoarsă prizonierilor. Deci, că ne aflăm īn
faţa unui fenomen tipic de falsificare a reprezentării, care poate fi tratat similar cu situaţia
unui "odious debt"
(pentru a anula consecinţele imposturii) şi
ridică problema fundamentală a contestării
īn corpore a regimului fesenist, care a continuat crimele celui comunist.
Nu prea am fost
primit in jocul adversativ dintre cei doi combatanţi, īncleştaţi
īntr-o īnfruntare personală, care nu au dat atenţie perspectivei
mele, ci şi-au redemonstrat viguros dreptatea
proprie, scoţīnd foarte eficace īn
evidenţă slăbiciunile tezei celuilalt. Domnul Popa nu
răspunde īnsă convingător observaţiilor legate de
realizabilitatea economică, ca şi cum ea ar veni de la sine, o
dată reglată problema dreptăţii. Domnul Cojocaru
nu răspunde convingător observaţiilor privind efectele cangrenei
morale, ca şi cum aceasta s-ar rezolva de la sine, o dată
reglată problema distribuţiei echitabile a
proprietăţii. Nici unul nu consideră că
dialogul l-ar fi determinat sa-şi schimbe vreun punct de vedere
. Cīnd vor īncepe romānii să fie atenţi şi la
viziunile contrapuse lor, să vadă īn ele un test, să caute
complementarităţi, observaţii utile, rafinări,
convergenţe, să scoată īn evidenţă şi punctele de
acord?
2. Totul sau nimic?
Rămīn la convingerea că există un numitor comun
esenţial, toţi trei fiind adīnc
preocupaţi de reabilitarea dreptăţii īn societatea
romānească, aşa cum semnalează domnul Cojocaru
īn scrisoarea către mine:"Trebuie
să vă fac o mărturisire. Nu cred că setea mea de dreptate,
de pedepsire a celor care se fac vinovaţi de răul făcut Romāniei
şi romānilor īn ultimii 68 de ani este mai puţin acută decāt a
dumneavoastră". Aşa este-
probabil. Am vrut intens să se facă dreptate, dar nu ne īnţelegem
privind ce mai e de făcut, mai precis- dacă
mai īncercăm totul sau facem un pas īnapoi ca sa nu rămīnem
fără nimic.
Din păcate,
aşa cum semnalează (caustic) domnul Popa (prin trimiterea la textul
lui Caragiale) fiecare vorbeşte despre
altceva
.Şi adaug eu - īn notă şi mai corozivă - se prea
poate să fie vorba doar de trei reverii zădărnicite, mai mult
sau mai puţin frumoase/coerente/legitime/faste - pe care evoluţia
Romāniei le va neglija īn bloc. Nu sīnt semne că
se va īntīmpla ce imaginează prioritar domnul Cojocaru (echitate socio-economică, confiscarea
averilor foştilor guvernanţi şi administratori), domnul Popa
(societate condusă de morală, confiscarea de la
cumpărătorii beneficiari) sau eu (emanciparea condiţiei
umane romāneşti, pedepsirea exemplară a vinovaţilor). Şi
toţi trei cred că sīntem
conştienţi de asta, măcar īn intimitate.
Eu fiind īnsă
acela care-şi afişează scepticismul privind realizarea a ce am
fi vrut şi care, neacceptīnd un compromis
jalnic, se repliază pe poziţia cercetării şi
explicării fenomenelor de patologie socială constatate, īntru
īnvăţătură pentru cei care ar veni altă dată. Cu
riscul de a fi acuzat că descurajez, constat public că īndreptarea
pare irealizabilă acum, cu oamenii produşi de istoria pe care am
suferit-o, că
necesarul nu e suficient, că reparaţia are
şanse tot mai mici. Dar admit şi că sīnt
legitimi cei ce caută noi formule, presupunīnd
(īn lipsa unor indicii contrare) că o fac cu totală bună
credinţă, şi nu cu scopuri ascunse. Colegii mei de cauză
par decişi să rămīnă pe teren pīnă la capăt - īndărătnicie
lăudabilă, pentru care merită sprijin, inclusiv de genul pe care
mai pot să li-l ofer. De exemplu, semnalīndu-le
celor doi foşti colaboratori că se lasă dezbinaţi de
detalii mai puţin semnificative decīt par, de
animozităţi acumulate īn subconştient, de confuzii şi
rigidităţi.
Domnul Popa este
interesat de dreptate īn mod absolut, adică pīnă
la a refuza să ia īn discuţie eventualitatea că ea nu se va
putea face
deşi ar fi trebuit făcută cu orice preţ. I-am
precizat că eu, deşi am
susţinut legitimitatea şi oportunitatea confiscării averilor
făcute īn timpul regimului fesenist, explicīnd
faptul ca nu aş putea susţine nici un partid (şi nici crede īn
intenţiile sale antisistem) dacă nu are
acest obiectiv īn fruntea programului său", am semnalat
(prin īncheierea "De
discutat īnsă fezabilitatea") că admit posibilitatea
(tot mai probabilă) īmplinirii unei tragedii monumentale. Şi ca
atare, apreciez īncercarea eroică a domnului Cojocaru
de a trece de potopul moral pe cale de consumare, pentru a repune cumva pe
picioare o ţară, a o ridica din noroiul monstruos īn care a fost
īnecată. Confruntat cu realitatea decadentă de care sīnt silit să iau notă, iau foarte īn serios
demonstraţia domnului Cojocaru, că nu se
prea mai poate face dreptate, pentru că nu am făcut-o la timp (īn
primul rīnd īn 1990, cīnd
renaşterea Romāniei a fost īmpiedicată de FSN). Şi nu neg nevoia
de proiecte noi, dacă eşuează cele vechi.
Faptul că eu pot
īnţelege/respecta reorientarea strategică a domnului Cojocaru, nu īnseamnă că nu rămīn
credincios ideii că era obligatorie confiscarea, pentru reabilitarea
morală a societăţii. Domnul Popa pare a nu sesiza că este
numai o aparentă contradicţie aici, probabil pentru că nu a
parcurs lanţul eseurilor mele explicative, din care ar fi dedus că eu
īncep să consider această cale, singura integral justă
ca
ratată! . Pot susţine (ideatic) demersurile practice promovate
de cei doi sau de alţii , dar ele nu mă mai pot capta ca activist,
căci nu am rezistat la scīrbă şi
luciditate. Deci nu mai pot "veni" līngă
nimeni. Dacă nu se pot lăsa fără pradă profitorii
tranziţiei, nu mai am interes faţă de o refacere economica
de care ar urma sa profite moştenitorii unui cataclism moral. Şi nici
nu mai cred că omul va deveni ce se pretinde, sau că romanii vor face
o revoluţie islandeza, după ce şi-au bătut joc de cea din
1989. Răul fără scrupule va īnvinge iarăşi pe teren
iar binele dezarmat (paşnic, non-violent - cum recomandă
şi domnul Popa ) īşi va lua revanşa numai īn cărţi
şi īn visele despre cer. De-abia mai am putere să comunic concluziile
dure ale experienţei/cercetării mele, īn speranţa că ar
putea folosi celor ce ar īncerca cīndva
transfigurarea individului/comunităţii
sau vor descoperi la timp
că se irosesc fără rost. Mi-am tocat 23 de ani pledīnd pentru apariţia unei forţe politice antisistem care să urmărească şi
realizeze reparaţia (am semnalat si explicat īn intervenţia
anterioară de ce medicina socială promovată de mine
recomandă pedepsirea vinovaţilor/profitorilor şi vede
confiscarea din acest unghi) Dar, pe măsură ce timpul
trece, sīnt silit să constat că
inadmisibilul devine fapt īmplinit, că va fi tot mai greu de reparat ignonimia consumată, de drenat putreziciunea
generalizată, că ţara a fost trecută printr-un nou
tăvălug de tip Piteşti, care a intoxicat iremediabil victimele,
a murdărit ireparabil totul. Romānii (mai ales cei rămaşi
"acasă") s-au "descurcat" şi sub regimul
fesenist, compromiţīndu-se picătură cu
picătură, īncīt acum nu mai resimt pofte
morale şi nu au interes să se facă dreptate, sau să se
privească critic īn oglindă. Puţini s-ar mai aduna sub steagul
dreptăţii. Şi dintre ei, o bună parte ar fi doar veleitari
cu gīnd ascuns de căţărare. Omul moral
pe care mizează domnul Popa este īn extincţie
Iar confuzia şi
complexitatea dau ultima lovitură speranţei că binele ar mai
putea fi măcar distins clar de rău.
Bănui că
nici luciditatea domnului Popa nu-i permite să respingă sinistra
alternativă a īnfrīngerii noastre şi de aceea
nu īnţeleg de ce acuză de trădare pe cei care o iau in
consideraţie, īncercīnd disperat să o
depăşească, aşa cum văd că o face domnul Cojocaru. Daca are ştiinţă despre interese
ascunse şi intenţii parşive, pe care domnul Cojocaru
le acoperă cu demagogie, ar trebui să facă publice probele sau
măcar elementele care īl fac să exprime astfel de bănuieli. Eu
mi-am exprimat deschis rezervele remanente, după ce am verificat unele
dubii privind interesele īn joc , discutīnd direct
şi franc cu domnul Cojocaru. Renunţarea la
confiscare de la cei ce au pus mīna pe cīte ceva din avuţia colectivă NU este o
dovadă de trădare, căci poate izvorī şi dintr-o
sinceră dorinţă de redresare prin compromis, dintr-un realism
tragic, pe care domnul Cojocaru l-a justificat
convingător īn replicile sale. Cred că domnul Popa, ar trebui
să se abţină de la a nega dreptul cuiva la alt drum (inclusiv răzgīndindu-se pe parcurs) pe baza unor bănuieli
fără suport şi a unor speculaţii iremediabil discutabile.
Reciproc, nu cred că domnul Cojocaru trebuia
să īl acuze pe domnul Popa că vrea să īl saboteze, doar pentru
că e īn dezacord cu actuala lui (re)orientare. Denunţarea
renunţării la confiscare NU este o dovadă de trădare,
căci poate izvorī şi dintr-o sinceră credinţă īn
inadmisibilitatea compromisului, dintr-un alt realism tragic, pe care domnul
Popa l-a manifestat convingător īn replicile sale.
Nu ar mai bine ca
vechii parteneri, īn loc să se ironizeze şi atace, acuzīndu-se cīnd că s-au
luat unul după altul , cīnd invers - că au
luat-o pe alt drum , să se contrazică civilizat şi constructiv,
depăşindu-şi iritarea, dacă nu ca nişte camarazi,
măcar asemenea oamenilor de ştiinţă care dispută un
subiect? Dacă asta ar cere şi nişte scuze reciproce,
pentru nişte erori recunoscute deschis, sau măcar exprimarea
regretului că s-a ajuns la harţă, ar fi aşa de greu? Nu ar
merita, avīnd īn vedere cīt
sīntem de insularizaţi?
3. Pīnă lămurim ce ne
separă, cum realizăm ce ne apropie?
Conlucrarea ar putea
porni deci de la acordul de năzuinţă īntre noi, pe un punct
crucial: denunţarea
tranziţiei criminale feseniste, continuatoare a īmpilării comuniste
şi pedepsirea celor care au īnstrăinat sau distrus avuţia
colectivă a poporului capturat, inclusiv prin confiscarea averilor lor
(formularea domnului Cojocaru fiind fără
echivoc: "Legea 15/1990
reprezintă un ABUZ īn serviciu săvārşit de STATUL ROMĀN, de
membrii Guvernului şi Parlamentului Romāniei, care au iniţiat,
adoptat şi aplicat această lege, avānd drept consecinţă
subminarea economiei naţionale, concretizată īn DISTRUGEREA
capitalului trecut īn proprietatea statului. Cei vinovaţi de această
CRIMĂ, īmpotriva poporului romān, trebuie deferiţi justiţiei
şi condamnaţi, īn conformitate cu prevederile legii penale. Averile
ACESTORA trebuie CONFISCATE.") Ceea ce s-ar putea face, īn
principiu, pe baza penalităţilor civile conexe condamnării
penale, a răspunderii civile delictuale, a unor procese in regres dinspre
comitent spre prepus sau a unei legi reparatorii de naţionalizare.
Nu fără
previzibila rezistenţă a celor care au īncă toată puterea. Pīnă la a ne confrunta īn problema
practică a recuperării bunurilor de la cumpărătorii aparent
legali , sau īn cea teoretică - a motivării confiscărilor, ar fi
bine să vedem dacă măcar reparaţia cu care sīntem de acord este posibilă! La fel
cum domnul Cojocaru scoate īn evidenţă
neiertător obstacolele īn calea recuperării capitalului existent īn
1990 şi a distribuirii resturilor, aş putea să expun şi eu
nenumăratele obstacole pe care justiţia şi alte instituţii
ocupate/uzurpate le vor ridica īn calea pedepsirii şi deposedării
responsabililor. Programul domnului Cojocaru nu
arată cum s-ar face epurarea justiţiei şi judecarea
legislatorilor, judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor care
au participat la crima juridică. El, atīt de
sceptic īn problema recuperării capitalului, nu e firesc să
creadă că slugile complice din justiţie īşi vor face
datoria, pedepsindu-şi stăpīnii. ("Nu ar fi mai simplu, mai legal,
mai eficient, să-i punem pe cei de la fisc şi pe procurori
să-şi facă treaba, să verifice ei dacă s-a dat
şpagă, dacă s-a cumpărat sub preţ, de unde au provenit
banii cu care s-a cumpărat? Să punem instanţele
judecătoreşti să stabilească ele ce se confiscă
şi cine se duce la puşcărie?") Teoretic, da.
Practic insă....
Dau dreptate domnului
Popa, că domnul Cojocaru , menţinīndu-se
pe poziţia "Nu am
fost şi nu sunt de acord cu confiscarea TUTUROR capitalurilor care provin
din fostele īntreprinderi de stat, deci şi a celor dobāndite cu
respectarea prevederilor legale īn vigoare" renunţă
īn fapt (conştient-cum crede domnul Popa sau nu-cum cred eu) la a face
dreptate spre/dinspre trecut, printr-o lovitură politică
(instrumentele juridice nefiind funcţionale) care poate lovi eficace
armata duşmană: dezarmīnd-o economic. Dar
ca să acuze această resemnare camuflată, domnul Popa (deşi
admite īn alte fragmente că justiţia nu funcţionează
şi că trebuie o soluţie politică) are şi el
ieşiri nejustificate de optimism "īn
cazul confiscării cel puţin, va fi suficientă punerea īn
aplicare de către procuratură şi poliţie a măsurii de
confiscare/sechestru asigurator, dictată/dispusă de un tribunal
abilitat, care să constate comiterea infracţiunii de furt.
Comisă eventual chiar de autori rămaşi, deocamdată,
necunoscuţi la data pronunţării măsurii de confiscare. Ceea
ce, desigur, nu va reprezenta un impediment pentru declanşarea/continuarea
unei anchete care să facă lumină pānă la capăt īn ceea
ce-i priveşte pe autorii furtului şi pe complicii lor. Īn acest caz
pot să vă garantez că justiţia īşi va face datoria
(pentru a cita un şablon din argo-ul tv)
deoarece, odată deposedaţi de averile acumulate, suspecţii se
vor transforma repede īn īnvinuiţi, apoi īn condamnaţi şi, īn
final, īn puşcăriaşi." E rīndul
domnului Cojocaru să considere astfel de scenarii
iluzorii, dacă nu e luată puterea - inclusiv prin şiretenii
populiste. Iar domnul Popa nu admite că reformatorul Cojocaru,
nu poate să recunoască public că nu mai crede posibilă
victoria īn vechiul război, contextul politicianist īn care vīsleşte greoi azi nepermiţīndu-i
să īnainteze spre ipotetica dreptate de la viitor, cu deplină
sinceritate.
Domnul Cojocaru punctează imparabil, cīnd
ne aminteşte de milioanele de apartamente luate sub preţ, de
terenurile cumpărate la ţară ieftin şi de viluţele ridicate pe ele cam rapid, de alte mici
chilipiruri la care ne-am pretat şi noi, cei care resimţim
revoltă faţă de spolierea capitalului colectiv
de către
alţii. Cei mai bătrīni ştim cum se
"repartizau" apartamentele īn timpul comunismului, īncīt nu putem susţine că a fost o reglare
echitabilă (Cei de la ţară fiind de exemplu din nou dezavantajaţi.
Ei ce au primit, pentru munca lor de sclavi CAP, mult mai rău
plătită ca la oraş? Şi nu tot lor le-a fost furat terenul
pe care au crescut căsuţele sau căsoaiele de vacanţă?)
Pe de altă parte, unii au cumpărat acele apartamente din banii
economisiţi īnainte de 1990, deci la valoarea corectă, īn timp ce
alţii le-au luat pe nimic, folosind hīrtia
aruncată pe piaţă pentru a uşura privatizarea
criminală. Răspund deci īntrebării domnului Cojocaru:
da, īn formula căutată de mine ar fi trebuit să se
ţină cont de tot ce s-a īntīmplat şi
să se facă dreptate global, să primească cei
dezavantajaţi doar ce nu şi-au luat deja singuri, din ce au acaparat
incorect profitorii "tranziţiei". Mă regăsesc şi
eu, nu foarte bucuros, īn descrierea ironică făcută
domnului Popa "Marele
justiţiar cere să se facă DREPTATE, totală, completă,
la sānge. Nimeni nu trebuie nedreptăţit. Nimeni nu trebuie să i
se RETROCEDEZE nici mai mult nici mai puţin decāt a contribuit."
Nu neg că această gigantică analiză este problematică,
dar amintesc că şi procesul evaluării a 20 de milioane de
proiecte economice pare fantasmatic. Şi admit că īmplinirea
parţială a idealurilor noastre presupune inteligente compromisuri
cantitative, de exemplu repararea de sus īn jos, īncepīnd
cu puţinii care au īnşfăcat grosul şi coborīnd
pīnă unde se poate.
Nu făcīnd şi rabaturi calitative - spune apăsat
domnul Popa - şi cred că face bine să insiste că
soluţia, chiar parţială cantitativ, trebuie să restaureze
culoarea dreptăţii. Īn ce priveşte aspectele cantitative
īnsă, nu poţi desconsidera observaţiile pertinente ale domnului Cojocaru, legate de distrugerea unei bune părţi
din capital. Ne place sau nu, realitatea īmpleteşte dimensiunea
morală cu cea pragmatică. Oricīt ne-am
strădui, nu vom convinge aceşti romāni, cu teze nobile care nu mai stīrnesc rezonanţe, să suporte o operaţie de
reparare a furăciunii
mai costisitoare decīt ce se mai poate recupera. Pe de altă parte,
chiar īn demonstraţia domnului Cojocaru se
arată că aceia care ne-au distrus capitalul au făcut uriaşe
profituri (1500 miliarde de euro!)- parţial investite sau scoase īnafara
ţării, că amortizarea a fost accelerată artificial prin
inflaţie - deci poate fi reconsiderată, că unele
proprietăţi acaparate de la stat produc azi beneficii celor care au
pus mīna pe ele. Şi - mai remarc eu (şi
aminteşte şi domnul Popa)- există bunuri - ca pămīntul- mult mai puţin "fungibile"
Ca
atare, ar mai fi de unde confisca, pentru a face corectura necesară
īnsănătoşirii moravurilor. Īmpărtăşesc aici
punctul de vedere principialist al domnului Popa, pe
care constat intrigat că domnul Cojocaru nu vrea
să-l ia īn consideraţie, măcar pentru a explica de ce nu-l crede
realizabil. Şi ce dacă nu se recuperează decīt parţial ce s-a jefuit? Cīteva procente din capital
dar cīt la sută din demnitate? Şi
pentru mine, ca adept al educaţiei justiţiare, pedepsirea prin
confiscare mai are un rost, pe līngă lansarea
economiei democratice. Acela de a forma oamenii care să o poată
clădi cinstit, cu bună credinţă. Altfel, chiar cu noua lege
Cojocaru implementată, vom avea 20 de milioane
de fiare mai mici, īn loc de un milion de monştri. De aceea am spus
că pentru fiecare leu irecuperabil să plătească toţi
cei responsabili de pierdere
Dar asta nu rămīne "wishful thinking", dacă nu găsim o cale de
realizare?
4. Calea Cojocaru către
"economia democratică".
Dacă economie
politică am citit suficient cīt să
īnţeleg că spiritul "democraţiei economice" imaginate
de domnul Cojocaru merge īn direcţia
echitabil-participativă dorită şi de mine, mărturisesc
că nu īnţeleg schema de realizare, formulată prea criptic pentru
un neofit īn (macro)contabilitate/finanţe. Cum PPLC
trebuie să convingă un public cīt mai larg că
e vorba de un proiect realist, nu cred că ar strica explicaţii mai
amănunţite ale mecanismelor plănuite, poate bazate pe exemple
şi lămuriri la īntrebări previzibile. Eu nu cer răspunsuri
la următoarele īntrebări, pe care le expun ca exemplu de ce s-ar putea
să nu priceapă nici alţii:
1. a. Īnţeleg
bine că nu se vor distribui (ca acţiuni) părţi din mijloace
de producţie (confiscate), deci nu capital, ci sume de bani, cu care sa se
poată cumpăra un capital productiv echivalent? b Dacă fondul de
distribuit, īn porţii a 20 000 euro, va fi alimentat din PIB, cum
vor intra īn el proprietăţile actuale ale statului, sau cele
confiscate sau re-cumpărate de la străini?
2a. Cum
socoteşte domnul Cojocaru "capitalul"
individual si global pe care īşi bazează teoria (din ce se compune
acesta, cum se evaluează componentele şi īntregul), astfel īncīt ajunge la concluzii (care pe mine mă
şochează), ca: "Īn
perioada 1990-2010, au fost realizate investiţii īn valoare de 360
miliarde de euro, actuali. Deci, mai mult decāt se acumulase pānă īn
1989."? b. Cum se reflectă īn evoluţia capitalului
evaluat īn bani succesul sau eşecul, consumat sau prognozat? Vreau
să ştiu cum se socoteşte valoarea unui bun īn calculele Cojocaru, prin care se ajunge la concluzia că au mai
rămas numai cīteva procente din capitalul
existent īn 1990? (Ca să se īnţeleagă īn ce sens pun
īntrebările, mă explic. Două firme care au făcut
investiţii materiale identice, īncīt au
aceleaşi fonduri fixe, pot avea rezultate radical diferite pe
piaţă şi deci cu totul altă valoare, ca marfă. Şi
valoarea lor poate evolua oricum, nu neapărat legat de ceva obiectiv (vezi
bursa, marketingul, moda, inflaţia etc).
Valoarea īntreprinderilor statului romān a scăzut şi prin
destructurarea economiei, management defectuos, risipirea capitalului
intelectual necontabilizat (know-how), jefuire īn variate moduri etc- toate fenomene supra-contabile, greu de
cuantificat. Spaniolii au făcut de exemplu īmprumuturi pentru a
construi un număr incredibil de blocuri pe un litoral vast. Dacă
turiştii prognozaţi nu vor veni, acest capital īntins pe plaje,
deşi intact fizic, va coborī valoric, iar dacă se produce un boom- va exploda...) c Eu nu am făcut investiţii
īn apartamentul meu şi locuiesc īn el īn continuare. Cine şi cum fixează
aşa-zisa lui amortizare? Distrugerea īn timp nu depinde de modul de
gestionare? d. Nu sīnt toate calculele de acest gen,
operaţii exacte, eventual bazate pe logică probabilistică, dar
pornind de la pure speculaţii?
3. a Cum adică
se vor preleva 20% din PIB,
īnainte de a se distribui beneficii şi salarii
dar
fără a le afecta? ("SURSA
DE FINANŢARE a īmproprietăririi cetăţenilor este PIB-ul
creat īn Romānia īn perioada īn care va fi aplicată Legea, mai exact 20%
din valoarea acestuia. Deci, Legea Cojocaru nu ia de
la bogaţi să dea la săraci. Ea ia 20% din avuţia nou
creată de către TOŢI, de către bogaţi şi
săraci, şi o distribuie TUTUROR, pentru a fi transformată īn
capital, acesta, capitalul astfel creat, intrānd īn proprietatea privată a
FIECĂRUI cetăţean. Legea Cojocaru nu
ia nici din salarii, nici din profituri, nici din veniturile primare ale
statului. Ea ia, direct, o parte din PIB, din avuţia nou creată,
ĪNAINTE de constituirea salariilor, profiturilor şi veniturilor primare
ale statului.") b Din ce şi cum se compune PIB-ul din
care se vor extrage "direct" cei 20%? Se va recurge la o
taxare-impozitare progresivă a veniturilor anuale realizate de fiecare
firmă, persoană, īntreprindere de stat? Venituri de orice natură
(vīnzări, servicii, dobīnzi,
etc)?. Care fiind panta de creştere a cotei
birului pentru Fond, pe măsură ce veniturile cuiva urcă?
Vor plăti şi cei care nu au beneficii sau nu pot plăti nici
salarii, dar au rulaj mare? Sau e vorba numai de taxarea cīştigurilor
mari, după plata tuturor cheltuielilor (si a salariilor) şi deci nu
īnainte? c. Dacă un īmbogăţit al tranziţiei, care şi-a
cumpărat bunuri mobile şi imobile , nu face beneficii din ele, se va
putea lăfăi liniştit in proprietatea sa, fiind
"vămuit" numai dacă lasă moştenire? Sau se are īn
vedere īn primul rīnd un impozit uriaş pe
proprietăţile mari, aşa cum īnţeleg eu din fraza"Cu cāt mai mare proprietatea, cu atāt
mai mare impozitul, astfel īncāt proprietăţile foarte mari nu vor mai
suporta impozitul şi vor fi vāndute la preţurile mici, aceleaşi
preţuri cu care au fost cumpărate "? Acest impozit
va fi aplicat o singură dată? Nu
va fi el echivalent cu o confiscare parţială, deci nelegitim-īn
optica domnului Cojocaru? Şi cum
se impune vīnzarea la preţurile de la cumpărare?
d Cum se evită vīnzarea imediată a
bunurilor de taxat (spre străini, caci
alţii nu prea vor putea cumpăra) pe valută scoasă imediat
din ţară? Ce s-a scos deja astfel, mai poate fi recuperat prin
această taxare spre Fond? Dar cīştigurile
romānilor care lucrează afară, vor fi şi ele interceptate?
4 a Vor fi
interesaţi cetăţenii să li se reţină continuu o
cotă din cīt ar fi putut īncasa ca beneficii sau
salarii, pentru ca sa primească, o singură dată, o sumă
condiţionată de aprobarea unui proiect de afacere? b Vor avea īncredere
īn cei puşi să aprobe dosarele? De unde apar şi cine
plăteşte milionul de funcţionari cinstiţi necesari ? c Vor
fi oamenii de rīnd capabili să formuleze aceste
milioane de proiecte, evitīnd şi suprapunerile
afacerilor similare? d Vor putea concura pe piaţă cu marii
rechini, ca să nu aibă rol de planton economic? Ce legi īi vor
proteja, inclusiv de corporaţiile internaţionale?
5 Cum se garantează
faptul că PPLC, care ar declanşa procesul
decenal de īmproprietărire, nu va fi schimbat la primele alegeri, cu
partide care vor opri , tot democratic, aplicarea legii, producīndu-se
discriminare īn favoarea celor care au apucat să-şi primească
porţia, eventual susţinătorii PPLC ?
Şi aşa mai
departe
.Dacă domnul Cojocaru va exclama:
"Dar nu aţi īnţeles mare lucru!"
mi-am atins scopul de
prevenire. Da, nu am īnţeles detaliile şi dumnealui poate aprecia
semnificaţia acestui fapt.
De aceea nici nu pot
intra īn polemici privind cīt şi cum se mai
poate recupera din capital, semnalīnd doar că eu
nu consider - īn principiu - ireparabile lanţurile de tranzacţii cu
bunurile furate poporului roman (am dat unele explicaţii īn celălalt
text). Există reguli de drept civil clasice, legate de anularea actelor
ilegale şi de tratarea terţilor care au continuat circuitul civil al
bunurilor furate, singura problemă (e drept, redutabilă) fiind scara
uriaşă a corecturii necesare, o provocare mai curīnd
politică decīt juridică. Să
primească īnapoi cīt a plătit, de la cine
se cuvine, fiecare cumpărător de bună credinţă. Sau să
plătească restul cuvenit- dacă nu
poate contrazice prezumţia legitimă de rea credinţă - care
ar trebui aplicată, metodic. De ce să fie irezolvabilă (prin
legiferare specială - dacă e nevoie) recuperarea de la
cumpărător, īn cazul īn care se dovedeşte că reprezentantul
poporului īn contractul păgubitor a trădat interesele
mandanţilor, care nu pot recupera paguba integral de la mandatarul escroc?
Ce fac patronii unei firme private dacă un administrator le vinde pe nimic
proprietatea, pe baza unui mandat folosit dolosiv? Sau un om care trimite pe
altul la tīrg cu procură, şi se
pomeneşte cu vaca dată pe un leu? Cum recuperează bunul de la
cumpărătorul care a sărit pe pradă şi foarte probabil
a şi pus la cale trădarea reprezentării, sau a fost complice la
ea? Proprietarul unui obiect furat şi vīndut
nu-şi poate recupera nicicum bunul găsit la cineva? Rămīnīnd ca hoţul să despăgubească
pe cumpărătorul care s-a pretat la ghişeft.
Īn condiţiile din Romānia, complicitatea
beneficiarului abuzului de reprezentare e prezumabilă,
chiar dacă vina participării diminuează pe măsură ce
lanţul vīnzărilor cu profit speculativ se
lungeşte, şi beneficiul profitorului scade.
Dar văd că
şi domnul Cojocaru admite repetat că
trebuie găsită o soluţie şi la problema asta, recunoscīnd onest că nu o deţine. "Pentru cei care nu pot fi
condamnaţi pentru o infracţiune prin care au devenit proprietari, dar
care au intrat, totuşi īn proprietatea unor active fără să
plătească preţul cuvenit, trebuie găsită o altă
soluţie, LEGALĂ şi PRACTICĂ, prin care să
plătească diferenţa de preţ pe care nu au plătit-o,
atunci cānd au devenit proprietari." O provocare mare pentru
cine crede că poate pune pe masă ideea salvatoare.
Esenţială , arată domnul Popa, pentru că a penaliza numai
pe cei care au īnstrăinat avuţia colectivă, nu şi pe cei
care au profitat de asta este o īnfrīngere
morală şi probabil o īnfrīngere fatală
īn războiul economic cu căpuşa urcată peste poporul romān.
Pentru că mulţi dintre cei care au īmpărţit prada
clientelar au fost marionete ale celor din umbră, pe care īi vom găsi
(pe ei sau pe moştenitorii şi interpuşii lor) printre
cumpărătorii pe nimic, care ne-au devenit patroni tuturor,
cărora e stupid să le concedăm
inocenţa. Ca să nu mai vorbim că renunţarea la prada
trecută aproape gratis īn mīinile
străinilor ar face imposibilă decolonizarea.
Domnul Cojocaru pare īnsă convins de iremediabilitatea
răului făcut şi de misiunea sa de a stăvili
prăbuşirea īn hău a Romāniei, printr-o terapie economică post-factum, pentru care poate face compromisuri doctrinare
şi de teren. De aceea -cred eu-
s-a pretat la jocul penibil cu Dan Diaconescu, pentru
a sparge blocada mediatică. Prilejuind farsa PPDD,
de mare nocivitate politică, manevră pe care domnul Popa i-o
reproşează. Aşa cum am făcut-o şi eu, sfătuindu-l
să nu-şi promoveze ideile din troaca otevistă.
Era cazul ca domnul Cojocaru să folosească
prilejul pentru a arăta că poate recunoaşte că
acţiunile sale au şi efecte negative şi a se īntreba dacă
nu cumva acestea există şi īn teza ilegitimităţii
confiscării de la beneficiarii tranziţiei. Era bine dacă se
oprea la a demonta argumentat pledoaria noastră, īn loc să se preteze
la atacuri la persoană. La care domnul Popa ar fi trebuit să
răspundă altfel, ca să cīştige
partida morală. Şi poate şi pe cea intelectuală - dovedind
că percepe posibilitatea adevărurilor personale contradictorii
şi admiţīnd că fiecare poate pune
cruce la un ideal īnfrīnt, īncercīnd
să-şi refacă viaţa prin promovarea unui compromis
constructiv. Putem nega faptul că PPLC nu ar fi
apărut probabil fără bīlciul
făcut de OTV? Eu sīnt
martor că tocmai cei care s-au dedicat strīngerii
semnăturilor pentru Legea Cojocaru, stīrniţi prin OTV, au
reuşit să lanseze şi PPLC (trebuind
să pledez insistent pentru a convinge măcar cīţiva
lideri judeţeni să nu ducă miile de semnături pentru īnfiinţare,
escrocului Diaconescu). Dar nici domnul Cojocaru nu recunoaşte că prietenii
rămaşi pe poziţia intransigentă a penalizării
abuzurilor prin confiscare totală, chiar dacă nu sīnt
realişti, au dreptatea lor, neputīnd
renunţa la o năzuinţă prin care şi-au apărat
demnitatea īn toţi aceşti ani.
5. Proprietatea statului sau a poporului?
Să trecem la
celălalt punct de dispută, cel privind justificarea reparaţiei:
cui aparţinea proprietatea prăduită după 1990, statului sau
poporului? Remarc că poziţiile domnilor Cojocaru
şi Popa s-au despărţit acum, efect contrar celui pentru care
pledasem. Īnţelegīnd (poate şi din
intervenţia mea) că s-a lăsat antrenat (de domnul Popa?) īn
labirinturi juridicoase, domnul Cojocaru
se eliberează de teoria proprietăţii comune şi
reabilitează plenar ideea proprietăţii de stat. Dacă
poporul romān nu a făcut ce a vrut cu capitalul naţional, gestionat
de statul comunist ca un patron discreţionar, nu ca un pretins
administrator, īnseamnă că aşa-zisa proprietate a poporului nu e
decīt o gogoriţă a dreptului comunist, care
oricum nu mai este respectabil. Aceasta e şi părerea mea - pe fond.
Dreptul criminal comunist nu e invocabil ca temei, orice avantaj am avea din
asta. Decīt, ca reducere la absurd, ca să
īnchidem gura juriştilor comunişti, arătīndu-le
consecinţa "continuităţii juridice" pe care o
propovăduiesc insidios: dacă o admitem, toate privatizările sīnt automat nule- aşa cum
corect şi inspirat demonstrează domnul Popa.
Ceea ce nu īnseamnă că ele nu sīnt nule şi dacă nu recunoaştem legalitatea
comunistă - eroare pe care o comite domnul Popa, care
se menţine pe poziţia raportării obligatorii la dreptul comunist
("calea de urmat pentru
confiscare este aceea a folosirii īn totalitate a armelor pe care istoria de un
veac şi jumătate a marxismului teoretic şi de o jumătate de
veac de socialism real īn Romānia ni le pun, cu prisosinţă, la
dispoziţie. Orice analist militar (şi nu numai militar) ştie
că cea mai deplină victorie asupra adversarului este cea
obţinută prin folosirea propriilor lui arme. Folosirea dreptului
socialist ca temei/premiză şi justificare ale confiscării
capitalului furat de către statul postsocialist de la poporul proprietar reprezintă,
deci, CALEA REGALĂ de desfiinţare şi decredibilizare
finală completă şi definitivă, fără reziduuri
nocive, ale utopiei comuniste."
O fi comodă
calea invocării legislaţiei comuniste dar e inacceptabilă,
pentru că legitimează crima juridică, pentru a uşura
nişte speculaţii. De decredibilizarea
utopiei comuniste să se ocupe cei interesaţi (de exemplu
propagandiştii superiorităţii capitalismului) dar noi avem aici
alte ţinte. Din moment ce ţine atīt de mult
la acest mod de a pleda pentru confiscare, deduc că domnul Popa crede
că nu există altă justificare solidă a ei, cea propusă
de mine neconvingīndu-l nici ea. Sau este mai
formalist decīt noi, īncīt
nu poate trece de o chichiţa juridică, pe care domnul Cojocaru nu o īnţelege iar eu nu o consider hotărītoare.
Că domnul Cojocaru nu are dreptate pe formă, o arată modul
bizar īn care comentează citatul relevant din constituţia
comunistă ("Art. 6.
Proprietatea socialista asupra mijloacelor de producţie este fie
proprietate de stat asupra bunurilor aparţinīnd
īntregului popor, fie proprietate cooperatistă asupra bunurilor aparţinīnd fiecărei organizaţii
cooperatiste.). Se vede că dl Cojocaru
nu poate sau nu vrea să descīlcească sensul
expresiei aparent paradoxale "proprietate de stat asupra bunurilor aparţinīnd īntregului popor" pretīndu-se
la un hocus-pocus jenant: "După
cum vedem, constituţia comunistă nu zice nimic despre proprietatea
poporului. Nici despre proprietatea cetăţenilor. Ea se referă
numai la proprietatea socialistă, la proprietatea de stat şi la
proprietatea cooperatistă, concepte abstracte, fără
corespondent īn realitate, create şi folosite pentru a ascunde
adevăratele relaţii dintre cetăţeni şi capitalul
acumulat din munca lor. Mai se referă şi la bunuri aparţinānd
īntregului popor, ca şi la bunuri aparţinānd fiecărei
organizaţii cooperatiste. Nu şi la bunuri aflate īn proprietatea
cetăţenilor, sau bunuri aflate īn proprietatea poporului."
Această "argumentaţie" escamotează
īnţelesul textului citat, īn care proprietatea de stat
(definită premeditat sucit, dar ne-echivoc, prin "asupra bunurilor aparţinīnd īntregului popor", deci că -de fapt- a poporului) este
contrapusă celei cooperatiste (tradusă e drept-
şi mai straniu, probabil ca să nu afle şi cooperatorii ca sīnt proprietari).
Cred că domnul
Popa e īn drept să amendeze ca suspectă această slăbiciune
logică/semantică, avīnd īn vedere faptul
că atīt el cīt şi
eu am făcut suficient pentru ca domnul Cojocaru
să observe unde greşeşte. Chiar considerīnd
situaţia ambiguă (deşi nu este, proprietatea fiind a poporului
şi īn realitatea socială-cum afirmă domnul Cojocaru
şi īn formalismul socialist- cum susţine
domnul Popa şi pentru că statul reprezintă oriunde poporul - cum
semnalez eu), nu-mi pot
explica de ce insistă atīt un om care vrea
să facă dreptate poporului romān
că acesta nu era proprietar
legal īn 1990, ci statul comunist/fesenist! Cui prodest?
Ciudat este că nici domnul Popa nu a dat atenţie
observaţiei mele, că statul prepus este doar un instrument al
poporului comitent, īncīt proprietatea de stat,
socialistă, fesenistă sau capitalistă, centralizată
sau ruptă pe instituţii, aparţine īn ultimă
instanţă tot poporului mandant, ceea ce
diminuează diferenţa īntre justificările Cojocaru/Popa
pentru retrocedarea către jefuitul proprietar. Neremarcīnd
īn ce măsură argumentele mele īi īntăresc pledoaria, domnul Popa
īmi respinge (fără motivare) comparaţia cu situaţia
acţionariatului unei firme, eludează trimiterea la explicaţiile
dreptului comunist privind dualitatea popor-stat şi nu se lasă trimis
spre fundalul sensului verbelor "a fi" şi "a avea", īn
teoriile statului şi dreptului. Nu-mi
pot explica de ce insistă un om care vrea să facă dreptate
poporului romān
că acesta nu este mandantul statului, deci proprietarul
tuturor bunurilor administrate prin acesta! Cui prodest?
De ce am folosi "sau exclusiv" īntre
justificările şi măsurile propuse?
Eu nu contest
argumentele pertinente ale colegilor mei de dialog, ci īncerc să le scot
din conflict, īmbogăţindu-le şi cu ale mele , care adaugă
anticomunismului consideraţii "anarhiste", care contestă
primatul legalităţii, cărora domnul Popa le respinge
oportunitatea iar domnul Cojocaru legitimitatea: ("Cāt este īn vigoare, legea trebuie
respectată. Trebuie pedepsiţi cei care au adoptat şi aplicat
legile strāmbe, nu cei care le-au respectat."). Părīnd mai interesaţi să arate că ei au
dreptate decīt să īmbogăţească
panoplia armelor conceptuale cu care putem duce războiul
comun, ambii nu-mi conced că personalitatea juridică a
statului este definită (prin contractul constituţional) ca instrument
al poporului, orice proprietate "de stat" , privată sau
publică, fiind deţinută tranzitiv de poporul care
foloseşte statul īn administrarea bunurilor sale. Īn viziunea mea, statul
nu poate AVEA cu deplinătate, pentru că nu ESTE-
cu deplinătate, ci are o existenţă fictivă şi
limitată la mandatul constituţional (nu totdeauna legitim şi
clar). Poporul ARE deci statul, inclusiv
īn capitalism, pentru că numai el ESTE, statul neputīnd avea nimic, decīt īn
gestiune/administrare. Consecinţa plasării existenţiale a
poporului deasupra statului fiind că īntregul lanţ , īncepīnd cu uzurparea de putere comisă de PCR- care a privat poporul de folosinţa
proprietăţii sale, continuīnd cu
legiferarea fără suport constituţional a dreptului de
īnstrăinare (prin legea 15/90) si sfirşind
cu distrugerea si vīnzarea sub preţ a
proprietăţii colective, de către nişte administratori de
rea credinta, sub oblăduirea unor guvernări
uzurpatoare - este nul din orice punct de vedere!
Si totuşi
această uriaşă nelegiuire plămădeşte
neo-Romānia
Asta īl scoate din minţi pe domnul Popa, atīt
de tare, īncīt nu observă că, admiţīnd şi pledoaria mea, actul criminal işi muta epicentrul spre īnstrăinările de
după legea 15, prin care de-abia poporului i s-au furat bunurile (ceea ce
nu īnseamnă că nu au rămas ale sale de drept), deci se īmpinge
cascada anulărilor spre cei care au profitat de privatizarea abuzivă.
Domnul Popa vrea să-i acuze pe beneficiari doar că au cumpărat de
la statul-hoţ, īn timp ce eu tratez chiar vīnzarea
respectivă ca hoţie, comisă prin complicitatea dintre
mandatarul/prepusul trădător al poporului comitent/mandant şi
cumpărătorul sub valoare. Īnstrăinarile
sīnt nule şi pentru că au fost bazate pe
falsă reprezentare, nu numai pentru că legea 15 trebuie anulată
(ca abuz sau ca furt).
Iritat că nu-i
īmpărtăşesc total strategia, domnul Popa nu pare convins că
lupt şi eu pentru refacerea moralităţii. Eu īn schimb consider
oportună atenţionarea sa către cei care īşi fac iluzia că
stomacurile mai pline vor īnălţa automat conştiinţele,
că piramida lui Maslow fabrică binele. Un
proiect economic ne poate ridica numai dacă e īmpletit cu o emancipare
spirituală, care nu decurge automat din el. Oricare ar fi organizarea
(economică) a societăţii, oricīt ar creşte
"capitalul" colectiv şi personal, dacă nu se ridică
şi nivelul moralităţii, vom fi striviţi de gravitaţia
egoismului multiplicat şi pociţi de şiretenia unei specii tot
mai sistemic parazitare; racile care vor readuce continuu necinstea la cīrmă şi vor produce noi nedreptăţi.
Tot mai hăituiţi de complicarea tehnicilor de vīnătoare,
oamenii fără scrupule vor găsi continuu căi de falsificare,
deturnare, confiscare a oricărui proiect economic de societate. O Romanie forfotind de īntreprinzători avizi care vor
concura "popular" pentru pradă, īn loc să
slugărească un număr mai redus de ciocoi, nu va fi neapărat
mai frumoasă, mai bună. Dacă
gospodinele şi mamele ar cere bani pentru ce fac īn familia lor - am avea
deja 10 milioane de microīntreprinderi. "Creşterea"
PIB-ului propovăduită de economişti poate īnsemna şi
să ne taxăm īntre noi pentru orice ajutor şi deservire inutilă- mercantilizīnd
totul şi consumīnd frenetic, secătuind
resursele şi distrugīnd planeta, o specie
funestă, orbită de aparenta ei eficacitate. Nimeni (şi deci nici
domnul Popa) nu e obligat să se zbată pentru o ţară a
rapacităţii uniform distribuite, echilibrată prin puncţii
forţate, clădită pe temelia putredă a īmbogăţirii
de tranziţie.
Pe de altă
parte, proiectul tot mai bine expus de domnul Cojocaru
ar trebui să-l scutească de discuţii meschine. El propune o
formulă de reparaţie socială concretă, axată pe continua recuperare a prăzii
acumulate de cīştigătorii murdarului joc
economic, evitīndu-se astfel
īnfruntarea frontală cu ei. (Mă tem totuşi că neloviţi
hotărītor, aceştia vor īmpiedica
impozitarea reparatorie- o realitate dureroasă,
la care se referă aproape īnduioşător de evaziv domnul Cojocaru: "Legea
Cojocaru nu poate fi adoptată şi
aplicată decāt după ce, pe o cale, sau alta, reprezentanţii
oligarhilor au fost izgoniţi de la conducerea statului.".)
Că e la curent cu mersul lucrurilor se vede din explicaţia sa,
că a ajuns la actuala soluţie, observīnd
că, după fiecare redistribuire, se relansează procesul
acaparării necinstite (care este-completez eu-
motorul economiei si amprenta goanei noastre după supravieţuire).
Ciclul in doi timpi propus pentru motorul economic fiind (din ce īnţeleg
eu): 1. Acţiune compensatorie a inevitabilului jaf primar, prin
impozitarea mai puternică a bogaţilor şi īmproprietărirea
săracilor re-activabili economic 2. Competiţie populară īntru cīştig maxim (mijloacele incorecte fiind generate de
scopul creşterii
fiecăruia) ducīnd
inexorabil la formarea unor noi acumulări excesive, cu sărăcirea
majorităţii- corectată prin reluarea
pasului 1.
Domnului Popa ii
repugnă -creştineşte- modelul moral
subiacent acestui program, care admite condiţia umană huplavă. Dar nu ştiu ce dovezi are că el nu
ar fi potrivit realităţii crude, īn afara pariului religios (īn
sensul lui Pascal). In ce mă priveşte, aş prefera ca accentul
să fie pus pe găsirea unor reguli
juste de joc economic, social şi politic (competiţie
corectă ca īn sport, pe fundal de solidaritate) şi instrumente
eficace de supraveghere a respectării lor, astfel īncīt să nu se mai producă acumulările īn avalanşă- nemeritate, slăvite azi ca
reuşită economică. Să se cīştige
aditiv, prin muncă corect evaluată, şi nu prin parazitism
birocratic, sau prin bizniţă/speculaţie/cămătărie,
sau prin vīnzarea īn masă a unor produse
(intelectuale) multiplicate fără costuri. Īncīt
să nu fie nevoie de un jaf cu sens inversat , de utopica jumulire a celor
īmbogăţiţi, operată fără temei moral- indiferent de cum şi-au făcut averea. Nu sīnt atīt de purist īncīt să resping tratarea unei nedreptăţi
distructive cu una de sens contrar, dar aş prefera net o soluţie
dreaptă, bazată pe echitabilizarea
condiţiilor de acumulare, nu pe redistribuirea secundară a fructelor
nedreptăţii primare.
6. Este acest conflict rezolvabil?
"Nu există TEMEI LEGAL pentru a CONFISCA bunuri
a căror cumpărare s-a făcut cu respectarea legii."- cum spune
domnul Cojocaru? Sau există un temei- cum afirmă domnul Popa? Ambele
argumentaţii īn competiţie reflectă secţiuni printr-un
adevăr mai complex decīt ar vrea să o recunoască
cei doi avocaţi ai simplificării lui, īn vederea
operaţionalizării soluţiei. Dar merită vrajba? Ne-am
descurca similar īn ambele cazuri, dacă am ajunge la putere, putīnd stabili noi temeiurile , prin adecvare la nevoile
stringente ale societăţii īn comă, fără a da mare
importanţă formalismelor, care pot fi
reinterpretate īn noul context. Şi nu reuşim nimic, īn ambele cazuri,
dacă nu smulgem puterea din mīnile celor care
trebuie pedepsiţi, cărora nu le pasă de temeiuri.. Nu ne pierdem
vremea vīnzīnd pielea ursului din padure,
in loc sa ne sprijinim pentru a porni o vīnătoare
īn care vīnatul este cel īnarmat? . Aşa cum
spunea domnul Chiţu īn oportuna sa
intervenţie, e păcat că ne lăsăm īnvrăjbiiţi
de ambiguităţile premeditate tipice dreptului comunist (care avea mai
multe feţe īn fiecare punct, recurgīnd la
expresii vagi, uzīnd de sintagma "şi
altele"- prin care acoperea abuzurile premeditate, practicīnd
anexe care răsturnau sensul legii cadru etc).
Necontrazis
convingător, rămīn la părerea că
polemica privind temeiurile juridice ale confiscării e superfluă
şi deviantă, că sīnt suficiente
temeiurile morale sau/şi formale/economice. Ratăm colaborarea, pierzīndu-ne īn labirintul detaliilor create de o
problemă extrem de complicată. Ceea ce ne scuză parţial
pentru stīngăcii, inclusiv pentru īmpotmolirea
īntr-o aparentă şi păguboasă contradicţie,
provocată de parşivenia dreptului (comunist) şi de libertatea
inevitabil īncurcătoare a abordării lumii de către fiecare.
Poate am putea ajunge
la un acord de fond, dacă am porni de la programul expus de domnul Cojocaru īn concluzia scrisorii către mine: "a) Trimiterea īn judecată a
tuturor celor care au ocupat funcţii de conducere īn statul romān, sub
acuzaţia de subminare a economiei naţionale, sancţionarea lor
conform legii, inclusiv cu confiscarea averilor. b) Adoptarea şi aplicarea
legii controlului tuturor averilor, indiferent de timpul şi modul
dobāndirii. Confiscarea averilor dobāndite ilicit, cu trimiterea la īnchisoare
a proprietarilor infractori. Impozitarea cu 100% a averilor care nu pot fi
justificate c) Impozitarea progresivă a tuturor averilor, indiferent de
timpul şi modul dobāndirii lor."-:
Pentru că sper
să se ajungă la un consens, eu nu vreau sa trec de nici o parte a
acestui conflict regretabil (dar fructuos-
doctrinar)- aşa cum mă somează domnul Popa, care pare convins
că situaţia e binară: alegi binele (Popa) sau răul (Cojocaru). Observ că şi domnul Cojocaru vede disputa īn alb şi negru, doar că
dreptatea īi pare de partea lui. Dar eu sīnt nărăvit
la griuri, umblu după culori şi intuiesc
existenţa simţurilor la care nu am acces. Nu pot scăpa simplist
de conştiinţa complexităţii, ambiguităţii,
relativităţii, subiectivităţii, contradictorialităţii,
evolutivităţii, pluralităţii,
arbitrariului, dezorientării, absurdului, zădărniciei,
libertăţii
.
La īnceput, cīnd īmi părea că e vorba despre ce-ar fi corect
de făcut, mi-am zis că domnul Popa are dreptate (deci şi
eu) şi că domnul Cojocaru trebuie
lămurit că trebuie să īnaintăm cu tot adevărul pe buze.
După acest tur
de explicaţii, īn care se vorbeşte mai curīnd
despre ce se mai poate face, īmi pare că domnul Cojocaru
a adus argumente mai convingătoare ca noi. Şarjele sale ironice pe
subiectul refacerii sau redistribuirii capitalului din 1990 sīnt
remarcabile. Dacă e deja foarte greu de rezolvat problema
penalizării celor care au vīndut păgubitor,
nu e īnţelept să nu ataci din start şi pe aceea, şi mai
grea, a confiscării de la cumpărători? Sporind
rezistenţa şi scăzīnd legitimitatea
demersului, micşorezi şansele să mai rezolvi problema,
măcar parţial. Şi cine poate garanta dacă nu are rost
curativ şi o jumătate de reparaţie morală?
Dar cīnd mă uit iar īntr-un anume fel, văd
că domnul Cojocaru se īnşeală, făcīndu-şi iluzii că se poate cuceri
jumătate din redută prin troc cu adevăruri ce nu ar trebui
negociate.
După care, īmi
dau seama că poziţia mea e muiată īn scepticism,
īncăpăţinarea domnului Cojocaru
de a acţiona, realist- fiind preferabilă.
Dar dacă
socotelile sale sīnt elucubraţii
. ? Sau
dacă discuţia noastră nu are nici o şansă
să conteze ? Si aşa mai departe
7. Peste abis dansează mai uşor cel ce nu-l
vede
.
Nu cred că
această mlădiere continuă poate place unor oameni pietroşi.
Patima lui Socrate pentru a scurma orice echilibru, pentru a mai urca un
etaj, ca īn mitul peşterii
duce la cucută. Īn definitiv, după atītea transcederi de
nivel
urmate de noi revelaţii, cineva e īn drept să spună
"Ajunge! Dacă ascensiunea asta spre "adevăr" nu are
capăt, ce rost are să ne distrugem echilibrul?" Ştefan Lupaşcu a explicat miezos cum coştiinţa
conştiinţei dăunează conştiinţei. Şi nu
oricine poate crede că scara cunoaşterii urcă undeva, că sīntem pe cale de a clădi un adevăr solid, pe
straturile iluziilor transgresate.
Sīnt conştient că o privire excesiv de lucidă
poate produce disconfort, lehamite, ameţeală. M-am frămīntat dacă să nu-mi arunc eseul la
coş/īn sertar, văzīnd că şi eu
m-am dedat la a-mi expune insistent perspectiva, preocuparea pentru fiziologia
(co)semnificării obnubilīnd subiectul ei
concret E drept că nu mă īntīlnesc
des cu un exemplu atīt de propice semnalării
jocului īntre nivelele de realitate ale sensului, care poate face rău
unora. Aşa că mai fac doar un singur pas dintr-un dans deasupra
hăului...
Cum e posibil ca doi
oameni cu vedere sănătoasă să vadă altceva privind la
acelaşi lucru? Pot ajunge două argumentari
- să zicem absolut corecte- la concluzii
(parţial) contrare? Un expert īn fundamentele matematicii ne-ar
atrage atenţia asupra faptului că nu sīnt
folosite aceleaşi axiome de plecare sau aceleaşi definiţii
pentru unele concepte. Iar un fizician ar īncerca să determine care dintre
ipotezele īn conflict nu e contrazisă de experienţă. Un
logician dinamic ca Lupascu ar repera manifestarea
contradictoriului, jocul subtil al terţului inclus. Un Witgenstein
epistemolog, ne-ar sugera să luăm aminte la zonele mai depărtate
de centrul cuvintelor-cīmpuri, unde se pot īntīmpla atītea, īncīt nu ştim pe care traiectorie este interpretat
fiecare dintre discursurile care se ciocnesc difuz, ca nişte valuri
semantice.
E de ajuns pentru a
te rătăci de un tovarăş de drum....
Dar pe līngă toate acestea parcă mai e ceva
. şi
mai grav. Un gol īn care cazi dacă te-ntrebi despre cauza primei cauze,
sensul sensului, temeiul temeiurilor, scopul scopurilor, sămīnţa
seminţei, legitimitatea legitimităţii, explicaţia
explicaţiei, legitatea legităţii, binele binelui. Fiecare dintre
noi, pentru a-şi susţine tezele pe orice subiect, trebuie să
evite forarea dincolo de rădăcini, putīnd
recurge la Dumnezeu ca baliză. Căci fructele vidului/plinului īi
poartă amprenta īn codul genetic. Sīntem
condamnaţi la o "economie" a creşterii sensurilor din
nimic/neant/unu (vezi Plotin), oferta satisfăcīnd orice cerere... Fără a avea
puterea de a depăşi neputinţa de a ne odihni īn rosturi, asumīndu-ne creaţia lor continuă.
De unde se vede
că pentru mine, discuţia aceasta e epuizată... nu o mai pot
urca. Voi urmări de acum prestaţia celor doi temerari, sperīnd să iasă din cerc pe o spirală
ascendentă.
Ioan Roşca, 30.11.2012