Recent, un sondaj arata ca romanii sint cel mai credincios popor din lume: ei CRED- intr-un procent impresionant (aproape de 100%...)
       Pentru cine a respirat aerul putrid al societatii romanesti, aceasta stire stirneste nedumeriri, intrebari... si repulsii.
        Cum sa impaci cresterea fulgeratoare a religiozitatii cu comportarea tot mai deplorabila a romanilor- care dovedeste amoralitatea crasa indusa de sistem?

       Primul raspuns sare in ochi: falsificarea, pentru adaptare cameleonica. Daca, trecind pragul lui 1989, romanii au devenit brusc credinciosi, ar deveni probabil la fel de usor necredinciosi- daca asa "s-ar cere" intr-o "noua etapa".
        Multi "neo-religiosi" fac gesticulatiile de rigoare, spun ce trebuie spus in timpul ritualurilor formale, dar inauntru se gindesc la cu totul altceva decit la comuniunea cu inima lumii.

       Sa ne oprim si asupra celor care, daca tot au intrat in biserica, chiar se roaga, astfel:
        " Ajuta-ma doamne..."
               "... sa cistig licitatia aranjata cu complicele A, incit sa pun mina gratis pe intreprinderea B!"
               "... sa ascund cascada de imprumuturi pe dobinda mica, ce mi-a permis imbogatirea prin metoda suveica!"
               "... sa cistig postul / procesul pentru care am platit mita functionarului/ judecatorului C!"
               "... sa pun mina pe pamintul lui D, folosind actele falsificate !"
               "... sa nu se deschida dosarele securitatii, in care se vede cum am turnat!"
               "... sa-mi fac plinul- pina cind ma schimba din postul de control !"
               "... sa-mi trimit fiul si nepotii incapabili pe bursele de merit manevrate de amicul E!"
               "... sa ajung la guvernare, cit inca mai sint contracte/privatizari grase de incheiat!
               "... sa nu se controleze dosarul in care am facut operatia, si contul unde am pus banii!"
               "... sa cistig cit mai mult, cu munca cit mai putina !"
               "... sa nu ma insele nevasta si sa nu descopere ca o insel!
               "... sa nu se stie ! "; "...sa nu se prinda!"; "... sa nu ma prinda ! "
               etc.
        Noroc ca Dumnezeu e mare, altfel s-ar putea intoxica, digerind astfel de rugaciuni...

       Lasind gluma la o parte, nu inteleg entuziasmul celor care saluta sporirea masei de petitionari (pomanagii) intorsi catre Dumnezeu ca sa ceara- ca pe o renastere religioasa.
        De ce o biserica pingarita de cereri urite, pornite din suflete otravite, e preferabila uneia mai putin pline, dar vizitata de iubitori de bine, adevar, solidaritate, dreptate si absolut?

        Reusita cantitativa e doar un succes de marketing pentru cohorta de intreprinzatori religiosi (preoti, calugari, anexe ) care au ocupat lacasurile "sfinte" (rasarite ca ciupercile, dupa revolutie). Ei nu vor strimba din nas, cit timp pica.... Multe sutane sint umplute cu securisti si necredinciosi. La asa parinti, asa enoriasi –ar zice un cinic: se vor intelege de minune.
       Ar fi insa miraculos ca aceasta materie prima (care nu emana duh ci mai curind duhoare) sa produca emanciparea religioasa a Romaniei. Oricit de mult ar ridica privirea spre cer, arborind poze extatice, exhibind cucernicii agresive si jonglind patristic cercuri vicioase - tot felul de teoreticieni si stegari neo-revelati. Oricit ne-ar cere sa inchidem ochii si sa ne pacalim sufletul- liota de exaltati si exaltanti de serviciu. Oricit ar face apel la cruciada ortodoxiei purificatoare, capitalizind imaginea celor citiva monahi patrunsi de spirit si raspindind adincime.

       Hibridarea alienarii tehnologizate cu habotniciile evului mediu- nu promite nimic bun. Vom asista la procesiuni de autoflagelare (exorcizari), la transe colective fata de miracole televizate- cuprinzind multimi inarmate cu celulare?

       Revirimentul autentic al spiritului religios nu poate avea loc intr-o epoca a triumfului indolentei "pragmatice" asupra instinctul mistic.
       Credinta presupune disponibilitate pentru primitive nemateriale, rezonante abstracte, intuitia misterului din spatele fiecarui lucru, energetica bucuriei creatiei, constientizarea limitelor gindirii, iubirea fata de absolut, capacitatea de asumare a paradoxurilor. O astfel de smerenie, luminata de arderea libertatii, nu e accesibila indivizilor "realisti", egocentrici, materialisti, obtuzi, dogmatici, mediocri.
        Cine joaca sforile acestei iluzorii reanimari a religiei, prin confiscarea lui Isus in slujba unui conformism machiat cu floricele rituale. De ce?

       Nu e prima data cind Puterea isi plaseaza agentii de influenta in spatiul cautarii radacinii noastre misterioase, domesticindu-ne (capturindu-ne) pina si setea de absolut.
       Ciudat e doar ca manevra nu si-a epuizat inca eficacitatea.
        Nu poate fi pacalita la fel- de atitea ori- decit o specie fara inteligenta, fara memorie, fara repere, fara libertate... sau fara rost.