Vrem sa stim. Adevarul: pur, definitiv, cert. Nu ne multuminm cu probabilul sau cu posibilul. Un sens nesigur, ambiguu, contradictoriu- nu ne satisface, nu ne ostoieste nelinistea. Banuim ca in sapatele unui apel la "credinta" se afla o amagire, ca unul dintre cotloanele inca neinvestigate ale labirintului- ascunde iesirea Dincolo...
      Setea aceasta ne impinge, ne vrajeste, ne ridica, ne orbeste, ne macina, ne intoxica. A invins notiunea modesta de "a crede" (cu asumarea incertitudinii, in numele unei increderi/sperante rezonabile- fara a reclama o dogma). Nu ne satisface un Dumnezeu (o explicatie) probabile (posibile) sau chiar necunoscute. Inaintam greu, polarizati doar de intutii nesigure.
      Credinciosul care scapa de indoiala STIE ca exista Dumnezeu, e deci mai curind un "stiincios" al Credintei. Ateul- stie si el: ca nu exista. Nihilistul e sigur ca nu se poate sti nimic, ca totul e absurd. Ciudat cum il leaga modul in care se delimiteaza.

     Omul de stiinta (numele spune tot !), impotmolit in paienjenisul micilor "a sti", crede si el ca Stie, ca stie ca Stie. Cei ce si-au linistit setea de cunoastere cu acest nou antidot sint convinsi irational de valoarea absoluta a rationalitatii lor, crezindu-se superiori celor care isi asuma (resemnati sau bucurosi) o doza de "irationalitate".
      Semnificativa e supararea (disconfortul) multor credinciosi ai Stiintei in fata cercetarilor privind bazele (primitivele) rationamentelor umane (vezi paradoxurile matematice, intrebarile fizicii cuantice, discutiile despre legitimitatea explicatiei in stiintele umane, studiile abstracte de epistemologie, demersurile din semiotica, stiinte cognitive, teoria comunicatiei etc.).
      Mergind catre radacinile unei teorii, esti silit sa accepti o baza de pornire, sau sa continui demersul, investigind caramizile din care ai construit castelul... ceea ce te arunca intr-un nou domeniu- caruia trebuie sa ii scrutezi primitivele, etc.
      Nu putem inainta asa la nesfirsit. La un moment dat... trebuie sa crezi ("postulezi"). De aici incolo, poti cladi stiinta, stiind (recunoscind), sau nu- ca are la baza si credinte.

      Ma misc simplist printre interferente (reverberatii) notionale labile, pe care acest text scurt nu le poate reda. Ca sa ma explic mai bine (mai abiguu, in acest caz !) ar trebui sa tratez notiunile "a sti" si "a crede" in registrul "impresionist" pe care-l sugereaza Wittgenstein in formidabilul sau apel pentru o semantica "ondulatorie", in care toate "notiunile" reactioneaza intre ele, in functie de contextul in care sint alaturate. Dar nu scriu acum un tratat ci vreau doar sa introduc o posibila formula de echilibru:
      NU CRED CA STIU, CI STIU CA CRED

     A-ti asuma ca crezi -de la un punct in jos-, a nu pretinde ca stii- decit de la un punct in sus. Iata cadrul in care folosesc eu cuvintul "mistic". Plec de la Plotin, pentru a-l trada, intorcindu-ma la el. Smerenia la care indeamna religia poate izvori dintr-o luciditate- dusa pina la capat.
      E o taiere a nodului gordian in fata paradoxului pe care il ascunde notiunea de "a Sti" (in sens mare, limita- nu a "sti"-ul mic de cunoastere partiala a unui fenomen oarecare). Constructia "stiu ca nu Stiu" va fi respinsa de cei obisnuiti cu paradoxurile logice, pentru ca "stiinta" se aplica aici "ilicit", sie insasi. Nu inseamna ca "a sti ca Stii" – ar fi mai legitim. "Cred ca Stiu"- ar fi o solutie, daca ar folosi "Cred" in sens slab (fara certitudine) si asta intr-un mod constientizat de cel care "Stie". Daca nu, e (auto)amagire.
      "A crede" (fara certitudine) lasa loc unor constructii plastice si deschide calea unor atitudini mai putin problematice. "A sti ca Crezi" e, dincolo de aparentele formale, putin contradictoriu! (afirmi certitudinea particulara a incertitudinii tale generale, subiect despre care poti pretinde ca stii). Presupunind ca formula se aplica in cerc (stiu ca cred ca stiu ca Cred) nu intram in infundatura, raminind in spatiul posibilului.

     Ce deriva din asumarea credintei (nesigure), in locul stiintei (credintei sigure) ?
      Prea multe- ca sa fac un inventar aici : prudenta epistemologica, relativizarea unor ierahii intelectuale, toleranta fata de oamenii "simpli" (de care ne desparte doar etajul la care isi fixeaza credintele), recuperarea miturilor sufocate de dogme ca baza pentru un bogat peisaj spiritual, recucerirea candorii si stenicitatii depasindu-ne alienarea, intretinerea unor bune relatii cu Misterul, trecerea pe malul celalalt al oceanului de perplexitate.
      Caci, inlocuind certitudinile (saminta dezamagirilor) cu intutii, concluziile cu ipoteze asumate ("puse"), dispunem in continuare de instrumente de orientare, fara a ne limita vitalitatea creativa. Putem trai astfel cu bucurie strania intilnire intre libertatea care ne daltuieste dinauntru si contextul care ne daltuieste dinafara.

      Las cititorului placerea de a ghici ce cauta aceste consideratii in "Piata Universitatii" si "Procesul Comunismului"...