Dimensiunea anarhica a anticomunismului - Ioan Rosca, 2 martie 2005

      In 1989 a fost rasturnat un regim legal, cu legitimitate formala si acoperire teoretica, care obtinuse prin forta si manipulare o aparenta sustinere populara. Aproape fiecare "supus" stia insa ca totul e minciuna, abuz si dezinformare, detestind intens statul comunist- de care-l lega doar frica.
      Iata un interesant studiu de caz pentru anarhisti: un stat urit de majoritatea cetatenilor, care nu cred nimic din ce li se impune sa spuna, simtindu-se prizonierii unui aparat de supraveghere si represiune.
     Paradoxal, cetateanul supus unei dictaturi, dar constient de postura sa- e mai putin corupt decit omul domesticit prin propaganda, care se crede liber, sau condus cu intelepciune de Calauzele care lucreaza in interesul (numele) sau.

      Acumulind ura, prizonirii tiraniei sint liberi interior. Ei pot exploda si afara, provocind o schimbare- asa cum s-a intimplat in 1989. Unii au iesit atunci in strada, infruntind fortele de represiune, incalcind legile, abjurind dogmele, negind falsele legitimitati, spulberind reflexele supunerii.
      Miscarea contestatara putea fi inabusita (vezi Ungaria, China etc). Statul ar fi reluat controlul situatiei, pedepsind vinovatii pentru "tulburarea ordinii sociale" si "inalta tradare" ("rebeliune", etc.) . A fost sa fie altfel. Revolta nu a trebuit reprimata, pentru ca a putut fi deturnata fructuos (pentru clica care a acaparat Statul jefuind natiunea). Revolta confiscata a fost declarata cistigatoare, pentru ca in numele ei vechea garda sa-si puna un nou steag.

      Toate acestea sint bine cunoscute. Putin comentata este insa urmatoarea consecinta: daca rasturnarea regimului comunist este considerata legitima, daca justificarile statului comunist sint denuntate ca falsuri, camuflind un lagar- nu inseamna ca prezumtia de legitimitate a unui regim legal- este totdeauna discutabila?
     De ce nu ar putea fi invocata experienta comunista de adeptii anarhismului, care sustin ca un stat isi poate mentine cetatenii in captivitate, in numele unei legalitati arbitrare?
     De ce nu am acorda legitimitate si rezistentei fata de Tranzitia Criminala, in ciuda aparentelor de legalitate ?

      Eu cred ca potentialul anarhic al judecarii regimului dintre 1944 si 1989 a fost sesizat -si ca acesta este unul dintre motivele pentru care liderii occidentali nu doresc Procesul Comunismului- desi ne-au instigat sa-l darimam. Nu e nici o contradictie in asta. Au vrut sa scape de un sistem care le facea concurenta, care statea in calea mondializarii, care instiga supusii lor la revolta si care impiedica extinderea sferei lor de influenta (largirea imperiului neocolonial). De aceea au sprijinit lupta noastra de eliberare.
      Dar, o data obtinuta rasturnarea regimului dusmanos si instalat regimul aservit, spiritul de fronda trebuie sa inceteze, pentru a nu ameninta noua "stabilitate". Daca nu se resoarbe, revolutionarismul va deveni "terorism" si va fi stirpit fara mila, in numele apararii democratiei. Vechii agenti "eliberatori" sint parasiti de mentorii lor. Anticomunismul e inchis, ca o vitrina de magazin, se declara o noua etapa. Intelegem ca nu a fost decit un pretext. Meritul lui Bush e de a fi dat jos masca de pe chipul cruciadei pentru "eliberarea popoarelor".

      Nu e usor sa incalzesti populatia pina la temperatura rascoalei, ca sa o racesti imediat dupa "schimbare"- pina cind revine la starea de obedienta, sa treci dialectic de la lauda nesupunerii la apologia necesitatii intelese. Unii nu ies bine din acest ciclu, continuind atitudinea critica si fata de noul regim. Nu se linistesc in noua nomenclatura, nu pot fi dezamorsati cu mici "atentii". Se pling de schimbarea suspecta a "prioritatilor" celor ce i-au instigat la "dizidenta", – fiindu-le greu sa admita ca au fost cobaii unei politici mercantile consecvente. Acesti retardati, purtatori ai unei scintei molipsitoare, vor trebui stinsi, pentru a nu transforma flacara nesupunerii in incendiu.

      Dar nu ar putea fi lasati visatorii sa se racoreasca, criticind in continuare vechiul regim, si exaltind la infinit fosta "revolutie" ? Nici macar asta nu e de dorit ! Cazut, nemaiprezentind nici un pericol, vechiul regim – dusman nu trebuie criticat prea tare. Nici macar in cartile de istorie. De ce? Nu e vorba numai de evitarea tulburarilor ce pot perturba circuitele afacerilor, sau de ascunderea unor vechi complicitati, ipocrizii si duplicitati. Ci de periculozitatea raspindirii ideii ca un stat poate fi opresor, ca un cetatean poate fi prizonier, ca un regim poate fi contestat si rasturnat in forta . Nici un regim nu face apologia rasturnarilor, dupa ce foloseste una- ca sa se instaleze. E plina lumea de dictatori aparuti in urma unor revolutii... de inlaturare a unor dictatori. Pleac'ai nostri, vin ai nostri... pe podul format din cadavrele idealurilor care au motivat "schimbarea".

      Deconspirarea esentei raportului Putere-individ nu este pe gustul liderilor de aiurea. Ne pot sprijini pentru o rasturnare necesara lor, dar dupa aceea ne vor cere sa uitam ce si de ce am facut. Ca sa nu generalizam periculos, sesizind esenta conditiei noastre politice.
     Nu se uscase inca bine singele, nu se stinsese inca sunetul impuscaturilor, nu intrase inca nimeni in buncarul Securiatii si unii emisari ai occidentului, trimisi la Bucuresti in 1990- ne povatuiau sa nu fim radicali, razbunatori, etc. Ne-au recomandat insistent "reforma". Acum, ca scapasera de Ceusescu, ne cereau sa iesim din starea de razmerita. Sa ne ocupam cuminti custile, gestionate de "noul" stat.

      Daca neocapitalismul ce s-a instalat in Romania ar fi avut obiective eliberatoare, nu ar fi sprijinit stingerea Procesului Comunismului de catre Securisti- in numele "reconstructiei". Ar fi spus: sistemele odioase merita rasturnate in forta, cele juste merita mentinute cu forta. Dar am fost indemnati sa o lasam moale cu "razbunarea", sa ne concentram pe viitor, etc.
     Deducem ca unora le este frica sa nu prindem gustul contestatiei, sfidarii, nealinierii, rasturnarii, de-domesticirii. Sa nu trecem de la abstractul "Jos comunismul!" la prea concretul "Jos statul comunist!" – un caz particular din temutul "Jos Statul!".

      Imi amintesc marea grija a "vectorilor de constiinta" in anul 1990: "Fara violenta !" (adica sa lasam revolutia –nefacuta- si sa trecem constructiv la: tranzitie, reforma, etc.) . Nu a reprosat neglijent pina si Doina Cornea, imediat dupa 13 iunie, ca s-au folosit minerii si nu fortele de ordine, pentru reprimarea Pietei? Nu a fost la rindul ei izolata cind, in 1991, a semnalat ca noua mineriada are sens inversat (ataca statul neocomunist- in loc sa-l apere)?

      Revolutia din decembrie 1989 este tolerata ca act de nesupunere legitim, un fel de exceptie de citeva zile, o supapa pentru drenat constiintele. (Multi se straduie sa ne lamurasca ca nu a fost nici atunci nimic -de jos in sus- ca nu ar fi putut fi). Esenta conspiratiei pentru scoaterea din memorie (de catre Ministerului Adevarului Distribuit) a revolutiei din 1989 este eradicarea spiritului anarhic care a mijit atunci. Se folosesc toate mijloacele de propaganda pentru a se raspindi credinta ca nu poti, ca nu trebuie, ca nu e bine sa "te pui cu statul"- pentru ca el are dreptatea celui mai puternic.
      Putinii care au incercat continuarea rezistentei in 1990, au fost tradati de elitele civice si de partidele opozanto-colaborationiste. Nu mai vorbim de atitudinea majoritatii populatiei, strins unita in jurul celor care au furat-o. Continuarea "revolutionarismului" a fost denuntata de aproape toata lumea ca "provocatoare si iresponsabila"- desi nu se schimbase nimic, din decembrie 1989!

      Chiar si in Piata Universitatii, putini au venit pentru ca voiau rasturnarea sistemului. Restul, exaltati de un fel de cenaclu Flacara (anticomunist)- au fost sincer revoltati ca oamenii de bine ai Puterii ii acuza de anarhism.
      Ei bine, au fost si anarhisti provocatori acolo. Eu sint unul dintre ei. Iliescu a vazut departe numindu-ne "teroristi". Am dorit sa instigam populatia la a infrunta statul totalitar post-comunist, pentru a elibera Romania. Tot anul 1990 am fost in strada, in speranta ca se va ajunge la "ultima solutie" – adica se va continua revolutia, infruntind Contraevolutia.

      Am fost insa lasati singuri, sub cele mai sofisticate pretexte. Vanitatea e imaginativa. Cum sa recunoasca "opozantura" de catifea ca nu a participat la revolutie, ca s-a fofilat un an - de frica? Cum sa-si asume artistii rezistentei de sertar idea de revolta? Au preferat sa teoretizeze doct despre "confiscarea revolutiei" si sa ne explice la nesfirsit in articole sterile- cit de odios este neo-comunismul. Este fascinanta capacitatea Sistemului de a-si conditiona pina si opozantii, astfel incit sa evite instinctiv confruntarea directa.

      Dupa 15 ani, ne putea veni si noua, radicalilor marginalizati in 1990, ocazia sa intrebam: ce a iesit din solutia "ponderata"? Si sa instigam iar la nesupunere fata de statul care orchestreaza distrugerea Romaniei si aservirea cetatenilor.
     Dar iata ca tot nu e momentul. Tot nu va fi sa fie. Acum lasii si profitorii au gasit alibiul cu intrarea in Europa (care ar urma sa ne alapteze, reanimindu-ne, pina la intarcare).
     Ori, mama Europa nu vrea scandal si instabilitate, nu vrea anarhism, nu-i asa? Sa nu o suparam.
      La munca! In rolurile alocate!
     Iar reflexele anticomuniste, daca ne impiedica sa ne iubim conditia de sclavi , trebuie eradicate. Sa urmam neabatut indicatiile pretioase ale noilor Stapini.


<<< Închidere >>>