|
Putem constata reculul curentului naţionalist în faţa cosmopolitismului invadant, curentului mercantil- progresist, neoimperialismului, degenerării civilizaţionale. "Externaţionala" (cum inspirat o numea cineva) cîştigă continuu în România războiul pentru pradă, putere şi sens, se instalează imparabil în masa conştiinţelor, din care naţionalismul incomodant este stins treptat, mai pîlpîind doar atavic în cîteva suflete. Am semnalat şi în alte texte (vezi de exemplu : "De ce nu avem AER- Acţiuni pentru Eliberarea României- la http://www.piatauniversitatii.com/paer/facebook_aer/20_concluzii_obstacole.htm , Schimbarea liniei frontului prin proiecte polarizante- http://www.piatauniversitatii.com/paer/aer5/ , Unitate în frontul antisistem?- la http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2013-9 , In căutarea numitorului comun la- http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2012-11 ,Intrebări către "naţionalişti" - la http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-10-2012-2 etc) pîrghii prin care se distruge membrana ce proteja devenirea neamului românesc, mecanisme care corodează/perforează/estompează pereţiii celulei naţionale, expunîndu-i metabolismul la o exterioritate care anihilează osmotic fiziologia proprie/autonomă a tribului nostru, obstacole în calea rezistenţei eficace. O agresiune anti-naţională atît de puternică şi perseverentă nu ar fi putut fi contracarată decît printr-o reacţie pe măsura atacului, performantă calitativ şi cantitativ. Iată de ce ar trebui ca să depăşim jeluirea-revolta faţă de performanţele agresorului şi să dăm atenţia cuvenită slăbiciunilor (viciilor, racilelor, erorilor, metehnelor, greşelilor, tarelor) naţionalismului actual. Voi încerca să fac aici un inventar al lor. 1. Neînţelegerea temeiului profund al naţionalismului de apărare: existenţialiatatea organică a agregărilor istorice.Atunci cînd contrapui mondialiştilor etosul apartenenţei la o fiinţă colectivă, nu trebuie să negi rostul altor coagulări umane, mai ales naţionale- cu care eventual românii sînt la un moment dat în conflict sau competiţie. Faci jocul doctrinelor supranaţionale cînd negi legitimitatea celorlalte naţionalisme- căci aderările constitutive focalizate de etosurile neamurilor sunt legitime toate- sau nici unul. Una e să lupţi cu fermitate întru apărarea sau propăşirea propriului trib, înfruntînd hotărît triburile concurente (fără complexe universaliste)- şi alta e să suţii că naţionalismele neconvenabile sunt nefireşti, sunt "extremisme" detestabile- doar naţionalismul tău fiind onorabil. În războiale vechi trebuia doar să învingi adversarul- nu să-l şi desconsideri. De aceea- de exemplu- combaterea cuceririi turceşti, ruseşti, austriece, germane, americane, evreieşti a ţării nu are de ce deveni ură oarbă, apărarea de străini nocivi nu trebuie degradată în xenofobie aberantă. Sunt confuzii pe care Eminescu nu le-a făcut (ca şi de altfel celelalte erori tratate la punctele de mai jos)… dar pe care le fac cei ce se cred continuatorii înţelepciunii sale. 2. Distrugerea nivelelor fine de viaţă comunitară, în numele unităţii naţionale. Aceeaşi obtuzitate faţă de organicitatea coagulărilor umane semnalată mai sus, duce la naţionalismul anti-regional, duşmănos şi distructiv faţă de agregările locale- pe care naţiunea ar fi trebuit să le integreze protector, prin formule inspirate de creaţie supra-etajată. În numele uniformităţii naţionale care fuge de varietate, s-a dus o bătălie păguboasă contra "regionalismelor", care a reuşit să nemulţumească şi pe unii dintre cei care fuseseră fervenţi luptători pentru unitatea românilor (vezi reacţiile după "uniri": din Moldova mică şi din cea basarabeană, din Ardeal, din Banat- depăşind şabloanele cu care au fost taxate). Mai grav, administraţia bucureşteană a tratat provinciile alipite ca pe o feudă de întins extensiv şi stors intensiv, uzurpatorii statului "unitar" folosind orice lărgire teritorială ca să-şi extindă reţeaua de sifonare/parazitare a avuţiei colective. Azi, cînd centralizatorii de la Bucureşti devin la rîndul lor victime ale neocentralismului european, ar putea înţelege ce au simţit victimele lor, celulele comunitare locale şi ţesuturile provinciale, pe care căpuşa din "centrul naţional" le-a acuzat de "seperatism" - atunci cînd au vrut să-şi conserve specificităţile fiziologice sau să-şi apere interesele. Nu-ţi mai place cînd altul îţi face ce-ai făcut altora… Pentru cine a înţeles care este sediul legitimităţii naţionalismului (vezi mai sus) această atitudine faţă de regiunile româneşti integrate este un păcat capital: principiul agregării organice trebuie respectat pe toate nivele suprapuse la care se manifestă, pînă la granulaţia familiei. Imperiul care acapareză acum naţiunea va profita de nemulţumirea creată de centralismul ei istoric, instigînd "regiunile" la autonomie şi la o subsidiaritate dizolvantă... În numele nevoii de a se apăra de mega-asocierile agresive ivite pe la graniţe, procesul fuzionărilor a plecat de la cete şi cnezate si se va termina cu uniformizarea generală… Neavînd înţelepciunea de a corela frumos conştiinţele individuale şi colective, umanitatea cade în urîţenia federalizărilor normative. În final, ne vom pomeni prizonierii unicii cetăţi, fără un "afară" spre care să poţi evada, fără nişte "înăuntruri" în care să te poţi simţi acasă. O civilizaţie nobilă ar fi trebuit să clădească o lume plurală, organizată pe nivele de organicitate. 3. Presiune întru uniformizare şi consens forţat. Tot întru apărarea unităţii/coerenţei naţionale, rătăceşte naţionalismul nostru pe calea unei omogenizări spirituale sărăcitoare şi chiar a despotismului majorităţii. Sigur că similitudinea în "cuget şi simţiri" (obiceiuri, atitudini, valori, scopuri etc.) e de dorit şi este semnul că o comunitate a fost sudată intim de istorie. Naţiunea romană nu este un ghiveci fără forme, ci are valori tipice, majoritar partajate, caracteristice. De exemplu, cineva poate susţine- întemeiat- că ortodoxia a fost un ax istoric al românităţii (dar mai sînt ceva ortodoxi prin jur….) şi că ar trebui să rămînă un factor decisiv. Dar de aici pîna la a declara că numai ordoxii/creştinii/religioşii pot fi adevăraţi români- e un salt spre confuzie care poate duce la compromiterea şi înfrîngerea cauzei naţionale. Un român poate fi foarte verde- etnic- iubind şi respectînd morala creştină, ca oportună sau divină, fără a crede în Biblie- pe care eventual o consideră ca o aşezare a spiritualităţii noastre pe temelii… semite. Şi de aici- scindări potenţiale. Observaţia că străinii au introdus la noi comerţul parazitar şi capitalismul rapace, distrugînd echlibrul patriarhal, a adus naţionalismul liberal într-un conflict păgubos cu cel tradiţionalist, pentru că privilegiaţii vechi se urau cu parveniţii. Nu se poate şi nu trebuie ca toţi românii să gîndească/simtă la fel.Trebuie impăcată cumva nevoia de valori tipice partajate masiv, cu toleranţa faţă de alteritatea care ţine de libertatea de conştiinţă şi nu aduce prejudicii ţării. Pe măsură ce viaţa socială devine mai complexă, nu se poate evita diversificarea poziţiilor, care- dacă e bine gestionată- îmbogăţeşte/întăreşte o colectivitate emancipată. Uniformizarea perspectivelor fiind nefirească- atîta timp cit există o diviziune a muncii şi o distribuţie a intereselor, uneori conflictuale/concurenţiale. Cheia reuşitei fiind să cultivi acea toleranţă pentru minorităţi care nu dăunează coerenţei generale şi nu împiedică coagularea etosului majoritar. Nu ajunge deci să stimulezi consonanţa. Trebuie să pui la punct şi mecanisme eficace de negociere a divergenţelor inevitabile. Dacă nu caută/găsesc formule de împăcare a unităţii cu varietatea, patrioţii creează internaţionaliştilor oportunitatea de a apare în ochii minorităţilor ca protectori ai lor externi. Şi am văzut efectul acestui clivaj în istoria României… 4. Negăsirea unui bun numitor comun. Nu putem neglija pericolul dispersiei năzuinţelor. Închegarea unei tabere naţionaliste funcţionale şi eficace este impiedicată de scindarea rîndurilor produsă de diferenţe de poziţie- pe nenumăratele probleme create de vieţuirea împreună. Multe divergenţe ne pot despărţi (vezi şi punctele anterioare)- cît timp nu suntem de acord nici măcar privind legitimitatea diferenţelor, dialogului şi compromisului. Cum să lupte umăr la umăr pentru suveranitatea ţării adeptul tradiţionalismului şi al modernismului? Cum să participe împreună la o campanie pentru neatîrnare politizatul "de dreapta" şi cel "de stînga", să defileze capitalistul lîngă socialist sau distributist? Cum să tolereze alături, în tranşeul naţional, credinciosul pe necredincios- şi reciproc? Cum să stea pe aceeaşi redută admiratorul americanilor, ruşilor etc- cu cel care îi detestă? Cum să se ajute, în faţa unui duşman comun, soldatul naţional anticomunist cu cel nostalgic ceauşist, fostul deţinut politic cu generalul de securitate? Intransigenţa faţă de probleme secundare ne dezbină, deşi mulţi fac compromisuri meschine pe probleme mari. O federare în acţiune, care să nu presupună aderarea la ideologii sau organizaţii nedorite, cere definirea unui numitor comun care să se reducă la cauza majoră partajată: apărarea organismului nostru colectiv de agresiuni. Să se unească deci în acţiune-indiferent de deosebirile de perspectivă privind viaţa în cetate- cei care cred că România trebuie să evite topirea intr-un suprastat, că statul roman trebuie să lucreze doar pentru locuitorii ţării şi nu pentru agende străine. După ce este salvată cetatea de cucerire/aservire/penetrare, se pot relua toate confruntările de idei (sau interese) privind organizarea ei internă, conform protocolului de negociere a divergenţelor, cu condiţia ca să nu se distrugă zidurile exterioare în timp ce se rezolvă contrapunerile. (Pentru a nu îndepărta pe aceia care ar dori o Românie suverană şi cu adevarat democratică, dar nu împărtaşesc viziunea economică a domnului Cojocaru, eu i-am sugerat să nu-şi plaseze reforma în mijlocul Constituţiei Cetăţenilor). 5. Neglijarea degenerării civilizaţiei mondiale şi nevoii de apărăre a condiţiei umane la nivel naţional- ca justificare care ar putea da consistenţă straşnică neo-naţionalismului. Cu condiţia să percepem patologia civilizaţiei mondiale şi inoportunitatea osmozei spre ea. Problema pusă de la Eminescu încoace era că ne risipim capitalul formelor vechi, imitînd/preluînd mimetic forme noi. Azi ştim că de afară am adus toxine, că dincolo de ciocnirea vechi- nou era conflictul frumos- urît şi confruntarea bun -rău. Putem ieşi din apărare, atacînd canceritatea progresistă. Urmărind rădăcinile prinse în trecut- pentru a hrăni cu seve din adîncul lui ramurile fragede care dau continuu formă neamului- naţionaliştii noştri şi-au împotmolit privirea spre spate, practicînd o nostalgie sterilă care lăsă teritoriul virtual al viitorului la cheremul propagandei cosmopolite. În numele unui tradiţionalism- apărat ineficace/inadecvat de impetuos-găunosul asalt modernizator- ei s-au lăsat prinşi în capcana anacronismului şi defensivităţii, putînd pare generaţiilor tinere ca retardaţi/retrograzi, ca visători rupţi de problemele actualităţii. Numitorul comun de care am vorbit mai sus, ar putea cuprinde căutarea unui metabolism naţional care să ne ferească de patologia care a cuprins umanitatea, organizarea unei "carantine" civilizaţionale, care să ne apere de bolile socialităţii masive, mondializate. De vreo 200 de ani coborîm antropologic, căţărîndu-ne penibil pe scara ce ne este adusă/întinsă de afară… ca să urcăm pe cele mai înalte culmi. Cei ce mai cred că existenţa individuală şi comunitară din Romania este inferioară condiţiei umane exterioare şi deci că trebuie să prindem trenul spre infernul occidental vopsit paradisiac, nu au de ce fi atraşi de proiectul intăririi unei membrane, care să permită o viaţă/rezistenţă specifică inăuntrul cetăţii. Ei nu observa cum, chiar şi preluate fără fond, formele copiate ne duc în abis, completînd letal racilele noastre. În secolele 19-20, se putea crede că occidentul merge spre lumină. Dar acum, cine se trezeşte, vede că am tînjit după o decadenţă fatală. Ne grăbim să nu pierdem finişul păbuşirii Omului. Ca să mai aibă vreo şansă, naţionalismul trebuie să treacă de la recul la ofensivă, propunînd formule trans-moderne, căi româneşti de salvare din criza actuală a civilizaţiei. Singura cale eficace rămasă azi pentru naţionalism este critica evoluţiei patologice/canceroase a sistemului mondial, care se întinde devastator peste umanitate. Ceea ce s-ar putea rezuma într-o lozincă de genul: "Mai bine ca afară!". E imposibil să te mai aperi de ciumă, în epoca osmozei generalizate, dacă nu controlezi capilarele prin care se distribuie decadenţa . Dar are vreun naţionalist curajul ca măcar să năzuiască la găsirea unui mod de apărare de sida mondială, intre zidurile cetăţii noastre?. 6. Orgolii, meschinărie, intoleranţă, dezbinare. Obtuzitatea şi intoleranţa dezbină pe cei care ar trebui să "dea mînă cu mînă". Cine să realizeze apropierile, armonizările, coordonarea? Marea de "generali" incompatibili ai anemicei armate naţionaliste nu poate alcătui o oaste care să ducă la victorie un proiect comun. Cîţi români, atîtea armate, atîţia conducători- fără trupe si fara aliaţi. Fiecare cheamă pe ceilalţi sub steagul lui singuratic, înecat în vanitate, convins că numai el are valoare şi dreptate- iar ceilalţi lideri- percepuţi drept concurenţi- se înşeală (dacă nu cumva sunt chiar de rea credinţă- nişte trădători). Aventuierii naţionali nu cooperează- nici măcar cînd gindesc cam la fel. Ba chiar tocmai atunci se evită mai tare- să nu piardă tronurile lor de mucava, pe scena teatrului "naţionalist". Îşi zadărnicesc pretinsele năzuinţe- numai ca să nu-şi pună în pericol ambiţiile vane. Astfel pierdem fiecare luptă… înainte de a fi dusă, ceea ce arată falsul patriotism al celor ce se erijează/cocoaţă în poziţia de lideri ai unor bătălii de paradă. Iar trupa… refulează/defulează la stadion. Nu voi da nume, ar fi prea multe, dar experţii retorismului patriotic găunos şi steril se pot regăsi, citind astfel de rînduri. Incapacitatea acută de solidarizare, de cooperare, de colaborare e cu atît mai penibilă azi, cînd noua sinaptică informaţională ar putea facilita orientarea, reperarea partenerilor, comunicarea, coordonarea, munca de echipă- întru realizarea unui proiect colectiv, amplu distribuit. 7. Programe vagi in loc de proiecte concrete. Platforme şi statute- avem cu duiumul. Numeroase asociaţii si partide- au încercat sa formeze găşti căstigătoare. Trecind peste alte carenţe ale acestor înjghebări, să revenim la problema numitorului comun ales de grupările respective. Presupunind ca in Romania ar fi de rezolvat numai 10 probleme majore, fiecare cu cîte două alternative, încă ar rezulta 2 la 10, deci peste o mie de opţiuni posibile. Probabilitatea coincidenţei opiniei în multe puncte fiind redusă, e greu de imaginat alt temei al agregărilor decît speranţa că împreună fîrtaţii vor cîştiga competiţia pentru ciolane, acoperindu-şi căţărarea spre putere/miere cu programe şi lozinci care vizează ocuparea unui "culuar"- electoral sau civic . Cu totul alta este situaţia unui proiect cu ţintă clar definită, echipat cu un plan de acţiune (exemple din actualitate: reunificarea, lustraţia, demiterea preşedintelui, definirea familiei, vaccinarea, schimbarea Constituţiei- la un articol etc.) Aici poate pune oricine umărul la o campanie, fără a fi necesar ca partenerii intr-un proiect să fie de acord pe teme nelegate de aceasta. Fiecare ştie exact la ce misiune aderă şi poate constata reuşita sau înfrîngerea. În timp ce stingerea unei îngăşcări (cu aruncarea la coş a unui program vag) nu spune nimic, eşecul unei acţiuni limpezi e valorificabil- prin învăţăminte şi semnificaţii. Ea poate de exemplu dovedi falsitatea democraţiei/ reprezentarii: iată că puterea, rezistă acţiunii/voinţei populare, neţinînd cont de voinţa poporului de care s-a emancipat… ne-imperativ, prin farsa reprezentării. E atit de evident avantajul "operaţionalizării" programelor în proiecte concrete, încît te întrebi: cît de cinstiţi sint patrioţii care invită lumea sub steagul unor platforme naţionale vagi, găunoase, în care nu se spune clar ce şi cum se va face? 8. Flirt cu naţionalismul compromiţător al prădătorilor.Toleranţa faţă de deosebirile de vederi privind organizarea vieţii în cetate, ar trebui combinată cu intrasingenţa faţă de demagogie, parşivenie, rea credinţă, necinste, diversiune- care pot compromite şi deturna spre eşec orice iniţiativă colectivă. Falsul patriotism al căţărătorilor demagogi este deosebit de toxic- din cauza lui s-au irosit atîtea energii curate. Şi el nu este totdeauna uşor de reperat, pentru că omul are capacitatea măsluirii intenţiei- prin discurs. În mod metodic, nu vorbele ar trebui să ne călăuzească în apreciera cuiva, ci faptele sale împlinite. Ar trebui să ne ferim şi de merecenari, de cei la care portofelul e conectat la cauze (să fim circumspecţi în faţa celui care scoate bani din propagandă patriotică). În aceeaşi gamă de falsificări, aş aminti iubirea stăpînilor pentru vaca/ţara pe care o mulg. Nu spun că nu-ţi poţi iubi sursa de bunăstare, slugile, moşia- ci doar că acest tip de patriotism al stăpînilor nu-mi pare compatibil cu cel al dominaţilor, apărînd aici o limită a fraternităţii, de care nu poate trece nici nevoia depăşirii divergenţelor (vezi punctele precedente). Românismul boierilor şi cel al iobagilor nu s-au împletit uşor- în istoria noastră. Iobagul poate prefera un stăpîn străin, daca acesta se poartă mai bine. Iar profitorii/privilegiaţii caută o înţelegere cu răpitorii externi, la masa verde a colonialismului. Cei care au participat la distrugerea românilor nu pot fi tribuni credibili ai românismului. Cum să ne lăsăm conduşi spre libertate de capuşele prinse de trupul ţării înjugat la comunism (multe conectate la ţîţele dulci ale statului şi după năpîrlirea regimului), să primim lecţii patriotice de la gardienii nelustraţi ai vechiului lagăr, care vor să "fraternizeze" patriotic cu cetăţenii victimă a tranziţiei, după ce i-au năpăstuit, spoliat şi vîndut la străini? 9. Cultul personalităţilor , cecitatea conceptuală si tendinţa spre tiranie "luminată". Dacă romanii ar fi interesaţi de înţelesuri, formaţi întru discernerea sensului din mesaje- demagogia ar paraliza/deturna/compromite mai greu naţionalismul. Dar la noi, viciul verbiajului şi cultul personalităţii a devenit patologic. Consumatorul de vorbe goale nu poate să judece ce s-a spus, fiind atent numai la cine şi cum a spus. Cultul "carismei" şi bălăcirea în primitivism- la un capăt şi în vanitate- la celălalt, întreţine peren confuzia generală. Sint urmate/votate bezmetic chipuri, măşti, reprezentaţii teatrale. Trădează, renunţă, moare sau se compromite cineva? Sunt înmormîntate şi tezele sale, pe care publicul le-a asociat inseparabil cu emiţătorul. Ideea unui bărbos devine o idee bărboasă, a unui om compromis… o idee compromisă. Personificarea sensurilor umple groapa cu gunoi culturală cu ginduri valide, rostite de cei detestaţi. Ceea ce duce la golirea conţinutului util al conştiintei civice. Empatia sau antipatia rudimentară faţă de agitatorii steagurilor, obturează complet programul pe care aceştia pretind a-l promova. În loc să se întindă flacăra participării, printr-un efort colectiv de emancipare, totul se chirceşte… în aşteptarea Salvatorului. Setea bolnăvicioasă de "tătic naţional", dorul de Ceauşesti providenţiali, fiind întreţinută cu cinism sau inconştienţă. Regalitatea străină- de exemplu- e încă văzută de mulţi ca o evadare… dincolo de raţiune, de demnitate şi de lecţia usturătoare dată de istoria ei la noi. Cultul imaginarei dictaturi "luminate" se combină cu promovarea "elitismului", "meritocraţiei", guvernării prin reprezentanţi sau tehnicieni- forme de sustragere a masei- presupus debilă civic- de la răspunderea cetăţenească. Ca şi cum România nu poate fi liberă şi cu oameni liberi, nu poate prospera- decît cu slugi ascultătoare. Dincolo de celelalte argumente în favoarea unei democraţii autentice fiind observaţia că, fără o participare largă, masa critică necesară renaşterii României nu are cum se forma. 10. Balans între eficienţă mercantilă şi umanitarism steril. Confruntarea dintre naţionalismul pragmatic-liberal şi cel cultural-conservator este percepută de Zeletin ca o dihotomie tradiţionalism/modernism. Deşi admite franc că burghezia naţională se ridică înlocuind prădătorii străini, el nu înţelege de ce acest mod de a fi "modern", pe care-l doreşte inoculat în şcoli, face scîrbă unui om cu adevărat moral. Că etosul bişniţar nu era respins numai pentru că era nou, ci şi pentru că este urît. Şi azi unii amintesc că românul vechi nu era obsedat de eficacitate, performanţă, optimizare, reproductibilitate, cîştig exponenţial, rentierat şi chilipir uzurier, societate de tombolă şi cazinou, exploatarea naturii şi a altora. Alţii spun însă- că nu era vorba decît de o rămînere în urma păguboasă în putinţă, nu de o nobleţe a voinţei. Ca să reziste asaltului răpitorilor, să-i concureze eficace pe piaţa de vînătoare a triburilor , românul nou ar trebui să-şi dezvolte capacităţi de răpitor si parazit… care-i desfiinţează ireversibil vechea substanţă. Participînd osmotic la economia mondială devenim toţi barbari migratori, conchistadori spanioli, colonizatori englezi, speculanţi evrei, ciubucari turci, americani mercantili, cuceritori ruşi, nemţi extinzînd spaţiul vital, mafioţi italieni, făpturi rapace mondiale. E o cursă perfidă, care induce o transformare antropologică profundă, ce lasă naţionalismul românesc fără obiect. În numele apărării spaţiului mioritic se strecoară în etosul local patima de pradă, cupiditatea, năluca hipnotozantă a iluzoriului imperialism românesc. Dar parazitismul performant nu e numai hîdos, nu e nici pentru toată lumea. Obosită în postura de victimă prinsă în ţarc, oaia încearcă să devină lup, jertfindu-şi şi firea- degeaba. Apelul puţinilor supravieţuitori ai acestui marasm al sufletelor- la generozitate, cumpătare, simplitate, poezie- avînd şanse nule să mai întoarcă din drum hoarda însetată de fericiri ieftine şi chilipiruri iluzorii. Lipsa de respect pentru ţărani şi alte categorii iobăgeşti completează tentaţia- coaptă mediatic- spre îmbogăţiri miraculoase, gişefturi comerciale, intermedieri căştigătoare. Toţi hipnotizaţii epocii se vor Bill Gates, fără a bănui cum funţionează industria succesului. Nimeni nu ar fi deranjat de un salar prea mare (şi corporatist), într-o Românie a băieţilor deştepţi…Fata morgana a competiţiei capitaliste, nedrepte şi distrugătoare, corupe fatal esenţa românismului, fără ca să putem consemna vreo strategie de apărare. De altfel, nici nu e sigur că există leac. Dacă nu ar fi ancrat în egocentrism biologic, mercantilismul nu ar avea atîta penetranţă. Dar măcar să nu renunţăm la luciditate. Care mai e rostul naţionalismului, dacă România rămîne populată de români (ceea ce pare tot mai improbabil) dar care nu mai seamăna de loc cu străbunii lor? 11. Minţi fără suflet şi suflete fără minte. E greu de găsit un compromis, o combinare fastă între naţionalismul spiritual şi cel pragmatic, intre năzuinţele sufletului, voinţei şi raţiunii. De cîte ori în istoria noastră inginerii, economiştii si poeţii s-au respectat, colaborînd fructuos, completîndu-se? Mai curînd găsim reluate veşnic acuzaţiile reciproce: de sterilitate si elucubrare- pe o parte, de mercatilism şi dezumanizare- pe de alta. "Tehnicienii" şi "întreprinzătorii" nu percep linia de la care fuga după cîştig şi eficacitate trădează/ucide etosul istoric românesc. Rămaşi singurii apărători ai tradiţiilor sufleteşti, visătorii cu suflet mare, fără simţ practic si capacităţi organizatorice, eşuează în verbiaj si poze patetice, ridiculizate de infrîngerile şi dezamăgirile care urmează exaltărilor. În acest timp, oamenii de acţiune, plini de metode dar fără busolă morală şi scînteie spirituală, pragmatici văduviţi de valori polarizatoare, conduc barca eficace, prin eficienţă şi comoditate… spre urîţenie şi conformism/domesticire. Şi nu ne ajută nici inerţia conservatoare, avînd în vedere ce-am lăsat în spate în 1990. În curînd ne vor transforma păpuşarii în rotiţe biologice, piese a unui păienjeniş socio-tehnic cumplit de funcţional. Dacă nu reuşim sa cultivăm profiluri mixte, complete, de creatori… "mioritici" dar capabili şi de operaţionalizare, precizie şi performanţă, ar trebui să punem măcar la punct mecanisme de asociere a personalităţilor complementare- ceea ce presupune depăşirea idiosincraziilor şi intereselor de castă. În acest sens mi se pare grav faptul ca nu se face nimic pentru educaţia civică sau chiar naţionalistă a viitorilor ingineri, informaticieni etc- deşi aceşti pioni(eri) IT vor fi instrumentele plămădirii omului nou, folosiţi ca merecenari ai corporaţiilor… ce sunt pe cale de a distruge naţiunile ce stau în calea acţiunilor (de bursă). Si invers- mi se pare extrem de nocivă dezarmarea de capacităţi practice a viitorilor "umanişti de profesie"… 12. Mediocritatea, superficialitatea, suficienţa. Naţionalismul care nu e doar de paradă (de stadion), deci chiar pregăteşte ţara de luptă, nu are nevoie de soldaţi bicisnici, de comandanţi neserioşi, de impostori călăuză. Slăbiciunile noastre ne înving mai tare decît calităţile adversarului. O armată de gură cască zbierindu-şi caragialeşte pasiunea pentru ţară nu poate ajunge departe. Pe lingă alte preocupări (inzestrare, organizare, strategie, extindere numerică) ar fi fost crucială exigenţa faţă de calitatea umană- morală si intelectuală a trupelor naţionaliste. Dar la noi e greu de depăşit zidul mediocrilor cu ambiţii şi pretenţii, care se inhăitează în lanţ, pe bază de rezonanţă degenerativă. Fiecare om de valoare care inceacă să intre în rînduri e respins de cohorte de nulităţi suficiente, care au ca scop principal să scape de concurenţa intrusului- fenomen care nu poate duce decit la dezastru. Patriotismul găunos ne pricopseşte cu o armată inferioară intelectual taberei cosmopolite. Deştepţii arivişti trec dincolo, sau se dau la o parte- scîrbiţi. Mărginiţii agregaţi de superficialitatea partajată uşurează misiunea provocatorilor cu sarcini de deturnare. Cel ce critica deficienţele taberei noastre fiind cenzurat, direct sau tacit, detestat, alungat, denunţat ca duşman. Creştineşte, şi prostul trebuie iubit- menajarea lui timidă devine cultivare şi promite o infrîngere sigură. Strîmbarea din nas cînd e vorba de sincronizarea cu inteligenţe incomode, devine îngăduinţă faţă de masa de manevră, gîdilată în coarne pînă cînd piticii "noştri" pretind stimă faţă de voinicii "lor" (optică de familie, în care copiii sînt susţinuţi de părinţi şi cînd nu au dreptate, lăudaţi şi cînd sînt penibili). Tratamentul tandru a decăderii naţionale, protejînd suficienţa victimei mulţumite de coborîrile sale, nu poate vindeca românii intraţi în putrezire. Motiv pentru care, pe mine mă irită pedagogia profesată de Dan Puric. Ascunzind sub preş adevărurile supăratoare, punînd amăgirea la baza cauzei, vom avea si mai departe succesele de pînă acum. 13. Ascunderea înfrîngerilor înaintaşilor, de frica descurajării. Cărţile noastre de istorie (şi toată cultura noastră- în general) au cenzurat cam tot ce nu convenea triumfalismului - cu care unii au crezut că trebuie plămădită o naţiune. În numele protejării optimismului popular, am escamatat ruşinile şi înfrîngerile, am rupt filele problematice, am aruncat la coş criticile legitime, am mistificat festivist înfrîngerea tragică a părinţilor şi eroilor naţiunii, în loc să extragem obligaţii şi învăţături necesare luptei de dus mai departe. Despre mişcarea legionară- de exemplu- găseşti spus orice-, de la denunţări vehemente la adoraţii mistice… în afara unor analize solide a cauzelor şi semnificaţiilor înfrîngerii ei. Nici despre condiţiile care au facilitat ocupaţia sovietică devastatoare şi genocidul comunist nu prea găseşti lucrări de învăţătură. Nici pierderea bătăliei economice cu străinii (pe care inaintaşii nostri au dus-o cu o vigoare incomparabilă prestaţiei lamentabile a generaţiei actuale)- nu e scrutată minuţios, profilactic. Ca să nu mai vorbim de incursiunile mai adînci, în funesta perioadă fanariotă, sau chiar în cele care au precedat-o, în căutarea cauzelor nevolniciilor. Greu de crezut ca nu vom repeta greşelile băgate atît de metodic sub preş. Roiul subteran al înfrîngerilor şi greşelilor ascunse ne corodează subteran. Sfirşitul ocultat al al Emineştilor ne surpă- dinspre inconştientul colectiv. Dacă generaţiile precedente, mult mai valoroase ca noi, nu au putut scoate România la lumină şi noi nu facem nici măcar efortul de a explicita şi valorifica lecţiile de rigoare- extrase din victorii si infringeri, cum ar putea cineva lucid să creadă că vom izbîndi acum? O fi nevoie de speranţă (pentru cei pentru care nu ajunge datoria), dar optimismul nejustificat, diminuînd concentrarea şi subestimînd obstacolele- promite un jalnic eşec. Superficialitatea nu iartă. 14. Graba de a culege roade necultivate sau răbdarea morbidă. Să ne amintim de cei care ne spuneau în 1990 să o luăm încet, să nu bruscăm aşezarea regimului fesenist, să-i lăsăm pe cîrmacii roşii să ne ducă spre liman, să evităm violenţa… In timp ce noi aşteptăm la infinit vremuri mai bune, cultivînd un apolitsm paralizant, visînd la formarea omului mai bun… ceilalţi degradează metodic interioritatea semenilor noştri descurcăreţi…. Am amînat redresarea pînă cînd pacientul a intrat în comă. De aproape trei decenii românii, agitîndu-se bezmetic în actualitatea capturantă, nu au timp să organizeze mişcarea de eliberare a ţării lor. Prinşi între ramurile FSN-ului (continuator/moştenitor al regimului securicomunist si vînzător/aservitor al ţării), alegătorii nu pot decît să legitimeze "răul mai mic". Avînd în vedere tragedia monumentală ce se consumă în aceasta ţară, neputinţa constituirii unei reacţii adecvate este uluitoare (dincolo de toate mecanismele care o pot explica parţial). Nu putem depăşi politicianismul revelat de Caragiale? Patriotismul nu scapă din circ? România are nevoie de altfel de români, de pietre peste care apa nu mai poate trece. Cheia misterului răbdării în van poate fi absenţa organizatorilor unei treziri colective. Cohorta de pseudo-combatanţi insularizaţi ai rezistenţei naţionale nu găseşte timp/putere pentru a studia problema si căuta soluţii. Graba spre fantomatica eliberare e atît de mare, încît campaniile legate de orice subiect, de orice proiect… dureaza maxim o săptămînă. Senzaţia de derizoriu e covîrşitoare. Nu apucă bine să se formeze un grup de activişti, că se şi repede spre cucerirea parlamentului, primăriilor, sinecurilor, contractelor, ciolanelor. Creaturi noi (ca PPDD si USR) mişcate pe scenă de interese vechi, vindecă iute publicul de orice speranţă, toata lumea inţelegind că "revoltaţii" de azi nu sunt decit nişte înlocuitori ai hoţilor de ieri, speculînd nemultumirea victimelor. Compromisă fiind deci la noi… si nerăbdarea si rabdarea!! 15. Ascunderea laşităţii, pentru menţinerea unui respect de sine nejustificat.Frica este naturală. E grea lupta pentru depăşirea instinctului de supravieţuire, care trage conştiinţa în jos- ca o gravitaţie morală. Demnitatea costă- uneori foarte scump. E mai ieftin să îţi păcăleşti cumva luciditatea, să îţi satisfaci vanitatea minţindu-te că eşti curajos sau că nu aveai ce face atunci cînd te-ai pretat la un compromis urît, pentru a te "descurca". Dar o ţară nu se poate ridica si apăra cu hoarde de dezertori care ţipă "fără violenţă"… după ce au şters-o iepureşte de pe linia frontului. Războaiele cu laşi nici nu trebuie duse- nici măcar acelea pentru sens. Atunci cînd intelectualii care instigă bombastic la patriotism (cît timp nu se simt în pericol) fac pasul înapoi (în faţa unui morcov finanţant sau a unui băţ anti-naţionalist, anti-xenofob, anti-antisemit- ca legea 217/2015), temerarii lăsaţi singuri în redute sunt jertfiţi inutil. După trădare, laşii sofisticaţi nu se cufundă în ruşine şi nici nu se mulţumesc cu scuze explicative, ci supurează doctrine otrăvitoare de justificare- teze noi despre vechiul "nu a fost să fie" care ne conving treptat că nici nu poate să fie vreodată… libertate, demnitate, onoare, adevăr, curaj, caracter. Astfel s-a ajuns la credinţa discret răspîndită că nu putem rezista vreunei puteri/presiuni exterioare (reală sau imaginară, puternică sau slabă) şi că nu avem decît a alege continuu răul mai mic, adică intui inspirat direcţia vasalităţii preferabile. Cine nu vrea să ne domine ruşii- e musai pro-american sau viceversa. Aspiraţia suveranităţii/autonomiei/netralităţii fiind o utopie de trîmbiţat cu talent, dar de eludat cu tact. Dar atunci ce rost mai are să ne mai dăm în stambă pariotard? Dacă nu (mai) avem snagă de luptători nu vom (mai) ridica o ţară- cea aşezată în genunchi pe ode şi eseuri se face praf la primul vînt. Lumea e o arenă in care cel tare îl înghite, supune, exploatează pe cel slab (dacă slabii nu se aliază- pentru a răsturna raportul de forţe). Duşmanul potenţial al organicităţii noastre e deci un prădător din exterior (s-a văzut după 1990 că vulturimea mondială capitalistă nu a şovait să se arunce pe trupul nostru sfişiat comunist). Celălalt dăunător potenţial, operînd dinăuntru. Dar domesticitorii gînguresc că naţionalismul nu trebuie să ducă la ură, în numele iubirii şi omeniei ne-reciproce, întinse peste marginile firii,… Serios? Nici faţă de agresor? Atunci să nu ne mai cheme nimeni în războaie. Concesivitatea faţă de asupritorii naţiunii, indemnul la înţelegere şi toleranţă faţă de duşmani este şi un efect real sau pretins al creştinismului. Dar Ştefan a făcut şi biserici şi războaie. Apărăm stîna cu oi, sau cu cîini? Cei ce recomanda mila faţă de paraziţi şi trădători se fac că nu inţeleg mecanismele anticorpice care apără fiziologia unei celule colective. Ne acoperim laşitatea şi nevolnicia cu inventivă si contagioasă ipocrizie… Cui convine cultul tolerării blajine a stăpinilor? 16. Legături prea slabe cu apărătorii altor naţiuni. După 1990, românii au intrat în contact cu căpuşele din întreaga lume, venite la pradă postcomunistă. "Fraţii" europeni ajunşi pe la noi… sunt bancheri, investitori, speculatori, corporatişti, şacali. Lor le-au ridicat osanale intelectualii români de tranziţie, trecuţi brusc de pe stînga pe dreapta propagandei, foştii dizidenţi buni doar la clănţănit nimicuri- care au înlocuit "şopîrliţele" cu cîntarea deschisă a capitalismului vorace. Criticii de aiurea ai acestui sistem alternativ de exploatare a "pulimii" (ce expresiv termen!), concurent cîştigător al odiosului sistem comunist- sînt declaraţi "slugi ale Moscovei"- de către pupincuriştii multidirecţionali, aspiranţi la slugărirea potentaţilor. Chiar şi ONG-urile s-au cuplat dulce la stăpînii lumii, prin ţevile externe de finaţare. Iar "partidele" clocite de securitate au devenit curele de transmisie pentru benzi politice de afară. Probabil că nu mai e mult şi răufăcătorii români vor fi şi ei mai bine integraţi în internaţionalele crimei. Aşadar, cine nu iubeşte stăpinii şi jefuitorii Europei, nu e adevarat european, cine nu aderă la sistemul de dominare a lumii nu e bun pămîntean. Să spunem că a fost efectul tînjirii după libertatea presupusă înafara lagărului. Dar măcar după euro-navetism, emigrare, "integrare", luptătorii pentru emanciparea României ar fi trebuit să intre în contact cu omologii lor, contestatarii regimului oligarhic din alte ţări; sau măcar cu camarazii din Europa de Est- care au trecut prin serii de tragedii similare. Distanţa păguboasă dintre naţionalistii noştri şi ceilalţi naţionalişti- care luptă acum dramatic cu mondializarea, ne ajută sa intuim o farsă. Căci este evident cine nu doreşte unirea "contestatarilor (sau naţionaliştilor) din toate ţările"…Şi nu mă refer la o vreo "internaţională" , ci la contactul direct cu revoltaţii de aiurea, care sînt acum uşor de reperat (cu ajutorul Internet-ului, cît o mai ţine faza sa anarhică). 17. Trecerea de la exil la diaspora.Exilul a fost o oază în care a supravieţuit un filon mai curăţel de rezistenţă naţională. Nefiind vorba de reuşită organizatorică sau politică (pentru că şi afară, desconsideraţi complet de ticăloşii lideri occidentali, politicienii noştri s-au dezumflat lamentabil)- ci de o opoziţie de conştiinţă, mai netă decît şi-au mai putut permite cei prinşi în procesul de reeducare dinăuntru. După 1990, acest capital de rezistenţă a fost irosit/distrus, în urma legitimării prin "revoluţie" a regimului moştenitor al comunismului. Represiunea fiind înlocuită cu simularea democraţiei (după modelul occidental, implementat de foştii gardieni ai lagărului, întru imbogăţirea acoliţilor lor)- exilaţii s-au pomenit aruncaţi în "diasporă". Iar noua emigrare masivă, a diluat complet caracterul contestatar al României de afară- deşi motivele părăsirii mătcii au fost implicit politice (distrugerea economiei şi otrăvirea socialităţii româneşti). Faptul că nu s-a reuşit (de fapt- nici încercat), refacerea unei forţe de eliberare în exil (un eveniment ca acela de la Montreal, din septembrie 2004, fiind o raritate) este o pierdere uriaşă pentru naţionalismul românesc. Sentimentalismele de la sărbători si concerte, întîlnirile bîrfelnice pe la parastasuri, izbucnirile isterice cu ocazia alegerilor, nemulţumirea difuză şi fără ţintă a "diasporei" nu reprezintă nici un pericol pentru cotropitorii Romaniei (care au aservit ţara şi au produs emigrarea masivă- ca preţ al înavuţirii clicii lor şi evitării pedepsei pentru marile lor crime). Nostalgia, dorul de acasă, ar fi putut deveni un filon puternic al naţionalismului, numai dacă cineva ar fi convins o parte din diasporă să se considere din nou Exil şi să nu aştepte ca romanii dinăuntru, maeştrii descurcării fără scrupule, să le elibereze ţara. De observat şi că o bună parte din rezidenţii actuali din România sînt foarte pro-europeni, ei nu mai vor să trăiască închişi într-o celulă naţională, ci se simt mai bine înnotînd "liber" prin spuma umanităţii, în căutare de oportunităţi- fie şi prin căpşunerii şi bordeluri. Aceşti migranţi preferă ca membrana ţării să fie eliminată, ca să nu-i incomodeze în mişcări, să-şi poată exporta uşor odraslele carieriste. E treaba şi opţiunea lor. Dar această orientare fiind fatală pentru naţionalist, acesta ar trebui să o combată. 18. Abadonarea românilor de dincolo de graniţe. Deşi fac declaraţii de iubire neamului şi naţiei (creaturi naturale, de care aparţii organic) mulţi naţionalişti apără mai curînd interesele "patriei", o noţiune socio-politică. destul de ambiguă, fără raportare intrinsecă la etenicitate, destul de identificabilă cu statul- şi prin acesta cu regimul unei epoci. Aşa se poate ajunge la a considera "trădător" naţionalistul exilat care combate regimul comunist şi "patriot"… securistul care îl vînează. Întru perceperea relaţiei subtile dintre patriotism şi naţionalism, să observăm şi că urmaşii grecilor veniţi după chilipir din Fanar, leşilor , bulgarilor, sîrbilor, etc- după ce s-au "împămîntenit" (punînd mîna pe pămîntul pămîntenilor) şi s-au cocoţat pînă la domnie (de unde au colonizat tîrgurile noi cu valuri de evrei)- au devenit patrioţi. Pe de altă parte, românii rămaşi înafara statului, pe măsură ce graniţele au despicat neamurile, au fost neglijaţi/uitaţi de cei rămaşi înăuntru, fiind supuşi unui regim dur de asimilare forţată de către naţiuni care-şi plămădeau în forţă propria unitate: în Bucovina, Basarabia, Banatul sîrbesc, Transilvania. Să spunem că emigrantul economic pe care doar setea de o viaţă mai bună l-a risipit prin cine ştie ce colţ a lumii nu justifică preocuparea excesivă a celor rămaşi acasă. (Asta dacă nu ne reciclăm în ţigani sau evrei, pentru a distribui România peste tot- ceea ce e un alt mod de a ne topi în mondialitate.) Dar cum s-ar justifica nesimţirea faţă de soarta românilor rămaşi pe pamânturile smulse ţarii, adică în ţarina lor seculară? De ce urla PRM pentru "Transilvania în pericol" prin 1990-1992 (ocazie cu care reabilita securitatea), stînd însă cu spatele la abandonarea Basarabiei de către alde Iliescu-Roman? Pentru un adevărat naţionalist, care ţine la patrie ca la o pieliţă a naţiei, Prutul sfîşie ţara, Cernăuţiul şi Izmailul sunt fracturi deschise, iar integritatea Moldovei nu poate fi abadonată….ca să nu pierdem Transilvania. De ce a fost atît de slabă reacţia "naţionalistă" cînd regimul Constantinescu a trădat teritoriile noastre ocupate samavolnic de Ucraina? Dacă naţionalismul ar fi viguros, preşedinţii neofanarioţi care slujesc diversele puteri ocupante ar fi imediat răsturnaţi. De exemplu, cum de ne sfidează atît de senin un Iohannis- care trădează interesele romanilor captivi în Ucraina, pentru a executa ordinele consilierilor UE-NATO-CIA-Mossad etc. (care i-au înlocuit pe cei sovietici) sau un Băsescu- care a preluat acum comanda … reunificării? 19. Religia instituţionalităţii, pusă deasupra vieţii. Cu referire tot la deosebirea dintre naţie şi patrie- deci dintre naţionalism si patriotism, poziţia naţionalistului faţă de stat, instituţii, legalitate, ordine, normă ar trebui să depindă de raportul dintre acestea şi corpul viu al naţiunii. Dacă statul ar fi folosit de cei care îl capturează ca instrument de protejare, sudare, însănătoşire, emancipare, împlinire, apărare etc- a organismului naţional- s-ar putea justifica osanalele naţionalistilor faţă de instituţionalitate. Dar cînd statul, uzurpat de o clică de paraziţi interni (care lucrează şi pentru colonizatori externi), devine principalul duşman distrugător al naţiei captive, respectul/iubirea faţă de instituţiile respectivului stat nu are nici o justificare, ci reprezintă eşuarea naţionalismului… în "patriotizare". Grăitoare este zdrobirea legionarilor de regele pe care îl venerau, prin instituţiile pe care le respectau- în principiu! Tradiţia noastră politică este fundamental legitimistă. Vorbim tare despre unitate, despre propăşirea ţării şi cuminţenie, dar în surdină despre libertate…. Am avut multe curente puternice… în afara de anarhism. Ceea ce o fi şi bine (căci s-au evitat naivităţile celor ce nu înţeleg că răul nu e in instituţii, ci în omul care le animează/corupe)- dar e totuşi suspect, atunci cînd ai de-a face cu serii atît de lungi de regimuri abuzive. Cum e posibil să conservi prezumţia legitimităţii legii, după tot ce s-a întîmplat la noi? Privind spre istoria României, intilnim atît de des situaţia statului folosit nociv, criminal sau chiar genocidar, încît putem considera credinţa oarbă a naţionaliştilor în stat- drept o superstiţie păguboasă. Chiar să fie dulce ca mierea glonţul venit de la concurenţiii dinăuntru a cotropitorilor de afară, palma primită de la mercenarii puterii, lanţul legalităţii trădătoare? Revoluţia naţională cere emanciparea de normativism, acordînd respect doar statului ocrotitor al naţiunii, nu şi celui care o distruge. Punînd viaţa naţiunii deasupra formalismelor, am respinge ferm teoria patriotismului securist, aceeaşi orientare care a justificat şi păstrarea ordinii în 1907... 20. Complacerea în diversiuni, cum e farsa dreapta-stinga. Propaganda legalistă nu e singura toxină conceptuală cu care se împiedica coagularea unei rezistenţe eficace. Să mai amintim aberaţia "democraţiei reprezentative", aporie care maschează grotesc dominarea plutocratică, fiind evident oricui scoate capul din nisip că voinţa naţiunii nu este şi nu poate fi "reprezentată" de un mic de grup de aventurieri cumpărabili. Cită elocinţă nu s-a irosit pentru a arăta că naţionalismul "e de dreapta" (sau uneori… "de stînga"). Aceste expresii folosite pentru toate trebuinţele, ne(mai)însemnind de mult nimic. Cum teoria chibritului desface orice în cîte trei părţi, mai e loc si de un "centru"… in această farsă terminologică. Admiţind (forţat) că pe o singură temă ar exista trei poziţii: 2,1,0, cum s-ar formula viziunea completă a cuiva privind numeroasele problemele ale unei naţiuni? 2000…01 ar reprezenta pe cineva care e de dreapta pe ultimul subiect, de stînga pe primul si de centru in rest… Iar nefericitul purtător al perspectivei 012012….012 ar fi "de dreapta-centru-stînga" . Această farsă creatoare de "culoare" ideologice nu ar trebui să intoxice doctrina naţionalistă, rătacind-o şi scindînd-o stupid. Între naţionalismul şi internaţionalismul extrem e deja loc pentru o gamă de trepte- nu e nevoie să sporim confuzia cu inconsistente referiri la o absurdă "geometrie" politică. 21. Captivitatea în "paradoxul prizonierilor".Am expus şi analizat în alte texte această capcană majoră a a socialităţii, preluînd aici doar ideea de bază. Membrul unei comunităţi se află în ipostază contradictorie faţă de camarazii săi. Pe de o parte, comportîndu-se corect, solidar, fratern, generos, jertfelnic- contribuie la succesul colectivităţii sale, care se răsfrînge într-o cotă/măsură mică şi asupra lui. Pe de altă parte, el poate încerca să-şi mărească puternic porţia în dauna celorlalţi, apelînd eventual şi la mijloace necinstite. Situaţia optimă pentru el fiind: toţi ceilalţi îl tratează corect/generos, iar el profită de creşterea produsă de buna credinţă generală, dar şi de ocaziile de a-şi păcăli colegii, sporindu-şi cîştigul. Numai că acest raţionament este valabil pentru oricine! Dacă toată lumea adoptă strategia egoistă/necinstită de optimizare individuală, asocierea respectivă se prăbuşeşte şi toţi băieţii deştepţi… ies în pierdere. Deci fiecare trişor are nevoie ca toţi ceilalţi să joace cinstit. Acest paradox fundamental nu se poate rezolva numai pe bază de teamă şi placebo (să te fereşti de pedeapsă- aici sau în cer- şi să crezi în bunele intenţii pretinse de alţii). E nevoie de o reală aderare sufletească la binele sistemic al respectivei colectivităţi- familie, clan, grup, trib, neam, umanitate, viaţă. Între cercurile suprapuse de apartenenţă putînd însă apare conflicte. Ce va face o persoană dacă interesul naţional intră în contradicţie cu acela al familiei sale? Dar cu cel regional? Dar dacă aparţine la două comunităţi adversare (de exemplu- avînd dublă cetăţenie)? Va prima interesul mondial celui naţional, în caz de contradicţie? Subestimînd această problematică, ne expunem unor previzibile rătăciri/dezamăgiri. Ce sens are un agent plătit al statului român care lucrează pentru "parteneri străini" ? De ce să nu acţioneze cineva (un guvernant al României de exemplu) în folosul străinătăţii, dacă din asta cîştigă mai mult decît dacă ar apăra interesele ţării (asta fiind de fapt rostul secretizării, în politica externă)? De ce să-şi apere un parlamentar alegătorii, dacă poate primi o de la o corporaţie preţ bun trădîndu-i (într-o epocă în care se face "lobby" şi legal)? 22. Nesesizarea efectelor complexităţii Naţionalistul care intră în zona contestaţiei antisistem ar putea sesiza carenţele criticii simpliste, care denunţă complotul privilegiaţilor fără a scruta şi viciile intrinseci ale socialităţii. E adevărat că banaliştii de serviciu, care se întreţin din sinecuri academice- mercenari ideologici vrăjind mintea cu piruete savante- evită demascarea marii conspiraţii (dincolo de linia pînă la care simt că se poate merge, fără repercursiuni). Aceştia scrutează fenomenele complexe (producînd incontinent un ocean potopitor de comentarii), avînd grija să nu se lege supărător de profitorii maşinăriei mondiale, inginerii fermei globale. Au arta de a irita tolerabil internaţionala exploatatorilor parcului uman căzut prizonier structurilor. Clica paraziţilor fiind apărată şi de compromiterea "teoriilor complotului"- forme naive de conştientizare a statutului de găină la care e redus "cetăţeanul" de către crescătorii de oameni de coteţ. Filozofii înălţimilor analitice si şoricarii labirinturilor conceptuale nu observă cît de odioasă a devenit experienţa socială colectivă- dacă astfel de iluminări pun in pericol tainul lor "profesionist". Pe de altă parte, criticilor antisistem le scapă metodic carenţele intrinseci ale condiţiei umane masificate, escrescenţei sociale exponenţiale, cancerizării şi artificializării umanului. Ura faţă de profitori îi conduce la un reducţionism penibil, care evită perplexitatea cu preţul inţelegerii incomplete (deci false) a realităţii; spre marele folos al adversarilor ideologici, experţi în a exploata naivităţile contestatare. Rareori întîlnim un activist civic care să observe consistent şi lucrarea corozivă a complexităţii, ambiguităţii , relativităţii, versatilităţii contradictorialităţii, paradoxalităţii etc.- adică să perceapă patologia profundă a civilizaţiei. Monitorizînd privilegiaţii sistemului fără a sesiza cangrenarea aventurii umane, neglijînd faţa fară chip a cancerului, retorii antisistem macină în gol. Nu au cum găsi leacuri la boli sesizate pe jumătate… Iar puţinii "dualişti", care văd şi agresiunea parazitului si slăbiciunea gazdei, nu se adună (probabil datorită unui sabotaj sistematic, operat prin media şi "servicii") pentru a încerca să transceadă, împreună, "alegerea" dintre simplism si scepticism. Toate acestea fac un baraj redutabil si îmi determină scepticismul. Ca să putem rezista atacului mondializant si evita prăbuşirea civilizaţiei, ar trebui să ne învrednicim la o prelungă si luminată mobilizare întru o cercetare colectivă de sinteză- ceea ce, avind in vedere prestaţia naţională, pare a ţine de miracol . Unii vor spune că nu e bine să fie sesizată/semnalată realitatea crudă, ca să ne ramînă măcar speranţa mobilizatoare- şi curajul aferent. Poate că prevenirile nemiloase paralizează. Dar evitarea lucidităţii ne-a adus unde sîntem. Ca să avem cea mai mică şansă de scăpare, sîntem siliţi să scrutăm boala fără menajamente. Altfel, vom irosi eforturile şi seva ultimilor combatanţi Iar naţionalismul, se va dovedi o modă, o reţetă din bucătăria sensurilor care a creat istorie şi a format conştiinţe, dar nu s-a putut întinde peste mai mult de cîteva secole. Ioan Rosca 30.03.2018 |