Preşedintelui completului din dosarul 10635/1/2010

 

Domnule Preşedinte,

 

              Subsemnatul,  Ioniţoiu Cicerone Aristotel Traian, reclamant în dosarul 10635/1/2010, cetăţean român cu domiciliul la Paris şi adresa de corespondenţă aleasă la reprezentantul meu, Ioan Roşca ([..]), aflând că la 3.03.2011 procesul s-a amânat  pentru că nu au sosit dosarele de la procuratură , adug plângerii inţiale depuse la data de 22.12.2010 şi precizărilor depuse la data de 3.03.2011, prezenta demonstraţie, care susţine cererea mea de anulare a rezoluţiei date de procurorul Marius Iacob la 3.12.2010, ca răspuns la plângerile noastre din 10.11.2010 faţă de ordonanţa dată de procurorul Iuliu Molcuţ la 29.09.2010 (şi a oricăror alte rezoluţii date de diverse secţii ale parchetului pe marginea unor părţi desprinse din plângerea noastră din 31.07.2006/4.08.2006, cu care s-a deschis dosarul 35/P/2006 , devenit 1304/P/2008).

Consider necesară această lămurire, având în vedere şi că, la data de 25.03.2011, domnului Ioan Roşca, co-reclamant în dosarul 35/P/2006, i-a fost refuzat din start (în cauza 10636/1/2010) dreptul la justiţie, la cererea reprezentantului procuraturii, deşi completul respectiv nu primise dosarul de cercetare lansat de domnul Roşca şi de mine, la care s-au adaugat mulţi alţi reclamanţi (inclusiv prin IICC, investit oficial să facă astfel de demersuri).

 

Voi demonstra că tezele susţinute de procurorii Molcuţ şi Iacob, în deciziile pe care le contest şi le cer anulate, sunt incorecte şi necinstite.

În rezumat , ei sustin că:

1. Eventualul genocid (nu se face nici o referire în rezoluţii dacă el a avut sau nu loc, ca şi cum, de ani de zile, procuratura face cercetări inutile) - a încetat în 1964.

2. România a inclus genocidul între infracţiunile imprescriptibile de-abia în 1968, deci imprescriptibilitatea nu s-ar mai putea aplica genocidului comunist.

3. Se admite că termenele de prescriere au fost întrerupte (suspendate) până la 22 decembrie 1989, dar de atunci până în 2006 (când s-a creat dosarul 35/P/2006, transformat în 1304/P/2008), s-ar fi scurs 15 ani fără plângeri, care au condus la prescriptie.  

 

La care eu raspund, în drept, că:

1. Justiţia comunistă a asasinat în masă oameni nevinovaţi, deseori pentru "infracţiuni împotriva omenirii" imaginare şi neprevazute în codul penal.

2. Genocidul comunist a luat forma complexă şi continuată, din 1944 până azi (deci în orice caz, până după 1968, când a fost declarat imprescriptibil şi în codul nostru penal).

3. În 1968 (când şi comuniştii care au acaparat statul român au recunoscut imprescriptibilitatea) nu trecuseră decât patru ani din clipa în care -chipurile-  ar fi încetat genocidul - care deci, nu apucase a se prescrie şi nu se mai putea prescrie din acel moment.

4. Chiar acceptând prescriptibilitatea genocidului împotriva poporului român (în timp ce altele, mai vechi, rămîn imprescriptibile…) trebuie aplicate întreruperi şi suspendări, pentru perioadele în care justiţia controlată de vinovaţi nu a permis victimelor să facă dreptate.

5. Sub nici o formă complicitatea procuraturii şi tribunalelor - care blochează dosarele de şase decenii, nu este motiv valid de prescriere, ci constituie o infracţiune împotriva justiţiei, care  trebuie cercetată şi pedepsită. 

 

In sprijinul acestor consideraţii de drept, atrag atenţia asupra următoarelor fapte şi dovezi, privind etapizarea infracţiunii complexe şi continuate reclamate de mine. 

 

            Etapa 1 (complotul cominternist, pina in august 1944).

 

Genocidul comunist nu s-a produs accidental, ci a fost pregătit câteva decenii, de către agentii URSS-ului în Romania, agitatorii PCR-ului controlat de comintern, trecut în ilegalitate datorita obiectivelor antidemocratice si antinationale; pe care din pacate, le-a realizat, în contextul războiului care ne-a adus pe cap armata roşie de ocupaţie.

 

Aruncând  o privire asupra ultimelor trei secole, observăm că Româ­nia a fost ţinta   ocupaţiei din vest sau din est, că răpitorii au vrut chiar să o şteargă de pe hartă, mutînd poporul român din vatra  lui strămoşească. Pericolul a fost semnalat de filozoful român P.P.Negulescu, ca­re a avertizat că "noi si înspăimântătoare filozofii au apărut pe lume, ca să înţelegem ce înseamnă în termeni de sânge, de ferocita­te, credinţa ca statul  e  totul, iar  individul,nimic."

 

În 1917, Lenin, la Petersburg, la mai  puţin de trei luni după ce organizează lovitura  de stat, nereusind să obţină o majoritate în adunarea constituantă, a lichidat-o, punând armata, ce şi-o formase între timp, să tragă asupra deputaţilor adunati si să închidă sala. Inventează  sistemul totalitar, inter­zicând celelalte partide. Paralel a interzis presa, a trecut la na­ţionalizarea generală, urmată de rechiziţionarea forţată a producţiei ţăranilor, siliţi să moara de foame. A trecut toate pârghile în mâna statului totalitar, a organizat CEKA, politia politică, deslănduind teroarea. Cuvân­tul de ordine era: omorîti mai multi, spânzurati mai mulţi, moarte chiaburilor.

 

Pe de altă parte, de-a lungul celor două decenii ce au urmat primului război mondi­al,  se dezvoltă în centrul Europei  fascismul  lui Musolini si nazis­mul lui Hitler, în timp ce Stalin îsi extermina propiul po­por, închis ermetic, necruţând nici tovarăşii cei mai apropiaţi, care-l ajutaseră să-şi consolideze puterea. Statele totalitare şi-au consolidat dominaţia prin crime. Aşa s-a ajuns la 23 August 1939, când s-a semnat  tratatul de neagresiune dintre Germania si URSS, de către Ribbentrop si Stalin - care în euforie, a ridicat  paharul de şampanie si a toastat: "Eu ştiu cât  îsi  iubeşte naţiunea germană Fuhrerul, eu vreau să beau în sănătatea sa."

 

Invadarea Poloniei  pe 1 Septembrie, urmată de invazia URSS din 17  Septembrie s-a  încheiat  cu defilarea, cot  la cot, a celor două armate şi întâlnirea secretă  pentru o strânsă colaborare între Gestapo si NKVD, care s-a soldat cu cadoul lui Stalin: predarea antifasciştilor  si evreilor pe care-i deţinea… lui Hitler. Si pe 28 Septembrie 1939, între cei doi călăi s-a semnat Pac­tul de prietenie germano-rus, prin care se împărţea Europa si în care noi am fost victimă principală, oferindu-se lui Stalin Basa­rabia si Bucovina de Nord, spunând că Germania se dezinteresează de aceste  teritorii, care de fapt nu-i aparţineau.

 

Comunismul  este deci frate cu na­zismul  si  trebuie judecat si genocidul comunist.  În inchisorile comuniste  prin care am trecut şi eu şi alţii am stat  împreună cu  evrei trecuţi prin  lagările naziste şi spuneau, chiar cadrelor securităţii, că în lagările româneşti teroarea este " mai mare decât la Auschwitz". Nu e de uitat că războiul împotriva Franţei a fost dus cu petrol  rusesc şi chiar hrana ostaşilor lui Hitler se făcea din grâul sovietic.

 

Prin lagările  de exterminare siberiene au trecut şi cetăţeni francezi, iar Franţa la Nurenberg a făcut  parte dintre judecători, împreună cu americanii si englezii, alături de ruşi. Winston Churchill,  în  ziua când nemţii au atacat Rusia, a făcut o confesiune  reală la radio, pe care o publică la trei ani dupa termi­narea războiului, subliniind că  "am avut toată grija să verific faptele, dar multe apar azi la lumină în urma cunoaşterii  unor do­cumente capturate, sau a altor dezvăluiri...în speranţa sinceră că studierea trecutului  poate da îndrumare  pentru  zilele ce  vor veni si va permite unei noi  generaţii  să repare unele dintre erorile anilor trecuţi si astfel  să guverneze scena viitorului în desfasurare, în concordantă cu nevoile omului si spre gloria lui."

 

Odată cu înfrângerea Franţei, pe baza protocolului secret germano-sovietic,URSS-ul a invadat teritoriul românesc si a ocupat Basarabia si Bucovina de Nord pe 26 Iunie 1940, în timp ce se trans­mitea ultimatum la Bucureşti. O baie de sânge s-a revărsat de la Cernăuţi  până la Cetatea Albă şi după un an s-au descoperit nenu­mărate gropi comune. In acest an, au săvârşit tru­pele ruseşti  peste 50 de violări ale teritoriului de peste Prut, soldate cu răpiri si distrugeri în  satele româneşti. Pe teritoriul răpit dintre Prut si Nistru românii au fost masa­craţi si deportaţi cu zecile de mii, în Siberia, spre exterminare. Este de neuitat masacrul de la Lunca (6/7 Februarie  1941), asasinatele de la Crasna si Igesti urmate la câteva zile de genocidul de la Fântâna Albă din 1  Aprilie 1941, când  peste 200  ţărani au fost mitraliati. S-au petrecut  lucruri îngrozitoare. . .

 

Pe 13 Iunie 1941 a urmat un nou val de deportări după cele din 1940. De data aceasta au fost ridicaţi într-o noapte 22.648 de persoane care au luat drumul  Siberiei unde majoritatea au fost exterminaţi  prin foame, frig si muncă  fortată. Mărturie sunt Troiţe­le  ridicate  în satele de baştină, în memoria lor. Aceasta este singura mângăiere a românilor de astăzi: numele de pe troiţe.

 

Ar mai fi şi mărturirea lui W.Churchill făcută pe 20 Iu­nie 1941 la radio Londra:

"Regimul nazist nu se deosebeşte de trăsăturile cele mai rele ale comunismului. Este lipsit de  orice idei si principii, în afara de pofte si dominaţie rasiala. Depăşeşte orice forme ale slăbiciu­nile umane  în eficienta cruzimii si a agresiunii feroce; Nimeni nu a fost un oponent mai consistent al comunismului decât mine, în ultimii douăzeci si cinci de ani. N-am să neg nici un cuvânt din ce am spus despre el...Acum nu e momentul să facem morală pentru nechibzuintele unor tări si guverne care au permis să fie doborîte una câte una, când  prin acţiune unită, ar fi putut să salveze lumea de la catastrofă..."

 

Aceasta este  încă o mărturie de egalitate între comunism si hitlerism, care au urmărit exterminarea adversarilor, făcută de cel mai autorizat conducător al luptei contra teroarei si asupririi populatiei. Noi am solicitat deschiderea unui proces împotriva comunismului,  socotindu-l egal cu nazismul prin metodele fo­losite.

 

Revenind  la declaraţia lui W.Churchill, că a trecut momentul sa mai facem morală unor tări si guverne care "care au  permis să fie doborâte una câte una", nu se poate trece cu vederea că datorită acestei atitudini, România a plătit un uriaş tribut de sânge si la­crimi, reuşind la ora "H" să-si aducă aportul substantial la scurtarea  războiului, alături  de"nechibzuinta altora."

 

Etapa 2 (1944-1964 Cotropirea Romaniei si exterminarea românilor nesupuşi).

 

 După 23 august s-a produs ocuparea României de către URSS, care a impus la putere agenţii (comunişti). Acestia au trecut la distrugerea instituţiilor sau la instalarea la conducerea lor a unor colaboraţionişti, la falsificarea alegerilor şi lichidarea democraţiei, declanşarea unei campanii deşănţate de propagandă mincinoasă şi instigare la crimă, terorizarea şi reprimarea opozanţilor, închişi în valuri, la început în numele epurării de nazişti si fascişti, apoi în numele intereselor clasei muncitoare. După care, a urmat exterminarea metodică a diverse categorii de cetăţeni: politicieni, ziarişti, scriitori, proprietari, ţărani, comercianţi, militari  etc. 

 

Când Lucretiu Pătrăscanu a venit  pe12-09-1944 de la Moscova, după semnarea unui armistiţiu înrobitor, l-a acuzat  pe ctitorul României, Iuliu Maniu, că nu a manifestat  sentimente de prietenie faţă de aliaţii din răsărit veniţi să ne elibereze, iar Maniu a răspuns că "oficialii armatei sovietice au declarat că vin în România ca într-o  ţară duşmană. Povestea noastră cu Rusia si armata rusă ca aliaţi nu începe de ieri si de alaltaeri, ci merge de ani ", a continuat să-i spună:"Noi cu poporul român trebuie să trăim, trebuie sa se ştie că sufletul nostru sângerează si că trebuie să ne îngrijoram de fraţii noştri …să vedem ce intenţii au… cu Basarabia si Bucovina… putem să facem declaraţii de dragoste şi să aducem osanale când ei ne dau foc la sate, scot  ţăranii din case şi  batjocoresc  femeile? "

 

Devenind aliaţi, cot la cot cu cei care ne trecuseră prin "foc si sabie", toate  promisiunile lui Molotov că "URSS nu are de gând să dobândească vreo parte din teritoriul  român, sau să schim­be ordinea  socială existentă în România" au fost numai vorbe aruncate  în vânt. Realitatea s-a manifestat  prin crimele săvârşite la tot pasul pe unde treceau ruşii,  impunând un regim al celor  7-800 comunişti infiltraţi de-a lungul anilor de vecinătate, la care  s-au alăturat oportuniştii. Printre aceştia s-a numărat unul, Silviu Brucan, care a început să propăvăduiască-crima împotriva  făuritorilor României. El a continuat întreţinerea psihozei teroriste prin presă, cerând pe­deapsa cu moartea a lui Maniu, Brătianu, Coposu. Şi tot el a  fost printre artizanii  genocidului din 1989, dovedind continuitatea comunismului sub dispoziţiile primite de la Gorbaciov în 1988 ca "P.C.R-ul  să rămână forţa conducătoare" Aceasta dove­deşte că nu există motive de prescripţie.

 

Impotriva terorii deslănţuite, Cornel Coposu, pe 2 Octombrie 1944, într-un articol scrie:"Să se termine cu vremea revolverelor si  pumnalelor.  Să se isprăvească cu amenintarea, teroarea, pânda, jocul cu capetele româneşti. Să luptăm pentru o dreaptă aşezare so­cială, cu gândul, cu condeiul, cu votul si pasiunea nobilă a credin­ţei..."  Şi răspunsul a venit din partea lui Brucan, cerându-i şi lui pedeapsa cu moartea. Cu toate că in 1969, când Nixon a venit în România, Cornel Coposu era socotit reprezentantul rezistenţei româneşti împotriva comunismului, iar după  fuga lui Ceauşescu, când s-a dus Coposu la Comitetul Central, unde se  plămădea noua conducere, acest S. Brucan si Alexandru Bârlădeanu s-au opus la primirea lui (vezi mărturia lui Petre Roman). Mai tîrziu, Bârlădeanu a recunoscut că istoria i-a dat dreptate lui Cornel Coposu.

 

Te întrebi dacă Brucan era sănătos mintal când cerea pedeapsa cu moartea pentru generalul N. Rădescu în timp ce acesta, apăra Ministerul de Interne de furia comuniş­tilor, comparându-l cu Himmler. De fapt Brucan nu avea legături cu istoria României. El nu ştia că Nicolae Rădescu se opusese politicii dictatoriale a regelui Carol şi  fusese împotriva războiului dincolo de Nistru, fapt ce l-a făcut să-şi dea demisia din armată. Iar când Killinger îşi permisese să-i insulte pe  politicienii români care nu erau de acord cu războ­iul de dincolo de Nistru, Rădescu a avut  curajul să-i  răspundă în ziarul "Timpul": "Şi eu sunt unul din acei infami politicieni la care vă referiţi. Am susţinut si susţin si acum că trupele române n-au ce căuta dincolo de Nistru, în  timp ce la vest România conti­nuă a  fi ciuntită. " Moartea însă îl secerase şi pe Himmler si pe Killinger, iar ruşii l-au acceptat  pe Rădescu ca prim ministru.

 

Istoria pe care Stalin se străduia s-o schimbe, în cursuri scurte, se împiedică de memoria lui W.Churchil: "Chiar în seara în care vorbeam în Camera Comunelor despre rezultatele strădaniilor noastre de la Yalta, prima violare de către rusi a înţelegerii noastre, atât  în spiritul cât si în litera ei, a avut loc în România. Mai eram încă legaţi cu toţii de declaraţia asupra Europei eliberate, atât de recent semnată, ca să avem grijă ca ţările ocupate de armatele Aliate, să aibă alegeri libere si să fie instalate guverne democrate... " Şi  subliniază venirea lui Vîşinski...respingerea consultării regelui cu şefii partidelor...bătaia cu pumnul în masă...plecarea  trântind usa...ţipând pentru acceptarea imediată a unui nou guvern, în timp ce tancuri si trupe sovietice s-au desfăşurat pe străzile capitalei... În cele do­ua ţări de la Marea Neagră, Stalin mergea pe un un drum "absolut contrar oricăror idei democratice..."

 

Pe 7 Martie 1945 delegaţia rusă venea cu dispoziţiile Mos­covei de comunizare a României în trei ani: Desfiinţarea armatei şi creearea unei armate noi... Miciile gospodării  ţărăneşti  trebuiesc desfiinţate. Abdicarea Regelui şi exilul Familiei Regale. Suprimarea partidelor politice, arestarea, uciderea si răpirea membrilor lor. Creearea unei poliţii de tip NKVD...Şi a urmat teroare, asasinate, genocid ...Toate aceste mârşăvii s-au petrecut sub privirile mele,  nu numai ca martor dar şi ca victimă, răpită şi torturată la NKVD.

 

Crimele săvârşite de comunişti erau asemănătoare cu ale hitleriştilor care începuseră să fie judecate la Nurenberg de la 20 Noiembrie 1945 până la 1 Oct.1946, pedepsirea vinovaţilor făcîndu-se cu asprimea cuvenită. Aceste monstruozităţi, socotite genocid, dintre cele mai    grave crime împotriva umanităţii, constând în exterminarea unor grupuri naţionale, etnice, religioase sau ra­siale sau, de ce nu, a oricarui tip de colectivitate, rămân inprescriptibile.

 

Nici nu se uscase cerneala semnăturilor judecătorilor de la Nurenberg si crime odioase au avut loc în Bulgaria, România, în jumătatea de Europă intrată sub cizma sovieticilor. În România au avut loc crimele şi în timpul  campaniei electo­rale şi în ziua alegerilor din 19 Noiembrie 1946, încheiate în multe secţii sângeros. Iar în toată ţara,  prin furtul voinţei naţionale, săvârşit la dispoziţia lui Susaikov de inversare a rezul­tatului, cu al opoziţiei, care de fapt câştigase scrutinul.

 

Si totul s-a făcut cu ajutorul magistraţilor care prezidau secţiile de votare. Au refuzat foarte putini, menţionez două nu­me, Ion Musculiu si Gheorghe Mătase, care şi-au dat  demisia şi mi-au relatat desfăşurarea şi ordinul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. După suspendarea inviolabilităţii magistraţilor, Lucreţiu Pătrăscanu a trecut la epurarea lor, deci s-a început judecarea du­pă dispoziţii: pe 20 Decembrie 1944 s-a  semnat decretul pentru scoaterea de la Apel a 12 magistraţi, chiar dacă nu intrau în epuraţie. Din consiliu Legislativ s-au scos 6, anunţând că nu mai e nevoie de sute de magistraţi, fiindcă se va trece la Tribunalele populare.  Urmarea a fost că după alegeri s-a  trecut la exterminarea pe scara industrială, prin munca forţată, după planuri greşite cum a fost cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Toate procesele erau înscenate, chiar cele de răfuială din cadrul CC-PCR.

 

Comuniştii au recurs la exterminare în masa până în 1964, bazându-se pe ocupaţia României de URSS şi având ca scop zdrobirea oricărei posibilităţi de rezistenţă.Regimul  instaurat de ocupant, nu  "aliat", a impus o conducere ce a săvârşit adevărate barbarii, folosindu-se de foarte mulţi străini în acest genocid împotriva cetăţenilor români. Sălbăticiile uneori  le-au  întrecut  pe cele hitleriste, în nici un caz nu au  fost mai prejos. Ce a urmat a fost  iadul pe pământ. Personal am fost  maltrat de KGB si apoi de securitate, condamnat prin  înscenări de 6 ori şi am trecut  prin situaţii limită, din care eram adus greu în simţire.

 

Depun mărturie că am scapat cu viaţă (distrusă) numai prin noroc şi putere tinerească. Dar majoritatea colegilor mei de partid, sau de lupta, din dragoste pentru România liberă - au plătit cu viaţa. M-am dedicat demascării acestei uriaşe crime, publicând rezultatul cercetărilor mele în multe lucrări (unele expuse public şi la www.procesulcomunismului.com, alături de alte mărturii, pe care le puteţi consulta acolo). Printre ele, se află şi dicţionarul "Victimele terorii comuniste: Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi" - în care găsiţi date concrete despre peste o sută de mii de victime. (Mărturia mea personală privind represiunea acestei perioade fiind cuprinsă în cartea de memorii pe care o ataşez).  Am depus o parte din aceste analize şi în dosarul de la procuratură, de unde am primit procese-verbale.

 

Contribuţiile mele sunt doar un fragment din uriaşa documentaţie publică existentă privind genocidul comunist, apărută masiv după 1989, care l-a determinat şi pe şeful statului, în urma convocării unei comisii oficiale, să admită, în parlament, că regimul comunist a fost criminal. Mai rămâne să o recunoască procuratura şi justiţia, ca dovada că s-au eliberat.

 

Etapa 3 (1947-1989 Explotarea lagarului comunist).

 

Eliberarea deţinuţilor politici în 1964 (inclusiv a mea) nu a însemnat deloc încetarea politicii criminale a regimului comunist, ci numai o schimbare de metodă, cerută de nevoia unor relaţii internaţionale ameliorate şi bazată pe siguranţa controlului asupra prizonierilor lagărului comunist. Lacătul puşcăriilor s-a deschis pentru a se exploata mai bine deţinuţii din imensul lagăr care devenise România. Aparenţele de destindere nu au însemnat schimbare reală, şi eu am arătat acest lucru după "eliberarea" mea din 1964, asumându-mi riscuri uriaşe, pentru a combate minciuna. Toate regimurile criminale simulează "normalitate" după ce-şi consolidează puterea totalitară. Dar în fapt, dacă se manifestă vreo rezistenţă, aceasta e zdrobită nemilos, renunţîndu-se la mascarada "democraţiei" şi încălcându-se, fără mănuşi, drepturile omului. 

 

 Faptul că uriaşa majoritate a umbrelor care au scăpat din temniţe, înconjurate de cohorte de securişti şi informatori, nu a mai avut puterea să combată făţiş nedreptatea şi că slugile reeducate nu au mai putut pune probleme sistemului, nu dovedeşte decât reuşita procesului de dominare, intimidare şi distrugere. Rezultatul fatal al înfrângerii majorităţii, al degradării oamenilor prin compromis forţat este tot un efect major al genocidului comunist continuat. Securitatea parazitară a urmărit-hărţuit fiecare duşman potenţial, folosind uriaşe resurse, fiind plătită din munca deţinuţilor, care erau folosiţi ca sclavi,  până la exterminarea  fizică sau, în cele mai fericite cazuri, până ce deveneau inapţi (distrofici,TBC-isti etc). O altă resursă a securiştilor consta din confiscarea averilor (pământ, case şi orice alte  bunuri, mergând până la palton şi bo­canci uzaţi) în timp ce soţiile victimelor erau date afară din servicii, iar copiii majori trimişi în armata de muncitori-sclavi sau în domiciliu obligator.

 

Şi dacă măcar condiţiile materiale asigurate prizonierilor "liberi" ai statului comunist ar fi fost acceptabile. Dar, aşa cum a consemnat şi sentinţa dată la 25 decembrie 1989 (o mascaradă judiciară, comunistă din punct de vedere procedural, dar cu concluzia de genocid întins până în 1989 - încă neanulată) - poporul român a fost supus la condiţii distrugătoare de viaţă, ceea ce potrivit codului penal, constituie tot genocid. Foame şi boală impuse politic, lipsă de căldură şi medicamente adecvate, sclavie "patriotică", cooperatori înrobiţi, mame hărţuite criminal de procurori pe masa de spital pentru că nu erau bune reproducatoare pentru partid, sate şi biserici distruse, preoţi colaboratori, conştiinţe otrăvite etc.

E acelaşi genocid, căci după 1964, autorii crimelor anilor '50 au rămas continuu la puterea monopolizată de PCR, evitând orice pedeapsă (chiar şi atunci când s-au recunoscut "excese", în cursul schimbării unor garnituri).

 

Ajuns la putere Ceausescu, cel care se şcolise la Moscova şi, făcut general, s-a întors şi a pus tunurile pe sate, ca să forţeze colectivizarea în Dobrogea şi sudul Moldovei, paralel cu generalul Vasile Negrea care se ocupa să "lămurească" ţăranii din Muntenia, tot cu armata.

 

După unii magistraţi-prea plecaţi - în 1968, infracţiunile săvârşite de regimul  comunist fuseseră albite de prescripţie. Deşi regimul şi-a  văzut de drum, continuându-şi activitatea distructivă, pe planuri multilaterale, pilotat  de un megaloman nebun, "Comandantul suprem", în loc să meargă să se caute la psihiatri, după ce s-a văzut cu sceptrul  de preşedinte în mână, a dat dispoziţii ca opozanţii şi cei ce-l critică să fie internaţi în ospicii  şi  să li se dea medicamente care să le distrugă memoria. Mai mult, a cerut să se facă  "Radu" portabil (iradiere), reuşind să omoare patru directori ai  postului  de radio-Europa  liberă. In nebunia lui, Ceauşescu a dat  indicaţii ca să se răpească din străinătate adversarii  regimului, şi chiar să se folosească terorişti  în exterminarea opozanţilor. Pe 1 Aprilie 1973, de exemplu, Vasile Vlad, funcţionar la UNESCO, din ordinul lui N. Ceauşescu a fost asasinat la Paris de generalul Mihai Bozianu (şeful rezidenţei de spionaj de la Paris) ; şi multe alte cazuri….

 

Neînceperea urmăririi penale s-a dat  acum şi pentru crimele monstruoase săvîrşite de regim după 1968, prin slugile sale (prepuşii). Dintre ele exemplific pe cea  împotriva lui Victor Coconeti, săvârşită pe  28.02.1973  şi pe cea a ing. poet Emil-Gheorghe Ursu din  17.11.1985, ambele realizate în timpul anchetelor. Procuratura întoarce spatele de la numeroasele cazuri de represiune cu care regimul a răspuns rezistenţilor după 1964. Dintre victimele supravieţuitoare ale acestei perioade, Grigore Caraza, Ion Bugan, Vasile Paraschiv şi-au adăugat plângerile la dosarul nostru, redeschis în august 2006. Ca să nu mai vorbim de momente în care regimul şi-a dat jos masca, pentru a reprima revolte, cum a fost cea din Valea Jiului sau de la Braşov.

 

Muncitorul comunist Vasile Paraschiv, văzând că una se spune şi alta se face, a început în mijlocul muncitorilor să arate realitatea şi să ceară să se facă dreptate. A avut curajul să-i scrie dictatorului: "Aşa nu se mai poate tovarăşe Nicolae Ceausescu!"...Sunt gata, cum m-a avertizat dl.Moruzzi, să suport orice, inclusiv moartea, dar vreau să se ştie acest  lucru şi să se cunoască practicile şi metodele de represiune ale guvernului şi Partidului  Comunist Român". Şi a reuşit să facă cunoscute aceste metode barbare în străinătate. Datorită acestor dezvăluiri s-a încercat să fie convins că partidul face bine şi cuvântul lui trebuie executat fără împotrivire. Nereuşindu-se, s-a trecut la metode din ce în ce mai dure. Să urmărim un exemplu de activitate criminală metodică, continuată în decada 1969-1979, supervizată de generalul Emil Macri :

 

Pe 31.07.1969 a fost răpit, torturat şi dus la spitalul psihiatric de la Urlaţi. Pe  1.12.1976, după răpire, a ajuns la spitalul psihiatrie de la Voila. Pe 23.02.1977 a fost arestat  şi torturat. Pe 5.04.1977 a fost  răpit, dus la miliţia din Drumul Taberii şi după torturi  bestiale  dus la azilul psihiatric de la Săpoca. Pe 1.08.1978 din nou arestat, fără motive, iar procurorii Băloiu Ion şi Deftu Nicolae au pus rezoluţia ca să fie internat într-un spital de specialitate  pentru tratament medical. Pe 8.03.1979 a fost arestat şi dus la miliţie, unde l-au bătut şi  acuzat că a făcut parte din brigăzile de terorişti care l-au asasinat pe Aldo Moro, iar acum a venit în Bucureşti ca să-l asasineze pe Nicolae Ceauşescu şi pe preşedintele Franţei,Valery Giscard  d'Estaing, care venise în aceea zi în vizită în România. V. Paraschiv a ajuns în Franţa unde a  făcut  declaraţii presei depre  situaţia muncitorilor din România şi problema sindicatelor. Pe 28.05.1979 a fost răpit de pe stradă şi dus în pădurea Păuleşti unde i-au pus o cârpă în gură şi l-au bătut în mod bestial, lăsându-l  în nesimţire. Pe 11.02.1982, securitatea şi miliţia din Ploieşti l-au bătut pe ziaristul francez Bernard Poulet ca să nu se întâlnească cu Vasile Paraschiv şi a ieşit un scandal internaţional. După numeroase şicanări, au urmat alte răpiri: pe  14.05.1987, după răpirea de pe stradă, a fost dus într-o pădure, în cabana Florei, dincolo de barajul Paltinul de lângă Câmpina, folosindu-se narcotice şi obligându-l să mănânce alimente cu droguri în ele şi după bătăi, obligat să dea declaraţie angajament că va servi interesele securităţii. Pe  22.03.1989 a fost răpit şi dus în cabana Florei unde au urmat câteva zile de  tortură. L-au legat la ochi şi au spus că-l vor tăia bucăţi şi-l vor arunca la18 metri, în lac, să-l mănânce peştii. După 10 zile de coşmar, a fost adus şi lăsat în apropierea casei, într-un hal de nerecunoscut.

 

Acestea au fost chinurile îndurate, în parte, de Vasile Paraschiv până ce Moscova a hotărît să schimbe garnitura conducerii din România, cu alta luată după angajamentul lui Gorbaciov la Malta. Şi procurorul complice, după ce le-a analizat, zicese, a dat NUP, după indicaţiile noii garnituri, ca nu se iasă din SISTEM. Justiţia i-a respins lui Paraschiv demersurile. Puterea i-a desconsiderat propunerile justiţiare. Încât şi el a respins medalia cu care s-a încercat îmbrobodirea sa. A murit nedreptăţit acest român de excepţie. Iată un fragment din dosarul pe care procuratura încearca azi să-l înmormânteze definitiv.

 

Paraschiv nu a fost singura victimă. Fugari înroşind Dunărea sau împuşcaţi pe frontieră, azile psihiatrice pline de opozanţi - spre a-i aduce la tăcere. Colegii viteazului Vatamaniuc asasinaţi în tot felul de accidente însecenate, după eliberare. Dizidenţii umpleau Aiudul şi închisoarea din Rahova, sau erau zvârliţi peste graniţă şi apoi vînaţi cu terorişti. Ce căutau Calciu, Caraza, Iuga şi atîţia alţii în închisoare, dacă sistemul nu mai era represiv?  Toate acestea aveau un larg ecou în străinătate şi se petreceau de când Ceauşescu luase sceptrul în mână. Şi după 1969, toată ţara rămăsese o închisoare şi oamenii puteau fi încadraţi ca infractori într-un singur articol al codului penal: 209. Sau închişi pentru motive imaginare de drept comun. Sau urmăriţi minut de minut, în ţară şi chiar in strainătate.

 

N-am reuşit  să intru în posesia documentaţiilor de urmărie a mea, ce a avut loc în străinătate după 1980. Căci regimul post-decembrist a făcut tot ce a putut pentru a împiedica accesul nostru la aceste dovezi, încuind arhivele sau lăsându-le la cheremul securiştilor- ceea ce dovedeşte continuarea activităţii criminale, folosind instituţiile statului.

Nimeni nu a scăpat după 1964 din ghearele securităţii omniprezente. 

 

Ca unul care am fost victimă şi martor al fărădelegilor comuniste, vă aduc la cunoştiinţă că, la fel ca toţi ceilalţi deţinuţi politici "eliberati", am fost, şi după 1964, urmărit , ameninţat, hărţuit, punându-mi-se în vedere să nu dezvălui crimele regimului, la care am fost martor. Nu am tăcut ci m-am plâns chiar atunci, cerând continuu (inclusiv prin plângeri în justiţie şi scrisori trimise CC al PCR) repararea abuzurilor cărora le-am fost victimă şi părăsind ţara din cauza refuzului sistemului de a recunoaşte şi corecta nedreptăţile.

 

Dovezile le-am adus la cunoştiinţa forurilor internaţionale şi sunt publicate, în  fotocopii, în lucrarea "Memorii - Din ţara sârmelor ghimpate" pe care v-o ataşez, ca mărturie  pertinentă privind continuarea crimei după 1964 şi pe care, aşa cum am declarat în prefaţă, mi-o asum în faţa justiţiei, până la ultimul cuvânt (cred că nu e nevoie să o transform înapoi în manuscris !). Sunt în măsură să apreciez esenţa regimului dintre 1964 şi 1989, ca martor şi cercetător şi să denunţ tezele procuraturii, cum că infracţiunea comunistă (de capturare şi distrugere a poporului român) ar fi încetat în 1964.

 

Constat deci cu durere că în N.U.P-ul  protector al crimelor comuniste, un procuror şef  de secţie îndoctrinat de marxism-comunismul remanent, a adoptat punctul de vedere favorabil cotropitorului, că a curs şi s-a încheiat prescripţia şi că, după 1968, barbaria comunistă ar fi  încetat. Ce a urmat după 1969 nu poate fi tratat cu NUP decât de colaboraţionişti şi de cei ce asigură continuitatea sistemului. Realitatea monstruoasă continuată după 1969 ne revoltă pe cei care, ca mine, am trăit-o ca victime. De ce respectivul ideolog,  jurist  în nici un caz, nu are în vedere şi memoriile unor  condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni împotriva regimului comunist (de exemplu Ioniţoiu Cicerone, Jijie Gheorghe, Caraza Grigore, Tudoraş Liviu), la care, printre altele, se adaugă şi memoriul lui Paraschiv Vasile. Toate tratate  cu acelaşi NUP, dat şi prin Ordonanţa nr.29.09.2010, la 5 ani  după ce Preşedintele României, Traian Băsescu, studiind raportul comisiei de specialişti numită pentru analizarea perioadei  1944-1989, a ajuns la concluzia,  pe care a făcut-o publică şi în faţa reprezentanţilor străini  din ţările subjugate de URSS, că regimul comunist din România a fost criminal - urmând ca Parlamentul să legifereze. Ceea ce nu s-a întâmplat, din motive evidente.

 

De fapt, din 22 decembrie 1989, ar fi trebuit să se acţioneze pentru reparaţie, dacă într-adevăr s-ar fi schimbat regimul, cu un altul necomunist şi democratic.

 

Dar cine să faca dreptate? Ilici Iliescu, comunistul tînăr care s-a ridicat vertiginos în etapa de care vorbim, lîngă Ceauşescu, adorat de Elena încă din copilărie şi trimis la Moscova să se lumineze, fiind pus apoi ministrul tineretului? Drept  recunoştiintă, în Congresul X-lea al PCR el elogia: "Pot să declar în fata Congresului că cei  2.300.000 membri ai UTC se consideră ostaşi devotaţi ai partidului, militanti activi pentru înfăptuirea programului său... În mod unanim, întregul partid s-a pronunţat pentru realegerea tov. N.Ceausescu în înalta funcţie de secretar general al partidului, expresie a stimei..." Acest personaj, după indicaţiile moscovite, ca fost activist de frunte, cu angajament pe viată la KGB, deci coleg cu Gorbaciov, a fost propulsat de Silviu Brucan la conducerea loviturii de stat. Până atunci, va activa Ilici  Iliescu la vîrful PCR, făcînd de toate, inclusiv împo­triva studenţimii române, "epopee" din care redau un episod.

 

În zorii zilei de 25 Decembrie 1968, 21 de ani înainte de a-şi asasina fîrtatele, cu noaptea-n cap, se sculase furios tov. I.I. Iliescu deoarece "ostaşii devotaţi", studenţii Facultăţii de filozofie îşi permiseseră să colinde în noaptea de Crăciun şi deranjaseră pe secretarul general, care a cerut să se ia măsuri drastice. Şi imediat s-a hotărît ca la ora 10 cei aproape 300 studenţi ai Facultăţii de filozofie să fie prezenţi în amfiteatrul Cantemir. La prezidiu s-au aşezat  decanul, secretarul de partid Gh.Cazan şi ministrul tineretului  I. Ilici  Iliescu, iar  şedinţa a fost deschisă de prof. Pop Simion urlând: "Bărboşii şi pletoşii ne duc de râpă, cum i-au dus şi pe cehi. "  Secretarul de partid a luat cuvântul îndemnând pe studenţi să dea o moţiune prin care să condamne în unanimitate pe manifestanţii din noaptea  trecută.

 

Câţiva studenţi au demonstrat că o astfel de manifestaţie nu a fost împotriva regimului  ci a stabilităţii ţării, iar alţii ca A. Cazacu şi  Iosif Boda au cerut studenţimii maturitate şi atitudine partinică.  I-a  întrerupt ministrul Iliescu, care, explicând politica de independenţă a ţării, a cerut condamnarea manifestanţilor. S-a iscat scandal, studenţii spunând că putem condamna ce vreţi, dacă ştim despre ce este  vorba, deoarece nimeni nu dăduse până atunci  vreo explicaţie. Autoritar, Iliescu a izbucnit:"Partidul nu discută. Partidul vă cere. Faceţi." Şi  declară că poziţia antevorbitorilor reprezintă un atac la adresa partidului, o susţinere a duşmanilor ţării. Iar în ceea ce priveşte colindele,  Ilici Iliescu a întărit poziţia atee a partidului  şi a cerut imediat votul sălii.

 

Din cei aproape 300 de studenţi, marea majoritate, circa 270 au votat împotriva condamnării colegilor. Furios de rezulat, Ilici  Iliescu a părăsit sala aruncându-le, în timp ce cobora:"O să vedeţi voi." Şi  într-adevăr, unii au fost exmatriculaţi şi alţii condamnaţi. Printre victime s-a aflat şi studentul Ştefan Agopian, exmatriculat, care nici nu  participase -  trimis  la armată. În sală s-a aflat şi Virgil Măgureanu, cu alţi  studenţi ca Dumitru Cristea, Iosif Boda, Marin Vladimir,Vasile Secăreş care fiind lămuriţi de Ilici  Iliescu, au putut urma cursurile de la Ştefan Gheorghiu, deschizându-şi drum în ierarhia partidului. Iar după lovitura de stat din 1989, unii au ajuns chiar în jurul lui Virgil Măgureanu, chemat în fruntea bucatelor.

 

Nepedepsirea criminalilor demonstrează clar continuitatea regimului. Nu a avut curajul vreun magistrat până în 1989 (şi nici după) să deschidă procesul genocidului  comunist, deşi îl aveau în faţă pe cel al genocidului nazist, ale cărui fapte nu se prescriu niciodată şi la pedepsirea caruia URSS-ul  fusese parte activă între marile puteri, declanşând chiar represiunea din România în numele pedepsirii fascismului.

 

Încă din timpul Nurenbergului s-a manifestat  perfidia rusească în legătura cu cele peste zece mii de crime monstruoase săvârşite împotriva  polonezilor-la Katyn-, crime pe care  numai după zeci de ani le-au recunoscut.

 

În 1968, garnitura comunistă din România a trecut şi ea, la poruncă, să-şi reabiliteze  cei câţiva comunişti omorîţi de ei, în timpul luptei pentru instaurarea altei echipe de călăi-marxişti leninişti, ce urmăreau să revină la  începutul învăţăturii "marelui" Lenin, că, pentru a îndestula lumea flămândă, "sângele e cel mai bun îngrăşământ".

 

La  22-25 aprilie 1968, în CC al PCR, Nicolae Ceausescu, fiara de la Scorniceşti (care făcuse ravagii la colectivizare, unde nu a lipsit nici Ion Iliescu) - pune la vot excluderea  lui Alexandru Drăghici din C.C.  şi întreabă:  "Este  cineva  împotrivă ?" şi  tot el răspunde... "hotarîrea a fost  luată în unanimitate..." Pentru că s-a descompletat C.C-ul, să-l trecem din supleanţi pe tov. Ion Iliescu ca membru plin în C.C.  Il cunoaşteţi? Toată lumea: Daaaa!,   Este vreo  obiectiune: toată lumea , Nuuuu!  Dar înlocuitorul lui Drăghici la virful PCR nu va face nimic pentru judecarea crimelor staliniste care-i fuseseră reproşate în cadru intim, ci va asigura pensia lui Apostol până în 2010.

 

Tovărăşia celor doi lupi tineri a mers până în 1971 când, după sfidarea Moscovei de către Ceauşescu (care fusese sedus de modelul totalitar chinez), începe aşa zisa sfidare a lui Ceauşescu de către Ilici  Iliescu, în acest fel arătându-şi ataşamentul faţă de Kremlin. S-a stricat  "pretenia", clădită de la 13 ani ai lui Ilici, când mergeau împreună cu Eftimie, unchiul băieţelului în pantaloni scurţi la Filiaşi, unde schimbau trenul spre lagărul de la Tg.Jiu şi dormeau cu toţii  într-o odaie. Băieţel care-şi va ucide tovarăşul, pentru a putea prelungi genocidul comunist cu încă două decenii.

 

Etapa 4  Revolutia din decembrie 1989, deturnată ucigaş de FSN  

 

Ca introducere în "afacerea neocomunistă" să consemnăm răspunsul scenaristului ei, la audierea "Comisiei  22 Decembrie"  . Întrebat de ce l-au ales  pe Ion Iliescu ca preşedinte  la C.F.S.N., Silviu Brucan a răspuns  prompt, scurt şi cinic: "Ca să rămânem în sistem". Adică aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Silviu Brucan, care primise instrucţiuni de la Moscova, îi  indică lui Ion Iliescu să numească  în fruntea Armatei pe spionul sovietic, generalul Nicolae Militaru şi acest spion instalează oamenii Moscovei în fruntea tuturor instituţiilor militare din România şi distruge arhivele serviciilor secrete.

 

Dacă n-ar fi rămas în sistem, Silviu Brucan, instigator aprig la omorîrea lui Iuliu Maniu, Cornel Coposu şi declanşarea genocidului comunist, alături de Alexandru Nicolschi (Boris Grumberg), Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, Vladimir Mazuru, Serghei Nicolau (real  Serghei Nikonov), călăi din prima garnitură NKVD, urmau să fie judecaţi în primul lot,  pentru zecile de mii de exterminaţi aruncaţi în gropile comune. Iar  Ion Ilici Iliescu urma după ei, pentru rolul avut în conducerea partidului asasin, inclusiv în exmatricularea studenţilor şi în alienarea studenţimii. 

 

 Nu ar fi lipsit din prima garnitură nici floarea magistraturii, printre care: general Alexandru Petrescu, col.Vasilescu Mihai, Irimie (colonel), Stanciu Constantin prim procuror, Georgescu Alexandru (procuror), Brancovici Ion (judecător), Secoşeanu Mihai (judecător), Csoko Eduard (judecător), Stănescu Simion (lt.col.magistrat),  Ardeleanu (col), şi mii de alti magistraţi, care au condamnat la comanda înscenările politice, completând  lista colaboraţioniştilor. (A se vedea, ca exemplu de justiţie criminală, condamnările ţăranilor care şi-au semănat prea rar sau prea târziu porumbul , însoţite de confiscarea averilor - adevăratul scop urmărit de partidul slujit orbeşte de procurorii şi judecătorii complici).

 

Revenind  la NUP-ul dat memoriului înaintat deVasile Paraschiv (pentru că el nu mai poate vorbi, aşa cum se doreşte să păţim toţi pînă la prescriere), nu poţi să nu fii indignat de măsura abuzivă luată de procurorul criminalist care consideră că după 1969 nu s-au mai întâmplat  infracţiuni contra păcii şi omenirii. Noua constituţie a României a intrat  în vigoare  pe 8.12.1991, până atunci erau în vigoare constituţii criminale, după chipul şi asemănarea ocupantului, ale cărui măsuri abuzive, mergând  până la genocid au dominat viaţa amărîtă de  zi cu zi a cetăţeanului.

 

Ce a urmat şi după 1991 a fost rămânerea "tot în sistem", cu indicaţii aduse în 1988 de  la Moscova, specificându-se probabil şi denumirea de F.S.N. După omorîrea Ceauşeştilor, s-a continuat dependendenţa de Kremlin, impunându-se conducerea emanată din sistemul comunist, cu angajamentele luate, unele chiar în faţa călăului Beria, de care răspundeau şi urmaşii. Inclusiv de trădarea Basarabiei, de care regimul FSN-ist s-a achitat cu brio.

 

Dovada elocventă este acapararea cârmei "noii Românii" de Silviu Brucan, I. Iliescu, Nicolae Militaru, Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, Cico Dumitrescu s.a, care au dezlănţuit genocidul de după ora 12 din 22 Decembrie până la 28 Decembrie 1989, cînd au fost omorîţi, după datele adunate de mine, circa 1.130 oameni şi s-a distrus cât s-a putut din arhive, pentru a se evita dezvăluiri stânjenitoare. La adăpostul acestui genocid s-a urmărit  consolidarea puterii, după indicaţiile şi oamenii Moscovei. Dacă după 23 August 1944 s-a făcut kaghebizarea României, acum în1989 s-a reuşit rekaghebizarea şi rămânerea în sistem, după confirmarea lui Silviu Brucan care a fost mai mult decât un călău, prin intrigile şi acţiunile de incitare la crimă împotriva celor care făuriseră România. Sub directa lui  supraveghere s-au instalat Iliescu şi Petre Roman, care şi-au pus la punct planurile şi structurile represive. În noua formulă emanată de Moscova pentru rămânerea în sistem, represiunea a fost mai distructivă decât în 1944, înregistrîndu-se, în timpul  genocidului  declanşat după fuga Ceauşeştilor câte 140 de morţi la zi, până pe 28 Decembrie 1989 (fără mai vorbi de răniţi).

 

Ca şi după 23 August 1944,  s-a instalat la 22 decembrie 1989 noua conducere impusă  de Moscova, asigurându-se continuitatea sistemului. Alegerile din mai 1990 fiind şi ele o repetare, cu tehnici criminale noi, dar interese şi atitudini vechi, a celor din 1946. Revoluţia începută de popor, în care se striga "Jos comunismul !" şi "Fară comunişti!" a  îngrozit pe cei care se fereau de judecată, fiind deturnată sub pretextul inventat al teroriştilor. De aceea, dosarele revoluţiei din decembrie 1989 şi iunie1990 au fost blocate de aceeaşi procuratură care ne stă şi nouă în cale.

 

Regimul comunist, peste tot în lume, intrase în agonie. Dar în România, coma s-a  tratat cu NUP… Căderea zidului de la Berlin părea că este sfârşitul schizofreniei comuniste, ce dusese popoarele subjugate de URSS la marginea prăpastiei. Gorbaciov, în situaţia disperată în care ajunsese URSS-ul, a căutat să se înţeleagă cu Bush, luându-şi angajamentul unei liberalizări economice ca să dea puţin aer de respirat Europei subjugate, punând  în joc  contribuţia serviciilor secrete. În România s-a  gândit să-i folosească pe cei şcoliţi la Moscova, punându-i  să ceară schimbarea conducătorului cu promisiuni de viaţă mai bună, tot  sub auspiciile marxism-leninismului. Zarurile au căzut peste Silviu Brucan, ce-l care se "jertfise" la instaurarea regimului comunist în România şi avea în mână posibilitatea manevrării prin televiziune. Sfetnici de nădejde şi-a luat pe Ion Ilici Iliescu, fostul coleg al lui Gorbaciov şi pe Nicolae Militaru, vechi colaborator al serviciilor secrete ruseşti, îndepărtat de Ceauşescu din armată.

 

In plină iarnă, România fusese îndrăgită de "turişti" sovietici care intrau ca la ei acasă, fie pe la Ungheni, fie prin Bulgaria şi Iugoslavia, cutreerând ţara în toate direcţiile. După ce se înăbuşise revoluţia de la Timişoara prin trimiterea de cadre de nădejde în frunte cu generalul Mihai Chiţac (care personal a mitraliat şi aruncat gaze lacrimogene în manifestanţii de pe treptele catedralei, merite pentru care FSN i-a dat pe mînă ministerul de interne, în timp  ce criminalului Stănculescu i-a alocat ministerul apărării) şi fuseseră arse cele 40 cadavre trimise la crematoriul din Bucureşti, cuvântul de libertate al bănăţenilor se auzea în toate colţurile României: "Azi  în Timişoara, mâine în toată Ţara!"

 

La numai 5 zile după Timişoara, pe 21 decembrie,  populaţia Bucureştiului a ieşit  pe străzi strigând: "Jos Ceausescu...jos tirania!" Şi cu tot măcelul dezlănţuit, oamenii au continuat să rămână în jurul Comitetului Central, obligându-l pe călău să fugă cu elicopterul pe 22 Decembrie 1989, la ora 12.09. După ce chemase elicopterul şi văzuse pe cei patru  luându-şi zborul, generalul Victor Stănculescu, care după moartea lui Vasile Milea fusese  indicat de Ceauşescu să preia comanda Ministerului Apărării Naţionale, părăsea Comitetul Central invitând populaţia să intre în el. El a plecat la Minister, unde a dat dispoziţie ca Ilie Ceauşescu să fie închis într-un birou. În acelaşi timp, la televiziune ajunsese Silviu Brucan cu un grup prosovietic, iar pe post începuse dezinformarea strigându-se..."teroriştii !..securistii !". Practic, la 14.45 puterea era luată de armată, iar căpitanul Lupoi anunţa că va vorbi Nicolae Militaru, ministrul Apărării Naţionale. Dar numai pe 23 decembrie Iliescu va anunţa numirea oficială.

 

Primii manifestanţi au ajuns la televiziune în jurul orei 12. În jur de ora 14 apare la T.V. un reprezentant al armatei -Mihai Lupoi- care roagă să nu se transforme revoluţia într-o vendetă personală, vorbeşte  insistent de "noua conducere  care se va stabili"  şi acuză că nu mai este nici o conducere în Ministerul Apărării, deoarece Victor Stănculescu şi  Ştefan Guşe  sunt demişi. Ca din senin, în jurul orei 14 apare şi Petre Roman, fiul lui Walter Roman (se  ştie cine a  fost)  înconjurat de trei generali între care Mihai Chiţac, care face apel la militarii  din garnizoana Bucureşti  să sprijine noua orientare. Alături de el stă generalul Gheorghe Voinea, cu legături strânse cu sovieticii. Apare şi Gelu Voican Voiculescu, agent al  securităţii, care cere să nu  se ajungă la răfuieli, vinovaţii să fie judecaţi, să punem mâna  pe arhive, să organizăm verificarea..., el, care fusese condamnat  pentru deconturi frauduloase şi  trafic de valută şi avea nevoie să pună mâna pe arhive...

 

După ce Nicolae Militaru, descoperit ca spion rus, a fost obligat să se  pensioneze, a  început să se întâlnească în ascuns cu Ilici Iliescu şi Virgil Măgureanu, iar pe 12 martie, după scrisoarea celor şase, citită la Europa Liberă, la revederea din Parcul Circului, s-au întrebat  "noi tineretul ce facem?" S-au pus de acord să compună şi  I.I. Iliescu o  scrisoare şi  s-o  trimită Europei Libere, dar "emanatul" nu a avut nici acest curaj. Dar pe 22 decembrie, Militaru şi-a pregătit uniforma de general şi după ce elicopterul zburase de la C.C., aflând că  televiziunea a început să emită, s-a  îmbrăcat la repezeală şi a plecat pe jos la televiziune. Unde curtea era plină de oameni şi dintr-un grup de militari (generalul Nicolae Tudor, contraamiralul Emil("Cico") Dumitrescu şi căpitanul Mihai Lupoi) se aude o voce: -Poftiţi  domnule  general". Prin culoarul ce i se deschide păşeşte Militaru şi înainte de a intra în studio se opreşte câteva clipe şi roagă pe cineva din personalul televiziunii să anunţe la telefonul  180630 pe  domnul  Iliescu şi să-i spună să vină la televiziune ca să se adreseze  poporului român. Apoi spune poporului: "Mulţi dintre d-voastră mă cunoaşteţi. Sunt  generalul-colonel Militaru Nicolae. Nu puteam să stau de o parte după această crimă care s-a săvârşit  în RSR. Imi pare rău că în această crimă a fost atrasă armata.... Fac apel  la tovarăşii generali care deţin funcţii de răspundere în Armată...daţi ordin şi  retrageti armata în cazărmi... Opriti măcelul..." Ei mint şi când respiră... şi cînd spun că acceptă o lume fără comunişti. Iată o parte din agenţii sovietici ce au venit  la apel: Bărlădeanu Alexandru, Marţian Dan, Vasile Ionel, Logofătu Gheorghe, Pancea Marin, Opruţă Horia, Eftimescu Nicolae,  Caraman Mihai, Dîndăreanu, Roşu. Un alt contraamiral, Cico Dumitrescu, dat afară din armată în 1980 pentru divulgare de secrete ruşilor, strigă şi el: să vină Iliescu!

Era aşteptat  ca pâinea caldă.

 

Cu două zile înainte, generalul Vlad dăduse ordin să-l împiedice pe Iliescu să  ia  legătura cu agentura sovietică. Dar la ora 13, Iliescu a vorbit la telefon cu Suzana Gâdea, şefa lui, după care s-ar  fi exprimat "a dracului şmecheră", la întrebarea pusă dacă Ceauşescu a căzut. A sunat apoi la minister şi Victor  Stănculescu i-ar fi  spus să meargă la minister. A telefonat şi  la Cabinetul 1 dar  i-a răspuns un revoluţionar. După ce s-a convins că nu este o minciună, a plecat şi el la 13.50 spre  revoluţia care se  terminase după fuga Ceauşeştilor, trecînd întâi pe acasă.  De acolo a mers la Televiziune mai  întâi, nu la Ministerul Armatei,  după ce i-a spus Mihai Bujor că îl cheamă Sergiu Nicolaescu la TV, unde era aşteptat de Nicolae Militaru, Petre Roman, Cico Dumitrescu.

 

A ajuns acolo în jurul orei 14.30 când pe hol se aud voci: "A venit Iliescu" şi îl urcă la etajul 11 în biroul lui Petre Constantin. După momentul  pupăturilor şi felicitărilor a ieşit pe hol (Iliescu) purtat de braţe de doi securişti, iar Sergiu Nicolaescu făcea ordine împreună cu doctorul Florin Filipoiu. A vorbit din studioul 4, într-un cadru animat de "foşti revoluţionari", fiindcă revoluţia se terminase, Ceausescu fusese deja arestat. Dar trebuia simulată alta o diversiune, ca să se câştige dreptul menţinerii puterii în mâinile comuniştilor "revoluţionari". Dupa aceea, a vorbit şi din studioul 5.

 

In jurul orei 15.30 s-a plecat spre Ministerul Apărării. In maşină Iliescu era cu Nicolae Militaru, Gelu Voican Voiculescu şi M. Ispas, adică erau împreună favoritul lui Gorbaciov, cu spionul sovietic, alături de revoluţionarul securităţii şi un necunoscut. În această formaţie s-a ajuns în Drumul Taberii într-un birou plin de generali şi câţiva civili. Era ora 16.

 

Înainte de plecarea din Drumul Taberii spre C(entrul), C(rimei) organizate de fostul Minister de Interne, la Televiziune, Silviu Brucan dirija diversiunea, ajutat de Dan Marţian şi Cico Dumitrescu. Aşa s-a ajuns să se comunice de Teodor Brateş că apa este otrăvită, sau că s-a descoperit o bombă imaginara la TV, lansîndu-se "bomba" cu terorişti având  însemnele USLA.  Mică învrăjbire fratricidă între armată şi securitate. Paralel, în Piaţa Palatului se transmiteau atacurile cu mitraliere care îngrozeau mulţimea adunată în faţa CC-ului.

 

Cele două ramuri de "emanaţi", unii venind din Drumul Taberii, şi alţii de la Televiziune, ajung în Piaţa Palatului sub zgomotul asurzitor al simulatoarelor şi al gloanţelor  trase din când în când în jurul  balconului CC, de nişte "naivi" care nu ştiau ochi, deşi erau etichetaţi ca "terorişti". După ce în interiorul Cabinetului 1 se întocmise lista, prin  porta voce  s-a cerut insistent linişte. "Dragi  tovarări" urmat de huiduieli, s-a reparat limba de lemn cu  "iubiţi  tovarăşi"-  însoţit de alte huidueli... În sfârşit s-a dat citire listei de nealeşii mulţimii, încheiată cu ultimul, hop şi eu, cu bunăvoinţa d-voastră...Ion Iliescu.

 

Balconul s-a golit şi s-a trecut la lucru, sub zgomotul simulatoarelor şi a cartuşelor, care făceau victime nevinovate din poporul care striga mereu "fără comunişti!".

 

In noaptea de 22/23 Decembrie, viceamiralul Ştefan Dinu (seful DIA) i-a spus lui Pavel Cotrut:"...este o lovitură de stat cu sprijin sovietic."Generalul Guşe se opune chemării  ruşilor. După ora 22, Iiliescu, după citirea  proclamaţiei la TV, a încercat să-i convingă că e nevoie să aducă armata rusă în ţară.

 

Pe la ora 5, în dimineaţa de 23 decembrie, trei camioane cu militari de la Câmpina, cazaţi la Băneasa, au fost chemate să apere aeroportul Otopeni, atacat de terorişti şi la ora 6.30 dimineaţa s-a deschis focul… şi  40 de militari au fost omorîţi. Ca şi multe alte victime ale înscenării feseniste. În cursul zilei de 23 decembrie, Ion Ilici Iliescu l-a numit pe fostul pensionar Nicolae Militaru ca Ministrul Apărării Naţionale.

 

Sub pretextul că pericolul e mare, Militaru începe reglarea conturilor personale. Securitatea a fost integrată în cadrul armatei. In aceeaşi seară, la ora 20, după ordinul dat a fost doborît elicopterul în care se găsea generalul Nută şi au murit patru persoane. Tot la acea oră a dat dispoziţie ca, personal colonelul Gheorghe Trosca cu TAB-urile să meargă să salveze Ministerul din Dr.Taberii atacat de terorişti şi în acelaşi timp a transmis militarilor să se apere de teroriştii care vin spre ei (aceeaşi tehnică folosită în mic la Tîrgovişte, de Kemenici). Şi în acea noapte, au fost 8 morţi şi  4 răniţi, iar capul  colonelului tăiat şi batjocorit. Generalul Nuţă şi col.Trosca fuseseră cei care au anchetat cazul spionului Nicolae Militaru, care a fost pensionat în 1978.

 

Pentru a se agita atacurile teroriste, în aceeaşi noapte, 60 de miliţieni şi securisti au  fost trimişi într-o altă înscenare, în comuna Pantelimon unde trebuiau să lupte cu "teroriştii" care îi vor ataca în cimitirul comunei. Şi, spre dimineaţa, din cele 2  regimente de la marginea  comunei au început să se tragă asupra lor. Distanţa fiind prea mare, cei 60 de oameni s-au târât pe burtă şi au reuşit să scape.

 

Şi aşa mai departe …Numai cine vrea nu ştie ce a fost.

 

F.S.N-ul n-a fost nici un moment "emanaţia" Revoluţiei ci sugrumătorul ei, profitorul  unei lovituri de stat, care a emanat o contrarevoluţie. Şi nu greşim, ci spunem adevărul, că amândouă, şi Frontul şi lovitura de stat, au fost emanaţia URSS-ului, adică un act de înalta trădare faţă de poporul român.

 

 

 Etapa 5 Tranzitia spre îmbogătirea criminalilor comunişti (1990-2011).

 

În ciuda tuturor încercărilor de falsificare a realităţii, şi această etapă de două decenii reprezintă o continuare a agresiunii comuniste.  Ea a constat în:

a. Menţinerea puterii politice în mâinile comuniştilor/securiştilor regrupaţi în FSN, împiedincându-se prin orice mijloace eliberarea politică a României: deturnarea ucigaşă a revoluţiei, măsluirea brutală a campaniei electorale, reprimarea rezistenţei anticomuniste (de exemplu în Piaţa Universităţii)

b. Păstrarea controlului asupra instituţiilor statului (procuratură, justiţie, arhive, parlament, etc.) şi împiedicarea epurării lor de elemente criminale şi apariţiei unor legi care să sprijine dreptatea.

c. Blocarea judecării şi condamnării vinovaţilor, ascunderea dovezilor, recompensarea criminalilor din solda sistemului şi batjocorirea victimelor însetate de dreptate

d. Trecerea avuţiilor acaparate de statul comunist de la victime în buzunarele călăilor, care au ales capitalismul, pentru a putea dispune liber de prada jefuită

e. Distrugerea societăţii şi populaţiei, în interesul comuniştilor îmbogăţiţi ilicit.

Nu e vorba numai de tăinuire, ci de complicitate, atunci când criminalii sunt acoperiţi cu pensii grase şi îmbogăţiţi prin privatizare, iar victimele sunt silite să piară în mizerie şi neputinţă. Istoria va avea toate dovezile, constatând că şi în această "epocă de tranziţie" genocidul comunist a continuat după 1989, făcând noi ravagii.  

 

Atrag atenţia că această parte a plângerii a fost cercetată şi documentată solid de colegul meu mai tânăr, Ioan Roşca, care şi-a dedicat 20 de ani denunţării crimelor comunismului, a pus la dispoziţia procuraturii un vast grupaj de probe privind continuarea infracţiunii comuniste după 1990 şi a alcătuit Comitetul pentru Reprezentarea Victimelor Comunismului, care l-a împuternicit să acţioneze întru reabilitarea adevărului şi dreptăţii.

Plângerea sa penală din 22.12.2011 fiind respinsă la 23-02-2011, vă semnalez interesul consultării ei pentru prezenta cauză, căci ea arată cum a procedat procuratura pentru a împotmoli cercetarea şi şterge urmele.

 

Faptul că dl. Roşca s-a implicat mai mult în această parte a cererii noastre, luptând pentru corelarea firească dintre dosarul genocidului comunist şi celelalte, conexe, sufocate de procuratură (feseniadele antijustiţiare) nu înseamnă că noi, ceilalţi reclamanţi din dosar, nu am confirma concluziile sale (depuse la procuratura şi publicate ca editorial la http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=2&year=2007&month=12.htm): nejudecarea crimelor comunismului după 1989 este cea mai clară dovadă a continuităţii regimului şi a complicităţii justiţiei.

 

Imposibilitatea pedepsirii vinovaţilor este dovedită în primul rând  de realitatea nepedepsirii lor, în ciuda atâtor plângeri înaintate de victime procuraturii şi justiţiei. Fără a ţine cont de aceste demersuri, pentru a-şi putea împlini misiunea josnică de prescriere forţată, procuratura pretinde că plângerile nu au existat. Reaua credinţă devine clară, cînd procurorii ascund de justiţie dosarul "Dealul Mărului" (430/P/1990), lansat de CDR Neamţ condus de dl. Ioan Roşca în 1990, închis cu NUP în 1993 (pe motiv că crimele s-ar fi prescris în acel moment), recuperat şi inclus de generalul Dan Voinea în dosarul nostru.

Cam în acelaşi timp cu descoperirile de la "Dealul Mărului", s-au făcut de exemplu săpături şi la Căciulaţi, unde în sediul securităţii condusă de călăul Istoc, au fost deshumate alte cadavre. Nu poate fi vorba de prescriere a crimelor comunismului. Chiar în perioada când se depunea acest dosar-continuă să iasă la suprafată alte oseminte, prin toată ţara. De exemplu, ţăranul Iosif Orsa deshumat la Goldghilesti-Hunedoara unde fusese impuşcat de doi securişti pe 11 februarie 1950, găsinduse şi un glonţ de 7,62 mm în regiunea abdominală. Continuarea căutării arată că pământul nostru este podit cu oseminte, unele a ţăranilor martirizaţi, printre care, osemintele lui Virgil Martinec, din com. Răduleşti, ale lui Petru Biriş din Bobîlna şi ale preotului Ion Lupşa din Roşcani. Celor ce le era teama de orice sau oricine, a inceput să le revină glasul spre desvelirea adevărului despre victimele comunismului, şi povestesc cu groază despre tragediile petrecute dupa instaurarea regimului impus de URSS, care a deslănţuit genocidul.

 

Despre toate acestea eu am scris mai puţin, deşi le-am fost martor după 1989, neavând timp pentru asta, tocmai pentru că am fost implicat în încercarea PNŢ-CD şi  a societăţii civile de a elibera România de banda mafiotă care o sufoca în continuare. Sper ca vârsta şi sănătatea să-mi permită să scriu şi această parte a istoriei privind continuitatea genocidului comunist.  Voi puncta în final, doar câteva concluzii despre modul în care s-a ajuns la această situaţie, după deturnarea ucigaşă a revoluţiei anticomuniste din decembrie şi declanşarea contrarevoluţiei feseniste. Dacă e necesar să argumentez pe larg continuitatea crimei dupa 1990, pot să vă scriu o sinteză a observaţiilor mele despre "tranziţie".

 

Dacă după 6 martie 1945, împotriva celor ce apărau fiinţa, libertatea şi independenţa neamului românesc, s-au dezlănţuit înscenări de procese cu pronunţări de zeci de ani de  temniţă de exterminare, acum, după rekaghebizarea sistemului continuat prin confiscarea revoluţiei şi transformarea ei în lovitură de stat, s-a trecut cu o perseverenţă stalinistă la re-sancţionarea victimelor acelor vremuri îngrozitoare, cu ordonanţe de N.U.P (neurmărire penală) protejînd vinovaţii, blocându-se asfel încercarea legitimă de îndreptare.

Farsa ucigaşă a continuat, până când s-a asigurat rămânerea la putere a structurilor criminale convertite la "capitalism" şi "democraţie".  Deoarece tineretul în special începuse  protestul, zi şi noapte, cerând aplicarea  punctului "8" din Proclamaţia de  la Timişoara, scandând  "mai  bine mort  decât comunist" -emanaţii- au trecut la reprimarea lor cu miliţienii învinşi în decembrie şi apoi au scos sălbaticii  pilotaţi de securişti din subterane asmuţindu-i asupra bucureştenilor, dezlănţuind  carnagii  îngrozitoare, speriind şi străinătatea.

 

Sângele nevinovat mai băltea în Capitală, când, pe 15  Iunie 1990, Ilici  Iliescu i-a adunat în Piaţa Victoriei, la picioarele statuii soldatului sovietic, cot la cot, pe minerii manipulaţi, înfrăţiţi cu securiştii în salopete curate şi i-a felicitat: "Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civica muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu...v-ati arătat gata să fiti solidari cu noua putere(n.n.învechită în rele si plină de sânge)... deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce ati făcut în aceste zile..."

 

Mai  prejos nu putea sa rămână nici Petre Roman, fiul lui Walter Roman, născut în 1946 odată cu venirea tatălui ca politruc al diviziei "Horia,Cloşca si Crisan", după ce făcuse parte din brigazile internaţionale comuniste care luptaseră în Spania. Născut Erno Naulander, casatorit cu Hortensia Vallejo (spaniola), ambii stabiliţi la Moscova unde tatăl Walter Roman, a condus departamentul emisiunilor anti-România în limba româna, încadrat ca locotent-colonel în KGB şi premiat pentru merite "tehnice". Pentru ca în România, să se ocupe de decapitarea armatei şi altele rele, pînă la tragerea pe linie moartă.  Lui Petrica, dupa idila cu Zoe Ceauşescu, i s-a dat o bursa sa studieze la Toulouse de unde a venit  inginer, asistent  la Politehnica. Mama lui deja era angajata la Televiziune unde  şi-a găsit loc si soţia lui. Făcînd parte  din garnitura tânără, Silviu Brucan l-a propulsat ca Prim ministru. Funcţie în care a distrus economia şi sărăcit populaţia în folosul nomenclaturii reciclate, după ce a zdrobit opoziţia anticomunistă, mergînd pe 29 Ianuarie în 1990 să-l "salveze" pe Cornel Coposu din sediul PNT, unde era  asaltat de "revoluţionarii" trimişi de FSN. Ajuns cu un TAB la Piaţa Roseti, a intrat pe fereastră si l-a scos pe Cornel Coposu, explicînd  mulţimii turbate: "Ei s-au demascat!"…

 

Având în subordine pe "consilierul KGB-ist Mihai Caraman, a su­pravieţuit pe post până la o nouă venire a minierilor, cînd s-a demas­cat şi el, sărind gardul la gospodăria de partid să scape de urmări­tori… dar a rămas tot în sistem. Acum minerii nu-i mai plăceau, prea erau manipulaţi. Dar atunci cînd i-a adus el, cu neruşinare a făcut declaraţia :"Minierii au venit cu de la sine putere, n-au fost chemaţi de guvern....după ce au văzut la televizor barbaria opoziţiei violente. Au fost evenimen­te sa zicem neplăcute, în care unii cetăţeni au fost molestati, lu­cru pe care-l deplângem... Fiind  într-o stare de oboseală destul de avansată

(nn adică beti?) am hotărît să fie cazaţi în două săli sportive unde li s-a dat hrană si apă... Această  formă de manifesttare a lor, unitară, care este fără îndoială o mare calitate, ne­acceptând  în mijlocul lor alte persoane (nn.decât securistii care i-au condus la obiectivele dinainte stabilite)" etc.

 

O altă figură a sistemului aruncată printre "revolutionari", care a condus ostilităţile camuflat, pe 13 iunie,  a fost Gelu Voican Voiculescu. Infractor-agent folosit sub diferite nume de cod , acesta a ajuns în 4-5 ani să se impună ca un coordonator al se­curităţii, în coasta lui Iliescu, care imediat l-a facut vice prim-minis­tru cu sarcina de a pune mâna pe dosare. Acest  sinistru personaj si-a luat consilier pe unul din călăii securitatii, Nicolae Doicaru care a  îngrozit Dobrogea până prin 1956 şi a condus spionajul extern(DIE).... Si-a  permis "esotericul" Voican să doarmă  în Palatul Victoria, nedespărţit  de pistol şi să provoace lumea la revoltă, la 18 februarie 1990, pentru ca apoi să poată fi intimidată opoziţia cu o mineriadă..

Asa s-a impus "democraţia originală " emanată din Moscova a sistemului Brucan-Iliescu, după ce vărsase sânge nevinovat în timpul genocidului prin care au deturnat revoluţia. România a rămas  în sistemul  rekaghebizat care a sabotat şi infiltrat şi opozitia,  manevrînd-o încît să accepte alegerile necinstite şi să nu pretindă judecarea vinovaţilor de distrugerea  structurilor ţării şi de exterminarea  sutelor de mii de oameni nevinovaţi.

 

Concluzie

 

             Onorată Înaltă Curte  de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu argumentarea conducătorilor de popoare civilizate care ne-au sprijinit la întregire pentru că "o stare de  lucruri chiar milenară nu merită să dăinuiască când ea este contrară justiţiei", în numele  celor ce prin sacrificii nelimitate au continuat să se opună politicii de spoliaţiuni teritoriale, drepturi şi bunuri materiale, nevoiţi să trăiască înjosiţi din demnitatea de oameni, în acest an când se  împlinesc trei secole de când ameninţarea rusească cu dispariţia noastră ca popor a fost reafirmată de Stalin, călăul omenirii, care cerea "să se şteargă urmele trecutului şi noi  istorii să se confecţioneze în ţările eliberate (în realitate subjugate, n.n.)", noi,  supravieţuitorii genocidului, vă aducem la cunoştiintă că este sub tipar ALBUMUL a peste  25.500 dintre martirii noştrii, exterminaţi şi aruncaţi în gropile comune înşirate până la Vladivostok şi cerem să nu mai fim batjocoriţi cu NUP-ri, în locul unei dreptăţi durabile, folositoare generaţiilor viitoare ca ghid de justiţie.

 

Salvarea din "sistemul" criminal instaurat de cei fără neam si Dumnezeu rămâne în REDEŞTEPTAREA ROMÂNIEI.

 

Cicerone Ioniţoiu, Paris, 27 martie 2011 (in cinstea Basarabiei)