Preşedintelui completului din dosarul
10635/1/2010
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul, Ioniţoiu Cicerone Aristotel Traian,
reclamant în dosarul 10635/1/2010, cetăţean român cu domiciliul la Paris şi
adresa de corespondenţă aleasă la reprezentantul meu, Ioan Roşca ([..]), aflând
că la 3.03.2011 procesul s-a amânat
pentru că nu au sosit dosarele de la procuratură , adug plângerii
inţiale depuse la data de 22.12.2010 şi precizărilor depuse la data de 3.03.2011,
prezenta demonstraţie, care susţine cererea mea de anulare a rezoluţiei
date de procurorul Marius Iacob la 3.12.2010, ca răspuns la plângerile noastre
din 10.11.2010 faţă de ordonanţa dată de procurorul Iuliu Molcuţ la 29.09.2010
(şi a oricăror alte rezoluţii date de diverse secţii ale parchetului pe
marginea unor părţi desprinse din plângerea noastră din 31.07.2006/4.08.2006,
cu care s-a deschis dosarul 35/P/2006 , devenit 1304/P/2008).
Consider necesară această lămurire, având în vedere şi că, la data de 25.03.2011, domnului
Ioan Roşca, co-reclamant în dosarul 35/P/2006, i-a fost refuzat din start (în
cauza 10636/1/2010) dreptul la justiţie, la cererea reprezentantului
procuraturii, deşi completul respectiv nu primise dosarul de cercetare lansat
de domnul Roşca şi de mine, la care s-au adaugat mulţi alţi reclamanţi
(inclusiv prin IICC, investit oficial să facă astfel de demersuri).
Voi demonstra că tezele susţinute de procurorii
Molcuţ şi Iacob, în deciziile pe care le contest şi le cer anulate, sunt
incorecte şi necinstite.
În rezumat , ei sustin că:
1. Eventualul genocid (nu se face nici o referire
în rezoluţii dacă el a avut sau nu loc, ca şi cum, de ani de zile, procuratura
face cercetări inutile) - a încetat în 1964.
2. România a inclus genocidul între infracţiunile
imprescriptibile de-abia în 1968, deci imprescriptibilitatea nu s-ar mai putea
aplica genocidului comunist.
3. Se admite că termenele de prescriere au fost
întrerupte (suspendate) până la 22 decembrie 1989, dar de atunci până în 2006
(când s-a creat dosarul 35/P/2006,
transformat în 1304/P/2008),
s-ar fi scurs 15 ani fără plângeri, care au condus la prescriptie.
La care eu raspund, în drept, că:
1. Justiţia comunistă a asasinat în masă oameni
nevinovaţi, deseori pentru "infracţiuni împotriva omenirii" imaginare
şi neprevazute în codul penal.
2. Genocidul comunist a luat forma complexă şi
continuată, din 1944 până azi (deci în orice caz, până după 1968, când a fost
declarat imprescriptibil şi în codul nostru penal).
3. În 1968 (când şi comuniştii care au acaparat statul
român au recunoscut imprescriptibilitatea) nu trecuseră decât patru ani din
clipa în care -chipurile- ar fi încetat
genocidul - care deci, nu apucase a se prescrie şi nu se mai putea prescrie din
acel moment.
4. Chiar acceptând prescriptibilitatea genocidului
împotriva poporului român (în timp ce altele, mai vechi, rămîn
imprescriptibile…) trebuie aplicate întreruperi şi suspendări, pentru
perioadele în care justiţia controlată de vinovaţi nu a permis victimelor să
facă dreptate.
5. Sub nici o formă complicitatea procuraturii şi
tribunalelor - care blochează dosarele de şase decenii, nu este motiv valid de
prescriere, ci constituie o infracţiune împotriva justiţiei, care trebuie cercetată şi pedepsită.
In sprijinul acestor consideraţii de drept, atrag
atenţia asupra următoarelor fapte şi dovezi, privind etapizarea infracţiunii
complexe şi continuate reclamate de mine.
Etapa 1 (complotul cominternist, pina in august 1944).
Genocidul comunist nu s-a produs accidental, ci a
fost pregătit câteva decenii, de către agentii URSS-ului în Romania, agitatorii
PCR-ului controlat de comintern, trecut în ilegalitate datorita obiectivelor
antidemocratice si antinationale; pe care din pacate, le-a realizat, în
contextul războiului care ne-a adus pe cap armata roşie de ocupaţie.
Aruncând o
privire asupra ultimelor trei secole, observăm că România a fost ţinta ocupaţiei din vest sau din est, că
răpitorii au vrut chiar să o şteargă de pe hartă, mutînd poporul român din
vatra lui strămoşească. Pericolul a fost
semnalat de filozoful român P.P.Negulescu, care a avertizat că "noi si înspăimântătoare filozofii
au apărut pe lume, ca să înţelegem ce înseamnă în termeni de sânge, de ferocitate,
credinţa ca statul e totul, iar
individul,nimic."
În 1917, Lenin, la Petersburg, la mai puţin de trei luni după ce organizează
lovitura de stat, nereusind să obţină o
majoritate în adunarea constituantă, a lichidat-o, punând armata, ce şi-o
formase între timp, să tragă asupra deputaţilor adunati si să închidă sala. Inventează sistemul totalitar, interzicând celelalte
partide. Paralel a interzis presa, a trecut la naţionalizarea generală, urmată
de rechiziţionarea forţată a producţiei ţăranilor, siliţi să moara de foame. A
trecut toate pârghile în mâna statului totalitar, a organizat CEKA, politia
politică, deslănduind teroarea. Cuvântul de ordine era: omorîti mai multi,
spânzurati mai mulţi, moarte chiaburilor.
Pe de altă parte, de-a lungul celor două decenii
ce au urmat primului război mondial,
se dezvoltă în centrul Europei
fascismul lui Musolini si nazismul
lui Hitler, în timp ce Stalin îsi extermina propiul popor, închis ermetic,
necruţând nici tovarăşii cei mai apropiaţi, care-l ajutaseră să-şi consolideze
puterea. Statele totalitare
şi-au consolidat dominaţia prin crime. Aşa s-a ajuns la 23 August 1939, când
s-a semnat tratatul de neagresiune
dintre Germania si URSS, de către Ribbentrop si Stalin - care în euforie, a
ridicat paharul de şampanie si a
toastat: "Eu ştiu cât îsi
iubeşte naţiunea germană Fuhrerul, eu vreau să beau în sănătatea
sa."
Invadarea Poloniei pe 1 Septembrie, urmată de invazia URSS din 17 Septembrie s-a încheiat cu defilarea,
cot la cot, a celor două armate şi
întâlnirea secretă pentru o strânsă
colaborare între Gestapo si NKVD, care s-a soldat cu cadoul lui Stalin:
predarea antifasciştilor si evreilor pe
care-i deţinea… lui Hitler. Si pe 28 Septembrie 1939, între cei doi călăi s-a
semnat Pactul de prietenie germano-rus, prin care se împărţea Europa si în
care noi am fost victimă principală, oferindu-se lui Stalin Basarabia si
Bucovina de Nord, spunând că Germania se dezinteresează de aceste teritorii, care de fapt nu-i aparţineau.
Comunismul este deci frate cu nazismul
si trebuie judecat si genocidul
comunist. În inchisorile comuniste prin care am trecut şi eu şi alţii am
stat împreună cu evrei trecuţi prin lagările naziste şi spuneau, chiar cadrelor securităţii, că în
lagările româneşti teroarea este " mai mare decât la Auschwitz". Nu e
de uitat că războiul împotriva Franţei a fost dus cu petrol rusesc şi chiar hrana ostaşilor lui Hitler
se făcea din grâul sovietic.
Prin lagările
de exterminare siberiene au trecut şi cetăţeni francezi, iar Franţa la Nurenberg a făcut parte dintre judecători, împreună cu americanii
si englezii, alături de ruşi. Winston Churchill, în ziua când nemţii au
atacat Rusia, a făcut o confesiune
reală la radio, pe care o publică la trei ani dupa terminarea
războiului, subliniind că "am avut toată grija să verific
faptele, dar multe apar azi la lumină în urma cunoaşterii unor documente capturate, sau a altor
dezvăluiri...în speranţa sinceră că studierea trecutului poate da îndrumare pentru zilele ce vor veni si va permite unei noi generaţii
să repare unele dintre erorile anilor trecuţi si astfel să guverneze scena viitorului în
desfasurare, în concordantă cu nevoile omului si spre gloria lui."
Odată cu înfrângerea Franţei, pe baza protocolului
secret germano-sovietic,URSS-ul a invadat teritoriul românesc si a ocupat
Basarabia si Bucovina de Nord pe 26 Iunie 1940, în timp ce se transmitea
ultimatum la Bucureşti. O
baie de sânge s-a revărsat de la Cernăuţi
până la Cetatea Albă şi după un an s-au descoperit nenumărate gropi
comune. In acest an, au săvârşit trupele ruseşti peste 50 de violări ale teritoriului de peste Prut, soldate cu
răpiri si distrugeri în
satele româneşti. Pe teritoriul răpit dintre Prut si Nistru românii au
fost masacraţi si deportaţi cu zecile de mii, în Siberia, spre exterminare.
Este de neuitat masacrul de la Lunca (6/7 Februarie 1941), asasinatele de la Crasna si Igesti urmate la câteva zile
de genocidul de la Fântâna Albă din 1
Aprilie 1941, când peste
200 ţărani au fost mitraliati. S-au
petrecut lucruri îngrozitoare. . .
Pe 13 Iunie 1941 a urmat un nou val de deportări
după cele din 1940. De data aceasta au fost ridicaţi într-o noapte 22.648 de
persoane care au luat drumul Siberiei
unde majoritatea au fost exterminaţi
prin foame, frig si muncă
fortată. Mărturie sunt Troiţele
ridicate în satele de baştină,
în memoria lor. Aceasta este singura mângăiere a românilor de astăzi: numele de
pe troiţe.
Ar mai fi şi mărturirea lui W.Churchill făcută pe
20 Iunie 1941 la radio Londra:
"Regimul nazist nu se deosebeşte de
trăsăturile cele mai rele ale comunismului. Este lipsit de orice idei si principii, în afara de pofte
si dominaţie rasiala. Depăşeşte orice forme ale slăbiciunile umane în eficienta cruzimii si a agresiunii
feroce; Nimeni nu a fost un oponent mai consistent al comunismului decât mine,
în ultimii douăzeci si cinci de ani. N-am să neg nici un cuvânt din ce am spus
despre el...Acum nu e momentul să facem morală pentru nechibzuintele unor tări
si guverne care au permis să fie doborîte una câte una, când prin acţiune unită, ar fi putut să salveze
lumea de la catastrofă..."
Aceasta este
încă o mărturie de egalitate între comunism si hitlerism, care au
urmărit exterminarea adversarilor, făcută de cel mai autorizat conducător al
luptei contra teroarei si asupririi populatiei. Noi am solicitat deschiderea
unui proces împotriva comunismului,
socotindu-l egal cu nazismul prin metodele folosite.
Revenind
la declaraţia lui W.Churchill, că a trecut momentul sa mai facem morală
unor tări si guverne care "care
au permis să fie doborâte una câte una",
nu se poate trece cu vederea că datorită acestei atitudini, România a plătit un
uriaş tribut de sânge si lacrimi, reuşind la ora "H" să-si aducă
aportul substantial la scurtarea
războiului, alături de"nechibzuinta altora."
Etapa 2 (1944-1964 Cotropirea Romaniei si exterminarea românilor nesupuşi).
După 23
august s-a produs ocuparea României de către URSS, care a impus la putere
agenţii (comunişti). Acestia au trecut la distrugerea instituţiilor sau la
instalarea la conducerea lor a unor colaboraţionişti, la falsificarea
alegerilor şi lichidarea democraţiei, declanşarea unei campanii deşănţate de
propagandă mincinoasă şi instigare la crimă, terorizarea şi reprimarea
opozanţilor, închişi în valuri, la început în numele epurării de nazişti si fascişti,
apoi în numele intereselor clasei muncitoare. După care, a urmat exterminarea
metodică a diverse categorii de cetăţeni: politicieni, ziarişti, scriitori,
proprietari, ţărani, comercianţi, militari
etc.
Când Lucretiu Pătrăscanu a venit pe12-09-1944 de la Moscova, după semnarea
unui armistiţiu înrobitor, l-a acuzat
pe ctitorul României, Iuliu Maniu, că nu a manifestat sentimente de prietenie faţă de aliaţii din
răsărit veniţi să ne elibereze, iar Maniu a răspuns că "oficialii armatei sovietice au declarat că vin în România ca
într-o ţară duşmană. Povestea noastră cu Rusia si armata rusă ca
aliaţi nu începe de ieri si de alaltaeri, ci merge de ani ", a
continuat să-i spună:"Noi cu poporul
român trebuie să trăim, trebuie sa se ştie că sufletul nostru sângerează si că
trebuie să ne îngrijoram de fraţii noştri …să vedem ce intenţii au… cu
Basarabia si Bucovina… putem să facem declaraţii de dragoste şi să aducem
osanale când ei ne dau foc la sate, scot
ţăranii din case şi
batjocoresc femeile? "
Devenind aliaţi, cot la cot cu cei care ne
trecuseră prin "foc si sabie", toate
promisiunile lui Molotov că "URSS
nu are de gând să dobândească vreo parte din teritoriul român, sau să schimbe ordinea socială existentă în România" au
fost numai vorbe aruncate în vânt.
Realitatea s-a manifestat prin crimele
săvârşite la tot pasul pe unde treceau ruşii,
impunând un regim al celor 7-800
comunişti infiltraţi de-a lungul anilor de vecinătate, la care s-au alăturat oportuniştii. Printre aceştia
s-a numărat unul, Silviu Brucan, care a început să propăvăduiască-crima
împotriva făuritorilor României. El a
continuat întreţinerea psihozei teroriste prin presă, cerând pedeapsa cu
moartea a lui Maniu, Brătianu, Coposu. Şi tot el a fost printre artizanii
genocidului din 1989, dovedind continuitatea comunismului sub
dispoziţiile primite de la Gorbaciov în 1988 ca "P.C.R-ul să rămână forţa
conducătoare" Aceasta dovedeşte că nu există motive de
prescripţie.
Impotriva terorii deslănţuite, Cornel Coposu, pe 2
Octombrie 1944, într-un articol scrie:"Să se termine cu vremea
revolverelor si pumnalelor. Să se isprăvească cu amenintarea, teroarea,
pânda, jocul cu capetele româneşti. Să luptăm pentru o dreaptă aşezare socială,
cu gândul, cu condeiul, cu votul si pasiunea nobilă a credinţei..." Şi răspunsul a venit din partea lui Brucan,
cerându-i şi lui pedeapsa cu moartea. Cu toate că in 1969, când Nixon a venit
în România, Cornel Coposu era socotit reprezentantul rezistenţei româneşti
împotriva comunismului, iar după fuga
lui Ceauşescu, când s-a dus Coposu la Comitetul Central, unde se plămădea noua conducere, acest S. Brucan si
Alexandru Bârlădeanu s-au opus la primirea lui (vezi mărturia lui Petre Roman).
Mai tîrziu, Bârlădeanu a recunoscut că istoria i-a dat dreptate lui Cornel
Coposu.
Te întrebi dacă Brucan era sănătos mintal când
cerea pedeapsa cu moartea pentru generalul N. Rădescu în timp ce acesta, apăra
Ministerul de Interne de furia comuniştilor, comparându-l cu Himmler. De fapt
Brucan nu avea legături cu istoria României. El nu ştia că Nicolae Rădescu se
opusese politicii dictatoriale a regelui Carol şi fusese împotriva războiului dincolo de Nistru, fapt ce l-a făcut
să-şi dea demisia din armată. Iar când Killinger îşi permisese să-i insulte
pe politicienii români care nu erau de
acord cu războiul de dincolo de Nistru, Rădescu a avut curajul să-i răspundă în ziarul "Timpul": "Şi eu sunt unul din acei infami politicieni la care vă referiţi.
Am susţinut si susţin si acum că trupele române n-au ce căuta dincolo de
Nistru, în timp ce la vest România
continuă a fi ciuntită. "
Moartea însă îl secerase şi pe Himmler si pe Killinger, iar ruşii l-au
acceptat pe Rădescu ca prim ministru.
Istoria pe care Stalin se străduia s-o schimbe, în
cursuri scurte, se împiedică de memoria lui W.Churchil: "Chiar în seara în care vorbeam în Camera Comunelor despre
rezultatele strădaniilor noastre de la Yalta, prima violare de către rusi a
înţelegerii noastre, atât în spiritul
cât si în litera ei, a avut loc în România. Mai eram încă legaţi cu toţii de
declaraţia asupra Europei eliberate, atât de recent semnată, ca să avem grijă
ca ţările ocupate de armatele Aliate, să aibă alegeri libere si să fie
instalate guverne democrate... " Şi subliniază venirea lui
Vîşinski...respingerea consultării regelui cu şefii partidelor...bătaia cu
pumnul în masă...plecarea trântind
usa...ţipând pentru acceptarea imediată a unui nou guvern, în timp ce tancuri
si trupe sovietice s-au desfăşurat pe străzile capitalei... În cele doua ţări
de la Marea Neagră, Stalin mergea pe un un drum "absolut contrar oricăror idei democratice..."
Pe 7 Martie 1945 delegaţia rusă venea cu
dispoziţiile Moscovei de comunizare a României în trei ani: Desfiinţarea
armatei şi creearea unei armate noi... Miciile gospodării ţărăneşti
trebuiesc desfiinţate. Abdicarea Regelui şi exilul Familiei Regale.
Suprimarea partidelor politice, arestarea, uciderea si răpirea membrilor lor.
Creearea unei poliţii de tip NKVD...Şi a urmat teroare, asasinate, genocid
...Toate aceste mârşăvii s-au petrecut sub privirile mele, nu numai ca martor dar şi ca victimă, răpită
şi torturată la NKVD.
Crimele săvârşite de comunişti erau asemănătoare
cu ale hitleriştilor care începuseră să fie judecate la Nurenberg de la 20
Noiembrie 1945 până la 1 Oct.1946, pedepsirea vinovaţilor făcîndu-se cu
asprimea cuvenită. Aceste
monstruozităţi, socotite genocid, dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii, constând în exterminarea unor
grupuri naţionale, etnice, religioase sau rasiale sau, de ce nu, a oricarui
tip de colectivitate, rămân inprescriptibile.
Nici nu se uscase cerneala semnăturilor
judecătorilor de la Nurenberg si crime odioase au avut loc în Bulgaria,
România, în jumătatea de Europă intrată sub cizma sovieticilor. În România au avut loc crimele şi în timpul
campaniei electorale şi în ziua alegerilor din 19 Noiembrie 1946,
încheiate în multe secţii sângeros. Iar în toată ţara, prin furtul voinţei naţionale, săvârşit la
dispoziţia lui Susaikov de inversare a rezultatului, cu al opoziţiei, care de
fapt câştigase scrutinul.
Si totul s-a făcut cu ajutorul magistraţilor care
prezidau secţiile de votare. Au refuzat foarte putini, menţionez două nume,
Ion Musculiu si Gheorghe Mătase, care şi-au dat demisia şi mi-au relatat desfăşurarea şi ordinul lui Lucreţiu
Pătrăşcanu. După suspendarea inviolabilităţii magistraţilor, Lucreţiu
Pătrăscanu a trecut la epurarea lor, deci s-a început judecarea după
dispoziţii: pe 20 Decembrie 1944 s-a
semnat decretul pentru scoaterea de la Apel a 12 magistraţi, chiar dacă
nu intrau în epuraţie. Din consiliu Legislativ s-au scos 6, anunţând că nu mai
e nevoie de sute de magistraţi, fiindcă se va trece la Tribunalele
populare. Urmarea a fost că după alegeri
s-a trecut la exterminarea pe scara industrială,
prin munca forţată, după planuri greşite cum a fost cel de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. Toate procesele erau înscenate, chiar cele de răfuială din
cadrul CC-PCR.
Comuniştii au recurs la exterminare în masa până
în 1964, bazându-se pe ocupaţia României de URSS şi având ca scop zdrobirea
oricărei posibilităţi de rezistenţă.Regimul
instaurat de ocupant, nu
"aliat", a impus o conducere ce a săvârşit adevărate barbarii,
folosindu-se de foarte mulţi străini în acest genocid împotriva cetăţenilor
români. Sălbăticiile
uneori le-au întrecut pe cele
hitleriste, în nici un caz nu au fost
mai prejos. Ce a urmat a fost iadul pe
pământ. Personal am fost maltrat de KGB
si apoi de securitate, condamnat prin
înscenări de 6 ori şi am trecut
prin situaţii limită, din care eram adus greu în simţire.
Depun mărturie că am scapat cu viaţă (distrusă)
numai prin noroc şi putere tinerească. Dar majoritatea colegilor mei de partid,
sau de lupta, din dragoste pentru România liberă - au plătit cu viaţa. M-am dedicat
demascării acestei uriaşe crime, publicând rezultatul cercetărilor mele în
multe lucrări (unele expuse public şi la www.procesulcomunismului.com, alături
de alte mărturii, pe care le puteţi consulta acolo). Printre ele, se află şi
dicţionarul "Victimele terorii comuniste: Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi" - în care găsiţi date
concrete despre peste o sută de mii de victime. (Mărturia mea personală
privind represiunea acestei perioade fiind cuprinsă în cartea de memorii pe
care o ataşez). Am depus o parte din aceste analize şi în dosarul
de la procuratură, de unde am primit procese-verbale.
Contribuţiile mele sunt doar un fragment din
uriaşa documentaţie publică existentă privind genocidul comunist, apărută masiv
după 1989, care l-a determinat şi pe şeful statului, în urma convocării unei
comisii oficiale, să admită, în parlament, că regimul comunist a fost criminal.
Mai rămâne să o recunoască procuratura şi justiţia, ca dovada că s-au eliberat.
Etapa 3 (1947-1989 Explotarea lagarului comunist).
Eliberarea deţinuţilor politici în 1964 (inclusiv
a mea) nu a însemnat deloc încetarea politicii criminale a regimului comunist,
ci numai o schimbare de metodă, cerută de nevoia unor relaţii internaţionale
ameliorate şi bazată pe siguranţa controlului asupra prizonierilor lagărului
comunist. Lacătul puşcăriilor s-a deschis pentru a se exploata mai bine
deţinuţii din imensul lagăr care devenise România. Aparenţele de destindere nu
au însemnat schimbare reală, şi eu am arătat acest lucru după "eliberarea"
mea din 1964, asumându-mi riscuri uriaşe, pentru a combate minciuna. Toate
regimurile criminale simulează "normalitate" după ce-şi consolidează
puterea totalitară. Dar în fapt, dacă se manifestă vreo rezistenţă, aceasta e
zdrobită nemilos, renunţîndu-se la mascarada "democraţiei" şi
încălcându-se, fără mănuşi, drepturile omului.
Faptul că
uriaşa majoritate a umbrelor care au scăpat din temniţe, înconjurate de cohorte
de securişti şi informatori, nu a mai avut puterea să combată făţiş nedreptatea
şi că slugile reeducate nu au mai putut pune probleme sistemului, nu dovedeşte
decât reuşita procesului de dominare, intimidare şi distrugere. Rezultatul
fatal al înfrângerii majorităţii, al degradării oamenilor prin compromis forţat
este tot un efect major al genocidului comunist continuat. Securitatea
parazitară a urmărit-hărţuit fiecare duşman potenţial, folosind uriaşe resurse,
fiind plătită din munca deţinuţilor, care erau folosiţi ca sclavi, până la exterminarea fizică sau, în cele mai fericite cazuri, până
ce deveneau inapţi (distrofici,TBC-isti etc). O altă resursă a securiştilor
consta din confiscarea averilor (pământ, case şi orice alte bunuri, mergând până la palton şi bocanci
uzaţi) în timp ce soţiile victimelor erau date afară din servicii, iar copiii
majori trimişi în armata de muncitori-sclavi sau în domiciliu obligator.
Şi dacă măcar condiţiile materiale asigurate
prizonierilor "liberi" ai statului comunist ar fi fost acceptabile.
Dar, aşa cum a consemnat şi sentinţa dată la 25 decembrie 1989 (o mascaradă
judiciară, comunistă din punct de vedere procedural, dar cu concluzia de
genocid întins până în 1989 - încă neanulată) - poporul român a fost supus la
condiţii distrugătoare de viaţă, ceea ce potrivit codului penal, constituie tot
genocid. Foame şi boală impuse politic, lipsă de căldură şi medicamente
adecvate, sclavie "patriotică", cooperatori înrobiţi, mame hărţuite
criminal de procurori pe masa de spital pentru că nu erau bune reproducatoare
pentru partid, sate şi biserici distruse, preoţi colaboratori, conştiinţe
otrăvite etc.
E acelaşi genocid, căci după 1964, autorii
crimelor anilor '50 au rămas continuu la puterea monopolizată de PCR, evitând
orice pedeapsă (chiar şi atunci când s-au recunoscut "excese", în
cursul schimbării unor garnituri).
Ajuns la putere Ceausescu, cel care se şcolise la
Moscova şi, făcut general, s-a întors şi a pus tunurile pe sate, ca să forţeze
colectivizarea în Dobrogea şi sudul Moldovei, paralel cu generalul Vasile
Negrea care se ocupa să "lămurească" ţăranii din Muntenia, tot cu
armata.
După unii magistraţi-prea plecaţi - în 1968,
infracţiunile săvârşite de regimul
comunist fuseseră albite de prescripţie. Deşi regimul şi-a văzut de drum, continuându-şi activitatea
distructivă, pe planuri multilaterale, pilotat
de un megaloman nebun, "Comandantul suprem", în loc să meargă
să se caute la psihiatri, după ce s-a văzut cu sceptrul de preşedinte în mână, a dat dispoziţii ca
opozanţii şi cei ce-l critică să fie internaţi în ospicii şi
să li se dea medicamente care să le distrugă memoria. Mai mult, a cerut
să se facă "Radu" portabil
(iradiere), reuşind să omoare patru directori ai postului de
radio-Europa liberă. In nebunia lui,
Ceauşescu a dat indicaţii ca să se
răpească din străinătate adversarii
regimului, şi chiar să se folosească terorişti în exterminarea opozanţilor. Pe 1 Aprilie 1973, de exemplu,
Vasile Vlad, funcţionar la UNESCO, din ordinul lui N. Ceauşescu a fost asasinat
la Paris de generalul Mihai Bozianu (şeful rezidenţei de spionaj de la Paris) ;
şi multe alte cazuri….
Neînceperea urmăririi penale s-a dat acum şi pentru crimele monstruoase săvîrşite de regim după 1968, prin slugile sale (prepuşii).
Dintre ele exemplific pe cea împotriva
lui Victor Coconeti, săvârşită pe
28.02.1973 şi pe cea a ing. poet
Emil-Gheorghe Ursu din 17.11.1985,
ambele realizate în timpul anchetelor. Procuratura întoarce spatele de la
numeroasele cazuri de represiune cu care regimul a răspuns rezistenţilor după
1964. Dintre victimele supravieţuitoare ale acestei perioade, Grigore Caraza,
Ion Bugan, Vasile Paraschiv şi-au adăugat plângerile la dosarul nostru,
redeschis în august 2006. Ca să nu mai vorbim de momente în care regimul şi-a
dat jos masca, pentru a reprima revolte, cum a fost cea din Valea Jiului sau de
la Braşov.
Muncitorul comunist Vasile Paraschiv, văzând că
una se spune şi alta se face, a început în mijlocul muncitorilor să arate
realitatea şi să ceară să se facă dreptate. A avut curajul să-i scrie
dictatorului: "Aşa nu se mai poate tovarăşe Nicolae Ceausescu!"...Sunt
gata, cum m-a avertizat dl.Moruzzi, să suport orice, inclusiv moartea, dar
vreau să se ştie acest lucru şi să se
cunoască practicile şi metodele de represiune ale guvernului şi Partidului Comunist Român". Şi a reuşit să facă
cunoscute aceste metode barbare în străinătate. Datorită acestor dezvăluiri s-a
încercat să fie convins că partidul face bine şi cuvântul lui trebuie executat
fără împotrivire. Nereuşindu-se, s-a trecut la metode din ce în ce mai dure. Să
urmărim un exemplu de activitate criminală metodică, continuată în decada
1969-1979, supervizată de generalul Emil Macri :
Pe 31.07.1969 a fost răpit, torturat şi dus la
spitalul psihiatric de la Urlaţi. Pe
1.12.1976, după răpire, a ajuns la spitalul psihiatrie de la Voila. Pe
23.02.1977 a fost arestat şi torturat.
Pe 5.04.1977 a fost răpit, dus la
miliţia din Drumul Taberii şi după torturi
bestiale dus la azilul
psihiatric de la Săpoca. Pe 1.08.1978 din nou arestat, fără motive, iar
procurorii Băloiu Ion şi Deftu Nicolae au pus rezoluţia ca să fie internat
într-un spital de specialitate pentru
tratament medical. Pe 8.03.1979 a fost arestat şi dus la miliţie, unde l-au
bătut şi acuzat că a făcut parte din
brigăzile de terorişti care l-au asasinat pe Aldo Moro, iar acum a venit în
Bucureşti ca să-l asasineze pe Nicolae Ceauşescu şi pe preşedintele
Franţei,Valery Giscard d'Estaing, care
venise în aceea zi în vizită în România. V. Paraschiv a ajuns în Franţa unde a făcut
declaraţii presei depre situaţia
muncitorilor din România şi problema sindicatelor. Pe 28.05.1979 a fost răpit
de pe stradă şi dus în pădurea Păuleşti unde i-au pus o cârpă în gură şi l-au
bătut în mod bestial, lăsându-l în
nesimţire. Pe 11.02.1982, securitatea şi miliţia din Ploieşti l-au bătut pe
ziaristul francez Bernard Poulet ca să nu se întâlnească cu Vasile Paraschiv şi
a ieşit un scandal internaţional. După numeroase şicanări, au urmat alte
răpiri: pe 14.05.1987, după răpirea de
pe stradă, a fost dus într-o pădure, în cabana Florei, dincolo de barajul Paltinul
de lângă Câmpina, folosindu-se narcotice şi obligându-l să mănânce alimente cu
droguri în ele şi după bătăi, obligat să dea declaraţie angajament că va servi
interesele securităţii. Pe 22.03.1989 a
fost răpit şi dus în cabana Florei unde au urmat câteva zile de tortură. L-au legat la ochi şi au spus că-l
vor tăia bucăţi şi-l vor arunca la18 metri, în lac, să-l mănânce peştii. După
10 zile de coşmar, a fost adus şi lăsat în apropierea casei, într-un hal de nerecunoscut.
Acestea au fost chinurile îndurate, în parte, de
Vasile Paraschiv până ce Moscova a hotărît să schimbe garnitura conducerii din
România, cu alta luată după angajamentul lui Gorbaciov la Malta. Şi procurorul
complice, după ce le-a analizat, zicese, a dat NUP, după indicaţiile noii garnituri,
ca nu se iasă din SISTEM. Justiţia i-a respins lui Paraschiv demersurile.
Puterea i-a desconsiderat propunerile justiţiare. Încât şi el a respins medalia
cu care s-a încercat îmbrobodirea sa. A murit nedreptăţit acest român de
excepţie. Iată un fragment din dosarul pe care procuratura încearca azi să-l
înmormânteze definitiv.
Paraschiv nu a fost singura victimă. Fugari
înroşind Dunărea sau împuşcaţi pe frontieră, azile psihiatrice pline de
opozanţi - spre a-i aduce la tăcere. Colegii viteazului Vatamaniuc asasinaţi în
tot felul de accidente însecenate, după eliberare. Dizidenţii umpleau Aiudul şi
închisoarea din Rahova, sau erau zvârliţi peste graniţă şi apoi vînaţi cu
terorişti. Ce căutau Calciu, Caraza, Iuga şi atîţia alţii în închisoare, dacă sistemul
nu mai era represiv? Toate acestea
aveau un larg ecou în străinătate şi se petreceau de când Ceauşescu luase
sceptrul în mână. Şi după 1969, toată ţara rămăsese o închisoare şi oamenii
puteau fi încadraţi ca infractori într-un singur articol al codului penal: 209.
Sau închişi pentru motive imaginare de drept comun. Sau urmăriţi minut de
minut, în ţară şi chiar in strainătate.
N-am reuşit
să intru în posesia documentaţiilor de urmărie a mea, ce a avut loc în
străinătate după 1980. Căci regimul post-decembrist a făcut tot ce a putut
pentru a împiedica accesul nostru la aceste dovezi, încuind arhivele sau
lăsându-le la cheremul securiştilor- ceea ce dovedeşte continuarea activităţii
criminale, folosind instituţiile statului.
Nimeni nu a scăpat după 1964 din ghearele
securităţii omniprezente.
Ca unul care am fost victimă şi martor al
fărădelegilor comuniste, vă aduc la cunoştiinţă că, la fel ca toţi ceilalţi
deţinuţi politici "eliberati", am fost, şi după 1964, urmărit ,
ameninţat, hărţuit, punându-mi-se în vedere să nu dezvălui crimele regimului,
la care am fost martor. Nu am tăcut ci m-am plâns chiar atunci, cerând continuu
(inclusiv prin plângeri în justiţie şi scrisori trimise CC al PCR) repararea
abuzurilor cărora le-am fost victimă şi părăsind ţara din cauza refuzului
sistemului de a recunoaşte şi corecta nedreptăţile.
Dovezile le-am adus la cunoştiinţa forurilor
internaţionale şi sunt publicate, în
fotocopii, în lucrarea "Memorii - Din ţara sârmelor ghimpate"
pe care v-o ataşez, ca mărturie
pertinentă privind continuarea crimei după 1964 şi pe care, aşa cum am
declarat în prefaţă, mi-o asum în faţa justiţiei, până la ultimul cuvânt (cred
că nu e nevoie să o transform înapoi în manuscris !). Sunt în măsură să
apreciez esenţa regimului dintre 1964 şi 1989, ca martor şi cercetător şi să
denunţ tezele procuraturii, cum că infracţiunea comunistă (de capturare şi
distrugere a poporului român) ar fi încetat în 1964.
Constat deci cu durere că în N.U.P-ul protector al crimelor comuniste, un procuror
şef de secţie îndoctrinat de
marxism-comunismul remanent, a adoptat punctul de vedere favorabil
cotropitorului, că a curs şi s-a încheiat prescripţia şi că, după 1968,
barbaria comunistă ar fi încetat. Ce a
urmat după 1969 nu poate fi tratat cu NUP decât de colaboraţionişti şi de cei
ce asigură continuitatea sistemului. Realitatea monstruoasă continuată după 1969 ne revoltă pe cei care, ca
mine, am trăit-o ca victime. De ce respectivul ideolog, jurist
în nici un caz, nu are în vedere şi memoriile unor condamnaţi pentru săvârşirea unor
infracţiuni împotriva regimului comunist (de exemplu Ioniţoiu Cicerone, Jijie
Gheorghe, Caraza Grigore, Tudoraş Liviu), la care, printre altele, se adaugă şi
memoriul lui Paraschiv Vasile. Toate tratate
cu acelaşi NUP, dat şi prin Ordonanţa nr.29.09.2010, la 5 ani după ce Preşedintele României, Traian
Băsescu, studiind raportul comisiei de specialişti numită pentru analizarea
perioadei 1944-1989, a ajuns la
concluzia, pe care a făcut-o publică şi
în faţa reprezentanţilor străini din
ţările subjugate de URSS, că regimul comunist din România a fost criminal -
urmând ca Parlamentul să legifereze. Ceea ce nu s-a întâmplat, din motive
evidente.
De fapt, din 22 decembrie 1989, ar
fi trebuit să se acţioneze pentru reparaţie, dacă într-adevăr s-ar fi schimbat
regimul, cu un altul necomunist şi democratic.
Dar cine să faca dreptate? Ilici
Iliescu, comunistul tînăr care s-a ridicat vertiginos în etapa de care vorbim,
lîngă Ceauşescu, adorat de Elena încă din copilărie şi trimis la Moscova să se
lumineze, fiind pus apoi ministrul tineretului? Drept recunoştiintă, în Congresul X-lea al PCR el elogia: "Pot să declar în fata Congresului că
cei 2.300.000 membri ai UTC se
consideră ostaşi devotaţi ai partidului, militanti activi pentru înfăptuirea
programului său... În mod unanim, întregul
partid s-a pronunţat pentru realegerea tov. N.Ceausescu în înalta funcţie de
secretar general al partidului, expresie a stimei..." Acest personaj, după indicaţiile
moscovite, ca fost activist de frunte, cu angajament pe viată la KGB, deci
coleg cu Gorbaciov, a fost propulsat de Silviu Brucan la conducerea loviturii
de stat. Până atunci, va activa Ilici
Iliescu la vîrful PCR, făcînd de toate, inclusiv împotriva studenţimii
române, "epopee" din care redau un episod.
În zorii zilei de 25 Decembrie 1968, 21 de ani înainte de a-şi asasina
fîrtatele, cu noaptea-n cap, se sculase furios tov. I.I. Iliescu deoarece
"ostaşii devotaţi", studenţii Facultăţii de filozofie îşi permiseseră
să colinde în noaptea de Crăciun şi deranjaseră pe secretarul general, care a
cerut să se ia măsuri drastice. Şi imediat s-a hotărît ca la ora 10 cei aproape 300 studenţi ai
Facultăţii de filozofie să fie prezenţi în amfiteatrul Cantemir. La prezidiu
s-au aşezat decanul, secretarul de
partid Gh.Cazan şi ministrul tineretului
I. Ilici Iliescu, iar şedinţa a fost deschisă de prof. Pop Simion
urlând: "Bărboşii şi pletoşii ne duc
de râpă, cum i-au dus şi pe cehi. "
Secretarul de partid a luat cuvântul îndemnând pe studenţi să dea o
moţiune prin care să condamne în unanimitate pe manifestanţii din noaptea trecută.
Câţiva studenţi au demonstrat că o
astfel de manifestaţie nu a fost împotriva regimului ci a stabilităţii ţării, iar alţii ca A. Cazacu şi Iosif Boda au cerut studenţimii maturitate
şi atitudine partinică. I-a întrerupt ministrul Iliescu, care, explicând
politica de independenţă a ţării, a cerut condamnarea manifestanţilor. S-a
iscat scandal, studenţii spunând că putem condamna ce vreţi, dacă ştim despre
ce este vorba, deoarece nimeni nu
dăduse până atunci vreo explicaţie. Autoritar, Iliescu a izbucnit:"Partidul nu discută. Partidul vă cere.
Faceţi." Şi declară că poziţia
antevorbitorilor reprezintă un atac la adresa partidului, o susţinere a
duşmanilor ţării. Iar în ceea ce priveşte colindele, Ilici Iliescu a întărit poziţia atee a partidului şi a cerut imediat votul sălii.
Din cei aproape 300 de studenţi, marea majoritate,
circa 270 au votat împotriva condamnării colegilor. Furios de rezulat,
Ilici Iliescu a părăsit sala
aruncându-le, în timp ce cobora:"O
să vedeţi voi." Şi
într-adevăr, unii au fost exmatriculaţi şi alţii condamnaţi. Printre
victime s-a aflat şi studentul Ştefan Agopian, exmatriculat, care nici nu participase - trimis la armată. În sală
s-a aflat şi Virgil Măgureanu, cu alţi
studenţi ca Dumitru Cristea, Iosif Boda, Marin Vladimir,Vasile Secăreş
care fiind lămuriţi de Ilici Iliescu,
au putut urma cursurile de la Ştefan Gheorghiu, deschizându-şi drum în ierarhia
partidului. Iar după lovitura de stat din 1989, unii au ajuns chiar în jurul
lui Virgil Măgureanu, chemat în fruntea bucatelor.
Nepedepsirea criminalilor demonstrează clar
continuitatea regimului. Nu a avut curajul vreun magistrat până în 1989 (şi
nici după) să deschidă procesul genocidului
comunist, deşi îl aveau în faţă pe cel al genocidului nazist, ale cărui
fapte nu se prescriu niciodată şi la pedepsirea caruia URSS-ul fusese parte activă între marile puteri,
declanşând chiar represiunea din România în numele pedepsirii fascismului.
Încă din timpul Nurenbergului s-a manifestat perfidia rusească în legătura cu cele peste
zece mii de crime monstruoase săvârşite împotriva polonezilor-la Katyn-, crime pe care numai după zeci de ani le-au recunoscut.
În 1968, garnitura comunistă din România a trecut
şi ea, la poruncă, să-şi reabiliteze
cei câţiva comunişti omorîţi de ei, în timpul luptei pentru instaurarea
altei echipe de călăi-marxişti leninişti, ce urmăreau să revină la începutul învăţăturii "marelui"
Lenin, că, pentru a îndestula lumea flămândă, "sângele e cel mai bun îngrăşământ".
La 22-25
aprilie 1968, în CC al PCR, Nicolae Ceausescu, fiara de la Scorniceşti (care
făcuse ravagii la colectivizare, unde nu a lipsit nici Ion Iliescu) - pune la
vot excluderea lui Alexandru Drăghici
din C.C. şi întreabă: "Este cineva
împotrivă ?" şi tot el
răspunde... "hotarîrea a fost luată în unanimitate..." Pentru că
s-a descompletat C.C-ul, să-l trecem din supleanţi pe tov. Ion Iliescu ca
membru plin în C.C. Il cunoaşteţi? Toată
lumea: Daaaa!, Este vreo obiectiune: toată lumea , Nuuuu! Dar înlocuitorul lui Drăghici la virful PCR
nu va face nimic pentru judecarea crimelor staliniste care-i fuseseră reproşate
în cadru intim, ci va asigura pensia lui Apostol până în 2010.
Tovărăşia celor doi lupi tineri a mers până în
1971 când, după sfidarea Moscovei de către Ceauşescu (care fusese sedus de
modelul totalitar chinez), începe aşa zisa sfidare a lui Ceauşescu de către
Ilici Iliescu, în acest fel arătându-şi
ataşamentul faţă de Kremlin. S-a stricat
"pretenia", clădită de la 13 ani ai lui Ilici, când mergeau
împreună cu Eftimie, unchiul băieţelului în pantaloni scurţi la Filiaşi, unde
schimbau trenul spre lagărul de la Tg.Jiu şi dormeau cu toţii într-o odaie. Băieţel care-şi va ucide
tovarăşul, pentru a putea prelungi genocidul comunist cu încă două decenii.
Etapa 4 Revolutia din decembrie
1989, deturnată ucigaş de FSN
Ca introducere în "afacerea
neocomunistă" să consemnăm răspunsul scenaristului ei, la audierea
"Comisiei 22 Decembrie" . Întrebat de ce l-au ales pe Ion Iliescu ca preşedinte la C.F.S.N., Silviu Brucan a răspuns prompt, scurt şi cinic: "Ca să rămânem în sistem". Adică aceeaşi Mărie, cu altă
pălărie. Silviu Brucan, care primise instrucţiuni de la Moscova, îi indică lui Ion Iliescu să numească în fruntea Armatei pe spionul sovietic,
generalul Nicolae Militaru şi acest spion instalează oamenii Moscovei în
fruntea tuturor instituţiilor militare din România şi distruge arhivele
serviciilor secrete.
Dacă n-ar fi rămas în sistem, Silviu Brucan,
instigator aprig la omorîrea lui Iuliu Maniu, Cornel Coposu şi declanşarea
genocidului comunist, alături de Alexandru Nicolschi (Boris Grumberg), Gheorghe
Pintilie zis Pantiuşa, Vladimir Mazuru, Serghei Nicolau (real Serghei Nikonov), călăi din prima garnitură
NKVD, urmau să fie judecaţi în primul lot,
pentru zecile de mii de exterminaţi aruncaţi în gropile comune. Iar Ion Ilici Iliescu urma după ei, pentru rolul
avut în conducerea partidului asasin, inclusiv în exmatricularea studenţilor şi
în alienarea studenţimii.
Nu ar fi
lipsit din prima garnitură nici floarea magistraturii, printre care: general
Alexandru Petrescu, col.Vasilescu Mihai, Irimie (colonel), Stanciu Constantin
prim procuror, Georgescu Alexandru (procuror), Brancovici Ion (judecător),
Secoşeanu Mihai (judecător), Csoko Eduard (judecător), Stănescu Simion
(lt.col.magistrat), Ardeleanu (col), şi
mii de alti magistraţi, care au condamnat la comanda înscenările politice,
completând lista colaboraţioniştilor.
(A se vedea, ca exemplu de justiţie criminală, condamnările ţăranilor care
şi-au semănat prea rar sau prea târziu porumbul , însoţite de confiscarea
averilor - adevăratul scop urmărit de partidul slujit orbeşte de procurorii şi
judecătorii complici).
Revenind
la NUP-ul dat memoriului înaintat deVasile Paraschiv (pentru că el nu
mai poate vorbi, aşa cum se doreşte să păţim toţi pînă la prescriere), nu poţi
să nu fii indignat de măsura abuzivă luată de procurorul criminalist care
consideră că după 1969 nu s-au mai întâmplat
infracţiuni contra păcii şi omenirii. Noua constituţie a României a
intrat în vigoare pe 8.12.1991, până atunci erau în vigoare
constituţii criminale, după chipul şi asemănarea ocupantului, ale cărui măsuri
abuzive, mergând până la genocid au
dominat viaţa amărîtă de zi cu zi a
cetăţeanului.
Ce a urmat şi după 1991 a fost rămânerea "tot
în sistem", cu indicaţii aduse în 1988 de
la Moscova, specificându-se probabil şi denumirea de F.S.N. După
omorîrea Ceauşeştilor, s-a continuat dependendenţa de Kremlin, impunându-se
conducerea emanată din sistemul comunist, cu angajamentele luate, unele chiar
în faţa călăului Beria, de care răspundeau şi urmaşii. Inclusiv de trădarea
Basarabiei, de care regimul FSN-ist s-a achitat cu brio.
Dovada elocventă este acapararea cârmei "noii
Românii" de Silviu Brucan, I. Iliescu, Nicolae Militaru, Alexandru
Bârlădeanu, Petre Roman, Cico Dumitrescu s.a, care au dezlănţuit genocidul de
după ora 12 din 22 Decembrie până la 28 Decembrie 1989, cînd au fost omorîţi,
după datele adunate de mine, circa 1.130 oameni şi s-a distrus cât s-a putut
din arhive, pentru a se evita dezvăluiri stânjenitoare. La adăpostul acestui
genocid s-a urmărit consolidarea
puterii, după indicaţiile şi oamenii Moscovei. Dacă după 23 August 1944 s-a
făcut kaghebizarea României, acum în1989 s-a reuşit rekaghebizarea şi rămânerea
în sistem, după confirmarea lui Silviu Brucan care a fost mai mult decât un
călău, prin intrigile şi acţiunile de incitare la crimă împotriva celor care făuriseră
România. Sub directa lui supraveghere
s-au instalat Iliescu şi Petre Roman, care şi-au pus la punct planurile şi
structurile represive. În noua formulă emanată de Moscova pentru rămânerea în
sistem, represiunea a fost mai distructivă decât în 1944, înregistrîndu-se, în
timpul genocidului declanşat după fuga Ceauşeştilor câte 140 de
morţi la zi, până pe 28 Decembrie 1989 (fără mai vorbi de răniţi).
Ca şi după 23 August 1944, s-a instalat la 22 decembrie 1989 noua
conducere impusă de Moscova, asigurându-se
continuitatea sistemului. Alegerile din mai 1990 fiind şi ele o repetare, cu
tehnici criminale noi, dar interese şi atitudini vechi, a celor din 1946.
Revoluţia începută de popor, în care se striga "Jos comunismul !" şi
"Fară comunişti!" a îngrozit
pe cei care se fereau de judecată, fiind deturnată sub pretextul inventat al
teroriştilor. De aceea, dosarele revoluţiei din decembrie 1989 şi iunie1990 au
fost blocate de aceeaşi procuratură care ne stă şi nouă în cale.
Regimul comunist, peste tot în lume, intrase în
agonie. Dar în România, coma s-a tratat
cu NUP… Căderea zidului de la Berlin părea că este sfârşitul schizofreniei
comuniste, ce dusese popoarele subjugate de URSS la marginea prăpastiei. Gorbaciov,
în situaţia disperată în care ajunsese URSS-ul, a căutat să se înţeleagă cu
Bush, luându-şi angajamentul unei liberalizări economice ca să dea puţin aer de
respirat Europei subjugate, punând în
joc contribuţia serviciilor secrete. În
România s-a gândit să-i folosească pe
cei şcoliţi la Moscova, punându-i să
ceară schimbarea conducătorului cu promisiuni de viaţă mai bună, tot sub auspiciile marxism-leninismului.
Zarurile au căzut peste Silviu Brucan, ce-l care se "jertfise" la
instaurarea regimului comunist în România şi avea în mână posibilitatea
manevrării prin televiziune. Sfetnici de nădejde şi-a luat pe Ion Ilici
Iliescu, fostul coleg al lui Gorbaciov şi pe Nicolae Militaru, vechi
colaborator al serviciilor secrete ruseşti, îndepărtat de Ceauşescu din armată.
In plină iarnă, România fusese îndrăgită de
"turişti" sovietici care intrau ca la ei acasă, fie pe la Ungheni,
fie prin Bulgaria şi Iugoslavia, cutreerând ţara în toate direcţiile. După ce
se înăbuşise revoluţia de la Timişoara prin trimiterea de cadre de nădejde în
frunte cu generalul Mihai Chiţac (care personal a mitraliat şi aruncat gaze
lacrimogene în manifestanţii de pe treptele catedralei, merite pentru care FSN
i-a dat pe mînă ministerul de interne, în timp
ce criminalului Stănculescu i-a alocat ministerul apărării) şi fuseseră
arse cele 40 cadavre trimise la crematoriul din Bucureşti, cuvântul de
libertate al bănăţenilor se auzea în toate colţurile României: "Azi în Timişoara, mâine în toată Ţara!"
La numai 5 zile după Timişoara, pe 21
decembrie, populaţia Bucureştiului a
ieşit pe străzi strigând: "Jos
Ceausescu...jos tirania!" Şi cu tot măcelul dezlănţuit, oamenii au
continuat să rămână în jurul Comitetului Central, obligându-l pe călău să fugă
cu elicopterul pe 22 Decembrie 1989, la ora 12.09. După ce chemase elicopterul
şi văzuse pe cei patru luându-şi
zborul, generalul Victor Stănculescu, care după moartea lui Vasile Milea
fusese indicat de Ceauşescu să preia
comanda Ministerului Apărării Naţionale, părăsea Comitetul Central invitând
populaţia să intre în el. El a plecat la Minister, unde a dat dispoziţie ca
Ilie Ceauşescu să fie închis într-un birou. În acelaşi timp, la televiziune
ajunsese Silviu Brucan cu un grup prosovietic, iar pe post începuse
dezinformarea strigându-se..."teroriştii !..securistii !". Practic,
la 14.45 puterea era luată de armată, iar căpitanul Lupoi anunţa că va vorbi
Nicolae Militaru, ministrul Apărării Naţionale. Dar numai pe 23 decembrie
Iliescu va anunţa numirea oficială.
Primii manifestanţi au ajuns la televiziune în
jurul orei 12. În jur de ora 14 apare la T.V. un reprezentant al armatei -Mihai
Lupoi- care roagă să nu se transforme revoluţia într-o vendetă personală,
vorbeşte insistent de "noua conducere care se va stabili" şi acuză că nu mai este nici o conducere în
Ministerul Apărării, deoarece Victor Stănculescu şi Ştefan Guşe sunt demişi.
Ca din senin, în jurul orei 14 apare şi Petre Roman, fiul lui Walter Roman
(se ştie cine a fost)
înconjurat de trei generali între care Mihai Chiţac, care face apel la
militarii din garnizoana Bucureşti să sprijine noua orientare. Alături de el
stă generalul Gheorghe Voinea, cu legături strânse cu sovieticii. Apare şi Gelu
Voican Voiculescu, agent al securităţii,
care cere să nu se ajungă la răfuieli,
vinovaţii să fie judecaţi, să punem mâna
pe arhive, să organizăm verificarea..., el, care fusese condamnat pentru deconturi frauduloase şi trafic de valută şi avea nevoie să pună mâna
pe arhive...
După ce Nicolae Militaru, descoperit ca spion rus,
a fost obligat să se pensioneze, a început să se întâlnească în ascuns cu Ilici
Iliescu şi Virgil Măgureanu, iar pe 12 martie, după scrisoarea celor şase,
citită la Europa Liberă, la revederea din Parcul Circului, s-au întrebat "noi tineretul ce facem?" S-au pus
de acord să compună şi I.I. Iliescu
o scrisoare şi s-o
trimită Europei Libere, dar "emanatul" nu a avut nici acest curaj. Dar pe 22 decembrie,
Militaru şi-a pregătit uniforma de general şi după ce elicopterul zburase de la
C.C., aflând că televiziunea a început
să emită, s-a îmbrăcat la repezeală şi
a plecat pe jos la televiziune. Unde curtea era plină de oameni şi dintr-un
grup de militari (generalul Nicolae Tudor, contraamiralul
Emil("Cico") Dumitrescu şi căpitanul Mihai Lupoi) se aude o voce:
-Poftiţi domnule general". Prin culoarul ce i se
deschide păşeşte Militaru şi înainte de a intra în studio se opreşte câteva
clipe şi roagă pe cineva din personalul televiziunii să anunţe la
telefonul 180630 pe domnul
Iliescu şi să-i spună să vină la televiziune ca să se adreseze poporului român. Apoi spune poporului: "Mulţi dintre d-voastră mă cunoaşteţi.
Sunt generalul-colonel Militaru
Nicolae. Nu puteam să stau de o parte după această crimă
care s-a săvârşit în RSR. Imi
pare rău că în această crimă a fost atrasă armata.... Fac apel la tovarăşii generali care deţin funcţii de
răspundere în Armată...daţi ordin şi
retrageti armata în cazărmi... Opriti măcelul..." Ei mint şi când respiră... şi cînd spun că
acceptă o lume fără comunişti. Iată o parte din agenţii sovietici ce au venit la apel: Bărlădeanu Alexandru, Marţian Dan,
Vasile Ionel, Logofătu Gheorghe, Pancea Marin, Opruţă Horia, Eftimescu
Nicolae, Caraman Mihai, Dîndăreanu,
Roşu. Un alt contraamiral, Cico Dumitrescu, dat afară din armată în 1980 pentru
divulgare de secrete ruşilor, strigă şi el: să vină Iliescu!
Era aşteptat ca pâinea caldă.
Cu două zile înainte, generalul Vlad
dăduse ordin să-l împiedice pe Iliescu să
ia legătura cu agentura
sovietică. Dar la ora 13, Iliescu a vorbit la telefon cu Suzana Gâdea, şefa lui,
după care s-ar fi exprimat "a dracului şmecheră", la
întrebarea pusă dacă Ceauşescu a căzut. A sunat apoi la minister şi Victor
Stănculescu i-ar fi spus să
meargă la minister. A telefonat şi la
Cabinetul 1 dar i-a răspuns un
revoluţionar. După ce s-a convins că nu este o minciună, a plecat şi el la
13.50 spre revoluţia care se terminase după fuga Ceauşeştilor, trecînd
întâi pe acasă. De acolo a mers la
Televiziune mai întâi, nu la Ministerul
Armatei, după ce i-a spus Mihai Bujor
că îl cheamă Sergiu Nicolaescu la TV, unde era aşteptat de Nicolae Militaru,
Petre Roman, Cico Dumitrescu.
A ajuns acolo în jurul orei 14.30 când pe hol se
aud voci: "A venit Iliescu"
şi îl urcă la etajul 11 în biroul lui Petre Constantin. După momentul pupăturilor şi felicitărilor a ieşit pe hol
(Iliescu) purtat de braţe de doi securişti, iar Sergiu Nicolaescu făcea ordine
împreună cu doctorul Florin Filipoiu. A vorbit din studioul 4, într-un cadru
animat de "foşti revoluţionari", fiindcă revoluţia se terminase,
Ceausescu fusese deja arestat. Dar trebuia simulată alta o diversiune, ca să se
câştige dreptul menţinerii puterii în mâinile comuniştilor
"revoluţionari". Dupa aceea, a vorbit şi din studioul 5.
In jurul orei 15.30 s-a plecat spre
Ministerul Apărării. In maşină Iliescu era cu Nicolae Militaru, Gelu Voican
Voiculescu şi M. Ispas, adică erau împreună favoritul lui Gorbaciov, cu spionul
sovietic, alături de revoluţionarul securităţii şi un necunoscut. În această formaţie s-a ajuns în Drumul
Taberii într-un birou plin de generali şi câţiva civili. Era ora 16.
Înainte de plecarea din Drumul Taberii spre
C(entrul), C(rimei) organizate de fostul Minister de Interne, la Televiziune,
Silviu Brucan dirija diversiunea, ajutat de Dan Marţian şi Cico Dumitrescu. Aşa
s-a ajuns să se comunice de Teodor Brateş că apa este otrăvită, sau că s-a
descoperit o bombă imaginara la TV, lansîndu-se "bomba" cu terorişti
având însemnele USLA. Mică învrăjbire fratricidă între armată şi
securitate. Paralel, în Piaţa Palatului se transmiteau atacurile cu mitraliere
care îngrozeau mulţimea adunată în faţa CC-ului.
Cele două ramuri de "emanaţi", unii
venind din Drumul Taberii, şi alţii de la Televiziune, ajung în Piaţa Palatului
sub zgomotul asurzitor al simulatoarelor şi al gloanţelor trase din când în când în jurul balconului CC, de nişte "naivi"
care nu ştiau ochi, deşi erau etichetaţi ca "terorişti". După ce în
interiorul Cabinetului 1 se întocmise lista, prin porta voce s-a cerut
insistent linişte. "Dragi tovarări" urmat de huiduieli, s-a
reparat limba de lemn cu "iubiţi tovarăşi"-
însoţit de alte huidueli... În sfârşit s-a dat citire listei de nealeşii mulţimii, încheiată cu
ultimul, hop şi eu, cu bunăvoinţa d-voastră...Ion Iliescu.
Balconul s-a golit şi s-a trecut la
lucru, sub zgomotul simulatoarelor şi a cartuşelor, care făceau victime
nevinovate din poporul care striga mereu "fără
comunişti!".
In noaptea de 22/23 Decembrie,
viceamiralul Ştefan Dinu (seful DIA) i-a spus lui Pavel Cotrut:"...este o lovitură de stat cu sprijin
sovietic."Generalul Guşe se opune chemării ruşilor. După ora 22, Iiliescu, după citirea proclamaţiei la TV, a încercat să-i convingă
că e nevoie să aducă armata rusă în ţară.
Pe la ora 5, în dimineaţa de 23 decembrie, trei
camioane cu militari de la Câmpina, cazaţi la Băneasa, au fost chemate să apere
aeroportul Otopeni, atacat de terorişti şi la ora 6.30 dimineaţa s-a deschis
focul… şi 40 de militari au fost
omorîţi. Ca şi multe alte victime ale înscenării feseniste. În cursul zilei de
23 decembrie, Ion Ilici Iliescu l-a numit pe fostul pensionar Nicolae Militaru
ca Ministrul Apărării Naţionale.
Sub pretextul că pericolul e mare,
Militaru începe reglarea conturilor personale. Securitatea a fost integrată în
cadrul armatei. In aceeaşi seară, la ora 20, după ordinul dat a fost doborît
elicopterul în care se găsea generalul Nută şi au murit patru persoane. Tot la
acea oră a dat dispoziţie ca, personal colonelul Gheorghe Trosca cu TAB-urile
să meargă să salveze Ministerul din Dr.Taberii atacat de terorişti şi în
acelaşi timp a transmis militarilor să se apere de teroriştii care vin spre ei
(aceeaşi tehnică folosită în mic la Tîrgovişte, de Kemenici). Şi în acea
noapte, au fost 8 morţi şi 4 răniţi,
iar capul colonelului tăiat şi
batjocorit. Generalul Nuţă şi col.Trosca fuseseră cei care au anchetat cazul
spionului Nicolae Militaru, care a fost pensionat în 1978.
Pentru a se agita atacurile
teroriste, în aceeaşi noapte, 60 de miliţieni şi securisti au fost trimişi într-o altă înscenare, în
comuna Pantelimon unde trebuiau să lupte cu "teroriştii" care îi vor
ataca în cimitirul comunei. Şi,
spre dimineaţa, din cele 2 regimente de
la marginea comunei au început să se
tragă asupra lor. Distanţa fiind prea mare, cei 60 de oameni s-au târât pe
burtă şi au reuşit să scape.
Şi aşa mai departe …Numai cine vrea nu ştie ce a
fost.
F.S.N-ul n-a fost nici un moment
"emanaţia" Revoluţiei ci sugrumătorul ei, profitorul unei lovituri de stat, care a emanat o
contrarevoluţie. Şi nu greşim, ci spunem adevărul, că amândouă, şi Frontul şi
lovitura de stat, au fost emanaţia URSS-ului, adică un act de înalta trădare
faţă de poporul român.
Etapa 5 Tranzitia spre îmbogătirea
criminalilor comunişti (1990-2011).
În ciuda tuturor încercărilor de falsificare a
realităţii, şi această etapă de două decenii reprezintă o continuare a
agresiunii comuniste. Ea a constat în:
a. Menţinerea puterii politice în mâinile
comuniştilor/securiştilor regrupaţi în FSN, împiedincându-se prin orice
mijloace eliberarea politică a României: deturnarea ucigaşă a revoluţiei,
măsluirea brutală a campaniei electorale, reprimarea rezistenţei anticomuniste
(de exemplu în Piaţa Universităţii)
b. Păstrarea controlului asupra instituţiilor
statului (procuratură, justiţie, arhive, parlament, etc.) şi împiedicarea
epurării lor de elemente criminale şi apariţiei unor legi care să sprijine
dreptatea.
c. Blocarea judecării şi condamnării vinovaţilor,
ascunderea dovezilor, recompensarea criminalilor din solda sistemului şi
batjocorirea victimelor însetate de dreptate
d. Trecerea avuţiilor acaparate de statul comunist
de la victime în buzunarele călăilor, care au ales capitalismul, pentru a putea
dispune liber de prada jefuită
e. Distrugerea societăţii şi populaţiei, în
interesul comuniştilor îmbogăţiţi ilicit.
Nu e vorba numai de tăinuire, ci de complicitate,
atunci când criminalii sunt acoperiţi cu pensii grase şi îmbogăţiţi prin
privatizare, iar victimele sunt silite să piară în mizerie şi neputinţă.
Istoria va avea toate dovezile, constatând că şi în această "epocă de
tranziţie" genocidul comunist a continuat după 1989, făcând noi
ravagii.
Atrag atenţia că această parte a plângerii a fost
cercetată şi documentată solid de colegul meu mai tânăr, Ioan Roşca, care şi-a
dedicat 20 de ani denunţării crimelor comunismului, a pus la dispoziţia
procuraturii un vast grupaj de probe privind continuarea infracţiunii comuniste
după 1990 şi a alcătuit Comitetul pentru Reprezentarea Victimelor Comunismului,
care l-a împuternicit să acţioneze întru reabilitarea adevărului şi dreptăţii.
Plângerea sa penală din 22.12.2011 fiind respinsă
la 23-02-2011, vă semnalez interesul consultării ei pentru prezenta cauză, căci
ea arată cum a procedat procuratura pentru a împotmoli cercetarea şi şterge
urmele.
Faptul că dl. Roşca s-a implicat mai mult în
această parte a cererii noastre, luptând pentru corelarea firească dintre
dosarul genocidului comunist şi celelalte, conexe, sufocate de procuratură
(feseniadele antijustiţiare) nu înseamnă că noi, ceilalţi reclamanţi din dosar,
nu am confirma concluziile sale (depuse la procuratura şi publicate ca
editorial la http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=2&year=2007&month=12.htm):
nejudecarea crimelor comunismului după 1989 este cea mai clară dovadă a
continuităţii regimului şi a complicităţii justiţiei.
Imposibilitatea pedepsirii vinovaţilor este
dovedită în primul rând de realitatea
nepedepsirii lor, în ciuda atâtor plângeri înaintate de victime procuraturii şi
justiţiei. Fără a ţine cont de aceste demersuri, pentru a-şi putea împlini
misiunea josnică de prescriere forţată, procuratura pretinde că plângerile nu
au existat. Reaua credinţă devine clară, cînd procurorii ascund de justiţie
dosarul "Dealul Mărului" (430/P/1990), lansat de CDR Neamţ condus de
dl. Ioan Roşca în 1990, închis cu NUP în 1993 (pe motiv că crimele s-ar fi
prescris în acel moment), recuperat şi inclus de generalul Dan Voinea în
dosarul nostru.
Cam în acelaşi timp cu
descoperirile de la "Dealul Mărului", s-au făcut de exemplu săpături şi la Căciulaţi, unde în sediul securităţii condusă de călăul Istoc, au fost
deshumate alte cadavre. Nu poate fi vorba de prescriere a crimelor
comunismului. Chiar în perioada când se depunea acest dosar-continuă să iasă la suprafată alte oseminte, prin toată ţara. De exemplu, ţăranul Iosif Orsa deshumat la Goldghilesti-Hunedoara unde fusese impuşcat de doi securişti pe 11 februarie 1950, găsinduse şi un glonţ de 7,62 mm în regiunea abdominală. Continuarea căutării arată că pământul nostru este podit cu
oseminte, unele a ţăranilor martirizaţi, printre care,
osemintele lui Virgil Martinec, din com. Răduleşti, ale lui Petru Biriş din Bobîlna şi ale preotului Ion Lupşa din Roşcani. Celor ce le era teama de orice sau
oricine, a inceput să le revină glasul spre desvelirea adevărului despre victimele
comunismului, şi povestesc cu groază despre tragediile petrecute dupa instaurarea regimului impus de URSS, care
a deslănţuit genocidul.
Despre toate acestea eu am scris mai puţin, deşi
le-am fost martor după 1989, neavând timp pentru asta, tocmai pentru că am fost
implicat în încercarea PNŢ-CD şi a
societăţii civile de a elibera România de banda mafiotă care o sufoca în
continuare. Sper ca vârsta şi sănătatea să-mi permită să scriu şi această parte
a istoriei privind continuitatea genocidului comunist. Voi puncta în final, doar câteva concluzii
despre modul în care s-a ajuns la această situaţie, după deturnarea ucigaşă a
revoluţiei anticomuniste din decembrie şi declanşarea contrarevoluţiei
feseniste. Dacă e necesar să argumentez pe larg continuitatea crimei dupa 1990,
pot să vă scriu o sinteză a observaţiilor mele despre "tranziţie".
Dacă după 6 martie 1945, împotriva celor ce apărau
fiinţa, libertatea şi independenţa neamului românesc, s-au dezlănţuit înscenări
de procese cu pronunţări de zeci de ani de
temniţă de exterminare, acum, după rekaghebizarea sistemului continuat
prin confiscarea revoluţiei şi transformarea ei în lovitură de stat, s-a trecut
cu o perseverenţă stalinistă la re-sancţionarea victimelor acelor vremuri
îngrozitoare, cu ordonanţe de N.U.P (neurmărire penală) protejînd vinovaţii,
blocându-se asfel încercarea legitimă de îndreptare.
Farsa ucigaşă a continuat, până când s-a asigurat
rămânerea la putere a structurilor criminale convertite la
"capitalism" şi "democraţie". Deoarece tineretul în special începuse protestul, zi şi noapte, cerând aplicarea punctului "8" din Proclamaţia
de la Timişoara, scandând "mai
bine mort decât comunist"
-emanaţii- au trecut la reprimarea lor cu miliţienii învinşi în decembrie şi
apoi au scos sălbaticii pilotaţi de
securişti din subterane asmuţindu-i asupra bucureştenilor, dezlănţuind carnagii
îngrozitoare, speriind şi străinătatea.
Sângele nevinovat mai băltea în Capitală, când, pe
15 Iunie 1990, Ilici Iliescu i-a adunat în Piaţa Victoriei, la
picioarele statuii soldatului sovietic, cot la cot, pe minerii manipulaţi,
înfrăţiţi cu securiştii în salopete curate şi i-a felicitat: "Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut
în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă
conştiinţă civica muncitorească,
oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu...v-ati arătat gata să fiti
solidari cu noua putere(n.n.învechită în rele si plină de sânge)... deci vă
mulţumesc tuturor pentru tot ce ati făcut în aceste zile..."
Mai prejos
nu putea sa rămână nici Petre Roman, fiul lui Walter Roman, născut în 1946
odată cu venirea tatălui ca politruc al diviziei "Horia,Cloşca si Crisan",
după ce făcuse parte din brigazile internaţionale comuniste care luptaseră în
Spania. Născut Erno Naulander, casatorit cu Hortensia Vallejo (spaniola), ambii
stabiliţi la Moscova unde tatăl Walter Roman, a condus departamentul
emisiunilor anti-România în limba româna, încadrat ca locotent-colonel în KGB
şi premiat pentru merite "tehnice". Pentru ca în România, să se ocupe
de decapitarea armatei şi altele rele, pînă la tragerea pe linie moartă. Lui Petrica, dupa idila cu Zoe Ceauşescu, i
s-a dat o bursa sa studieze la Toulouse de unde a venit inginer, asistent la Politehnica. Mama lui deja era angajata la Televiziune
unde şi-a găsit loc si soţia lui.
Făcînd parte din garnitura tânără,
Silviu Brucan l-a propulsat ca Prim ministru. Funcţie în care a distrus
economia şi sărăcit populaţia în folosul nomenclaturii reciclate, după ce a
zdrobit opoziţia anticomunistă, mergînd pe 29 Ianuarie în 1990 să-l
"salveze" pe Cornel Coposu din sediul PNT, unde era asaltat de "revoluţionarii"
trimişi de FSN. Ajuns cu un TAB la Piaţa Roseti, a intrat pe fereastră si l-a
scos pe Cornel Coposu, explicînd
mulţimii turbate: "Ei s-au demascat!"…
Având în subordine pe "consilierul KGB-ist
Mihai Caraman, a supravieţuit pe post până la o nouă venire a minierilor, cînd
s-a demascat şi el, sărind gardul la gospodăria de partid să scape de urmăritori…
dar a rămas tot în sistem. Acum minerii nu-i mai plăceau, prea erau manipulaţi.
Dar atunci cînd i-a adus el, cu neruşinare a făcut declaraţia :"Minierii
au venit cu de la sine putere, n-au fost chemaţi de guvern....după ce au văzut
la televizor barbaria opoziţiei violente. Au fost evenimente sa zicem
neplăcute, în care unii cetăţeni au fost molestati, lucru pe care-l
deplângem... Fiind într-o stare de
oboseală destul de avansată
(nn adică beti?) am hotărît să fie cazaţi în două săli sportive unde li s-a
dat hrană si apă... Această formă de
manifesttare a lor, unitară, care este fără îndoială o mare calitate, neacceptând în mijlocul lor alte persoane (nn.decât
securistii care i-au condus la obiectivele dinainte stabilite)" etc.
O altă figură a sistemului aruncată printre
"revolutionari", care a condus ostilităţile camuflat, pe 13
iunie, a fost Gelu Voican Voiculescu.
Infractor-agent folosit sub diferite nume de cod , acesta a ajuns în 4-5 ani să
se impună ca un coordonator al securităţii, în coasta lui Iliescu, care
imediat l-a facut vice prim-ministru cu sarcina de a pune mâna pe dosare.
Acest sinistru personaj si-a luat
consilier pe unul din călăii securitatii, Nicolae Doicaru care a îngrozit Dobrogea până prin 1956 şi a condus
spionajul extern(DIE).... Si-a permis
"esotericul" Voican să doarmă
în Palatul Victoria, nedespărţit
de pistol şi să provoace lumea la revoltă, la 18 februarie 1990, pentru
ca apoi să poată fi intimidată opoziţia cu o mineriadă..
Asa s-a impus "democraţia originală "
emanată din Moscova a sistemului Brucan-Iliescu, după ce vărsase sânge
nevinovat în timpul genocidului prin care au deturnat revoluţia. România a
rămas în sistemul rekaghebizat care a sabotat şi infiltrat şi
opozitia, manevrînd-o încît să accepte
alegerile necinstite şi să nu pretindă judecarea vinovaţilor de
distrugerea structurilor ţării şi de
exterminarea sutelor de mii de oameni
nevinovaţi.
Concluzie
Onorată
Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, în
conformitate cu argumentarea conducătorilor de popoare civilizate care ne-au
sprijinit la întregire pentru că "o
stare de lucruri chiar milenară nu
merită să dăinuiască când ea este contrară justiţiei", în numele celor ce prin sacrificii nelimitate au
continuat să se opună politicii de spoliaţiuni teritoriale, drepturi şi bunuri
materiale, nevoiţi să trăiască înjosiţi din demnitatea de oameni, în acest an
când se împlinesc trei secole de când
ameninţarea rusească cu dispariţia noastră ca popor a fost reafirmată de
Stalin, călăul omenirii, care cerea "să
se şteargă urmele trecutului şi noi
istorii să se confecţioneze în ţările eliberate (în realitate
subjugate, n.n.)", noi,
supravieţuitorii genocidului, vă aducem la cunoştiintă că este sub tipar
ALBUMUL a peste 25.500 dintre martirii
noştrii, exterminaţi şi aruncaţi în gropile comune înşirate până la Vladivostok
şi cerem să nu mai fim batjocoriţi cu NUP-ri, în locul unei dreptăţi durabile,
folositoare generaţiilor viitoare ca ghid de justiţie.
Salvarea din "sistemul" criminal
instaurat de cei fără neam si Dumnezeu rămâne în REDEŞTEPTAREA ROMÂNIEI.
Cicerone Ioniţoiu, Paris, 27 martie 2011 (in cinstea Basarabiei)