Selecţii din jurnalul Ioan Roşca

30 septembrie 1989 – 21 decembrie 1989

30 septembrie 1989

Instrumentele pur şi simplu, pot folosi la orice… În general, ele vor fi folosite mai bine de cei puternici decît de cei slabi, deci vor ajuta răul…

Aşadar, cît timp nu este instalată o atmosferă (morală) corespunzătoare, construirea de instrumente perfecţionate nu poate fi un scop corect de viaţă (doar rareori e evident că un instrument nou e destinat luptei pentru bine!)

În schimb binele este o dimensiune a tuturor lucrurilor , pe care o simţim instinctiv legaţi de anumiţi factori: sinceritate, inteligenţă, sensibilitate, rafinament – închegaţi sistemic. (E de exemplu presupus că o educaţie simfonică poate favoriza tendinţa spre bine ).

Concluzie – va trebui să caut în activităţile mele „practice” (tehnice), în mod constant, această dimensiune! Ideea intelectualizării actului de instruire ştiinţifică trebuie să fie suportul acestei lupte. Chiar dacă societatea utilizatorilor va fi mai curînd cucerită prin eficacitatea materialelor redactate în noul stil (producînd în ultimă instanţă o creştere a eficacităţii tehnice) adevăratul scop, justificare, valoare al acestor lucrări, trebuie să fie cel derivat (secund: al rafinării, al creşterii densităţii binelui pe suprafaţa cerebrală umană!Numai astfel efortul rearanjării didactice va fi justificat moral, va putea spera la legitimitate.

Dar dacă….şi cucerirea unui concept, sau dexterităţi, sau libertăţi în spirit, nu reprezintă altceva decît un instrument stînd sub semnul alegerii modului de utilizare? (exemplu: ideea relativităţii sau a unităţii contrariilor pot fi un sprijin eficace pentru consolidarea spirituală a unui om funciarmente rău !; vezi scena din „Portocala mecanică” în care ritmurile bethoveniene servesc de reazem violenţei personajului!...).

Atunci…să putem susţine că şi cele ale spiritului sunt neutrale, netendenţioase, că sunt doar instrumente ce pot juca roluri contradictorii pe scena luptei dintre rău şi bine?! Sau ajunşi la acest nivel (al gîndirii) putem concepe concepte polarizate sau chiar polarizatoare care să lupte efectiv pentru victoria uneia din părţi? (vezi, de exemplu, „novlingue” al lui Orwell, unde limbajul îşi propune să dirijeze gîndirea spre supunerea faţă de putere….).

Cît de mult s-ar simplifica totul, dacă ai şti ce ar ajuta în mod absolut binele, din ceea ce faci!Totul pare a sugera relativitatea desăvîrşită a Binelui.

TOTUŞI, am necontenit senzaţia că această relativitate este o eroare, că e rezultatul unei confuzii, împiedicîndu-ne să sesizăm cu claritate că EXISTĂ DOUĂ SPECII DE OAMENI (aşa cum sunt două sexe), iar marea problemă (eroare) este neperceperea acestui fapt, care , [dacă ar fi perceput] ar declanşa, poate, o acţiune de solidarizare a celor care, simţindu-se în specia iubitorilor de bine, ar închega un front comun. Pînă atunci ecuaţia pare a fi:

Cei răi sînt puternici ( eficaci).

Ei cuceresc şi deţin puterea.

Cei ce deţin puterea determină valorile şi evoluţia!

Aşadar?...Ce trebuie să facă tehnicianul (omul de ştiinţă).

1) Să refuze să coopereze. Să blocheze creaţia. Să devină inactiv (în contradicţie cu menirea sa practică de producător de bunuri necesare şi cu speranţa evoluţiei cunoaşterii, prin cercetare!).

2) Să coopereze cu maxim profit, în direcţiile maxim avantajoase, fără scrupule...(...comentarii de prisos!).

3) Indiferentismul (falsa neutralitate) face întotdeauna jocul forţei, e soluţia a doua, camuflată cu mai multă sau mai puţină abilitate, subtilitate, răutate.

4) Să urmărească dezvoltarea anumitor parametri, pe care îi consideră eventuali promotori de progres întru bine (riscă să se înşele...!).

5) Să caute necontenit adevărul,optimul, calea către dezideratul simţit, iubit, pînă la a-l face gîndit, clarificat, eficace (riscă să nu reuşească).

6 octombrie 1989

Iată mecanismul :

Cel care reuşeşte să rezolve o anumită problemă (cercetare, proiectare, etc. ) , nu are interes să uşureze celorlalţi înţelegerea profundă a ceea ce a făcut pentru că:

a. nu-i poate place ca, faţă de marele său efort, ceilalţi să obţină aceleaşi rezultate cu el, cu eforturi mult diminuate, datorită explicaţiilor sale.

b. cît timp va fi singurul deţinător ( sau printre puţinii) al "pontului ", societatea va fi obligată să apeleze la el , asigurîndu-i profituri.

c. e mult mai greu de controlat (explicaţiile complete ar face drumul uşor, analizelor critice vizavi de calitatea sau originalitatea realizării sale).

d. o dată explicat mecanismul, sîmburele raţionamentului, ceilalţi l-ar putea devansa în anumite direcţii de extindere, răpindu-i întietatea.

e. dacă poziţia sa e şi de producător, evită intervenţia pe piaţă a concurenţei!

Toate acestea sînt motive deosebit de solide ca autorul ("specialistul în...") să nu dezvăluie cheile procedeelor sale. Marele mecanism care îl obligă la o anumită deschidere constă în:

a. necesitatea livrării produsului către societate (altfel ea nu i-ar recompensa eforturile). Cu această ocazie "ponturile" vor deveni mai mult sau mai puţin perceptibile.

b. necesitatea unor explicaţii fără de care produsul său nu va putea fi utilizat (exemplul cel mai bun e reţeaua de service care solicită astfel de informaţii).

c. necesitatea asigurării unei paternităţi asupra ideii respective (care îl obligă să o enunţe sub o formă sau alta).

d. un eventual orgoliu (exhibiţionism,etc.) profesional.

e. dorinţa de lucru în echipă, care va fi însă stinsă după constatarea repetată a nereciprocităţii gestului său: oferă explicaţii,dar nu primeşte...!

f. o sinceră dorinţă de comunicare, sentimentul de solidaritate umană, adeziunea la o anumită morală.

Aceste două pîrghii de motivaţii sînt însă în evidentă disproporţie. Interesul individual fiind un compromis de genul: "să livrez utilizatorului produsul, culegînd maximul de profit, asigurîndu-ţi paternitatea şi satisfăcîndu-ţi orgoliu, cucerind autoritatea în materie, dînd explicaţiile strict necesare service-ării, explicaţii mai bogate unor eventuali colegi de echipă, în cadrul unui "troc de idei", explicaţii care să te pună în valoare în cadrul unor "sesiuni de comunicări ştiinţifice", dar aceasta numai după ce ai asigurat un "tampon temporal" care să-ţi dea un avans faţă de concurenţă (de exemplu eşti pe punctul de livra un produs perfecţionat).

O singură eroare nu trebuie să comiţi: aceea de a explica în profunzime (la esenţă) şi cu promptitudine (la lansare) rezultatele eforturilor tale! Acest fapt este în flagrantă contradicţie cu interesele tale vitale, individuale.

Iată însă că, din punctul general de vedere (al societăţii umane, negrupate sectar), exact aceasta este alternativa inhibitorie !! Căci este evident că pentru interesul unui grup, în ansamblu, comunicarea esenţei este o formidabilă pîrghie a progresului general (e drept că obligă membrii săi la eforturi de o calitatea superioară ).

Rezolvarea acestui conflict fundamental de interese în problema explicării nu poate fi lăsată în voia „alegerii individuale” deoarece, aşa cum am văzut, interesele individului sunt contrare alternativei explicaţiei. Nu ne putem baza pe mecanismul „liberei concurenţe” în această problemă căci, în timp ce producerea noutăţilor are suficient de multă motivaţie, aducînd individului cîştiguri evidente, producerea explicaţiilor stă chiar sub semnul contrar: concurenţa este un factor inhibitor în producerea explicaţiilor. Iată aşadar, mecanismul revers al „concurenţei interindividuale” sau „intergrupale” asupra progresului general! Deşi nu este sesizat la justa lui forţă, părînd că motivările producerii noului „trag după ele” – cu un anumit decalaj de timp şi explicaţiile corespunzătoare, intervalul fiind necesar „prelevării profiturilor”.

Iată deci schema generală a acestui mecanism, guvernat de concurenţă: [ figură reprezentînd relaţia temporală dintre apariţia produsului, apariţia explicaţiilor, profitul individual, profitul general practic şi profitul general în cunoaştere].

Aşadar, la apariţia unui nou produs, profitul individual este maxim, descrescînd în timp. Fără explicaţii corespunzătoare (care ar diminua profitul individual), profitul general se reduce la cel practic, al utilizării produsului. După un timp (cînd profitul individual nu mai e aşa important, cînd ceilalţi au început să înţeleagă mecanismul, autorul va putea da o mînă de ajutor înţelegerii (dacă o va face la momentul potrivit, va cuceri şi ceva lauri academici).Oricum el va fi acumulat între timp o rampă de pornire pentru următoarea noutate. Dacă nu mai e în stare de ceva nou, interesul său e însă să stagneze la maxim ritmul înţelegerii, deci curba profitului general de principiu.

Vom deosebi, aşadar, trei tipuri de mecanisme producere / explicaţie, corespunzînd la trei tipuri de societăţi:

I. Societatea obişnuită, natural reglată, funcţionează după principiul expus anterior, atingînd în mod natural o anumită ritmică produs/explicaţie.

Această ritmică va fi încetinită dacă faza de producere încetineşte (explicaţia mai puţin încurajată [figură reprezentînd cele spuse mai sus]).

Reglarea „explicaţiei într-un anumit tandem cu producerea” are, pe lîngă factorii individuali (în general inhibitori, explicînd întîrzierea) cîteva premise favorabile într-o astfel de societate:

- ritmul ridicat al lui P [producere] care nu mai impune o frînare prea violentă a lui E [explicaţie]

- conştientizarea de către societate a interesului general pentru faza E ( orice producător se bazează pe un tezaur de explicaţii furnizat de societate). Cum individul este prea aproape de interesul non E în lupta cu ceilalţi, îi revine societăţii sarcina ca prin intermediul unor mecanisme şi organisme statale ( şcoala, etc.) să asigure o anumită calitate a fazei E. Se va cotiza de la toţi membrii acestei societăţi o taxă de întreţinere a eforturilor de tip E, de interes general.

II. Societatea negativă , cu „frîna pusă” pe explicaţie, guvernată de legea junglei, aceea în care interesul particular nu este echilibrat de o preocupare pentru E, va înregistra o stagnare de ansamblu, căci pînă la urmă toţi indivizii sunt consumatori de explicaţii şi vor resimţi lipsa lor. Faza de producere va încetini şi ea, ca un efect (motivaţie distinctă faţă de încetinirea forţată de cauze obiective).

În fapt situaţie este: [ figură reprezentînd o mişcare relativă VP şi VE. Membrii progresează cu toţii prin mecanismul explicării şi al folosirii produselor şi individual, prin cel al producerii].Progresul individual este deci o rezultantă al celui de „concurenţă” cu cel de „grup”!! Va cîştiga cel care, profitînd maxim de explicaţiile livrate de ceilalţi şi nerăspunzînd cu aceeaşi monedă, îşi va asigura maximul avans!

Este clar că în sprijinul eforturilor explicative nu se poate veni decît prin acţiune generală, a grupului:

- obligîndu-şi membrii să cotizeze la „fondul lucrărilor de explicaţie” (ca la un roman)

- anchilozînd cîştigurile individuale de producere (III), demotivînd tăcerea şi recompensînd uniform producerea şi explicaţia dintr-un „fond general comun”

- motivînd oficial, financiar, etc., faza de explicaţie, construind cadrul pentru ca, explicatorul de calitate să fie bine recompensat, ca şi producătorul (IV)

- Societate axată pe explicaţie (V)

III.

Societatea cu iniţiativa de producţie individuală paralizată cere pentru a funcţiona consolidarea unei alte motivaţii, care să nu contrazică pe cea naturală, ci să o ridice eventual pe o treaptă superioară:

Astfel, egoismul individual, natural, nu va putea fi depăşit decît asigurînd individului condiţii de existenţă rezonabile, plăcute chiar, încît să poată intra în funcţiune motivaţiile de ordin superior. Dacă aceste condiţii sunt asigurate (eventual se poate forma educaţional un nivel de cerere individuală rezonabil) nu este încă suficient, trebuind neapărat construită o altă motivaţie, fără de care indiferentismul este de neevitat! Acestea sînt cele două mari erori ale societăţii grupale: neasigurarea condiţiilor care să evite conflictul cu interesele individuale naturale (fundamentale) şi nefundamentarea unei motivaţii [noi].

Ieşirea din prima situaţie o poate constitui încurajarea lui P (dar fără o recompensă…ea riscă să rămînă fără efect). Ieşirea din a doua ar putea fi încurajarea lui E, …etc., etc.

IV. Societatea în care P şi E ar fi încurajate echilibrat prin mecanisme bine puse la punct, ar putea crea un ritm general foarte alert de dezvoltare. P şi E fiind ambele mijloace, pîrghii de progres, E va crea o mai solidă bază de concurenţă obligînd producătorii la o competiţie „la vîrf”, pentru a-şi asigura întietatea într-o lume în care datorită eforturilor E, toată lumea este potenţial competitivă.

Merită oare însă stîrnită o astfel de ritmică frenetică?! (dezechilibru sistemic poate…., dar cît de multe rezultate utilizabile de toată lumea…).

O alternativă ar fi:

V. Accentul pus pe explicaţie ca simbioză mijloc-scop al existenţei. Alegînd înţelegerea universului ca scop fundamental al societăţii umane vom putea considera P ca guvernînd lumea mijloacelor materiale necesare atingerii acestui scop iar E ca porţiune din drumul spre el (deci scopuri în sine!). Acum interesul încurajării fazei E este absolut preponderent, individul înţelegînd să se propulseze cît mai mult , împreună cu ceilalţi (V general >> decît V individual [cu referire la figura precedentă]) în compunerea pe care o realizează.

Aşadar

[ figură reprezentînd împărţiri între membrii societăţii I1, I2…. a prăzii totale A].

Universul prăzii A fiind finit I1, I2 au interes individual în partaj.

[În a doua schemă] I1, I2 au interes să colaboreze contra lui I3, I4 (cucerind cît mai mult de partea lor I [faţă de partea II care revine celorlalţi din A]).

În lupta internă I1 versus I2, I1 are interes să întîrzie pe B. Dacă I1 îl frînează pe B se obţin două efecte contradictorii: cîştig în proporţia alfa/beta [raportul dintre I1 şi I2], pierdere a părţii I cucerită de I1 şi I2 ca echipă. Deci

Cîştigul lui I1=K1 [care creşte cu egoismul] * K2 [de grup, care scade cu egoismul] * total

Pare a se stabili un oarecare compromise. Există însă o capcană: secvenţialitatea, factorul timp, faptul că fiinţa umană e trecătoare, în timp ce atunci cînd ne referim la interes de grup, facem o integrare. Astfel, ce se întîmplă dacă egoismul lui I1 produce:

- o creştere imediată şi puternică a cîştigului individual în repartiţia internă

- o scădere, diminuată de distribuirea la multitudinea de indivizi componenţi ai lotului I şi eventual, manifestată cu o anume inerţie, devenind efectivă la o altă generaţie!!..

Iată deci că interesul individului favorizează egoismul în cadrul grupului său. Este culmea: fiecare profită de integrarea eforturilor din trecut, de cele ale colegilor din prezent, dar alegînd egoismul are cîştig maxim dezavantajîndu-i (varianta brutală) pe colegi şi pe urmaşi ( varianta subtilă)!

Iată deci adevărata condiţionare umană:

[figură reprezentînd cîştigul X (t) ca integrală a eforturilor umane de la minus infinit la momentul prezent t0, şi oferta personală P (t0) – pentru producere şi E (t0 +k) oferta întîrziată pentru explicare]

Cum devine această situaţie într-un univers în care prada nu mai este finită, ci este reproductibilă, nemaitrebuind să fie împărţită! (de exemplu în lumea ideilor). Se schimbă desigur total, căci fiecare cîştigă dintr-o informare generală!.

Iată deci o alegere extrem de importantă: operăm într-un univers cu pradă finită (cu consecinţele de rigoare) sau într-unul nelimitat.

Ştiinţa viitorului ( pentru lucrurile materiale) şi filozofia (credinţa) viitorului vor trebui să aleagă între aceste alternative.

Oricum un fapt este evident: un lucru se consumă de o singură persoană ieşind din cursă pentru ceilalţi, în timp ce o idee …. Lumea explicaţiilor devenite scopuri (sau alimente ale fiinţei) ar putea fi acea rezervă necesară de infinit (măcar de nelimitare practică).

Un fapt pare a ieşi în evidenţă:

- omul are de cîştigat dintr-o atitudine egoistă (incorectă) faţă de ceilalţi

- societatea (grupul) are de pierdut de aici în disputa cu alte grupuri sau faţă de rezerva de materie şi spirit în general

- mecanismul de reglare (echilibrare) a tendinţelor interne de egoism trebuie să vină din exterior (obligaţie, uniformizare anihilatoare de concurenţă, încurajare recompensatoare)

- cel mai eficient mecanism ar fi însă interiorizarea necesităţii, datoriei, plăcerii comunicării!

Din toate acestea rezultă că problematica rolului explicaţiei, modului de corelare cu producerea, de stimulare organizată de către societate este fundamentală pentru metabolismul acesteia ca sistem.

Probleme extrem de complexe apar: cum ar fi faptul că difuzarea informaţiei pe scară largă în interiorul lotului I, aflat în concurenţă cu II, va creşte simţitor probabilitatea ca informaţia să parvină şi loturilor concurente; aşadar, există nevoi de compromis chiar la nivel de grup între tendinţa explicatorie şi cea camuflantă.

Singurul nivel la care explicaţia înseamnă un real progres este cel general al societăţii umane, iar frontul pe care existenţa generală îşi duce lupta este cel al semnificării ei. Dacă în complexul semnificare-înfrumuseţare-îmbunătăţire-asigurare, se acordă semnificării un coeficient major, apare ca un corolar, necesar ca pîrghie, încurajarea explicaţiei!

Pînă cînd însă explicaţia nu va constitui un bun în sine pentru populaţia majoritară, intrînd prin aceasta în gama intereselor de producţie, societatea centralizată (refuzînd principiul liberului arbitru) trebuie să găsească mijloace de a stimula explicaţia din exterior.

Aşadar, producătorul va furniza şi explicaţii consistente atunci cînd va fi recompensat pentru aceasta într-o manieră care să-i compenseze pierderile.

Pînă la reglarea unui astfel de mecanism, explicatorii se vor găsi printre:

- explicatorii de profesie, pasionaţi (hobby). Ceilalţi, nerecompensaţi proporţional cu calitatea „produselor” lor [explicative] nu sunt motivaţi.

- iubitorii de adevăr, de semnificaţie sau cei stăpîniţi de morbul solidarităţii umane.

Aşadar, acum, a explica frumos, bine, adînc, înseamnă a lupta în contul unei idei, a-ţi face datoria faţă de o credinţă!

***

Despre romanul de fond [intenţionat]

Să înmănuncheze mai multe planuri ale existenţei spirituale a personajului:

A. Planul concret. Social. Vulgar. Cotidian. Raporturile cu ceilalţi în sistemele şi subsistemele sociale.

B. Planul apartenenţei la materie. Individul ca prezenţă fizică. Descris din exterior: superbă, complexă şi nejustificată maşinărie.

C. Planul raporturilor subiective cu spaţiul înconjurător şi cu mine însumi. Universul năzuinţelor, sentimentelor, temperaturilor, ritmurilor, credinţelor.

D. Planul raporturilor de cunoaştere (exterior şi interior). Castelul de idei şi construcţia lui.

[ Figură reprezentînd Eul în cele 4 ipostaze].

Aceste 4 planuri nu vor apare în paralel, evoluînd simultan,( se lasă abordările structurale pentru celălalt roman).Aici se urmăreşte un stil cît mai comestibil făcînd uşoară înţelegerea problemei de fond. Aşadar cele 4 fire vor fi împletite alternativ în timp, prin secvenţe pure sau hibride. Suita lor va trebui însă să aibă ritmul unei melodii, a unei simfonii, care să atingă încordări extreme, dacă se poate pînă la insuportabilul lecturii! (surprinzînd tensiunea existenţei).

O melodie produsă de patru instrumente. Urechea însă vibrează într-un sigur ritm. Poate că omul e atent fundamental într-un singur loc, o dată. Deci exact cum suma celor 4 surse sonore va da firul continuu al vibraţiilor auzite de ureche, mixajul celor 4 filoane ale romanului trebuie să fie profund, melodia unică rezultată să surprindă toate firele, împreună.

Poate se vor putea atinge astfel momente care să sugereze realitatea la nivelul corespunzător de încordare, de emoţie, de fascinaţie.

Astfel, în mijlocul unui duo logic-emoţional adus la paroxism, înserarea unei stridenţe sociale , vulgare ar putea crea efectul ameţitor al măreţiei sau insuportabilităţii existenţei.

Ca tehnică, va trebui procedat în feed-back şi matricial. a. Se scriu evoluţiile individuale. b. se gîndeşte conţinutul unui moment cvadruplu. Se revine la a în funcţie de noutăţile impuse de viziunea globală , etc.

Ironia sorţii este că ştiinţa m-a înarmat cu metodă, în timp ce filozofia/literatura cu scop. Poate că aceasta este cooperarea lor normală.

20 octombrie 1989

[..]

4) Vizita la proiectare la Bucureşti (secţia casetofoane) scoate în evidenţa realităţi şocante: la noi nu se mai proiectează ci numai se adaptează scheme străine!

Astfel , la cererea mea ca să obţină capacitatea prelucrării optime a semnalului livrat de CIP (lucru pe patru trepte de viteză), ei s-au blocat cu desăvârşire! Nici măcar nu ştiau cum are loc dialogul dintre casetofon şi calculator!! (dar proiectaseră deja un casetofon destinat calculatorului!).

„Cum aţi procedat atunci?!” „Am folosit o schemă dintr-o revistă ungurească care era anunţată şi descrisă ca rezolvînd bine problema; acum dacă vrei alţi parametri, trebuie să ne indici trei surse serioase de inspiraţie (realizări analoage a trei firme de prestigiu)” „ Bine dar….sistemul meu e original. S-ar putea ca ceilalţi să nu-şi fi pus problema!” „Atunci nu se poate face nimic”. Reiese din discuţie că nici un „proiectant” la Electronica nu mai ştie cum să pornească de la cerinţe şi să conceapă o soluţie. Ei au nevoie de un şablon de rezolvare în care să se încadreze.

5) Cele 6 romane ale lui Pavese citite nopţile acestea stau sub semnul magiei, al realizării miraculoase. O atît de profundă tăietură a realităţii prin simţuri, o atît de plenară senzualitate, vădind supratrăirea….

Dar tocmai aceasta creează şocul faţă de sinuciderea sa! (imposibil de înţeles…). Dacă Pavese s-a sinucis la cîteva luni după „Diavolul pe dealuri”, atunci….care să fie învăţătura? Presimt una extrem de dură, de dureroasă.

Că fiecare iubire moare prin consumarea sa, că doar tendinţa justifică….dorinţa, iar împlinirea readuce, circular, acul pe 0.

Că nu există o posibilă structură de rezistenţă umană.

….

Şi iată că „Codicele egipţian” al lui Sciascia (altfel incomparabil mai diluat) îmi reaminteşte solidaritatea-transcedentală care ne face să urîm ura (….!), prostia, violenţa. Şi iarăşi simt nerelativitatea adeziunii la bine…

Pavese…subtil.

Sciascia… moral.

Pentru a cîta oară…. Încîlcitele ecuaţii….

În noianul de nimicuri cu care îmi trec zilele, să nu pierd marea revelaţie (căldură): fantastică este elaborarea unei strategii oarecari, într-un univers absurd. Unghi din care nenumăratele eforturi de înţelegere, observaţii, analiză, sinteză, prezicere, semnificare, etc. apar ca tot atîtea miracole…

Faptul că presupunerea că adunînd două mere cu încă trei se vor obţine la numărătoarea finală cinci, se adevereşte experimental, este mult mai tulburător, mai adînc, mai complex decît sesizăm noi, orbiţi de obişnuinţă.

Verificînd 2+2=4, suntem plasaţi în miezul stupefiantei noastre poziţii, căci mult mai ciudat decît a nu şti nimic sau a şti totul este….să ştii ceva!!!!

Asupra acestei duble ipostaze: neputinţă şi potenţă, a insuportabilei (sau fascinantei), sau explozivei, sau curioasei, sau straniei, sau esenţialei, sau ….. hazliei) lor îngemănări, trebuie să-mi îndrept fluxul creaţiei mele.

26 octombrie 1989

Stranie situaţia „legii”, a dreptului, care nu pot avea nici un fel de fundamentare logică!

a) Un grup de oameni , pentru a trăi împreună coerent, pot conveni la respectarea unui cod, pact, compromis, pe care îl semnează. Nerespectarea codului este interzisă, singurul mod în care individul poate încerca non A, deşi codul prevede A, fiind:

- să convingă societatea să schimbe codul (utopic…)

- să facă non A asumîndu-şi consecinţele (ceilalţi pot fi siliţi sau nu să intervină, funcţie de gradul de dereglare a stabilităţii pe care actul respectiv îl reprezintă)

- să părăsească cadrul acestei societăţi căutînd o alta, a cărui cod să-i convină mai mult

b) Apare evident că interesul de stabilitate a societăţii (şi siguranţa membrilor ei) intră în contradicţie cu libertatea individuală.

Prin naştere, individul se trezeşte prizonier al codului societăţii sale, libertatea sa de alegere fiind anulată. Această exagerată ştrangulare a libertăţii individuale (schimbarea de către el a codului fiind în general o operaţie prea anevoioasă pentru a-i conveni! Şi apoi, de ce să oblige pe ceilalţi!). Soluţia este alegerea la un moment dat, a unei alte asocieri.

De aceea, obligaţia unui om de a nu-şi părăsi societatea de naştere este o monstruozitate!

Al doilea aspect. Dacă în întreaga lume ar exista un singur cod al unei unice societăţi, toţi cei născuţi ar fi lipsiţi complet de libertatea de alegere. Orice astfel de uniformizare a fiinţelor umane (ca drepturi şi mai ales ca năzuinţe) poartă pecetea neagră a terorii, a morţii individuale (poate doar organismul mare, societar, să reziste, ca eu în sine, nemaicompus din euri….). Aşadar, nici un fel de viitor uniform al lumii nu poate fi fericit.

Mai curînd o lume cu mii de insuliţe cu coduri diferite şi cu libertatea de a alege una dintre ele ar oferi compromisul rezonabil dintre libertate şi echilibru social (dreptate). Cînd X simte că vrea să calce codul trebuie să plece acolo unde aşa ceva e admis. Dacă nu o face, societatea e în drept să-l pedepsească!

Desigur, dacă s-ar respecta total individualitatea, ar fi tot atîtea coduri cîţi oameni! Ideea ar fi găsirea unui număr rezonabil şi bine structurat de alternative diferite, oferind omului o largă paletă de alegere. În plus ar exista şi o dinamică (schimbare), şi puncte de modificare, decise ierarhizat şi „zone libere” adevărate „cuiburi” (centre de formare) a codurilor!

Aceasta ar fi marginea libertăţii umane: să trăiască liniştea respectării codului n sau vibraţia unui centru de construire a unui nou cod.

Toate acestea par oarecum utopice,dar scot în evidenţă un fapt fundamental: viitorul ar trebui să aparţină pluralismelor. Dacă una din ele ar fi mai reuşită, ea se va impune, prin adeziune! Ar mai rămîne de pus la punct un mecanism de temperare a fluctuaţiilor la care poate duce o astfel de libertate (cît mai simplu, mai natural).

Astfel s-ar conserva stabilitatea, concurenţa, demnitatea umană, dreptul la alegere, etc.

c) Să presupunem situaţia actuală: un grup de indivizi obligaţi să respecte un cod.

Cum poate fi organizată o astfel de societate:

- cum se stabileşte codul

- cum se stabileşte primordialitatea lui

- cum se stabileşte modul de reacţie la violările sale.

Trebuie să existe cîteva principii generale (cadru) cum ar fi:

- obligaţia membrului grupului de a se conforma codului concret care se stabileşte iniţial şi se modifică pe parcurs.

- modul în care el poate influenţa (controla) evoluţia codului, respectarea principiului codului general, inatacabil.

-măsurile pe care trebuie să le suporte la încălcare.

Să zicem că, Constituţia ar conţine „principiile 0” de organizare a societăţii respective. Să zicem că la formarea ei, toţi au avut dreptul să intre sau nu în societate şi că, pe parcurs, toţi au dreptul s-o părăsească (altfel codul reprezintă în fapt un regulament de prizonierat, individul neputînd fi acuzat moral de a încerca să-l încalce!!).

Iată deci norma morală: „dacă trăieşti sub un anumit cod, trebuie să-l respecţi”. În lipsa libertăţii de alegere, această normă nu mai are şi un caracter moral („dreptate”) ci doar coercitiv.

Să presupunem acum că această libertate nu există (varianta B). Ce derivă de aici?

Cum să asiguri respectarea codului? Îşi face apariţia grupul indivizilor cu astfel de sarcini (paznicii), care devin mai puternici decît ceilalţi. Teoretic, ei ar trebui să asigure respectarea legii. Pentru a putea face însă aceasta, trebuie să li se ofere mijloace, adică forţă….Orice forţă poate fi folosită şi abuziv, un grup de paznici putînd să devieze în interesul lor respectarea codului.

Cum să organizezi modificarea legilor? Desigur, cei însărcinaţi cu organizarea societăţii (deja o clasă avantajată: „coordonatorii” ce pot deveni „stăpîni”) vor avea în mînă şi mecanismele legiferării. Ei pot emite legi care să-i avantajeze în dauna celorlalţi. Este chiar evident că dînd unora puterea, impulsurile biologice îi vor îndemna spre astfel de abuzuri!

Şi astfel societatea iniţială (un grup de oameni care s-au înţeles să respecte un cod de convieţuire ) se degradează total în clipa cînd pune la punct mecanismele punerii in viata a acestei înţelegeri!

- apar coordonatorii (necesari! ) care pot deveni stăpîni.

- apar păzitorii (necesari) care pot deveni…. paznici torţionari.

Individul se trezeşte într-o societate în care, este silit să respecte un cod dezavantajos sieşi care evoluează la bunul plac al stăpînilor. Aceasta este legea.

Oricît de utopică, singura soluţie ar fi eliberarea individului nemulţumit de corvoada de a sta într-o astfel de societate. Rămaşi singuri, paznicii şi stăpînii s-ar dezumfla ca nişte baloane!

Dar iată că stăpînii pun la punct un mecanism prin care supuşii lor pot fi întemniţaţi în societatea respectivă.

Nu mai e vorba de o societate amorfă umană ci de una bipolară, cu o parte care prosperă pe seama alteia, prizonieră. Poate că omul nu o poate duce prea grozav fără sclavi…!

Cele de mai sus par a condamna principiul însuşi al organizării: stăpîni (coordonatori…), păzitori (paznici…), supuşi! O soluţie (utopică-posibilă) ar fi evoluţia mentalităţii umane, făcînd posibilă o asociere corectă.

Da, există două feluri de utopii:

- imposibile (împotriva legilor naturii)

- posibile (împotriva obiceiurilor)!

În orice caz, într-un grup, cei care ameninţă cel mai mult codul, cei care pot cel mai uşor să-l încalce sunt conducătorii. Aşadar, pe lîngă organizarea conducerii şi pazei, (apărarea de greşelile individuale) trebuie organizată o apărare de abuzul puterii, şi aceasta defineşte în primul rînd un sistem de drept… real, valid, …drept!

Un cod legislativ nu poate fi valabil, corect, utilizabil, decît dacă prevede foarte clar apărarea grupului contra abuzurilor societăţii şi o organizare care să împiedice:

- încălcarea acestor prevederi

- blocarea eliminării lor din cod, de către …”legiuitorii” puternici.

Aşadar, un feed-back! Dar cum?!

Pînă atunci, se poate auzi o absurditate ca: „o lege o dată votată e valabilă şi trebuie respectată, indiferent de conţinutul ei” (care poate contrazice legile naturii, interesele membrilor majoritari şi chiar codul de bază – Constituţia, pe motiv că există prevederea respectării Constituţiei pe care legiuitorul trebuia să o respecte şi deci…a respectat-o!).

Se uită că legiuitorul reprezintă puterea, deci una din părţile implicate în conflictul social, nici într-un caz imparţială, nici într-un caz neputîndu-se prezuma nici măcar buna sa intenţie darămite….reuşita făptuirii sale?!

27 octombrie 1989

Din cele scrise ieri se desprinde şi o idee de roman SF.

Într-un univers structurat în n parcele cu organizări şi coduri diferite, fiecare avînd dreptul să-şi schimbe lotul după ce trece printr-un „centru de comutare”, personajul duce dorul marii unităţi…El are senzaţia că liberul arbitru instalat răpeşte omului unitatea sensului vieţii. În plus, crede că o anumită variantă este optimă. De aceea luptă pentru impunerea ei generală, pentru dispariţia parcelării, pentru „marea solidaritate umană”! Partizanii săi încearcă să realizeze acest vis, fără a sesiza pericolul dispariţiei libertăţii de alegere!...etc.

Marele conflict apare între eu, omul şi EU, Omul!

11 noiembrie 1989

Poate că există în experienţa noastră istorică un mare folos: al unei clarificări, a unei limpezi învăţături.

Putem simţi mai limpede ca alţii care este capătul drumului pe care ne împinge teroarea. Cărţi de genul lui „1984” îşi găsesc în noi cititori de calitate, capabili de rezonanţă în profunzime. Dispariţia speciei umane visătoare, gînditoare, creatoare, lunare, însorite (?), instalarea unui „corp” enorm, eventual sănătos, trăind din moartea celulelor sale componente…Toate acestea ne sunt foarte clare.

Dar, nu numai grozăvia capătului drumului ne-a devenit transparentă. Ci, la celălalt capăt am căpătat receptacole de mare rafinament pentru firele firave ale naşterii acestui drum spre abis. Ştim să recunoaştem acest soi de creatură încă de la naştere. Putem sesiza că anumite fapte aparent nesemnificative poartă în ele otrava drumului întunecat, închid în ele marile pericole pe care le germinează.

Şi mai ales, această „specializare” în presimţirea şi simţirea fluviului negru, acest „profesionalism” pe care l-am căpătat în împrejurări tragice, ar trebui să fie micul nostru folos, micul nostru avut, cu care ne-am putea aduce contribuţia în lume. Da, noi ar trebui să fim numiţi acum „copoii”, „turnesolul”, „barometrul” de sesizare a prezenţei marşului fiarei, întunericului, frigului, terorii.

Pentru că, prea bine simţim, mai voalat, mai puţin copt, mai rafinat, prezenţa cancerului umanului în sens clasic- în societăţile aparent sterilizate…

Grozăvia (nedemnă) ar fi ca , pentru un pumn de pîine, să pierdem această trezie, ca îmblînzirea stomacului să îndemne la amorţire.

Victima unui atac atît de elocvent al fiarei anihilatoare a umanului este obligată să treacă la contraatac , dacă se vede (printr-un noroc) scăpată cu viaţă din confruntare! A sta cu mîinile în sîn , la adăpostul confortabil a unei păci în care întunericul îşi regrupează rîndurile, este o formă jalnică de înfrîngere, lipsită pînă şi de circumstanţa luptei disproporţionate!

Ce vor toţi aceştia? De-abia acum îşi vor lăsa vulgaritatea şi mediocritatea să iasă la lumină, să se relaxeze, să se solidifice…!

Frontul apărării condiţiei umane este cel ce pierde de fiecare dată atunci cînd se mai consumă un episod drenant (de energii polarizate spre bine) din aşa-zisa „frămîntare istorică”.

Pînă cînd va putea această diversiune opera nestingherită?

Negulescu are dreptate -totală- exista un singur obiectiv: educaţia oamenilor!

Astăzi, pe toate direcţiile, eşecul existenţei mele se prezintă cu extremă claritate. O eroare continuă, cauzată de un amestec de orgoliu, slăbiciune, nehotărîre, dreptate, revelaţie…

Este cu desavîrşire prosteşte ceea ce fac. Sunt angrenat , după ani de eforturi în care poate…m-am consumat pe drumuri pe care , cu puţină luciditate , îmi este evident că nu am ce căuta, că n mă aşteaptă nimic; nici măcar o victorie nu poate fi imaginată luptînd pe fronturi care nu înseamnă de fapt, pentru mine….. nimic!

Oare sunt mai mult tîmpit sau fals, sau ironic, sau disperat?

Oricum – nu, nu , nu….

Nu – în acest oraş.

Nu – în această ţară.

Nu – în această casă.

Nu – în acest serviciu.

Nu – în aceste roluri.

Nu – în această piele…

Dar unde? Dar cum? Dar DE CE?

Blazarea M. îmi apare ca vinovată (îi spun că un mare blazat trebuie să se sinucidă, că e singura lui soluţie corectă, demnă, cinstită).

Cît timp mănîncă de la ceilalţi.

Citeşte. Vorbeşte. Gîndeşte. Aude muzică. Etc. – nu mai poate susţine nu-ul general fără a apare în poziţia de sinistru , tragic, scîrbos măscărici profitor.

Şi totuşi…. Condiţia umană nu e aleasă. Sentinţa de mai sus e poate prea aspră, căci se aplică unui ins care nu a avut dreptul de a alege, aşa că poate e o imbecilitate a-i aminti de „obligaţiile” care derivă din condiţia sa… obligatorie!

Care ar fi încă întrebările surprinzătoare, la care răspunsurilor stîrnesc mirarea, situaţiile de satisfacţie?

- ce este lucrul acela pe care un anumit filon dintre oamenii de cultură par a-l iubi, a-l apăra, a-l urma ca pe un destin promiţător, ca pe o valoare, ca pe un crez.

- Russel: „important nu este a crede, ci a afla – adică exact opusul „. Ce este setea omului de a afla?

- ce justifică rezistenţa ideii de bine, necompetitivă biologic şi social?

- ce este dorinţa de a decide?

- cum este în realitate ceva, ce poate să apară cumva, şi prin acest fapt indică, cu mare probabilitate, că există?

- ce este poezia, setea de inefabil, de insolit, de libertate?

- ce este matematica, logica, dorinţa de ordine, de victorie, de relaxare?

S-a ajuns în situaţia în care simpla redactare a întrebărilor ar lua probabil un spaţiu mult mai vast decît şi-ar putea permite un om.

La urma urmei, chiar din banalele manuale de matematică, nu se înţelege nimic! Iată, de exemplu:

X la puterea a 7-a este egal cu y. Cine este x? Răspuns… X este radical indice 7 din y (botezul întrebării ţine loc de răspuns!).

Cine ne asigură de existenţa numerelor iraţionale? Ce înseamnă ele? Ce înseamnă radical din 2 la puterea radical din 2 ?[ ].

Cum se poate trasa un grafic de funcţie fără a vorbi de analiză matematică!

Poate [ figură cu un triunghi dreptunghic isoscel cu catetă 1 şi ipotenuza x] are ca soluţie corectă…incomensurabilitatea ! (vezi Pitagora).

Sau, mai simplu… ce explicaţie are următorul fapt:

[ figură reprezentînd funcţia f (x) = 3 (x) purtînd bijectiv intervalul [0,1] în [0,3]]

Segmentele [0,1] şi [0,3] se corespund punct cu punct. Dar şi funcţia 2x aplică bijectiv [0,1] pe [0,2].

[ Figură arătînd corespondenţele biunivoce între intervale de lungime diferită]

Pe de altă parte punctele dintre 0 şi 1 se pot lega de cele dintre 0 şi 1, dintre 1 şi 2, dintre 2 şi 3. Ceva aici nu are înţeles. Nu cred că noţiunea d enumăr [real] e clară!

Ar trebui ca oameni mari de ştiinţă (şi intelectuali!) să se adune pentru a elabora un document în care să declare care este, după părerea lor stadiul în care se află cunoaşterea noastră.

Se lasă în general impresia că suntem ajunşi extrem de departe, ori e foarte posibil ca această instalată opinie să fie o farsă! Între altele, a devenit o metodă ciudată de validare a cunoaşterii aceea de a confrunta concluziile unor teorii cu realitatea experimentală, ca şi cum acesta ar fi un argument…

Experimentul poate contrazice o teorie, dar nu o poate confirma. Teoria poate confirma un experiment dar nu îl poate contrazice! (motivele pentru care un lucru se desfăşoară într-un anume fel pot fi cu totul altele decît cele susţinute).

De aceea, dincolo de emoţia plăcută pe care o provoacă afirmaţia lui C. Sagan: „suntem generaţia ce are privilegiul de a înţelege” (interesantă şi nevoia omenească de astfel de încurajări), se ridică o mirare îndoită: de unde ni se trage actuala încredere că „ celelalte generaţii s-au înşelat, noi suntem , în linii mari, pe linia de sosire, în faţa adevărului”?S-ar putea să nu fim nici măcar pe drumul bun!!

În orice caz, matematica ar face bine să redeschidă cîteva dosare (mulţime, număr, infinit, funcţie, punct, dreaptă, etc.) înainte de a continua deliranta sa construcţie, lipsită de baze. Ar trebui măcar să apară o scindare a matematicii în cîteva ramuri mari:

1) matematică independentă: joc, cod, artă, subiect în sine

2) matematica aplicată şi aplicativă

3) matematică didactică – explicativă

4) matematică intelectual – filozofică

Grave bănuieli în jurul tuturor noţiunilor ei de bază.

În orice caz, predarea ei în liceu e o pildă de compromis „hoţesc” (abuziv, necinstit, iraţional!)

Ce educă matematica; capacitatea de a crede, de a afla, de a ordona, de a acţiona, de a abstractiza??!

Momentul crucial este bucla, cercul vicios, apariţia ecuaţiei, infinitului.

Ar trebui predată o matematică pînă la ecuaţie şi o alta după [ ].

13 noiembrie 1989

Nu-i de ajuns să faci un copil, trebuie să-i construieşti şi o lume!

Ciudat este că am părăsit starea de mirare şi incertitudine (care întreţin ritmul viului) pentru o certitudine ( ?..!) a imposibilităţii şi nimicniciei.

Important este, la unii autori, dincolo de tema abordată, faptul că maniera în care o tratează ne relevă parfumul unei anumite dimensiuni a eului, a spiritului, a umanului. În fraza lor se ţese un spectacol de relaţii şi tensiuni, al cărui rafinament reprezintă un alt nivel al verbului a fi! Ei ne deschid accesul spre surprinzătoare spaţii, descoperite în noi înşine!

Privind spre înăuntru, universul e la fel de infinit ca spre în afară!

În fond, în stare pură, tendinţa intelectuală ( de înţelegere a lumii), este apropiată oricărui om. Doar trădarea sensului său originar, prin proliferarea intelectualităţii de profesie, lipsită de unitatea rafinament – sinceritate – tensiune, a putut duce la impresia unei secte, a unei caste, separabilă de alte grupuri umane.

De fapt intelectualitatea este al doilea puls. Moartea spirituală este mai suportabilă ca aceea clinică, căci orbul poate trăi si în lipsa luminii.

Spre această existenţa umană în întuneric, „eliberată” de pulsul tensionant şi incomod al căutărilor spiritului, este îndreptat omul de către teoreticienii şi practicienii „materialismului”.

Puţine tautologii sunt atît de … perfecte ca „totul e materie”!

Este îndoielnic că vreunui popor îi pasă vre-un pic de soarta altuia. În ciuda tapajului universalist şi democratic, conjunctura contemporană o dovedeşte pe deplin!

S-ar putea ca aceasta să fie totuşi o greşeală căci umanitatea datorează „ceva” din succesul ei, ideii de colaborare! Cancerul vecinului poate fi molipsitor! Şi chiar dacă „boala” nu e transmisibilă, e mai viabilă poate, o societate în care vecinul sare să te ajute cînd te clatini sub atacul bolii!

În orice caz, atît popoarele cît şi conducătorii lor, nu manifestă astfel de disponibilităţi colaborative. De fapt popoarele şi conducătorii lor reprezintă pînă acum marile forţe retrograde ale umanităţii.

Cancerul spiritual al secolului XX este evoluţia ideii de relativitate, de la libertate la arbitrar, de la căutare la renunţare!

Cînd dansez cu băiatul, cele două corpuri formează un cuplu asemănător întîlnirii valului proaspăt cu cel care se retrage înfrînt, de pe ţărm! Ţipătul expansiunii sale îngemănat cu destinderea coardei care am fost…

Acum cîteva zile am fost într-un punct de ramificare. Cosemnez alegerea mea pentru o reperare ulterioară a acestei intersecţii: chemat la Bucureşti, directorul întreprinderii Electronica îmi propune să scriem împreună o carte de electronică (are totul aranjat…!). Refuz manierat nu atît pentru că mă oripilează incorectitudinea propunerii („colaborarea” ar fi constat în clasica formulă…), sau pentru a nu fi angrenat într-o incorectă suită de avantaje (puţină consideraţie în întreprindere sau priză la editură nu mi-ar prinde rău!), sau din comoditate (fac eforturi de acelaşi fel cu mult mai puţine justificări), ci pentru a evita înfundătura mea şi mai adîncă în mrejele „ rolului meu tehnic” , pe care nu-l mai pot suporta!

Din acelaşi motiv renunţ şi la ideea „centrului de cercetare” de la Piatra Neamţ, pe care îl las practic să se dizolve.

E aici o indecizie periculoasă şi vinovată. Cît voi mai cocheta cu ideea destinării mele literare, umaniste şi-n acelaşi timp a acţiunii de pe poziţia eficace a omului „tehnic”?!

Decizia principală este între senzualitate şi responsabilitate!

Senzualul şi-ar da chiar mîine demisia din toate „posturile” mele actuale.

Celălalt, ar fi oare mai util scriind filozofie (literatură) sau încercînd deschiderea unui front al spiritului pe teritoriul tehnicii (ştiinţei) ?

În orice caz, scena de la Bucureşti a scos în evidenţă nevoia urgentă a unei alegeri:

- de drum concret

- de crez

Ar fi stupid să ratez nişte căi fertile pentru acţiuni utile frontului asumat, în numele unor criterii morale formale, nesolidificate într-un crez!

Tragedia este de a alege între bine şi rău, fără a şti care sunt ele, dar încredinţat de existenţa lor – şi dorind binele.

Lipsit de firul călăuzitor al unei alegeri, toată viaţa mea se va desfăşura diform, ineficace.

„Condiţia umană” e o expresie foarte inspirată! Ea evită polarizările simplificatoare: destin, structură, poziţie, situaţie.

Cît de banală şi nevinovată ne apare incapacitate femeii de a rezona la tensiunile noastre abstracte. Dar în realitate, acceptarea pe care prezenţa lor ne –o impune, răceala cu care ne temperează „frigurile” , este o crimă! Responsabile cu echilibrul lumii sau cu moartea ei (?), ele ne surpă atît de fragilul reazem al năzuinţelor noastre de emancipare.

În orice caz, iubirea nu striveşte visurile!

În absoluta ei orbire (sau determinare) femeia mea simte că nu se mai poate continua cu covoarele atît de murdare şi pline de praf, dar refuză să ia în considerare apelul meu la o şedinţă de curăţire interioară. Nu putem da prioritate unor astfel de „mofturi” – ni se spune, amintindu-ni-se cu cruzime fragilitatea speranţelor noastre…

Femeile şi bărbaţii par confecţionaţi pe alte planete. Ei formează unităţi nu contopindu-se prin faţă, ci rezemîndu-şi spatele unul de altul: această alipire permite privirilor să bată în sensuri perfect opuse!

Nici măcar nu poţi şti dacă un astfel de gînd e validat total statistic sau nu!

Oricum , nicicînd nu am fost mai puţin doritor de întîlnire ca acum ! Oare de ce? Să fie o deraiere a unei înfrîngeri nerecunoscute? Dar atunci de ce nici cu mama…? De ce nici cu un prieten…? Şi de ce nici cu mine!

Care să fie preţul plătit laşităţii mele de către iubitorul de adevăr?

Sunt la fel de depărtat ca totdeauna de înţelegerea expresiei „ voi muri”.

„Universul (TOTUL) este absurd”. Ce este asta: un adevăr, o revelaţie, o ipoteză, o concluzie, o propoziţie, un ţipăt, o emoţie, …sau o tautologie.

Superb: după atîţia ani m-am trezit că nu ştiu deloc ce-i acela număr real!?

Compact – „Cîntec pentru prieteni” – iată ce mă pune Val să dansez cu el necontenit, necontenit. Ce dracu să fie plăcerea asta a lui obsesivă! La început este deci la el muzica , nu cuvîntul…!

Funcţia creează organul…intelectual…! Elevii mei demonstrează clar lipsa unor boli (profunzime, spirit, demnitate, etc. ) în lipsa microbilor. De aceea nimic nu poate fi mai eronat pentru putere decît să elibereze cultura , cuvîntul, conceptul!

S-ar putea scrie o istorie a luptei dintre bine şi rău, dintre tendinţa de înălţare şi coborîre a speciei noastre?!

Există două forme de a nu fi patriot ( conştiinţa apartenenţei la o fiinţă înglobatoare): individualismul (restrîngerea principiului solidarităţii) şi umanitarismul (lărgirea lui).

Ar trebui instituită o amendă pentru cei care vorbesc fără a comunica!

Academismul este zidul de apărare al falsei cunoaşteri.

21 noiembrie 1989

1) Iată: planta îşi compune viaţa, cu migală, înghiţind soare, apă şi minerale, dîndu-le viaţă!

Dar oaia vine şi…(cît de repede şi eficace) preia fructul acestui efort, înghiţindu-l!

Şi apoi lupul, atingînd un şi mai mare randament, o şi mai mare sinteză – îşi asigură pulsul propriu.

Şi la un momet dat, eficacitatea şiretlicurilor inteligenţei: omul, folosindu-le!

Culegătorul fructelor, profitorul. Apoi vînătorul.

Apoi cultivatorul, precedînd înfruptarea cu un bine organizat, prizonierat…. Eficacitatea structurii, crescătorii de animale.

Eficacitatea violenţei între oameni nu e decît o treaptă a unei atît de continui tendinţe: ceea ce x cultivă un an poate fi cucerit printr-un atac reuşit de o zi. Popoarele migratoare – noii vînători – ai oamenilor.

Şi , în sfîrşit, mai nou, mai modern, cultivarea oamenilor, în vederea folosirii lor, societatea ierarhizată politic.

În vîrful acestei piramide a sintezei prin furt, cultivatorii politici, şefii lagărului.

De aici să se tragă oare simpatia, ataşamentul faţă de copaci, faţă de iarbă?

Să exprime oare o legitate naturală a treptelor de rapt?

E oare justificată intuiţia că „progresul” are căi „regale”, care produc viaţă, nu o ard, nu o consumă?

Ce suntem noi, producători sau consumatori de viu? În ce măsură?

2) Iată că „apusul” e pe cale de a rata marea lecţie, aruncîndu-se din prostie, indolenţă, obtuzitate în vîrtejul concluziilor puerile [ despre căderea regimurilor comuniste] („nu putea să reziste”, „se produce o destrămare logică”, etc. etc.)

Astfel ratează singurul folos al cumplitei experienţe: enormul semnal de alarmă!

Că dimpotrivă, este extrem de viabilă şi stabilă structura cristalină a terorii, că ea pare adevăratul punct de funestă stabilitate a societăţii umane.

În locul acestor „satisfacţii”, ar trebui o mobilizare generală pe tema „ cum s-ar putea crea condiţii care să împiedice reintrarea în astfel de fatale vîrtejuri.

Şi mai mult, dacă se doreşte evitarea unui echilibru morbid (renunţare), de ce nu se luptă frenetic pentru găsirea altuia, luminos, care să-i facă concurenţă? Altfel omul va pendula între libertatea arbitrariului instabil şi solidificările negre!

Unei societăţi relansate dintr-o situaţie capcană îi trebuie o structură orientativă, un scop, un ritm, un cîmp polarizator.

Cum religia, filozofia,ştiinţa nu au dat încă de un punct de sprijin solid, autentic, nu se întrevede azi ca încercare de cod, decît o democratizare a căutării umane.

Dreptul la aflarea căutării şi la căutarea aflării – sinceritate, tensiune, efort – strict necesare codului modern.

O enormă masă de construcţii materiale şi spirituale ne-a fost pusă la dispoziţie de predecesori (obiecte, noţiuni, cuvinte, întrebări, etc.). Acest amalgam cu ierarhiile , tensiunile, estetica, ritmurile sale – iată fondul de aur, fagurele la care „furnica umană” ar putea lucra cu demnitate şi plăcere.

3) Al doilea război mondial a avut şi un gigantic rol fast, neobservat: el a dus la eliberarea a două popoare (Germania, Italia) de cancerul care îi atinsese (cristalizarea structurii politice stabile!).

Ironia istoriei : numai cei care au cîştigat (la est…) au pierdut, înfundîndu-se în marasmul mecanismului de autodistrugere a speciei umane.

Poate că, fără dereglările produse de război, boala aceasta ar fi cuprins azi întreaga Europă!

Pacea nu are sens dacă nu se conjugă cu o victorie prealabilă a binelui.

Trebuie să scriu a doua intervenţie [ prima , scrisă în februarie 1989, a fost predată lui Mihai Pelin pentru a fi publicată la Milano].

28 noiembrie 1989

Nu ne putem salva (nu putem ajunge) decît toţi o dată.

Cît timp vom permite disjuncţia profundă între destinele umane, poetul va risca brutalizarea în stradă şi-n orice caz, nu va putea aştepta înţelegere de la CELĂLALT.

Chiar dacă obiectivul universalizării intelectualităţii ca dimensiune a omenescului pare utopic, este o utopie strict necesară! În orice caz, nu se întrevede altă soluţie, căci în lipsa marii soluţii generale, vieţile tuturor nu vor ieşi din destinul nulităţii şi deşertăciunii.

Replica obişnuită, inadmisibilitatea acţiunilor unitare (lipsă de libertate, fascism) este bazată pe o eroare: intelectul nu e o opţiune, e al şaselea simţ. Ce sens ar avea să punem problema dreptului omului la a nu vedea?!. Toate acestea ar ascunde lenea, confuzia, diversiunea. Toţi au dreptul la împlinirea în simţuri şi problema intelectualizării maselor trebuie pusă în acest cadru.

Azi, privind feţele trecătorilor… senzaţia intensă de frig, tristeţea, însingurare. Nimic nu poate însingura mai mult decît faţa celuilalt… a unui anumit altul…

Ei sunt dincolo de…. Şi se vede… deci a ajuns pînă la suprafaţa fizică.

Astfel se reanimă spaima trezită de „1984”: după sufocarea umanului nostru, noul uman, odată instalat, anulează orice şansă, sens, lumină.

Se instalează întunericul dezracordării de ceilalţi, eşuaţi în altă piele. Nici o şansă pentru nostalgia după simţuri… anihilate.

Dans fără muzică…!

Interesant cît de bine poate urmări fenomenul sclerozării mintale atitudinea elevilor faţă de matematică. Lipsa lor de curaj, de spontaneitate, de structură, de disciplină mintală – într-un cuvînt, de existenţă conturată, de personalitate şi sănătate spirituală.

- probleme date cu a, repetate cu e în loc de a, nu se mai fac.

- situaţii declarate într-un stil, nu mai sunt recunoscute şi rezolvate dacă se exprimă altfel

- problemele sunt recunoscute funcţie de poziţia lor în pagini.

- ideile sunt utilizate numai în problemele în care au fost întîlnite, nu şi în altele.

- problemele sunt începute numai dacă se ştie soluţia.

- nu se încearcă o altă soluţie, sau generalizare, etc.

- nu există încredere în legarea, etapă cu etapă, a argumentării logice.

- se „atacă” calculele fără a se face în prealabil un plan tactic.

- ultimul lucru la care se uită elevul este… ipoteza.

- s-a instalat un enorm complex faţă de probleme căci nu se înţelege că, cel mai firesc lucru în faţa unei probleme este să încerci să o faci….şi să nu reuşeşti. (datoria este de a încerca coerent şi eventual inspirat şi nu de a reuşi). Succesul altora, prezentat atîţia ani a format nu un ghid de inspiraţie ci un mare complex.

- total dezinteres pentru esenţa matematicii (eventual gust sportiv)

- reflexe Pavlov de genul P (x) , deci ecuaţie, P(n), deci inducţie… etc. etc.

- nu e format simţul motivaţiei

- accent pus pe rînduri, nu pe motivul trecerii între ele.

Ar trebui ca să schimb acest stil în culegere (program) [intenţionate]. Să fie o revoluţie de structură, intelectualitate tehnică.

Dar marea problemă care se ridică este ce-ar trebui făcut la şcoală la matematică. Aparentă divergenţă: încurajăm spontaneitatea şi imaginaţia, sau structura, dînd metode de lucru?

În fapt, e o falsă contradicţie. Dacă cineva dispune de un material exemplificativ bine (didactic) structurat, nimic nu-l împiedică (dimpotrivă!...) să fie eficient şi original, originalitate ce poate fi mai bine fructificată printr-o pregătire ierarhizată!

Un fir, un cordon, este ceva fantastic! (misterios). Nu e numai o sugestie a ideii de legătură, pare chiar un atom, un nucleu, o dimensiune a corelării. Dacă suntem mai atenţi, nu putem cuprinde miracolul unui cordon [ figură reprezentînd un fir]. Dar al lui 1:

[figură reprezentînd un punct]

Dar al lui 2:

[figură cu două puncte]

Dar a separării….etc.etc.etc.etc….Oh…

Nu există exemple de popoare care să scape de tiranii lor prin forţe proprii, în istoria contemporană. De fapt toate „rezistenţele” au avut puternic sprijin exterior (armament, etc).

De aceea e absurd să faci un complex din „incapacitatea de rezistenţă”.

De fapt în istorie singura care evoluează, perfecţionîndu-se, este forţa malefică a dominaţiei forţei.

Numai puterea se perfecţionează, victimele o iau mereu de la capăt!

Trebuie căutată în gîndirea antică şansa însănătoşirii , căci atunci, la început, în faza adolescenţei, ea a avut prospeţia, lumina corespunzătoare, provocînd normala (tinereasca) bucurie din mirarea de a gîndi!

Cît parfum s-a pierdut de la scoaterea la consum a acestui produs.

Chestiunea cheie este de a nu uita miracolul fiecărui obiect, a fiecărei idei, sinteze, negaţii, teorii, prăbuşiri, credinţe, etc.; toate – capete de pod smulse în lupta omului cu neantul. A le consuma „la rece” – iată marea eroare!

Ideile nu pot fi locuite , decît reclădindu-le!!

Poate că totuşi o revoluţie care răstoarnă un sistem trebuie să deţină o nouă ideologie în numele căreia să acţioneze.

Ori, o dată cu căderile din ţările socialiste, ar trebui să se dispună de o nouă alternativă, un ideal şi nu să se revină la unul …. antecedent!

Ar fi poate momentul preluării cîrmei de către intelectualitatea progresistă şi morală , de către iubitorii aflării, de „partidul omenesc”.

Altfel se ratează ora mutaţiei de esenţă, resemnîndu-ne la o curăţenie…

Atenţie – intrarea cea mai bună din algebră în analiză pare a fi capitolul numere reale!

Criteriul pentru selectarea problemelor în culegere [intenţionată]:

- corelarea cu teoria (bogăţie ideatică)

- firesc al drumului logic în rezolvare

- originalitatea (nerepetarea ideilor)

- frumuseţe , intelectualitate

- importanţă în practică

Platon – Republica – democraţia produce logic, tiranie, căci dacă cei răi şi cei buni sunt liberi, primii, mai eficace, îşi vor face mendrele!

Nu, cît timp sunt lupi, stîna nu poate profesa libertatea.

De altfel, organismul are nevoie de structură şi coordonare, starea amorfă e rezervată primatelor.

Iată deci ceea ce întărea şi P P Negulescu – formalismele democratice nu-şi au sensul pînă cînd nu se democratizează fiinţa umană.

E poate adevărat însă, că cele două, om nou, casă nouă, merg [împletindu-se] în feed-back!

Tragedia nu este să te scufunzi în larg ci la cîţiva paşi de ţărm…

A întreba sau a nu întreba, aceasta e fiinţarea.

Pe această faţă a lumii, răul e mult mai eficace. Supravieţuirea binelui sugerează sprijinirea lui… de pe o altă faţă.

„Victimologia” – ultima farsă a violenţei.

Dantelăria structurărilor: pictură, muzică, etc. se poate complica la nesfîrşit. Cei adînciţi înr-o anume direcţie – casta – dansează în ritmul sonor al propriilor paşi!

Opusul demnităţii…este comoditatea.

Opusul filo-sofiei (iubirii în general)….este senzualitatea.

Tandreţea este o revoltă.

A aparţine lui A, A inclus in B, a plus b egal 3 sunt propoziţii matematice.

„Cîinele latră”, „el ştie”, „ea nu vrea”, sunt propoziţii nematematice.

Unde este graniţa între propoziţiile matematice şi celelalte, sau : cum se şterge ea….

Subiectul – existenţă

Predicatul – relaţie ?

Experiment: restrîngerea la un număr mic de existenţe elementare; ce propoziţii pot apare? (atomii propoziţionali).

În matematică elementul este atomul subiectului.

Atributul este atomul relaţiei.

Dar predicatul… ce atom are?

Ce înseamnă DA şi NU.

29 noiembrie 1989

Cît timp lupul e mai eficace ca oaia….

La confruntarea dintre oameni cei răi vor învinge.

- anulez motivele naturale ale confruntării

- modific raportul, făcînd omul extrem de eficace în apărare, nu în atac (?)

- organizez o structură socială compensatoare, în ajutorul binelui

- reduc numărul celor răi.

Cele două experienţe contemporane reprezintă:

democraţia – diluare, pierderea drumului, în arbitrar, în amorf

socialismul – deviaţie, stabilizare în rău (în locul stabilizării în bine)

Pare că totuşi prima variantă oferă mai mari şanse eventualei instalări a domniei (I ) binelui (II) , căci deşi „socialismul „ are o bună „sintaxă” (structură organizată, conducere eficientă, centralizată), el deviază „ semantică” (nu binele, ci răul se strecoară în sîmburele structurii)!

Reapare deseori întrebarea: societatea umană se poate îndrepta spre un bine general ( 1) sau, doar prezenţa unor structuri „folosite” poate asigura bunăstarea altora „alese”? Iată: (1) modelul deschis [figură ilustrînd extensia nelimitată] şi (2) modelul închis (cu sumă constantă) [figură ilustrînd un univers finit de bunuri].

Desigur, asemenea descompunerii spectrale a unui semnal, temele abordate modern, pot reliefa anumite componente ale unei realităţi.

Dar numai „pachetul componentelor” (abordarea multiunghiulară) va reuşi să redea cu forţa realităţii aspectul analizat.

Astfel, din unghiul soldatului , războiul e o monstruozitate; din cel al patriotului, poate fi sfînt; din cel al generalului – o ambiţie; din cel al sociologului exterior – o operaţie chirurgicală. Dar războiul ca fenomen este prezentat realist, dacă sunt redate toate unghiurile.

Sensul iniţial al asocierii între oameni era organizarea unei apărări împotriva pericolelor din exterior şi din interior.

Dar iată că, strecurat în însuşi miezul puterii, răul devine de sporită eficacitate, paradoxal cei reuniţi sunt mai fragili ca înainte!

Miezul care conduce o societate e punctul ei cel mai fragil şi mai important. Păstrarea sănătăţii sale este deci fundamentală – iată ideea „Republicii” lui Platon.

Ori, cum un lucru, o dată constituit, are tendinţa de depreciere, cum acest miez, imaginat ca ideal la un moment dat, nu poate decît să se deterioreze, nu e absurdă credinţa anticilor în devoluţia societăţii („vîrste”).

Putem oare găsi ziduri eficiente de apărare a miezului puterii de atacul răului!? Sau, singura şansă e lupta globală cu răul, pentru marginalizarea lui (varianta combativă, atac în locul apărării).

Situaţia unui miez bun – constituit (premisă de la care pleacă „vîrsta de aur”…) este în orice caz mai rezonabil conceptibilă ca „apărabilă” decît aceea în care miezul e pe cale de apariţie…!! Deoarece în fazele de formare, eficacitatea sporită a răului îl va face prim favorit în cursa pentru miezul puterii.

Undeva societatea greşeşte etapele…. Se introduce carantina, cu microbul în centrul grupului „apărat”…

- stabilim ce nu trebuie să facă un om; dar unii vor face

- stabilim un mecanism de supraveghere; dar „unii” se vor strecura în miezul său! Răul se encefalizează. Căci:

tiraniile – regimuri cu răul în structura cristalină, centralizat

democraţiile – regimuri cu răul în structura amorfă, atomizat

Pare că totuşi a doua variantă permite şansa unei lărgiri a frontului binelui, urmată eventual de o cristalizare întru bine. În orice caz, declararea prematură a cristalizării (carantinei) va cuprinde răul în sîmbure (microbul înăuntru)… cu efecte devastatoare.

În condiţii de libertate, binele trebuie să lupte pentru cucerirea structurii…

Utopia ar putea veni de acolo că binele nu e făcut să învingă în acest meci „deschis” (viaţa nu învinge moartea, osmoza).

De aceea culmea paradoxului e că accidentul istoric al unei „cristalizări” bune, urmată de o autoritate a binelui, menţinută….tiranic, este totuşi posibilă, chiar dacă improbabilă…

Lipsiţi de polarizare atomii nu sunt în stare decît de mişcare browniană…

Îngheţaţi în structura cristalină ei dispar ca vieţi…

Doar polarizările dinamice, sub influenţa cîmpurilor de orientare, născînd forma prin delimitare din amorf, dar conservînd dimensiunea libertăţii de modificare…

E nevoie de un plan, de o orientare, de o credinţă, de o sincronizare a eforturilor…Ea nu trebuie să mai aibă caracterul dogmatic , rigid, autoritar al religiilor şi nici senzual al miturilor – ci unul orientativ de variantă acceptată pentru o dezvoltare sincronă. Cum să faci asta? Pe orice subiect părerile vor fi împărţite! Unitatea trebuie să fie nu de temă, ci de stil, de structură, de orientare…În plus, fără a ucide naturalul libertăţii umane de opţiune.

Culmea victoriei ar fi ca omul să reuşească în condiţii de libertate, de care pare a avea nevoie ca de aer!! Cîteva idei concrete:

1) Acţiune generalizată de emancipare. Dreptul asigurat tuturor la intelectualitate, la dimensiunea (simţul) spiritului. Numai un succes în această direcţie poate elimina contradicţia dintre calitate şi cantitate, dintre valoare şi democraţie.

2) Întregul popor – iluminat (dar nu uniformizat în credinţă) , dispunînd de instrumentul raţiunii, decide în problemele care ţin de structura organizării societăţii. Majoritatea învinge! Desigur vor fi indivizi nemulţumiţi. Ei sunt însă obligaţi să se supună.

3) Pe diverse probleme particulare (de specialitate, etc.) votul specialiştilor are pondere mai mare. Ei vor încerca să lămurească poporul, care are dreptul de a se abţine, dacă simte că nu înţelege bine tema. Votul este însă universal, nu prin reprezentare, clasa reprezentanţilor fiind boala societăţii.

Tehnica modernă poate construi mijloace care să facă uşoară această votare generală pe fiecare subiect.

4) Cei care nu pot accepta o lege, au dreptul de a milita pentru lămurirea populaţiei şi eventual de a părăsi societatea. Pentru aceasta, se va întreţine un anumit număr de societăţi cu structuri diferite, conservînd dreptul la compromis, la o anumită alegere, a individului.

5) Infractorii sunt depistaţi la plîngere, judecaţi şi sancţionaţi de către un aparat în care oamenii intră periodic (ca în armată) fără dreptul de stabilizare [pe post] şi fără alte drepturi! În viaţa fiecărui bărbat apare „epoca miliţiei”, a judecătoriei, etc. Abuzurile, depistate de organe superioare, sunt pedepsite.

6) La fel sectorul organizatoric este ocupat.

1 decembrie 1989

- unele regimuri sunt o combinaţie între mafie şi inchiziţie

- a fi şi a nu fi… acesta e răspunsul şi întrebarea

- aseară, la serviciu, un moment normal de inginerie…chiar plăcut. Este deci posibil şi pentru mine. Condiţii: linişte, instrument de calitate, temă vie…

- trebuie pusă la punct o metodică a abordării inginereşti. E ceva care trebuie să se înveţe ca pianul sau şofatul.

Electronica ar putea interesa alţi specialişti (medici, sociologi, etc. ) dacă ar da exemple duse pînă la capăt. Astfel, urmărirea încărcării unui condensator printr-o rezistenţă, sau a deformării sinusoidei unui oscilator, poate declanşa fertile analogii[].

Acesta e mesajul cel mai adînc ce poate fi oferit celuilalt, nu o dare de seamă globalistă, conţinînd multe fraze neînţelese, care nu ating stratul ultim – senzual, profund al ideii înţelese.

3 decembrie 1989

1) Nevoia masochistului nu-l scuză pe sadic.

2) Cînd ne apar bulboane absurde ale unui sorb uniformizator, cioburi ale unui … nor de cioburi, cînd dimpotrivă par a fi scînteieri ale unor fundamentale şi perene simboluri…de bine, de rău, de parfum….

3) De răsturnat nuvela scrisă o dată mamei (cu cel care, în pragul dispariţiei, vînzîndu-şi biblioteca, are revelaţia golirii universului de forme). Cu o alta, [..] în care personajul, după viaţa de indolenţă şi mediocritate, are revelaţia frumuseţii şi plăcerii culturii…

Ca şi cum cineva care a stat tot timpul orb într-o cameră, are, înainte de a muri, „privilegiul” (?...) de a căpăta simţul văzului!

Două regrete complementîndu-se: al prăbuşirii unei stufoase construcţii de gînd şi al revelării unui spectacol grandios în locul marelui vid, în chiar clipa părăsirii scenei.

Eventual o lucrare care să înmănuncheze cele două vibraţii…!

4) Un alt sens.

A fi sau a nu fi este întrebarea.

(aşadar întrebarea e cheia existenţei, este pragul dintre a fi şi a nu fi).

Nu care e întrebarea, ci ce e întrebarea!

5) În Republica, Platon explică extrem de clar legitatea tiraniei, el e mai aproape de adevăr decît oricare dintre comentatorii de azi. Astfel el arată că tiranul e obligat (pentru reuşită) la consecvenţă.

Cu cît va fi însă mai despotic, va controla mai bine interiorul sistemului, dar va risca mai mult în caz de prăbuşire.

Înţelegînd că un tiran nu poate avea şefi, că nu e bine să depindă de „superiori” (mai ales în contextul anilor 60 la Moscova), specialiştii locali au dedus (corect) că trebuie să-şi asigure un anume nivel de independenţă faţă de exterior.

Acesta a fost scopul pentru care ei au prezentat faţa „independenţei naţionale” urmărind propria lor independenţă, lăsîndu-le mînă liberă de acţiune.

Cei care nu au avut această prevedere se rostogolesc azi după principiul dominoului, ….cînd piesa centrală trepidează.

Prevăzătorul încearcă să profite de consecvenţa politicii sale.

Din păcate, marea tiranie are toate calităţile unui punct de extremă stabilitate socială…

Iată lecţia fundamentală care trebuia trasă azi!

Dar, copilăriile – indolente cu care apusul întîmpină evenimentele, dovedesc că nu sunt capabili de sinteză, că vor lăsa să se consume această şansă de clarificare, de punere în gardă.

În loc să caute înfriguraţi un mecanism de apărare împotriva repetării unor atari „stabilităţi” ce vor aduce specia umană în punctul de… maximă stabilitate….ei se scufundă în imbecilisme.

Cum se explică atîta naivitate? Nu e oare încercarea stîngace de a escamota enorma vinovăţie morală a acestei părţi a organismului uman care acum 40 de ani a consimţit la zdrobirea celeilalte părţi ca preţ al „securităţii proprii”?!

6)Un lord englez e judecat pentru a fi predat în 1945 - 70.000 de ruşi şi iugoslavi anticomunişti trupelor sovietice!

Relatările sunt cutremurătoare.

Indolenţa tonului apărării – revoltătoare.

Concluzia pare esenţială: etica nu a străbătut niciodată scara de la individ la naţiune!

Întreaga istorie e povestea unei ruşini, a unui scandal, a unei trădări!

Ne-au vîndut pentru a nu-şi risca liniştea! Ce tupeu e în atitudinea lor actuală de superioritate.

7)Laic, necredincios – a întreba, a căuta în continuare.

8) Pus la punct (semiglumă) cu Gelu principiile unei societăţi de cooperare intelectuală (dialog interdiciplinar).

Cîteva puncte:

- materialele sunt pregătite temeinic şi redactate scris; respectul pentru ceilalţi cere ca prezentarea să fie rodul unei munci, a unei sinteze – o ofertă , nu o descărcare de personalitate.

- se evită subiectele formale sau formalizate , tratate „ din avion” – tip „ almanah”. E vorba de o întîlnire de formare, nu de informare. Se prezintă subiecte clare, duse pînă la punctul de concreteţe care să asigure accesul celuilalt la vibraţia autorului specialist.

- cîteva teme cadru: „educaţia – principii, programa analitică”; „specialist şi intelectual”; „ căutarea şi relaxarea”; „ structuri şi ierarhii conceptuale”; „ poezie şi precizie”.

- număr mic de membri , uniţi de o plăcută intimitate ( prietenie). Fără dispute de personalităţi, fără formalisme plictisitoare, fără atitudini de complezenţă.

- invitaţii specialişti în domeniul a – li se răspunde cu probleme de interferenţă.

- cînd se prezintă o temă , eşti obligat să demonstrezi (susţii, argumentezi), motivul pentru care crezi că-l poate interesa pe celălalt.

9)Cultura nu e ritualul parcurs la sărbători, ci este ritmul zilnic!

Căci sănătatea nu se practică în ocazii festive!

10) Unde începe copilul!!

[figură reprezentînd întîlnirea dintr-un spermatozoid şi un ovul]

Naşterea e un fenomen mai tulburător decît moartea! Suntem între cele două mistere şi avem privilegiul să le contemplăm!

Din cînd în cînd, orientarea în întuneric impune sclipirile de lumină ale existenţei (cînd universul nu mai ştie unde se află, aprinde flacăra unei existenţe!).

4 decembrie 1989

1) Democraţia, dînd şanse egale binelui şi răului, va duce (Platon) la o victorie a răului, mai eficient, dacă nu e precedată de o restructurare interioară!

Lupul liber să concureze cu oile…sfîrşit sigur.

Din această stare instabilă, ce poate răsări? De aceea reîntoarcerea la starea amorfă, nepolarizată, către mişcarea browniană socială, nu promite nimic bun.

De cealaltă parte, soluţia rigidului, cristalizat de cîmpuri de forţă care polarizează existenţele pînă la îngheţ…

Nu, hărmălaia instrumentelor nu e preferabilă muzicii simfonice, polarizate structural! Dar un concert la care soliştii cîntă forţaţi o anumită partitură, este mai grav!

Libertatea deci, ca necesitate înţeleasă? – un enorm cinism. A „înţelege” pendulează între a şti şi a uita…

Libertatea este adeziune!

Numai alăturarea solistului la cîntecul orhestrei, cu bucuria trăirii şi reproducerii simfoniei, din toată inima.

Iată un sens (desigur nedorit de Orwell) a unei atitudini ca aceea a lui O’Brien (vezi şi personaje similare la Ivasiuc) : numai cei care aderă la teroare, care îi trăiesc muzica, sunt fericiţi , scapă de insuportabila senzaţie de nonexistenţă pe care o produce la victime regimul de forţă, îngheţător!

Cei care iubesc (?!...) teroarea, sunt privilegiaţi (solişti), ceilalţi sunt prizonieri.

Diabolică închidere a cercului: se lasă victimelor o singură portiţă de scăpare – cea de transformare în călăi!

Multe victime visează căderea călăului pentru a-i lua locul.

2) Pentru a putea construi un gînd, ai nevoie de materie primă şi de mijloace de producţie (…).

Cel mai grav şi adînc proces nu este substituirea universului de gînduri cu un munte de falsuri.

Ci dereglarea a însăşi mecanismelor gîndirii!

Iată ce se constată în contactul cu elevii.

De aceea lupta cea mai importantă, chiar dacă nespectaculoasă şi cu efecte tîrzii, este lupta pentru întreţinerea, instruirea, producerea mecanismelor de gîndire de calitate.

Un formidabil subiect… care ar fi această „ortopedie cerebrală”? care ar fi căile de acţiune dinspre predarea matematicii sau fizicii, etc. Să găsesc pîrghiile prin care subiectul gîndirii ascute gîndirea, legile prin care funcţia creează organul.

Mai ales avînd în vedere ideea modernă că primordială e structura generativă, nu rezultatul ei, oricînd reproductibil, dacă se conservă această structură.

Să creezi o matrice nepolarizată, dar a cărei structură să genereze autopolarizarea în sensul cîmpurilor valorizante umane.

Bucătăria e prilejul ascuţirii cuţitului.

Şcoala să fie prilejul ascuţirii gîndirii.

Ion Rădoi, moare azi pentru noi. Arde ca să creeze un moment de lumină. Utilitatea cea mai mică este infinită raportată la nimic!

Cît de stîngaci m-am exprimat în aceste caiete! Cît de puţin din gînd a reuşit să străbată în cuvinte!

Iar în ce priveşte stările, senzaţiile…!!!

După un behăit de lup, oaia îşi pierde încrederea în limbajul său!

5 decembrie 1989

Adolescentul îşi permite deseori incursiuni în viitoruri imaginare. El se visează în posturi în general plăcute, sau chiar impunătoare, bucurîndu-se de ele…

Astfel se creează o prăpastie între poziţia sa în realitate şi visul acceptat pînă la confuzie.

Maturitatea poate încerca un acord. Ea poate înscăuna ideea că ceea ce contează este puţinul progres sau bine real şi nu excrescenţa imaginară!

Aceasta lansează totuşi o interesantă problematică psihologică… care este valoare evadării onirice, a satisfacerii în imaginar?

În fond, la capătul extrem al opţiunii senzualiste, se poate foarte bine plasa satisfacerea onirică, ireală, căci ce vrea personajul este senzaţia, trăirea – care poate fi obţinută şi fără o corespondenţă cu realitatea!

Iată, aşadar, hiba centrală a onirismului: lipsa necesităţii racordului la realitate, atitudine profund pasivă în complexul confruntării existenţiale.

Lărgirea fenomenului e deja impresionantă: toxicomania nu înseamnă altceva! A te satisface – în senzaţii, a te simţi bine – iată scopul drogului, justificarea sa!

Problema care se ridică este – în ce măsură e nocivă sau curativă această tendinţă. În fond, se recunoaşte că omul are nevoie de o terapie a succesului şi satisfacţiei.

Deci poate fi avut în vedere tratamentul cu „succes şi satisfacţie artificială”!! Efectul poate fi benefic pentru un personaj ca melancolicul depresiv!

Explozivă e însă întrebarea: care e limita naturală / sănătoasă/ valoroasă/acceptabilă – a unei astfel de evadări?!

Ori răspunsul sobru nu se poate baza pe ritmul frazelor şablon sau autoritatea unor morale „etalon”!

El pare a trimite la primara alegere între adevăr şi plăcere, între setea de a afla şi cea de a crede.

Dacă toţi am putea fi fericiţi în imaginar; dacă s-ar pune la punct astfel de şedinţe… (vezi literatura SF – O. Fallaci), ce ar „scîrţîi” în acest sistem?!

Să fie numai fragilitatea sa , riscul prăbuşirii prin inevitabilul contact cu realitatea, tensiunea care rezultă din depărtarea prea puternică a celor două planuri?

Sau e ceva mai mult, un element din zona sensurilor, o destinare a prezenţei şi căutării umane care plasează la un nivel superior (sau măcar diferit) rostul existenţei !?

Oricum, este tulburătoare la roşu acea încordare care face omul să iasă din cea mai minunată senzualitate transatică pentru a simţi frigul aspru al contactului cu realitatea.

Omul vrea să fie fericit – sau să ajungă undeva, să ştie!

La acest punct, pare a se fi diferenţiat două specii umane…

În orice caz, fără restricţii rigide şi respingeri sectare, s-ar putea lua în vedere „ cura în imaginar” ca un mecanism de compensare psihologică !!

Va trece poate mult timp pînă să înţelegem mecanismul poftei noastre de adevăr, de realitate.

Supravieţuirea şi adaptarea biologică pot explica atenţia acordată realităţii, interpretării corecte (nu plăcute!) a întîmplărilor exterioare, dar dincolo de caracterul lor practic, aceste imperative par a fi produs o structură, un simţ intern – al realului – care îşi cere independent drepturile, care are pur şi simplu nevoie de o alimentare corespunzătoare. Visînd primirea Nobelului, în ce măsură mă bucur mai puţin decît la primirea sa reală! O întrebare tare!

Noaptea omul visează, ziua priveşte. Dar mai poate să fie şi într-o a treia stare, de visare coerentă!

Am obişnuit a considera visul ca o pauză, ca o existenţă incompletă… ori lucrurile sunt mult mai complicate.

O situaţie sugestivă: [ figuri reprezentînd recepţia de către spectator a unei imagini extrase din realitate sau construite]

Care e deosebirea din punct de vedere strict senzual? Poate neîmbogăţirea, lipsa contactului , singurătatea, izolarea senzualului pur!

[figură reprezentînd senzaţii de bine/rău]

Poate că esenţialul nu e polarizarea finală (plăcut/neplăcut), categorie cu rol inferior – pentru coordonarea reacţiilor, ci însăşi contactul exterior - interior, legătura, raportul.

În acest sens, binele nu ar fi decît o sinteză a unei cunoaşteri antecedente, care are rol de orientare. Făcînd un lucru şi obţinînd rezultate pozitive (nu la nivelul senzaţiilor ci al faptelor, al supravieţuirii), specia concretizează această opţiune polarizînd spre bine (plăcut), reacţia individului în faţa unor situaţii echivalente.

În acest sens, senzaţiile sunt repuse în locul de mijloace, desigur esenţiale, dar nici într-un caz de scopuri.

Răul semnalează neregula în raportul cu exteriorul (riscul, etc.).

Binele e o orientare pentru drumul optim.

În lipsa drumului însă, a întîmplării reale, binele în sine nu poate avea vre-o valoare.

Ajungem la o mai veche alertă, să nu devenim puerili , confundînd scopurile cu mijloacele, accentuînd disproporţionat importanţa unui mecanism pînă a-l ridica deasupra fenomenului în vederea căruia este conceput.

Fericirea în sine, care nu mai are rol de semnalizare, de orientare pe drumul bun, este golită de orice sens, e o înfundătură!

Dacă însă exteriorul potrivnic obligă omul la o necontenită nemulţumire şi aceasta nu e suficientă pentru redresare, s-ar putea dovedi necesară cura artificială de fericire, descărcînd periodic sistemul încordat de polaritate negativă.

La urma urmei, adepţii stăpînirii de sine, „cerebralii”, visează să devină independenţi de mecanismul inconştient şi profund al satisfacţiei.

Dorinţa lor este poate legitimă, dar trufaşă, cît timp mecanismele de reacţie nu sunt cu adevărat supuse unui bine organizat sistem, diferit de cel al polarizării afective.

Poate timpul ar putea da acestora satisfacţie…

Deocamdată, resimţim ca pe o pierdere varianta pur cerebrală a reactivităţii, ne-am declarat deposedaţi într-o astfel de organizare. Ţinem la afectele noastre. Dorim plăcerea – ca un corolar al unui contact izbutit cu realitatea .

11 decembrie 1989

Seară plăcută cu Ion. Aceeaşi formidabilă punte de legătură în înţelegere. Aceeaşi desprindere în consecinţe.

Dacă în drum spre gară cineva e acostat şi bătut de X, nemaireuşind să prindă trenul, care are un accident dezastruos, trebuie ca omul să-i fie recunoscător bătăuşului pentru ca i-a salvat viaţa?

Oricît de evident pare răspunsul negativ, există mulţi indivizi care l-ar considera greşit.

„Întîmplător” aceeaşi indivizi ar da şi multe alte dovezi de gîndire kitch!

Uluitoare este consecvenţa cu care prostia, mediocritatea, vulgaritatea îşi defineşte poziţia pe orice subiect.

Trădînd dereglarea mecanismului gîndirii, etalonat faţă de un standard kitch, nu unul muncit, evoluat.

Iată unde trebuie umblat.

12 decembrie 1989

De revenit , pas cu pas, asupra matematicii de liceu. Este imposibilă „algebra în R”! Trebuie venit simultan cu algebră şi analiză!

De prezentat elevilor construcţia ideilor, structurilor, numerelor, metodelor, raportările la realitate.

Întîlnit de Ştefănescu, autor al unor lucrări privind „scrable” şi alte jocuri; replicile mele de genul „trebuie evitate diversiunile , drenările energiilor creatoare, umane, pe canale de pură risipă” , sau „dacă aţi putea scoate în evidenţă, explica, preda, maniera în care vă desfăşuraţi raţionamentele, dacă aţi putea face lecţii de tactică, atunci poate…. „ sau „ ceasul de azi impune o concentrare asupra unor valori perene, esenţiale şi părăsite ş în acest sens divagaţiile pot face rău „ - l-au găsit complet nepregătit probabil (nu a arătat, ştie să fandeze…) descumpănindu-l.

Trebuie să rup tăcerea. Din mai multe motive acest lucru a devenit de neevitat. Păcat doar că nu acesta părea drumul meu, că nu sunt atras şi nici destinat şi nici valorat în spaţiul preocupărilor sociale! Tensiunea urcă însă insuportabil… A nu tace devine o obligaţie, o datorie atît de elementară încît pare a condiţiona continuarea existenţei în mod civilizat, nedegradat iremediabil.

Şi apoi riscul ca subtilităţile să nu producă fruct, rămînînd în final cu ruşinea neparticipării totale!

În plus, poate niciodată ca azi, nu voi mai avea şansa unei audienţe trezite, excitate , binevoitoare.

Dacă ideile s-ar cristaliza, e poate în interesul lor să risc eu, dîndu-le şansa maximei percuţii. E poate o ocazie unică, marea mea ocazie..!

Aşadar, voi lăsa un „tampon” fix de un an; ziua Z va fi 1 ianuarie 1991. În acest interval:

- lucrurile din exterior vor căpăta o formă, va deveni vizibil drumul, polaritatea lui dirijînd intervenţia; evit astfel irosirile lipsite de orice eficacitate

- lucrurile din exterior se clarifică, devin eventual sistem, capătă forma care să merite enunţată sau nu – caz în care nu va mai avea rost o exhibare nefructuoasă, dar ieşirea din tăcere va deveni motivată de faptul de a nu mai avea ce pierde.

În rezumat, acest an ar trebui să producă sinteza, să se termine cu planul general al structurii atitudinale noi, pe care aş propune-o. A se evita deci tratarea neserioasă gen: grijile casei, datoriile de serviciu. A-mi face datoria , dacă totuşi mai tac un an, înseamnă a lucra în spiritul acesta. Altfel, trădarea e indiscutabilă şi compromisul eşuat!

Care să fie lucrările sortate din ansamblul de atracţii. Cele cu implicaţii asupra situaţiei, niciuna din celelalte , reci (estetice, etc).

Ar fi:

- restructurarea conţinutului şi metodei predării matematicii în liceu

- fond şi formă în folosirea calculatorului; problema generală a kitchului tehnic şi a psihologiei kitch a inginerului.

- restructurarea abordării unei lucrări tehnice ( de exemplu tv sau calculator), elaborarea principiilor comunicării [tehnicii] din punct de vedere etic, estetic, valoric.

-intervenţii eseu pe teme diverse.

13 decembrie 1989

O noapte cu Ioan, cu desene pentru Caiet 2 [Service –Electronica] şi cu Omar Khaiam, care e pur şi simplu uluitor!

E suficient ca statul să iasă în stradă cu bîta, lovind în dreapta şi stînga, pentru a începe să fie tratat cu deferenţă de celelalte state. E ca la oameni…!

Brutalitatea arbitrară, duritatea criminală…impun respect („ţinere la respect”) celorlalţi. Din păcate, dantelăriile filonului cultural al evoluţiei, încearcă să ascundă acest aspect, atenuînd jena pe care o stîrneşte! O politică de struţ, timidă, laşă şi nesinceră…

Binele e condamnat să slujească răul! Numai întărirea poziţiilor sale l-ar putea elibera!

Egoismul asigură supravieţuirea individului iar solidaritatea – a speciei. Dar nu de pe aceste poziţii trebuie pusă problema opţiunii umane, ci de pe aceea a sensului, a aflării adevărului.

14 decembrie 1989

Influenţa lui Khaiam…

Rezistenţa este un foc (nu „ca un foc”, ci chiar un fenomen cu aceeaşi structură) : este mai uşor de stins cînd e mic! (decît cînd apucă să devină incendiu mistuitor). Ei ştiu asta…

Culmea e că în timp ce unul se întreabă de univers, încercînd să îl „perforeze”, altul se ocupă de evoluţia unei echipe de fotbal.

Să fie acest lucru o firească manifestare a libertăţii de alegere şi colorării variate a pînzei umane? NU, nu poate fi aşa, e o inconştienţă, o trădare şi o crimă să te „ocupi” cu gîdilarea unei pisici în timp ce alături de tine , în tine chiar, rasa umană dă o luptă extraordinară pentru a se naşte cu adevărat; adevărata naştere (a doua): cea în sens.

Frica de aspectul rigid, fascist, al unei eventuale tentative de polarizare a năzuinţelor şi problematicii umanităţii are undeva o fisură gravă, un silogism defectuos (teroarea polarizează, înseamnă că tentativa de polarizare e marca terorii).

Nu, e o inconştienţă să profesăm dezorientarea, demobilizarea generală a căutării, depolarizarea societăţii, eliberată către ritmul evoluţiei „naturale”.

A deveni serios, nu sinistru, este, cît timp faci parte din sistemul uman, o obligaţie. Trebuie afirmată obligativitatea esenţializării: fiecare să încerce măcar să contribuie , la nivelul maxim al posibilităţilor sale, la efortul general, alegînd între acţiunile posibile pe acelea purtînd marca tensiunilor esenţiale.

Cel puţin „casta” celor ce vor să afle, a militanţilor activi pentru cucerirea dreptului de a fi.

Ceilalţi, nu pot fi obligaţi să-şi părăsească puerilităţile, dar asta nu înseamnă că nu sunt legitime eforturile de a-i influenţa, de a-i ilumina cu metode de cucerire prin convingere. Nici măcar ridiculizarea prostiei şi marginalităţii, evitată de unii dintr-un fair-play absurd, nu trebuie să lipsească din panoplia metodelor de luptă pentru înfrîngerea condiţiei de nimicnicie.

Problema care se pune este: omul se află în război sau în pace cu condiţia sa? Dreptul la superficialitate poate fi simpatic pe timp de pace dar criminal în cazul unui război, de soarta căruia ar depinde destinul flăcării purtate de specia umană!

Desigur „pacifiştii” – întru sens, vor susţine că el a fost găsit, sau că această tendinţă a speciei umane e un atac incorect, de cucerire, nejustificat, la porţile Răspunsului – Rege, care trebuie lăsat în liniştea neperturbată şi esenţială din care a dat un scenariu lumii.

Este poate adevărat că mulţi războinici sunt animaţi de setea de cucerire a adevărului (rămîne de discutat dacă în acest caz termenul „cucerire” îşi păstrează rezonanţele negative). Dar mai există şi aceia care consideră că în lipsa unui sens, existenţa e un dezastru, care se consideră zdrobiţi de necunoaştere, suferinzii pentru adevăr, care trebuie consideraţi într-un război drept, de apărare a şanselor de a exista cu adevărat!.

Putrezitură… peste tot.

La cîteva zile după ce lordul C , care a predat pe cazaci ruşilor în 1946, a cîştigat procesul, în ciuda dureroaselor mărturii, Anglia decide să repatrieze forţat transfugii vietnamezi!

La cîteva luni de la masacrul de la Pekin, americanii îşi trimit mesagerii în China pentru „ a normaliza” relaţiile de mare importanţă pentru „geostrategie”…

Conducătorii ruşi se împotrivesc acerb ( ca şi poporul…) tendinţelor de liberalizare…

Se vorbeşte despre primăvară… dar umanitatea nu pare a fi făcut nici-un progres…. Nu se înţelege (suspectă orbire) că ar trebui luată în colimator, nu o politică sau alta, ci ideea de politică însăşi. Nu este condamnată şi atacată tradiţia acestor „eşaloane de coordonare” a activităţii, care s-au dovedit, fără nici o excepţie, un parazit pentru fructul în miezul căruia se instalează.

Pe de o parte, grupul de dobitoci activi şi eficaci, care determină toate mişcările şi care arborează atitudinea de reprezentare a mulţimilor sau a omului, o sfidătoare neruşinare.

Pe de altă parte, popoarele îndobitocite, devenite prin efect de bumerang un balast în calea progresului Omului ; dacă nu cumva şi fără otrava strecurată de lideri, această forţă („poporul”) este fundamental retrogradă, reprezentînd apropierea de nivelul 0 şi forţa gravitaţională către acest nivel…

Deci, intervenţia celor ce ştiu ce visează, ce poartă flacăra, este fundamentală şi necesarisimă!

Altfel, în acest bîlci, nu va mai exista nici o şansă pentru evoluţie…

15 decembrie 1989

Şi totuşi greu de imaginat o situaţie mai complicată: pe de o parte, cotidianul cu restricţiile sale convertite în timp, energie, vitalitate, pe de alta, socialul – cu impunerile ce vor avea probabil urmări tragice (finale), iar pe de a treia, speranţa dată de impresia de a fi aproape de cîteva mari răsturnări în cercetarea fundamentală…![] Religia a reuşit să ţină în frîu tendinţa oamenilor de „ inconştiinţă”, de violentă confruntare cu cei din jur, pe baza fricii de pedeapsă, deci tot într-un raport de forţă.

O adevărată reconstrucţie, revoluţie spirituală, ar fi dacă omul s-ar controla, oprindu-se de la nedreptate, cinism, răutate, nu sub imperiul fricii, ci al convingerii (nu convingere că există o pedeapsă, ci că există o nobleţe, un sens, un frumos, un bine, de iubit şi de apărat). Sau dacă nu convingere, atunci iubire, dor, înnobilatoare năzuinţă!

Însingurarea creează premisele sincerităţii. A nu face nici-un efort pentru „racordarea băiatului la ceilalţi, la societate”.

Într-o rezonabilă izolare va putea afla cheia autenticităţii. De asemenea, pentru a nu rata întîlnirea cu muzica căutării omeneşti, pentru a nu i-o prezenta deformată, placidă, respingătoare, trebuie să nu las ca şcoala să fie organizatorul acestui contact.

Va trebui să fiu atent la anularea „efectului şcolar”, eliberînd băiatul de orice condiţionare, stimulîndu-i libertatea de alegere, fără a-i impune (ba chiar încurajîndu-l invers) să-şi satisfacă „obligaţiile” şcolare.

Întîlnirea cu dimensiunea spirituală trebuie să fie o sărbătoare, o iubire, o plăcere. Dacă acest lucru nu se produce, eventuala sa „bună şcolarizare” nu înseamnă nimic…!

Va fi interesant rezultatul acestui experiment! Va dovedi el că modul de educare joacă un rol preponderent. Va spune V. că nu trebuia să-i risc evoluţia prin excese „experimentale” care ţin de obsesiile mele? Sau voi reuşi , şi el va folosi din plin axul viu, curat şi liber pe care voi încerca să i-l ofer ca sprijin pentru eşafodajul cunoaşterii sale?...

Dacă aş reuşi, el ar şti ceea ce eu ar trebui să descopăr, pas cu pas, şi-n plus, va fi natural şi spontan în incursiunile care, pentru mine, sunt a doua natură! []

E o adevărată porcărie să se ceară intelectualilor de valoare, cu cel mai mare şi mai important avut spiritual, să se jertfească în inegala luptă cu bruta!

În fond nu e prea greu de observat ce se întîmplă, încît să susţii că pentru a lua atitudine, e nevoie de subtilitate academică.

Orice om normal e suficient de avizat pentru a simţi datoria de intervenţie, pentru a intra în joc. Ar fi mai bine ca să-şi rişte viaţa cei care au mai puţin de pierdut, cel puţin din punctul de vedere al umanităţii.

Ce mişelie din partea profesorului, doctorului, şi, de ce nu, a muncitorului, să-i ceară savantului jertfa supremă, adică să scoată pe linia frontului pe cei mai valoroşi membri ai societăţii, să pună în front tocmai rezerva noastră fundamentală de înţelepciune.

De parcă un „nu mai suportăm bandiţii infiltraţi în miezul societăţii noastre”, sau un „vrem dreptate!” , ar cere calităţi poetice, estetice, etc.

Singurea explicaţie este că oamenii de acest fel sunt singurii în stare să valoreze principiile mai mult decît interesele imediate, mai mult decît securitatea. E o „pierdere” a simţului de apărare dictată de calităţi şi dragoste, dar n-ar trebui ca mulţimea să stea ascunsă în spatele lor.

Iată situaţia: în faţa monstrului, cu piepturi plăpînde stă inima, centrul , viaţa, pulsul şi şansa. În spate ascunşi, îşi protejează securitatea ciurucurile, rebuturile, ramurile uscate.

Copacul se apără cu florile, protejînd uscăturile…!

16 decembrie 1989

Aceeaşi mişelie este să ceri tinerilor să rişte, ei, care au cel mai mult de pierdut!! Trebuie să rişte bătrînii, căci au, pe de o parte, cel mai mic avut în faţă şi pe de alta, o mare responsabilitate.

Tăcerea tinerilor e poate justificată (deşi, din păcate, are grave urmări interioare…). Dar a bătrînilor e inacceptabilă.

Un flux corect între electronică şi exterior, cu două sensuri:

- (înspre) Se predă şi se face electronică încît specialistul să fie racordat adînc (la nivelul esenţelor) la temperatura generală a căutării, la structura mobilă a spiritului uman. El va deveni astfel solidar, parte componentă a blocului spiritual. Avînd consolidate în structura sa, prin procesul special conceput al iniţierii, valorile şi tensiunile frumosului, emoţiei, căutării, etc., va fi în mod firesc atras de partea apărării spiritului. Specificitatea abordării universului în domeniul particular ales (Electronica), nu trebuie să fie o separare, ci o formă de racordare, de manifestare a marilor tensiuni şi structuri cognitive umane.

- (dinspre) Ca rod al specificităţii, se obţin rezultate interesante, care pe lîngă utilitatea practică sau teoretică primă, particulară, reprezintă şi reuşite strategii ale spiritului în general. Astfel de succese trebuie explicitate, livrate într-o manieră consumabilă celorlalte eşaloane ale căutării omeneşti. Dar atenţie, nu descrierile generale, catalogările, etc. sunt fructele oferite consumatorului extern (colegului încadrat într-un alt filon al căutării) ci mecanismele tacticile generative ale acestor rezultate , capabile de stimularea unor izomorfisme fructuoase. Pentru aceasta trebuie duse explicaţiile pînă la capăt, pe exemple concrete, pusă sub lupă desfăşurarea bătăliei al cărui fericit final este descoperirea în cauză.

Astfel, popularizarea nu trebuie să fie a rezultatelor ştiinţei (condimentată cu detalii de culise…) ci a procedurilor ei, a matricilor ei germinative, a tacticilor izbutite!

Un astfel de cordon de legătură cu dublu sens trebuie să fie scopul noii ştiinţe (opţiuni): organizarea circulaţiei generale a ideilor, universalizarea atacului general al necunoscutului.

În epoci ca aceasta, preocupările teoretice par desuete şi cumva incorecte (trădări…).

E una din victoriile brutei de a te obliga să ieşi din spaţiile superioare pentru a te angaja în vulgara luptă de apărare a spiritului de atacurile sale…

Oricum faci pierzi teren:ori ca legitimitate morală, ori ca înălţime a substanţei!

Culmea e că procesul care face obligatorie intrarea în vulgaritatea apărării este unul auxiliar! Puterea are ca scop puterea, libertatea de a manipula şi profita. Deşi sinistre (foame, dereglare), rezultatele activităţii sale nu sunt încă absolut insuportabile ( căci fără a fi scuzabile, rezultatele ar putea fi resimţite şi după cine ştie ce catastrofă naturală).

Iată însă că, pentru a putea acţiona în voie (scop), puterea apelează la un proces de desfiinţare a fiinţei umane (capabilă de nedorite rezistenţe). Acest atac auxiliar al puterii atinge intolerabilul , rupe bariera oricărui compromis, obligă la luptă, căci miza devine supravieţuirea!

Ameninţată cu moartea, fiinţa umană e capabilă să descătuşeze energii formidabile de apărare. Este deci strict necesar, pentru a putea folosi unda de ţoc a unor astfel de energii cumulate, să clarifici tuturor postura de victimă care le e rezervată, să le arăţi faţa morbidă a situaţiei, iminenţa marii nenorociri: frîngerea aripilor care întorc pasărea la destinul reptilei!

Redactarea „Caietului service CIP” mă umileşte spectaculos. E o excelentă actualizare a vorbei „ ţara arde şi baba …. scrie caiete service”.

De două luni de zile, acest fapt a creat o tensiune de nesuportat! Dincolo de precaritatea scopului , paralela cu legenda meşterului Manole, sugerează un nou sens…setea de a construi (sau datoria de a , sau obişnuinţa de a , sau evadarea în a, sau compromisul prin a) în luptă cu semnul nefast sub care stă construcţia.

Dacă semnul e pozitiv, Manole e o întruchipare a jertfei, a polarizării spre sens superior, depăşire a considerentelor imediatului. Dacă însă semnul e negativ, el devine o personificare a orgoliului nemaistrunit de căldura umanităţii, o excrescenţă monstruoasă a spiritului constructiv, o forţă germinativă canceroasă…

Desigur, nu-mi zidesc femeia în acest „caiet”, dar oare nu-s pe cale de a mă zidi pe mine în această construcţie „ştiinţifică” ca într-un mormînt…. De ani de zile, paranteza deschisă în omenesc, care nu se mai închide, în care pot rămîne prizonier?...

Este un atac de cucerire a unor noi teritorii pentru suflet, de lărgire a spaţiului său vital (aşa cum îmi place să cred) sau o derizorie înfundare, susţinută de nepotolitul orgoliu….

Şi totuşi, deseori, senzaţia că numai în construcţie, în concret, în exemplu, în drum nou, se pot afla noi sinteze, că a căuta în continuare adevărul în reordonarea vechiului material, nu e o soluţie rezonabilă.

M. Şora „A fi, a face, a avea” spune ceva de genul: adevărul nu poate fi privit frontal, decupat din realitate şi expus privirii exterioare, el trebuie gîndit din mers, privit pieziş, dedus din ritmul drumului spre sens, care într-un mod subtil este nu numai un drum înspre, ci şi în! Din păcate, pe lîngă astfel de luminişuri, hăţurişul expunerii sale mă buimăceşte complet. Rămîn totuşi cu o impresie ambiguă împărţită între certitudinea bunei sale intenţii şi valoroasei subtilităţi şi senzaţia că eşecul (altfel firesc) al încordărilor sale meritorii, este învăluit într-o ceaţă nu sută la sută naturală. Ceţosul întreţinut artificial îmi pare însă o trădare…

Evident Şora nu se întreabă (sau nu ştie să-şi răspundă) în ce măsură lucrarea sa e lizibilă şi poate aduce un progres la contactul cu cititorii. Poate nici nu crede în tendinţele iluministe… vulgarizatoare. Eu însă cred! Trebuie ca genialitatea talentului să se manifeste tocmai prin capacitatea de a crea o punte între subtilul temei şi uşurinţa înţelegerii sale!

Sau măcar dacă nu poate o lucrare să parcurgă o asemenea distanţă, să se pună la punct o scară , a cărei lucrări – trepte, să facă gradat această trecere posibilă.

Într-un anume sens (liber, natural), se poate spune că acest lucru se întîmplă din însăşi corelaţia mozaicală a lucrărilor publicate. Nu este însă de ajuns. Acest tumult de sunete nu devine concert decît într-o structură organizată , într-o operă articulată avînd propria ei armonie, avînd însăşi aşezarea în trepte a căii spre idee ca temă centrală!

De n-ar fi vorba de avariţia de a nu fi irosit atîţia ani cu preocupările „exacte”.

Îndoială stupidă şi cumva retorică….Ea vine din excesul de metodă (dubito ergo…) De fapt, nu prea mă mai îndoiesc că procesul cunoaşterii ştiinţifice reprezintă o limbă esenţială a flăcării arderilor omeneşti…

Cu mult mai util aş putea fi în această zonă „sălbatică” pentru spiritul filosofic…. Trebuie construite cărările în junglă, pe care urmaşii să-şi poată aduce instrumentele mai fine de analiză.

Un nou exemplu de metaforizare. Tendinţa generală de a apela la metaforă, la forţa explozivă pe care o conţine…

Să fie o problemă de stil sau recunoaşterea unei concrete structurări mentale. Odobleja atrage atenţia asupra reprezentărilor ca auxiliari esenţiali…

Totuşi riscul evadării în metaforă, a „fentării” cursului demonstrativ trebuie avut în vedere. Probabil găsim întotdeauna o analogie expresivă pentru alegerea A dar şi una incitantă către non A.

Astfel discursul riscă să devină pledoarie avocăţească, alegînd metaforele temei sau, o senzuală curgere între metafore, gustul pentru această cursă printre metafore degradînd drumul sub tensiunea aflării, într-o pendulare senzuală rafinată….

Vechea problemă a instrumentului … disponibil pentru orice scopuri. O temă fundamentală de meditaţie ar fi aceea dacă nu există totuşi o arcă distinctivă a căutării pozitive, curate, sincere, aşa cum unele lucrări ne dau din plin senzaţia. Din nou un vechi punct – nod: relativitate şi adevăr în căutare.

Metoda de plasa relativitatea sub semnul libertăţii, nu al dezagregării?...?....!

Poate construcţia piramidală, armonioasă, în care fiecare înălţare e dublată de o îngroşare a bazei. Astfel nu se va lăsa ca excrescenţa ideilor de vîrf să se desprindă periculos de eşafodaj, progresul cunoaşterii medii ( a masei , de exemplu) trebuind să întovărăşească evoluţia piscurilor.

Apoi ierarhia şi structura…

Apoi unitatea contrariilor…

Observarea realităţii…

Conservarea dinamicului în devenirea lui… etc.

Matematica modernă prezintă o interesantă revelaţie structurală.

În loc să ai încerce rezolvarea diverselor probleme pentru care e consultată (fizică, economie, etc.) ea studiază anumite proprietăţi pe care le au relaţiile între elementele grupului analizat (comutativitate, etc.). Deduce proprietăţi secunde, consecinţe a celor de bază, independente de specificul cazurilor particulare.

Pune la punct clase de evenimente care au la bază proprietăţi:

P1, P2…- consecinţele C1, C2….

P1,P7….- consecinţele C2, C3….

…. Etc.

În sfîrşit, pregăteşte utilizatorii în noul spirit, învăţîndu-i să scoată în evidenţă prezenţa unor proprietăţi prime. Cînd utilizatorul se prezintă la matematician, acesta caută („analiză”) prezenţa atomilor structurali.

Încadrează apoi cazul într-o „structură”. Extrage consecinţele de rigoare. Nu va epuiza toate aspectele grupului particular analizat, căci există probabil elemente de strictă specificitate, tocmai acelea care îl diferenţiază de alte situaţii.

Totuşi, reuşeşte o încadrare în clase (structuri), ceea ce produce o semnificativă creştere a randamentului de elaborare a concluziilor…

Dar, dincolo de această productivitate, noul mod de abordare are valenţe superioare de cunoaştere, este o treaptă superioară a aflării, deoarece se ajunge la o mai rafinată corelare cauză-efect (două oi şi cu încă trei fac cinci din acelaşi motiv pentru care doi peşti şi cu trei peşti fac cinci…!! – şi acest motiv nu are nici o legătură cu păscutul!).

Pe această cale, realitatea se ierarhizează, capătă o structurare ascendentă, care dă speranţe asupra unui progres al abordării ei de către fiinţa umană!

Iată prin ce tensionat şi generos proces se naşte abstractizarea! Noile fiinţe (ideile, structurile), pot pare unora mai puţin reale, iar altora, dimpotrivă…. Dar aceasta e probabil un mod defectuoase de a pune problema. Atît umbrele de pe pereţii peşterii lui Platon cît şi corpurile care le produc, există. Ar trebui încetat stupidul război care opune clasei – individul, mulţimii – elementul, florii – parfumul ei!

Dureros este că un proces atît de interesant şi central ca acela al folosirii abstracţiei pentru rezolvarea în bloc a grupurilor de situaţii concrete şi ierarhizarea înţelegerii lor, este degradat prin „explicarea” lui în cadrul „şcolarizării”.

Mai periculoase decît tancurile care lovesc zidurile cetăţii cunoaşterii (atît de fragedă, atît de fragilă), sunt imposturile instalate în sînul ei! Ele consumă energiile disponibile ale noilor generaţii pe care le „vaccinează” împotriva „bolii căutării”.

Miracolul detaliului… faptul spectaculos al lui „2+3=5”, măreaţa reacţie umană la observarea grupărilor de… oi, broaşte, tăuni şi alte spurcăciuni…. Speranţele pe care le deschide o astfel de victorie. Mirările… Apetiturile…

Dar funcţia? Dar identitatea? Dar… ecuaţia ?! Ce spectaculoase discuţii ar trebui să declanşeze…

Cine are interes ca acest lucru să nu se întîmple? Cine încurajează grava neînţelegere dintre diversele filoane? Cine alimentează suspiciunea reciprocă? Cine descurajează tendinţele de apropiere, transformînd interdisciplinaritatea în modă, escamotîndu-i astfel legitimitatea fundamentală?

E o diversiune a întîmplării? Un zid pus de natură în apărarea necunoscutului? Sau o piedică pusă Binelui de foarte banalele interese ale omului Rău? De ce dracu respiră Sagan atîta mulţumire („suntem generaţia pe cale de a înţelege”?). Inteligent, deci trebuie să fi prins pontul aşa-zisei noastre înţelegeri care nu e a lui „de ce” , ci a lui „cum”? Să nu se fi simţit atras de ramul abisal al întrebării, să-l considere nejustificat, anormal? Sau încearcă o terapie prin încredere?

Această tactică a satisfacţiei nu dă însă roade: ea dezafectează tensiunea, ucigînd astfel pulsul căutării. Mai mult, majoritatea nici nu sesizează precaritatea situaţiei cunoaşterii noastre, cît de departe suntem de sens, demobilizînd jenant!

Un surd, observînd două păsări , le-ar putea analiza atent jocul. Ar putea deduce cînd, unde şi cum are loc întîlnirea (înclinaţia ciocului, gesturile, vîntul ieşit din gîtlej).

Ar putea stabili toate aceste legi , pînă la a înţelege cînd va urma împreunarea… şi cu ce efect.

Fără însă a auzi vreodată muzica…. Riscînd să creadă că dansul este mijlocul înmulţirii scop – şi nu înmulţirea mijlocul perpetuării trăirii muzicii prin dans.

17 decembrie

Acum-i acum. Ridicarea capacului care menţine oamenii în poziţii umile, incomode, va produce o explozie a cerinţelor lor, parcurgînd scara de la minima supravieţuire, la bunăstare. Se vor dovedi însă resursele reale, suma disponibilului general atît de bogate încît să poată susţine astfel de pretenţii?

Sau părerea netă a lui Galeano (bunăstarea unora are la bază ţinerea altora în mizerie), va fi validată şi mitul potrivit căruia resursele ar fi suficiente pentru satisfacerea decentă ( după unii chiar opulentă) a nevoilor tuturor îşi va dovedi găunoşenia nerealistă.

Poate că va veni ora lui Malthus... credinţa că ne-am putea înmulţi la infinit, păstrîndu-ne prosperitatea cu toţii e o tîmpenie...

O întrebare pe care istoria o evită, pe care nu o tratează cu sinceritate: societatea bunăstării generale e nereuşită datorită incorectitudinii distribuţiei sau raportul dintre disponibil şi necesar face obligatorie o structură cu favorizaţi şi pauperi, poate - cinică concluzie! - doar o astfel de organizare poate perpetua gustul zborului: nu avem grăunţe pentru a hrăni patru miliarde de păsări zburătoare, de aceea alegem între hrana mediocră a patru miliarde de găini, asigurîndu-le supravieţuirea dar nu şi zborul, sau întreţinerea unui lot restrîns de păsări de lux în dauna micşorării tainului noianului găinilor.

O astfel de viziune elitistă stîrneşte repulsie. Ea bate la porţile durităţii, dictatului...Dar dacă totuşi, între etic şi real există în acest punct o contradicţie esenţială, insolubilă?

În orice caz "hrana spirituală" pare alimentaţia ce ar putea spera la o distribuţie "neraţionalizată", eliberată de restricţii.

În fond "piaţa liberă" e o trimitere spre soluţia celui mai tare, celui mai eficace, o părăsire a orgoliului combinaţiei etică/bunăstare.

Un pragmatism care face silă visătorului, iubitorului. Lucidul trebuie însă să poată analiza întreaga situaţie, să cîntărească şi ipoteza erorii tendinţei generos-generalizate, contradictorie legilor omniprezente ale selecţiei naturale!

În orice caz o societate "pozitivă" ar trebui să aibă:

1. Rezolvată problema disponibilului care să asigure partajul general, mulţumitor. În general această înseamnă ca membrii să poată produce suficient încît să-şi acopere autocererea (altfel înseamnă că plusprodusul este obţinut prin exploatarea unor compartimente exterioare şi societatea pierde calitatea morală!

2. Rezolvată consonanţa generală spirituală, larga răspîndire a frontului intelectual. Să fie astfel posibilă ieşirea din cercul vicios debandadă/teroare, printr-o autentică disciplină acceptată în numele unei tensiuni comune?

3. Pus la punct mecanismul de paralizare a excrescenţei tumorilor; să fie făcută practic imposibilă infiltrarea Răului (eficace!) în sîmburele societăţii!

Ceea ce e extrem de curios (sau dubios sau penibil) este că nu e folosit prilejul pentru punerea în discuţie a problemelor fundamentale! Se vorbeşte de tactici noi, chiar şi de non-scopuri (a nu fi umilit, a nu fi exploatat, etc.) dar nu se iau în discuţie scopurile, sensul general.

Iată că problema esenţei şi oportunităţii conducerii politice a societăţii nu este ridicată, toate părţile avînd în acest punct delicat interesul comun al tăcerii...

Nu există deci nici o şansă de reviriment. Se pot deja "povesti" evoluţiile viitoare, generate de aceleaşi tipare pe care istoria le-a mai folosit...

Este strict necesar ca reprezentanţii fiinţei umane profunde, fundamentale, esenţializate - să obţină eliberarea din ritmurile dictate de homo politicus.

Adevăr, profunzime, căutare, morală, iubire - toate cer scoaterea societăţii omeneşti de sub anacronica tutelă a descurcăreţilor politici.

Jos politica! Iată pancarta sub care se poate defila.

O conducere este pentru organismul social un fel de aparat neuronal. Dispariţia ei ar putea declanşa dezagregarea...Cum să faci ca a conduce să nu poată favoriza pe...a profita?

Cît timp pendulez în aceste ape poluate şi nefamiliare, n-am să fac prea mulţi pui...Trebuie să mă menţin la cealaltă temperatură: lupta pentru iluminarea fiinţei umane, singura şansă a ieşirii din cercul vicios al organizării sociale.

Este suficient să-l imaginezi pe "organizator" (nu stăpîn) ca bun, drept, rafinat şi eficace pentru ca toate contradicţiile să înceteze. Ca să ridice o astfel de făptură, terenul trebuie însămînţat cu altceva.

Să pui în brazda viitorului sămînţă de calitate!

Există ecuaţii irezolvabile. Optimismul necontrolat şi tendenţios poate escamota acest fapt. Ceea ce ar fi însă mai grav şi inacceptabil e dacă, în astfel de cazuri i s-ar întreţine (din considerente tactice) iluzia că situaţia e diferită.

Se prezintă acum tehnica şi ştiinţa ca un panaceu universal. De ce nu s-ar ascunde aici o mare farsă cu scop de diversiune, îndepărtînd privirea de la adevăratul mecanism care justifică "reuşita"?

Să fie oare această prudenţă un efect al tratamentului la care sînt supus? Sau o rafinare produsă de el?

Parcă nicicînd n-am scris cu atîta incoerenţă... Nici oboseala nu justifică ridicolul....

18 decembrie

Răsfoind acest caiet remarc extremele dificultăţi de exprimare. Într-un anume sens actul de a-l scrie stă sub semnul lui Diogene - e o reobişnuire cu manipularea cuvintelor, o încercare de a micşora distanţa dintre pulsul gîndirii şi concretizarea ei exprimată.

Antipatia pentru stilul lui Dinescu, pentru această "aşezată" operă de manipulare, construirea formelor din cuvinte, de scuturarea prafului de pe ele... oare cît e de justificată? Psihologia şi... Orwell atrag atenţia asupra concretizării gîndirii prin cuvînt...Din acest unghi, o "întreţinere" a stocului de cuvinte, pare foarte justificată. Totuşi opţiunea mea pentru idee, pentru structură, pentru situaţie şi dorinţa de a folosi cuvîntul cel mai simplu, cel mai uzual în exprimare. Preferinţa pentru aceşti autori. Frica de cuvîntul devenit scop, trădîndu-şi rolul de mesager... De unde vin? Ce confuzii conţin aceste opţiuni?

Oricum aş visa textul în care cuvîntul e atît de discret încît se pierde aproape în lumina intensă creată de idea, de situaţia, de structura pe care o reprezintă. Un subiect al dracului de delicat, imposibil de redus la clasicizata formă a disputei fond-stil.

Căci poate cuvîntul oferă din plin specificitate tensiunii umane...poate că adeziunea necontrolată la valorile pădurii este o deviaţie, o nostalgie pentru un ram pe care nu respiră floarea ultimului nostru anotimp. În orice caz, sînt în căutare de metafore, de imagini, de analogii şi izomorfisme sugestive, de structuri generative creatoare. Eu nu sînt soldat în frontul cuvîntului!

Tot acest caiet nu conţine aproape deloc o referire memorialistică. Nu e un jurnal, ci un loc de antrenament, peretele spre care îmi trimit mingile, în singurătate!

Cuvîntul e poate în acelaşi timp fericita cochilie pe care melcul o concepe la un moment dat pentru a da o forma existenţei dar şi piedica, închisoarea pe care aceeaşi rigiditate o ridică în calea evoluţiei formei, a transformării pastei existenţiale.

Poetul încearcă exploatarea cuvîntului în adînc, oferindu-i bogăţie interioară; filologul adună cuvinte construind bateria de instrumente.

Unde este în acest proces, limita rezonabilă pentru factorul multiplicării, a excrescenţei? Pentru omul de rînd...mai ales.

Eu sînt pentru cealaltă poezie, a metaforei.

[..]