8 februarie 1992

….”Alegeri” locale.

Ieri am vorbit cu Nicolae Popa. Mi-a dat să citesc mărturia lui despre Piteşti… Imposibil de suportat. Nu atît grozăviile în sine, ci faptul că ele

s-au putut petrece.

Camaradul care începe brusc să te lovească, după luni de convieţuire plăcută; schingiuirea neobosită; e vinovat cel s-a transformat în călău? Dar nu se putea rezista. Vinovaţi sînt primii „experimentatori”… Vinovaţi – conducătorii securicomunişti. Vinovaţi – diavolii ocupanţi….

Dar pe lîngă ei, o altă vinovăţie devenită după o astfel de poveste clară şi insuportabilă: a societăţii umane care produce astfel de evenimente istorice. Suntem cu toţii vinovaţi pentru viitoarele schingiuiri şi nemernicii monumentale, care vor avea rădăcina în nesimţirea noastră de azi. De mii de ani, ciclic, aceleaşi scene de coşmar. Şi nici o învăţătură… Sentimentul paralizant al inutilităţii participării la viaţa colectivă.

Nu suntem în stare să deschidem dosarul cancerelor totalitare căutînd vaccinuri, metode de prevenire, mecanisme de protecţie. Tocmai asta se lasă la voia întîmplării. Suntem grăbiţi să mai descoperim o tehnică oarecare, să mai profităm de ea, să mai producem o disertaţie savantă. Dar să demarăm activitate serioasă de preventică antitotalitară….. nu considerăm oportun. Şi astfel şirul de Piteştiuri continuă, cu mereu alţi actori. E descalificant. Şi demoralizant.

Cînd un nou „asalt întunecat” se produce, prinzînd în capcană un lot de subiecţi, neexistînd nici un mecanism pus la punct minuţios, în prealabil, victimele suportă revelaţia singurătăţii esenţiale pe care o presupune actuala concepţie de solidaritate.

Popa se consideră învingător pentru că şi-a revenit după cură la parametrii lui normali. O dovadă a perenităţii omenescului – zice el. Astfel de satisfacţii (esenţiale pentru un om fraudat de existenţă) , nu operează pentru mine. Dacă există victime care s-au recuperat, dacă există călăi care ispăşesc, etc…. nu rezolvă marea revelaţie negativă: toate acestea s-au putut întîmpla. Egal, societatea noastră are un echilibru defectuos!

Că bătut „cu sîrguinţă” omul e pînă la urmă silit să arunce balastul conceptelor sale, să-şi transforme tiparele şi reacţiile, nu e o surpriză, chiar dacă e un adevăr neliniştitor, scoţînd în evidenţă superficialitatea eului, care poate fi extras din animal şi cu atît mai mult din masa de materie.

Că mulţi semeni ai noştri relevă o dimensiune tenebroasă atunci cînd viaţa le dă la o parte pojghiţa de convenţii şi inhibiţii, e un adevăr neplăcut, dar încă nu paralizant.

Dar că după atîtea recidive, societatea (ca organism) nu şi-a organizat o apărare împotriva crizelor cancerigene de tip terorizator ( dezlănţuiri de agresivitate) e de nesuportat, pentru că pare nejustificat şi evitabil. Omul s-a alăturat unei societăţi pentru a-şi spori eficienţa şi protecţia. Condiţia 0 a rostului participării sale trebuie să fie garantarea securităţii sale în sînul societăţii. Altfel totul devine o gigantică ipocrizie…. Hai să ne unim pentru ca unii să-i terorizeze pe alţii!

Popa a fost hăituit toată viaţa. Susţine că nu urăşte şi că nu regretă. Nici nu mai are altă soluţie pentru a-şi păstra un echilibru. Singura lui şansă , ca să nu turbe de mînie şi disperare, e să dea un sens experienţei sale, să o privească ca pe o clarificare existenţială. Sub semnul creştinismului, el adaugă dimensiunii cognitive (revelaţie – intelectivă ) pe aceea exemplară în sens moral religios. Astfel, îşi poate permite să îşi asume fără a cîrti destinul, cu fruntea sus.

Dar eu….un cîrtitor de profesie. Prea puţin dispus să-mi asum destinul impus. Lipsit de ieşirea transfigurării pilduitoare a experienţei. Rămas (din revoltă) la simplitatea lui…. Mă simt bine/ rău. Nimic nu mă sprijină în a suporta astfel de revelaţii , nimic nu-mi oferă o supapă pentru revolta care mă mistuie. Şi de aceea, probabil, cînd am terminat de citit, tremurînd, mut, am simţit o disperare, furie şi tristeţe cotropindu-mă şi pofta (inedită) de a bea imediat ceva….