“Personalităţi”

Intelectualii români sînt cei mai activi contestatari ai scării de valori stabilite în condiţiile impuse de regimul comunist.

Iată însă că, atunci cînd este vorba despre ierarhia propriului lui univers, de recunoaşterea apartenenţei la „elită” a anumitor personalităţi ce s-au afirmat în respectivele condiţii, ei se dovedesc mai puţin nonconformişti.

Aş spune chiar că fac dovadă de o anume solidaritate de castă, atunci cînd îşi manifestă iritarea la eventuala punere în discuţie a criteriilor şi pîrghiilor prin care a luat naştere actuala geografie a personalităţilor din cultura română.

Mai concret, contradicţia fundamentală dintre decenţa care îndeamnă la rezervă (şi o anume autocenzurare a tendinţelor de afirmare publică) şi imoralitatea pe care comuniştii o cereau ca tribut celor ce doreau să-şi facă cunoscute capacităţile creatoare – este escamotată azi.

De peste doi ani, maeştrii spirituali ce s-au impus pe timpul marii sinistrări culturale, se înfruptă fără jenă din capitalul pe care l-au cucerit prin compromisul ce le-a permis popularitatea.

Este o acuzaţie prea gravă, ca să nu mă simt obligat ca, pe de o parte, să precizez că nu poate fi aplicată tuturor, şi pe de alta, să aduc cîteva argumente împotriva unor fenomene care m-au iritat constant, silindu-mă la acest demers.

În primul rînd, complacerea în postura de ţintă a ritualului laudativ, într-un climat confuz şi viciat, acceptarea cultului personalităţii ce izvora evident dintr-o dereglare bolnăvicioasă a mentalităţii publice.

În al doilea rînd, necondamnarea publică a bazelor actualei ierarhii intelectuale şi nedeclanşarea unui sincer şi general proces de refacere a ei, în urma unei selecţii deschise tuturor, pe criterii noi.

Şi, în sfîrşit, mai grav, respingerea „atacului” noilor veniţi, desconsiderarea, descurajarea şi marginalizarea tinerilor ce nu participaseră la ritualul culturii sub comunism dar doreau acum să intre în scenă.

S-a ajuns astfel, printr-o vinovată complicitate, mascată de o aparentă confruntare publicistico-publicitară, la o continuare a competiţiei între vechii „maeştri” , care a condus la concluzii puţin îmbărbătătoare despre actualul potenţial spiritual.

Pentru a reuşi păstrarea statutului de fruntaşă la stat, oligarhia culturală s-a făcut pur şi simplu că nu sesizează posibilitatea existenţei unor valori ce refuzaseră pînă acum să se exprime şi obligaţia de a le încuraja acestora afirmarea, în interesul culturii române. Au preferat să se observe între ei.

Apărarea poziţiilor cucerite în nomenclatura culturală, a statutului de personalităţi, explică probabil şi incredibila conivenţă cu puterea, pe care o demonstrează atunci cînd pretind dreptul de a fi neutri politic. Dreptul la linişte al mediocrităţilor proiectate de o istorie strîmbă în posturi de vedete.

Din nefericire, publicul, tributar obiceiului microbist de a susţine oameni şi nu de a le urmări ideile, sprijină această Restauraţie culturală.

La noi sunt persoane aplaudate înainte de a deschide gura, aprobate fără a fi auzite , şi-n acelaşi timp oameni care orice ar spune, nu stîrnesc atenţia nimănui.

A cui ar fi datoria să schimbe această situaţie?