De: "adrian onicescu" 
Date: Vendredi 26, Decembre 2003 23:07 
Objet: Re: [societatea_de_maine] Proiect: Romania crestin-democrata

Stimate domnule Rosca,
Total de acord cu rezervele fata de sistemele politice existente.
Sunt dealtfel convins ca nu avem de ales intre doua variante bune
ci intre doua proaste, care sunt puse in practica de oameni
fara scrupule, politicienii de orice orientare. Numai un individ
monstruos din perspectiva morala poate comite actul politic de a
legifera si de a lovi crunt, mortal adesea in cateva milioane de
destine umane pentru a imbunatati viata altor cateva milioane.
E un act necesar social si reprobabil din perspectiva morala.
De aceea nu concep apropiere intre politica si morala ori matricea
si fundamentul ei, religia. Si acum raspund si ultimei intrebari:
Nu poate exista morala in afara religiei - oricare ar fi ea cu
conditia sa propage nu binele, ci quintesentza pe care o constituie
cele zece porunci.Binele e greu de urmarit, e lunecos,
si ...in rau schimbator. Cel putin asta e aparentza,in spectrul
de prima perceptie al evidentzei .
Omul care nu este religios, nu poate fi decat pragmatic. Si
pragmatismul i-l dicteaza ratiunea interesului si nu morala. In absentza unei
forte universale spre care arata religia cand vag, cand exact,
morala e o forma de ratacire, de degenerare. In unica viata
posibila si pernmisa-daca admitem asta- trebuie sa fim fericiti,
sa ne implinim aducand la tacere prin ofranda implinirilor sociale
monstrii hamesiti ai simturilor si instinctelor. In absenta unei
continuitati a existentei dupa limitele biologice predictibile in
aceasta existentza, omul nu poate asculta decat de chemarea inte-
reselor imediate. Cel ce nu crede intr-o ordine universala nu-si
poate permite ratacirea de a avea prieteni ci doar
"Instrumente umane" pe care le exploatezi si le arunci in uitare
cand nu mai prezinta interes, cand nu mai este justificata
investitia de atentie pe care o presupune relatia cu el.
Omul amoral are un singur scop: Sa castige cu orice pret.
Morala implica renuntari si sacrificii dezinteresate la care
amoralul e absurd sa se angajeze . El are instincte, dorinte,
nevoi. Daca simte nevoia sa faca bine, e semn ca in el se
reflecta nevoia universala de "agregare" , de alcatuire ce
sfideaza entropia si acest simtzamant trebuie armonizat
cu reprezentarea lumii ca un particular in care se reflecta
Totul, Intregul. Cu nevoile lui care sunt antagonice uneori cu
nevoile individului, dar se cer implinite.
Cred dealtfel ca amorali autentici nu exista decat in domeniile
patologicului, criminali in serie, dictatori, instrumente ale
entropiei la fel ca si virusii, ca si bacteriile. Ei au rolul lor
social, ei fac "bine" chiar si atunci cand ucid. Moartea ,iesirea
din scena a actorilor dupa consumarea rolului se petrece natural
si in absolut respect fata de legile fizicii.Pionii nu dispar
pur si simplu de pe tabla, si poate ca raul sau boala, cu incarcatura
lor educativa reprezinta moduri de a pregati viata pentru viata.
Pentru una noua.
Daca simtim nevoia sa iubim, adica sa ne dedicam implinirii
celuilalt, e semn ca Divinitatea ne anima, ne misca si trebuie
smulsa din inexplicabil si plasata in centrul unei conceptii
articulate despre viata ca SISTEM in care totul este interconectat,
in care nu poti face un rau constient sau cu sincera dorinta de
"Bine" fara ca mai devreme sau mai tarziu efectele sa nu te atinga
si astfel sa intelegi daca ai facut bine sau nu.
Nu putem rupe astfel morala de "interesul" straniu al Universului
de a exista ca intreg prin partile sale ce exista aparent independent
Am putea numi aceasta forta de creatie "Dumnezeu" sau "Divinitatea
si recunoaste in simtul moral un instinct al Intregului pe care
il compunem.
Adrian Onicescu


De: "Adrian Vasiliu" 
Date: Dimanche 4, Janvier 2004 20:35 
Objet: Re : Proiect: Romania crestin-democrata


Ioan Rosca wrote:
> As dori deci o solutie bazata pe echilibru intre transfigurare si
> luciditate, un continent nou dincolo de oceanul perplexitatii,
> vaccinat de utopie, un mit socio-politic calit prin deconstruire
> si refacere.

Inteleg, simt bine oceanul perplexitatii, si admir energia efortului
de deconstructie in cautarea fundamentului unei reconstructii.

Ma intreb insa daca notiunea insasi de "solutie" nu e problematica.

Poate ar fi util sa schitez propriul meu drum - util in masura in
care nu e neaparat doar al meu. Precum multi romani, am trait (la 24
de ani) momentul decembrie 1989 ca pe un cadou, neasteptat si
minunat, transfigurator. Intr-un fel, chiar asta a si fost, pentru
multi dintre noi, in pofida iluziilor inselate, ori a premonitiilor
confirmate. Dar veneam, atunci, dintr-o vinovata obisnuinta cu
comunismul real, dublata de o ignoranta asupra capitalismului
occidental, si ne-am trezit dezarmati pentru a gindi si asuma
constructia, oricum neputinciosi, "hors-jeu", chiar si aceia care au
investit toata energia fiintei lor in incercarea de a influenta,
denunta, trezi, cu atit mai mult spectatorii pasivi.

In acele momente pe care le consideram inaugurale, prin conjunctia
paradoxala dintre refuzul minciunii propagandei comuniste si absenta
cunoasterii directe ori indirecte a Occidentului, insesi datele
fundamentale ale problemei erau in cel mai bun caz doar vag, incetul
cu incetul, intuite. (In exilul anticomunist romanesc, putini au avut
ceva din forta, luciditatea si anvergura unui Soljenitin - el insusi
neputincios in a influenta destinul Rusiei de azi... -, si nici
un "discurs de la Harvard" nu s-a auzit la Europa Libera, adesea
dintr-o comprehensibila dorinta de a nu da apa la moara regimului de
la Bucuresti, alteori pur si simplu din ignoranta, ori din nepasare.)

In acele momente, jocurile se faceau fara noi, impotriva noastra,
intr-un echilibru (destul de instabil de altfel) intre necesitatiile
de supravietuire ale clasei suspuse, pulsiunile de proposire
desantata ale unora, exploatarea cinica a comoditatii, a temerilor si
a iluziilor altora, si o bruma de constringere internationala,
partial ipocrita.


Dar aveam ce contrapune ? Nu eram, nu fusesem prezenti fizic, nu
coagulasem nici o rezistenta, cei mai multi alesesem cu grija pina
unde se poate risca fara a intra in conflict deschis cu pactul de
neagresiune ce unea o populatie supusa cu un regim urit dar privit ca
imuabil. Nu aveam, deci, legitimitatea capitalului de revolta si de
suferinta. N-aveam, insa, nici macar legitimitatea intelegerii
profunde a lumii, a optiunilor, a mizei.

A trebuit sa treaca mult timp pina la incepe o incercare de
reconstructie mentala a nucleului pulsiunii comuniste originare.
Desigur, nu pentru a justifica ori pentru a-l contrapune pe Marx lui
Lenin, ori pe Lenin lui Stalin, ci pentru a depasi stadiul urii
epidermice si a intelege. In cazul meu, mi-au trebuit mai multi ani
de viata in Franta, intr-un peisaj cu lumini si umbre in intreg
spectrul politic, pentru a inceta sa extind anatema pusa comunismului
asupra oricarei doctrine ori partid numit "de stinga". De n-ar fi
decit pentru ca am asistat, in Franta, vreme de 13 ani, la alternante
la putere stinga-dreapta ce nu pareau sa aiba vreun impact
semnificativ asupra vietii de zi cu zi...

Paralel, a trebuit sa treaca destul de mult timp si pina a da un
oarecare continut concret notiunilor de Occident, democratie
occidentala, capitalism, "dreapta" etc. Aceasta neinsemnind o
concluzie univoca, ci doar stringerea unui fascicol de indicii, de
altfel adesea discordante.

Poate ca, in privinta formei occidentale de capitalismi, impingind pe
cit posibil lucrurile pina la un fel de limita ultima, de ordin mai
curind practic, se pot distinge doua borne.

La un capat, constatarea empirica a faptului ca, in pofida mult
deplinselor sale "tare", Occidentul si sistemul lui politic si
social, atrage. Si e vorba nu doar de atractia resimtita de cei
aflati departe si care nu-i cunosc "adevarata fata", ci si de faptul
ca, o data instalati in Occident, numarul celor care-l parasesc
dezgustati este foarte redus (inclusiv dintre marii critici ai
Occidentului...). Desigur criticabil, capitalismul occidental (luat
global) apare ca preferabil, in mod relativ, pentru cei mai multi si,
prin urmare, ca un model de urmat.

La celalalt capat, contradictoriu, intuirea stupefianta si dureroasa
a unui anumit grad de identitate de fond intre sistemele zise opuse.
Identitate nu a institutiilor ori a mecanismelor politice, sociale,
economice, nici a stilului de viata, ci a trasaturilor umane ce se
exprima, in mod spontan ori indus. Este mai putina ipocrizie,
rautate, meschinarie, platitudine in francezii ori nemtii ori
americanii de azi decit in romanii din vremea lui Ceausescu (ori a
lui Iliescu) ? Nu este fondul uman acelasi peste tot ? Si daca este,
favorizeaza vreunul din sisteme, mai mult decit celalalt, binele,
frumosul, adevarul ? Era 1984-ul orwellian o ilustrare a cosmarului
de stinga doar ? (O astfel de punere in cauza a capitalismului mi se
pare mai "la indemna", decit notiunile mai evanescente
de "exploatare", de profit inegal, de joc masluit.)

Dar toate acestea nu sint, de fapt, decit unele din declinarile
posibile ale "oceanului de perplexitate". Nimic nou, deci... Prin
acest excurs, vroiam doar sa asez intr-un context gindurile mele
despre posibila "solutie".

In fond, este chiar vorba despre sensul pe care-l poate avea efortul
de a gindi "societatea de miine". Or, pe cit mi se pare
indispensabil, aproape o datorie, ca lucrurile sa fie gindite, pe
atit mi se pare de neclar care poate fi tinta acestui efort. Sa
presupunem (hai sa nu spun prin absurd...) ca "solutia" ideala ar
ajunge sa fie creionata. Problemele conceptuale mi se par multe si
insolubile, retin doar doua :

- O "solutie" generala presupune acceptabilitatea si dezirabilitatea
generala, pentru toti oamenii, peste tot, oricind. Daca ar fi
o "solutie" ideala doar pentru unii, ar trebui impusa celorlalti cu
forta. Chiar presupunind ca este vorba de a gindi binele colectiv,
general, pe care unii nu-l inteleg (inca), si a-l explica pina va fi
inteles de toti, tot raminem sub spectrul siluirii, al manipularii,
al dispretului pentru varietatea umana. Poate fi o "solutie" anume
solutia tuturor ? Se poate ea configura astfel ca nimeni sa nu se
simta lasat pe dinafara, precum necredinciosul intr-o societate
religioasa ? Ce ramine din "solutie" daca este limitata la ceea ce
corespunde vreunui nucleu de aspiratii comune tuturor ?

- In "solutie", e implicita... "disolutia". A construi presupune mai
intii a deconstrui, si nu doar ca necesara deconstructie teoretica,
ci a darima concret, mai lent sau mai brusc, ceea ce exista si
trebuie inlocuit. Daca ar fi brusc, am cadea in modelul violentei
revolutionare. Daca ar fi lent, n-ar fi altceva decit un reformism
sau gradualism, care implica acceptarea realitatii actuale ca pe un
dat de plecare legitim, deci o forma de compromis, deci un abandon
al "puritatii" "solutiei".


Nu sint nici macar eu integral convins de propria pledoarie pentru
modestie, realism si pragmatism. Adesea, inteleg nevoia si utilitatea
gindului care merge mai departe, ca lupta cu comoditatea,
pasivitatea, lenea. Alteori, mi se pare, ca in punctul in care ne
aflam, gindul despre "societatea de miine" ar trebuie sa fie in
primul rind acela despre "societatea de azi", si asta nu doar ca
prealabil analitic al perspectivei de viitor, ci ca teren de
desfasurare, ca orizont in acelasi timp de depasit si iubit.

Adrian



De : Marius Bazu 
Date : Lundi 5, Janvier 2004 8:04 
Objet : RE: [societatea_de_maine] Proiect: Romania crestin-democrata

Domnule Rosca,

Textul Dvs. m-a emotionat pentru ca reprezinta comentariul unui om de
perfecta buna credinta, dar care (crede ca) nu crede in Dumnezeu, la
proiectul crestin-democrat propus de mine. Intrebarea pe care o puneti in
final ("Care e locul unui om nereligios in Romania crestin-democrata?") este
intr-adevar esentiala pentru intelegerea si acceptarea acestui proiect.

In primul rand, un om se alatura unui proiect care priveste tara sa atunci
cand este convins ca aplicarea acelui proiect va aduce bine tarii (acel bine
colectiv). Dumneavoastra credeti ca instaurarea unui autentic spirit crestin
in viata romaneasca ne va face pe toti mai buni, ne va impinge inainte? Eu
cred ca da, in masura in care cei care il propovaduiesc sunt credibili si
dau un exemplu bun in acest sens. Omul de astazi, "fara nici un Dumnezeu",
fura, minte si inseala pentru ca .. n-are teama de nimic. Inainte de '89 mai
era partidul, acum ... chiar nimeni nu-l poate opri. Eu nu zic nici un
moment ca era mai bine inainte de '89, Doamne fereste!, dar omul (acel "cap
de locuitor") trebuie sa aiba un reper, sa se teama de ceva.

Am incercat sa va dau un prim motiv, pragmatic, de a sustine acest proiect:
binele tarii. Dar un intelectual autentic nu poate imbratisa o cauza in care
nu crede. Insa un om nereligios poate sa creada in valorile propuse de
morala crestina. Mai mult, daca el poate fi un mistic (cum va declarati si
Dumneavoastra), fara sa creada in Dumnezeu. Eu as zice DEOCAMDATA, facand,
ca sa spun asa, un pronostic. Pe ce ma bazez? Pe faptul ca un om de buna
credinta (asa e expresia romaneasca, ce sa-i facem!) ajunge mai devreme sau
mai tarziu mai aproape de Dumnezeu.

Un al treilea motiv il reprezinta faptul ca doctrina crestin-democrata
(majoritara in Parlamentul European, deci in randul electoratului din
Europa) este imbratisata nu numai de crestini, ci si de .... oameni
nereligiosi. Deci nu trebuie sa fii credincios pentru a fi crestin-democrat.
Este vorba despre credinta intr-un set de valori, in rolul pe care aceste
valori il pot avea in societate.

In concluzie, sper ca v-am argumentat de ce crestin-democratia mi se pare a
fi solutia pentru Romania de azi si proiectul cel mai potrivit pentru
"societatea de maine". Iar in cadrul acestei doctrine, oamenii nereligiosi
sunt nu numai bineveniti, dar pot avea un rol determinant.

Cu cele mai bune urari pentru inceputul de an 2004,
Marius Bazu