Legea Cojocaru- observaţii şi propuneri

Presupun cunoscută iniţiativa de democratizare economică a domnului Constantin Cojocaru:
http://www.variantacojocaru.ro/ (suţinut- de formaţiunea pe care o conduce : PPLC).

Ideea a stîrnit un interes public fără analog, fiind asumată- prin semnătură- de un million de români.
Nu discut aici despre modul în care escrocul Dan Diaconescu (acţionînd ca instrument al forţelor care ţin în gheare societatea românească) a confiscat aceste semnături şi a deturnat acţiunea, întru formarea unui partid pirat (PPDD), intrat în parlament în locul adevăraţilor luptători pentru o schimbare fundamentală.

Nu discut nici despre piedicile redutabile pe care le vor pune toţi cei interesaţi ca un astfel de proiect (care ar mări şansele formării clasei de mijloc) să devina realitate şi nici nu evaluez şansele de a învinge aceste obstacole, în contextul stării în care a fost adusă ţara şi populaţia şi pe fundalul degradării condiţiei sociale umane- la scară internaţională.

Nu tratez nici problema sursei banilor (căilor de alimentare a fondului distribuit).

Şi nu abordez chestiunea pertinenţei economice (rostului, efectelor pozitive şi negative etc.)

Aici ma voi referi numai la o condiţie strict necesară (nu şi suficienta) pentru ca proiectul sa poată reuşi, deci şi pentru ca el să poată demara, stîrnind în mod legitim încrederea necesară.

Pornesc de la observaţii pe care le-am mai făcut, răspunzînd invitaţiei de a proceda constructiv:

1. Gestiunea a milioane de proiecte de afaceri este problematică (operaţie prea complexă ca să nu ducă la o uriaşă dificultate şi risipă birocratică).Ne-am lămurit cu subvenţiile care sînt folosite în primul rînd pentru plata salariilor armatei de funcţionari implicaţi.

2. România nu dispune de un corp de experţi (evaluatori, administratori de dosare) care să prezinte garanţii morale- de mărimea necesară. Dimpotrivă- este putrezită în corupţie generalizată. Fără măsuri convingătoare de asigurare a transparenţei, corectitudinii, controlului public, pedepsirii abuzurilor- nimeni nu va crede că e vorba de altceva decît de o noua oportunitate de căpătuială pentru o anume categorie de paraziţi.

3. Lansarea unui proiect nou de afacere este şi aşa o operaţie de mare risc (majoritatea startup-urilor dau faliment implacabil), chiar cînd e vorba de întreprinzători dinamici şi de mediu favorabil. Majoritatea celor vizaţi nu vor fi capabili să conceapă proiecte solide. Iar mediul epocii corporatiste este ostil, dacă nu apar prevederi Constiţionale de protecţie a micilor afaceri şi clasei mijlocii.

4. Ar fi stupid ca să fie lansate milioane de iniţiative, fără nici o corelare între ele (o mie de cîrciumi pe aceeaşi stradă, de mori în acelaşi sat, un million de crescătorii de potîrnichi etc.). Autorii proiectelor trebuie să se poată orienta, observînd geografia tuturor iniţiativelor.

5. Trebuie pus în funcţie un mecanism bun de agregare a proiectelor care persupun mai mulţi acţionari. Dacă o "cotă personală" este (numai ca exemplu) de 20 de mii de euro, un plan bun, dar care cere o suta de mii de euro trebuie să poată strînge cinci co-iniţiatori. Iar unul de un million- 50.

6. Trebuie să existe posibilitatea combinări subvenţionării de stat cu contribuţia privată. Cineva să poată obţine (de exemplu) 20 000 de euro, pe lîngă 80 de mii cu care contribue el, pentru un proiect de o 100 de mii. Mai mult, ar trebui ca un proiect, expus public, să poată fi suţinut financiar şi de restul populaţiei, în măsura în care stîrneşte încredere. Şi asta să fie un criteriu obligatoriu de validare a propunerilor.

Toate acestea formează specificaţiile de nivel înalt a unui sistem informatic de gestiune coerentă (dar distribuită , folosind teleinformatica Internet) pe care eu de exemplu l-aş putea specifica fiziologic şi arhitectural (desigur, sprijinit de cei care pot preciza criteriile şi comportamentul dorit).

În mare, sistemul ar trebui deci să permită: a. Depunerea propunerilor individuale b. Consultarea tuturor propunerilor existente c. Sprijin in sesizarea corelaţiilor, similitudinilor şi conexarea potenţialilor parteneri de agregare a unor proiecte mai mari d. Abonarea potenţialilor mini-investitori la propunerile de proiecte (cu sume mici, ca un fel de LOTO cu dimensiune socio-economică) e. Control al condiţiei ca un proiect să aibă un anume număr de abonaţi- deci de persoane dispuse să bage bani în respectiva idee f. Comunicarea (publică, transparentă) cu gestionarii şi evaluatorii - pînă la momentul deciziilor de validare g. Transformarea abonărilor în mini-participaţii şi o bursă pentru aceste particpaţii (nu şi pentru cota acoperită de stat, care nu poate fi înstrăinată).

Părerea mea este că fabricarea unui prototip care să ilustreze funcţionarea unui astfel de sistem ar fi benefică (poate chiar indispensabilă) pentru ca să se poată urca treptele încrederii publice în acest proiect. Urmînd ca, dacă se căştigă războiul politic, pe baza sprijinului popular produs de această încredere, să se poată trece la dezvoltarea rapidă a sistemului mare, în condiţii de perfectă vizibilitate publică (atît la nivelul fiziologiei sistemului informatic cît şi a costurilor implicate în dezvoltarea lui).

Poate fi un prim exemplu de soft public, soluţie firească dar care supără interesele unor căpuşe bugetare "IT"- pentru care militez (în deşert) de mulţi ani.

Ioan Roşca, 2sept 2013