|
Am scris textul precedent sub impresia re-lecturării publicisticii eminesciene, culegînd polen pentru o frescă a naţionalismului românesc şi percepînd progresiv că fragmentele pe care trebuie să le las la o parte , pentru că par a se înscrie într-o propagandă partinică- de interes circumstanţial, relevă destinul tragic al gînditorului major, silit să-şi împletească învăţăturile profunde cu text care să convină celor care îi susţineau activitatea, considerîndu-se serviţi prin ea. Tovarăşi de drum care l-au părăsit, cînd au înţeles mai bine ce face. Reacţia mea de acum vine din depăşirea unei contrarietăţi similare, produsă de un grup de cărţi angajate în polemica privind dispariţia lui Eminescu (O. Vuia, C. Barbu, T. Codreanu, A. Pop, D. Vatamaniuc, N. Georgescu, G. Ilina, C. Cernăianu) - contrapuse pledoariilor mai vechi- gen Călinescu, care au înstăpînit o perspectivă cuminte privind acest subiect Din nou am trăit transcederea primei impresii- că aceia care scormonesc în cazuistica întîmplărilor care s-au soldat cu dispariţia marelui gînditor/român fac ziaristică de fapt divers (banaliză-gen Cristoiu) sau încercă să slujească pitic propaganda patriotică/patriotardă, înfruntîndu-i bulevardier pe propagandiştii morţii accidentale, ce combat mitul eminescian. S-a produs o răsturnare de perspectivă, în momentul în care am realizat în ce măsură internarea lui Eminescu, soldată cu mal-tratarea şi dispariţia lui, nu poate fi epurată de potenţiale/ posibile/ probabile/ prezumabile semnificaţii politice , fără ca prin aceasta să i se facă o josnică nedreptate, care ne castrează subtil 1. Delegitimarea bănuielilor legitime… Nu se poate pretinde, decît de către intelectuali obtuzi sau vînduţi, că, în lipsa oricăror altor indicii, ipoteza anihilării lui Eminescu nu ar fi cea firească, probabilă, legitimă. Prezumţia cu care trebuie pornit în cercetare este că el a fost îndepărtat din calea celor pe care îi stinjenea acut, asociaţi întru anihilarea unui duşman comun. Fără sprijinul "prietenilor" operaţia nu ar fi reuşit- cu atît de puţine urme. Deci trădarea, ca explicaţie a modului bizar în care apar evenimentele- e prezumabilă, motivele ei sărind în ochi Ne lăsăm antrenaţi intr-o cursă, încercînd să scrutăm, după atîţia ani, indiciile faptice privind eliminarea politica a lui Eminescu, în spirit poliţienesc. Să nu fim complici la o răsturnare perfidă de prezumţii. În criminalistică, primii bănuiţi sînt cei ce au interesul eliminării celui dat deoparte din drumul duşmanilor săi. E drept că în procesul penal urmează verificări, pentru a nu încarcera un nevinovat. Dar în cazul procesului civic, suspiciunea de vinovăţie trebuie menţinută (fără a o pretinde certă) atîta timp cît nu apar probe temeinice că lovitura nu a venit de la cel interesat, că e rezultatul unei întîmplări fortuite, unei coincidenţe care duce la efectele ţintite de beneficiarii "accidentului". Măcar atîta preţ să plătească cei ce se valorifică un rol public. Tratînd cauzalitatea umană teleologic, trebuie să ţii cont de interese (oprimare, jaf, manipulare)- neavînd nevoie de alte explicaţii a relei credinţe, de probe pe care cei ce au puterea le scot din joc, cu excepţia unor negligenţe! Cei care susţin că Eminescu a fost îndepărtat pentru că a deranjat, prin limpezirile sale, pe cei ce profitau josnic de sistem, trebuie şi pot să aducă dovezi privind periclitarea intereselor, explicînd convingător duşmănia/ura care a creat temeiuri solide pentru zdrobirea sa. E suficient să arate că el bara intransigent Marea Descurcare- deci trebuia anihilat Să spunem că ar apare documente care ar dovedi că Eminescu a murit de sifilis, de demenţă etc. fiind închis la nebuni de "prietenii" lui- legitim şi cu bună credinţă. Sau "revelaţii" care ar arăta că totul se reduce la o nefericită lovire cu cărămida în cap, pe care Şuţu a ascuns-o şi pe care cei implicaţi în internare aveau motiv să o ascundă. Chiar şi în acest caz, ipoteza cea mai plauzibilă, pornind de la ceea ce a scris şi difuzat între 1876 si 1883 (ţinînd cont de contextul politic - intern şi extern), rămîne că a fost eliminat din calea ocupanţilor puterii economice şi politice din ţară, aliaţi cu vulturi prădalnici de afară- respectivele documente "revelatoare" fiind fabricate/măsluite de cei ce aveau interesul şi mijloacele să acopere adevărul Ar fi desigur excesiv/penibil ca, din motive de economie mitologică, teza asasinării politice a lui Eminescu să fie menţinută contra probelor- în ciuda falsităţii ei dovedite. Dar atîta timp cît chestiunea rămîne indecidabilă, este iresponsabil ca să dăm la o parte această ipoteză. Nu ştim sigur că dispariţia lui Eminescu e o poveste strict medicală, dar ştim sigur că prin ea, a fost înlăturat cel mai mare obstacol din calea capturării României de către forţe ce aveau a o moderniza jefuitor, distructiv, neocolonial. Nu putem eluda faptul că doctrinarul cheie a rezistenţei, a dispărut, la 39 de ani, în plină putere creatoare, exact cînd trebuia să dispară- pentru că se opunea direcţiei adoptate de puternicii zilei. Ipoteza firească este eliminarea la comandă. Dacă am afla că E. Snowdon a înnebunit sinucigaş sau că J Assange s-a înnecat de la o îmbucătură, ar trebui să rămînem bănuitori, orice "dovezi" ar fabrica sistemul interesat în dispariţia lor. Vigilenţa datorată celor căzuţi pentru binele altora e mai înaltă decît teama de a cădea în "păcatul subiectivităţii". Cei care pretind că a fost vorba de un simplu accident, de o întîmplare medicală, ar trebui să răstoarne prezumţiile adecvate contextului, prin dovezi irefutabile. Demonstrare ce nu s-a realizat- în ciuda aparenţelor. Tabara ce s-a dedicat cultivării doctrinei morţii accidentale nu a produs decît speculaţii, pe marginea unui suspect gol de elemente convingătoare, nefăcînd decît să clădească un eşafodaj de confirmări reciproce, întru formarea unui punct de vedere autoritar, întru coagularea unui consens arbitrar. Argumentarea morţii din motive pur medicale (însoţită- eventual- de unele erori, grave, dar nedorite) , scrutată nemilos- nu face doi bani. Nu voi intra totuşi în discuţiile de detaliu privind valoarea probelor invocate în sprijinul acestei teze, sau invers- de cele pretextînd că dovedesc un complot care a reuşit scoaterea din joc a unui om devenit piedică pentru forţe mari. Ţinta mea aici e demascarea ideii perfide că ne trebuie probe pentru a formula bănuieli legitime, pe care o simt înfuzată sistemic în cugete, mai curînd subliminal (evitîndu-se formularea ei explicită). 2. Ministerul Adevărului şi sarcina probei… Denunţ deci pretenţia insidioasă ca victima puternicilor care cîştigă şi istoria, după ce supun societatea, să aducă dovezi formale, incontestabile, privind modul în care a fost aservită, jefuită, exploatată, domesticită mulţimea, învinsă concurenţa sau marginalizată/exterminată rezistenţa. Vestitul "document"- necesar pentru a valida adevărul, actul cu autoritate oficială, fără de care nu s-ar putea susţine nici că după zi a venit noapte, că doi şi cu doi făceau patru, nici că mărturiile victimelor merită crezare (ele fiind subiective, deci fără valoare, în raport cu fabrica de obiectivitate din mîna puterii). Benzile uzurpatoare acordîndu-şi astfel şi dreptul de a finaliza operaţiile de pe teren măsluind/filtrînd documentele- după necesităţi şi organizînd arhivele convenabil- acesta fiind rolul Ministerului Adevărului. Pe măsură ce tehnicile de dominare şi jefuire- în numele legii- s-au rafinat (pînă la indiscernabil), devin tot mai greu de realizat pretinsele "fotografii" ale mişeliilor şi falsificărilor, de "radiografiat" procesele de sifonare a avuţiei din venele mulţimii prinse în plasa instituţională controlată de ocupanţii statului şi domesticite nemilos. Stăpînii/profitorii pretind înregistrări fiabile ale manevrelor lor criminale, ştiind că au monopolizat mijloacele de înregistrare. Cer ştampilări, pentru că ştampila e la ei. Mai nou, ne oferă reţeaua lor de "certificare"…. Iar slugoii juridicoşi, ne propovăduiesc că trebuie să ne conformăm formalismelor juridice, chiar şi cînd luptăm într-un proces cultural, într-un război de sens. Nu avem cuvînt privind adevărul capturării destinelor noastre decît dacă aducem probele pe care judecătorii mercenari le pretind pentru a se lăsa convinşi- ei, care nu ne vor recunoaşte niciodată dreptatea, ca bine dovedită. Sîntem siliţi la confirmarea perspectivei anti-sistem prin "sentinţe definitive", învestite cu "autoritatea lucrului vicios judecat"… Hipnotizaţi în jocul "sarcinii probei", în situaţia în care cheile sînt în mîinile puterii acuzate. De aceea nu am putut "proba" genocidul comunist…. opunîndu-ni-se că acesta nu a fost declarat ca atare de un tribunal de genul celui de la Nurenberg. ..Condamnarea marilor responsabili, pe care soarta neamului o impunea, împiedicată de raportul real de putere, a fost acoperită cu chiţibuşuri- cum ar fi invocarea dolosivă a prescripţiilor; sau pretenţia - falsă- că în codul nostru penal infracţiunea respectivă nu ar fi fost declarată imprescriptibilă. Astfel, deşi ştim care e adevărul, dincolo de orice dubiu, otrava formalistă paralizează afirmarea /apărarea lui. E nevoie de sentinţe definitive şi de probe inaccesibile (distruse, ascunse) ca să demonstrăm că România a fost jefuită după 1989… deşi e evident că aceia ce s-au strecurat (au rămas) la putere şi-au urmarit interesele rapace, distrugînd viaţa românilor cinstiţi Dreptatea e împiedicată de "drept". E nevoie de probe ca să înţelegem cum funcţionează mecanismul prin care un paralmentar (sau alt "reprezentant") se poate îmbogăţi trădîndu-şi mandatul; şi ca atare, probabil, o face? Sau ne ajunge niţică logică, combinată cu o cunoaştere a istoriei/situaţiei reale, ca să prezumăm, cu mici şanse de eroare, că parlamentarii ne trădează şi fură? E nevoie de "dovezi" punctuale, ca să susţinem ca agenţii comerciali si speculatorii bursieri trăiesc pe spatele celor "intermediaţi", sau e suficient să înţelegem mecanismul parazitării, prezumînd că îmbogăţirea din uzură e nemeritată? E nevoie de dezvaluiri din subterane ca să intuim cum ajung cei din serviciile secrete să-şi folosească poziţia privelegiată şi să se pună la dispoziţia stăpînilor cetăţii şi puterilor străine dominante la un moment dat… în timp ce pretind că apăra patria şi cetăţenii… de "terorişti"? Nu avem suficiente temeiuri să considerăm demagogia ca probabilă atunci cînd un politician nou- face promisiuni? Nu ştim care e probabilitatea să fim amăgiţi atunci cînd ni se ţine un discurs? Nu ştim care e cota de bună credinţă prezumabilă statistic- la o populaţie tarată şi cît de legitimă devine prezumţia de vinovăţie, în societăţi decadente? 3. Cui foloseşte…. neglijarea lui "Qui prodest?" Incomparabil mai semnificativă decît hîrtiuţele înserate/manipulate prin arhive, scoase la iveală după nevoi, după decenii/secole, este publicistica lui Eminescu- imparabil relevantă. Citită cu atenţia cuvenită, ea ne arată limpede pe cine si-a făcut duşmani neînduplecaţi, scriind cum a scris. Plecînd de la publicistică, putem alcătui lista suspecţilor, care , dacă nu au participat la complotul exterminator, înseamnă doar că nu au avut prilejul: a Liberalii ce s-au reprezit pe oportunităţile "schimbării" (la fel cum s-a întîmplat şi după 1989), pentru a se înavuţi fără just temei, prin jaf protejat de cocoţarea la putere, deblocînd calea speculei comerciale şi parazitismului birocratic şi înlocuind pe vechii boieri- ca patură parazitară; b Conservatorii de aceeasi plamadă cu liberalii "adversari"/concurenţi, care cooperau pe terenul "ingineriilor" şi "tantiemelor" , nepierzînd oportunităţile create de modernizare, industrializare, comercializare, finanţare, birocratizare etc. Cei care s-au apropiat de liberali în spatele culiselor politice, într-un moment în care rămînerea în opozitie devenise nerentabilă, pomenindu-se stînjeniţi insuportabil de Eminescu, care o ţinea înainte cu intransigenţa "Timpului" c Toată pătura suprapusă, parazitară- din comerţ, servicii, birocraţie, care era denunţată neiertător drept capusă odioasă/ucigaşă, prosperînd pe spatele poporului român obidit; cu referiri periculoase la "tunuri" comerciale/financiare care perfigurau tehnicile de sifonare a avuţiei publice perfecţionate ulterior d. Străinii strecuraţi masiv în pătura suprapusă (greci fanarioţi, evrei invadatori etc.) , profitind de cosmopolitismul bişniţar; aceşti venetici care, neavînd nici o afinitate faţă de interesele/durerile profunde ale ţării, acţionau fără nici un scrupul întru exploatarea celor prinsi în capcana unui stat neofanariot, instrument de gestiune a şeptelului captiv, facilitînd căpuşarea economică în masă e Ruşii cotropitori, care se pretindeau apărători ai ortodoxiei, doar ca să işi întindă gheara slavă peste intreaga Românie, aşa cum o făcuseră în 1812 şi 1877 (cu rezultate catastrofale asupra pupulaţiei româneşti prinse sub cnut). f Austriecii, care se pretindeau apărători emancipaţi ai creştinismului occidental- în faţa pericolului rus-, ca să-şi întindă dominaţia spoliatoare, pe care deja o exercitau în Bucovina si Transilvania, cu rezultate catastrofale asupra românilor prinşi în menghina austriaco-ungurească. Cărora Carol/Brătianu (probabil cu sprijin Carp/Maiorescu) hotărîseră să le supună în secret ţara (după ce se fripseseră cu protecţia rusă), sacrificînd aspiraţiile ardelenilor la unire (Eminescu si societatea "Carpaţii" stîndu-le direct în cale). g Catolicii care încercau să facă un pas spre Bucureşti în epopeea lor imperială ("universalistă") profitind de faptul ca România ajunsese sub conducerea unui alogen ne-ortodox (ceea ce Eminescu a denunţat nemilos în iunie 1983- sporind pericolul ce-l păştea, din toate părţile) h Carol "îngăduitorul", care nu confirma aşteptarile de arbitraj benefic puse de cei ce-l instalsera la cîrma României (naivitate greu de scuzat, avînd în vedere caracterul cosmopolit/ocult al regalităţii europene), ci era pe cale de a aservi ţara Austriei , împotriva vederilor lui Eminescu- adept al strategiei de echilibru între cei doi mari rechini ameninţători- întru apărarea neatîrnării. i Teoreticienii/ideologii cosmopolitismului, statalismului formalist, liberalismului josnic, socialismului distructiv,etc- care trebuiau să scoată din joc rezistenţele naţionale si să combată modelele de dezvoltare organică a societăţii etc…. Avea deci cine să dorească eliminarea lui Eminescu si să acţioneze energic în acest scop. Avea şi cine să dorească uitarea listei de suspecţi, să urmărească eludarea lui "qui prodest"…. 4 Evitarea discuţiei de fond Diversiunea micro-analizei detectiviste/formaliste, rătăcirii în faptul divers, favorizează deturnarea discuţiei de fond, despre bătălia majoră pierdută de Eminescu, dusă singur de el- pentru urmaşi ce nu par a-i primi pertinent/consistent sacrificiul. Falsul nu e numai în detaliile ce se discută saţios, ci e în importanţa data'ă lor, care ecranează problematica majoră, stînjenitoare. Eminescu ne prevenise de acest efect al punerii normelor şi detaliilor nesemnificative deasupra Vieţii şi Sensului. Dacă s-ar fi lăsat paralizat astfel, el nu ar mai fi avut nimic de spus. Nici una din ipotezele şi din plămădirile sale, nu pretinde o valabilitate a tuturor detaliilor, valoarea lor constînd în troficitatea constitutivă/explicativă globală, în surprinderea esenţei fenomenelor. De ce să ne lăsăm înţărcuiţi în modul mic, obtuz de a privi fenomenologia sociala? De ce să ne pretăm la cecitatea de a considera că marile fenomene, clar constatabile, trebuie neglijate- dacă nu sînt observabile la nivelul fiecărui caz particular (pentru că nu dispunem de nu ştiu ce hîrtiuţe probante, de nu ştiu ce amănunte factuale- care nu schimbă nimic pe fond). Cîmpul bălteşte, şi noi, încă făcuţi ciuciulete, trebuie să demonstrăm prin probe legalizate traseul fiecărei picături de apă… ca să se recunoască că am trecut prin ploaie... Cum nu se mai poate şti- fără dubii- cum a ieşit din scenă Eminescu, nu văd ce folos are poporul român respingînd pista interpretativă ce-i poate hrăni vitalitatea. Sînt patru cadrane de considerat. Că miturile nobile/trofice despre Eminescu se bazează pe elucubraţii- ceea ce nu e aşa grav. Dacă ele sînt eficace şi legitime- şi mai bine. Dacă ele nu reuşesc să creeze sevă pentru coloana vertebrală colectivă, deşi sînt juste- e păcat. Rămîne alternativa că eşuează, fiind şi nejustificate. Faţă de acest spectru, ce poziţie iau analiştii mitului eminsecian? S-ar zice că domnii ce fac de serviciu la monitorul neoficial (administratorii corectitudinii politice) sînt pasionaţi în stabilirea micro-adevărurilor, a corespondenţei corecte dintre fleacuri, indiferent de folos. Are oricine voie să numere frunzele codrului. Dar dacă ne întrebăm, în spirit eminescian, pentru ce lucrează ei (descoperind că nu întorc nimic util poporului care îi hrăneşte) şi pentru cine (descoperind ce interese slujesc) ne vedem eliberaţi de complexe faţă lucrul fără rost…. bine făcut. Analizînd bogata literatură "eminescologică" ne frapează bizara ei rătăcire seculară în banaliză "literară" ("culturală"), vorbărie nesemnificativă (minoră, anectodică, de fapt divers) sau în propagandă ieftină pentru o perspectivă cuşer asupra societăţii şi istoriei noastre. Sîntem împinşi de tot felul de experţi în nimic să nu stricăm soclul "marelui poet"- ocupîndu-ne periculos de marele sociolog/politolog care a fost Eminescu. Chiar o fi plămădirile sale estetice/filosofice mai importante decît încercarea de a ctitori politic destinul neamului său? E intrigantă străduinţa de a menţine privirile publicului cît mai departe de miezul mesajului său, de teoria sociologică, politologică, juridică, filosofică, istorică închegată, opusă radical tezelor care au devenit referenţial de adevăr-sens în modernitate. 5 Perenitatea unei provocări Constatînd uluitoarea rezistenţă opusă de batalioanele puterii culturale faţă de lămurirea cauzelor reale a eliminării lui Eminescu din viaţa civilă şi fizică, ar trebui (dacă nu am fi domesticiţi orwellian) să ne întrebăm care sînt explicaţiile unei cenzuri continuate atîta timp, de-a lungul unor regimuri aparent variate. De ce e atît de grav dacă Eminescu a fost eliminat printr-un complot, încît cei ce sondează această pistă sînt sistematic marginalizaţi, ridiculizaţi, demascaţi ca speculatori intelectuali? Mirarea ne asaltează, constatînd cerbicia cu care continuă pînă azi lupta de estompare/ascundere a sensului politic major al bătăliei în care a căzut Eminescu. E neverosimil că urmaşii concreţi ai indivizilor (liberali , conservatori, afacerişti, alogeni, cataloici, ruşi, austrieci, greci etc) - cărora le-a stat în drum rebelul, ar mai avea azi interesul/motivarea să combată adevărul eminecsian. E vorba deci de altceva, de forţe care nu au ieşit din arenă. Dacă dosarul ăsta supără, înseamnă că problematica pe care o stîrneşte este şi azi neavenită pentru puternicii lumii. Eminescu nu a convenit aproape nimănui, pentru că a stînjenit toate descurcările. Şi nu convine nici azi , pentru că stînjeneşte toate deturnările. În loc să devină caduc, anacronic, ca orice lucru estompîndu-se în trecut, el deranjează tot mai tare- pentru că s-a pus in calea evoluţiei omenirii in directia degenerativă pe care aceasta o parcurge. Eminescu e tot mai actual ! Cine il susţine/apăra/indrăgeste- e tot mai anti-sistem. Aşadar, el a reuşit să-şi transceadă moartea fizică, să evadeze în atemporal. Deci nu avem a vorbi plîngăcios de un mort, ci de unul de puţinii nemuritori. Complotul împotriva acestei revelaţii trebuie prezumat. Eminescu rămîne răscolitor, funcţionează tot mai bine ca turnesol de temut al supunerii laşe, ca provocator incomod la demnitate părîndu-l umil/ timid/ supus, admirîndu-l… în genunchi- îl trădăm. Ioan Rosca 11.8.2020 |