|
Această scrisoare este adresată unui intelectual cu care m-am intersectat semnificativ. Ea va încerca să rămînă, pe cît posibil, în gama jocului de idei, evitînd familiarismul. Semnalez totuşi cititorilor, în completarea "Scurtcircuitului biografic" compus la 10.04.1996 (http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/biograf.htm) că mă adresez aici mamei mele, doctor în istorie, cercetător specializat în interbelicul românesc, cu care am purtat, cîteva decenii, un fecund dialog despre condiţia umană socială/politică şi despre reflectarea ei în istorie. Datorită schimbării de generaţie şi parcursului accidentat al vieţii, întîlnirea noastră intelectuală, s-a produs suficient de tîrziu ca să venim, fiecare, cu un bagaj de preocupări proprii, cu credinţe, aspiraţii şi perspective diferite. Pentru că ne formasem miezurile spirituale fără influenţe educaţionale reciproce, discuţia a fost atît de interesantă, încît ne-au prins nenumărate dimineţi explorîndu-ne viziunile complementare. Revelarea acestui raport complex, aici, este imposibilă. Mă voi rezuma doar a aminti, foarte schematic că: - eu eram interesat de filosofia condiţiei umane individuale şi universale, aplecat spre existenţialism, contestaţie politică şi nonconformism, nărăvit la căutare liberă interdisciplinară, dispunînd de un aparat analitic format de matematică şi electronică - tu erai interesată de filosofia/istoria condiţiei umane sociale şi în mod particular româneşti, aplecată spre cultură bogată, integrare în sistem şi academism respectuos, nărăvită la cercetare profesională intensă, dispunînd de critică şi nuanţare formată de literatură/artă Dintre numeroasele subiecte pe care le-am dezbătut, destul de pătimaş, rezonant sau contradicoriu, voi aborda acum doar problema istoriei, descompunînd-o în două mari laturi, care compun ecuaţia pertinenţei oglindirii realităţii într-un spaţiu secund de mesaje: a conţinutului şi a metodei (adică a istoriei trăite de o comunitate, versus cea profesate de unii, întru reflectarea primeia). Încerc să-ţi semnalez cum a reuşit discordanţa crescătoare pe prima latură să ne strice bucuria colaborării pe cea de a doua…. Discuţia noastră a avut de traversat o dialectică transformare de postură, combinată cu cîteva mutaţii bruşte, provocate de evenimente majore, ce au impus reconsiderări. La început, doar tu erai acasă pe terenul istoriei (scrise, dar şi trăite)- eu fiind doar un musafir - un nou venit mai mult sau mai puţin curios, cu comentariile caracteristice neofiţilor fără complexe. Îmi amintesc, de exemplu, de întîlnirea noastră cu profesorul meu de istorie de la facultate (Gh. Buzatu)- ca pe o împrejurare la care eu eram doar spectator. Sau de modul pasiv în care ascultam relatările tale despre relaţia cu Aurică Simion sau cu alţi colegi ai tăi de la institut. Sau de lecturile spre care m-ai împins, ca să observ amploarea crimelor comunismului. Această comunicare cvasi-unidirecţională mi-a deschis, încet- încet, ochii asupra problemelor care te frămîntau şi care erau centrate pe iubirea faţă de neamul românesc şi pe pasiunea pentru povestea lui. Colateral- apăreau chestiuni ca aceea a genocidului anti-românesc, falsificării istoriei, obedienţei impuse de regimurile totalitare, dificultăţilor de aflare a adevărului, expunerii expresive a sintezelor, transcederii dificultăţilor de publicare a mesajelor non-conforme. Între timp, situaţia în ţară devenise insuportabilă- pentru amîndoi; singura noastră divergenţă fiind la nivelul reacţiei ce ne-ar fi putut apăra: şi demnitatea şi libertatea. Nu insist asupra confruntării dintre tendinţele mele de a îmi expune demn furia şi prudenţa pe care mi-o recomandai- pentru că ambele atituduni au justificări evidente. Ceea ce trebuie semnalat însă este că ura mea crescătoare, de sclav neconsimţător al regimului, a produs treptat deplasarea interesului meu dinspre problemele existenţiale individuale către cele existenţial-colective. Ca atare, importanţa discuţiei despre istorie, deci despre destinul societăţii, s-a schimbat- pentru mine- şi asta sare în ochi, din jurnalele mele. Dar numai în momentul exploziei din decembrie 1989, această deplasare de interes a ieşit plenar la lumină. Ştim amîndoi cu ce preţ. Obsedat de ruşinea de a mă fi supus atît, dureros de cuminte pentru un revoltat, stimulat de ideea datoriei de a participa la un efort de emancipare solidar, mi-am pus în paranteză căutările existenţialiste, mi-am abandonat lucrările profesionale, mi-am sacrificat "cariera" (şi chiar bruma de capital)- ca să mă implic patetic în "eliberarea şi renaşterea României". Punînd la bătaie ideile sedimentate în cugetul meu pînă în acel moment, pe diverse căi, inclusiv informaţiile/judecăţile despre societate/istorie, aflate de la tine. Încît, chiar dacă ne-am implicat atunci în activităţi diferite, intersectîndu-ne rar, a existat un filon comun de valori şi aspiraţii, care ne alimenta intervenţiile, în arenă. Mi-ai servit, de exemplu, lecţii consistente despre istoria PCR în interbelic, contrapusă activităţii partidelor istorice, victimizate după 1944 - ceea ce te făcea să le vezi/prezinţi pe atunci într-o lumină favorabilă - pe care o proiectai şi asupra unor intelectuali "disidenţi" din timpul comunismului. Nu pot spune că din cauza asta m-am lăsat prins în capcana cultivării "seniorilor" sau "personalităţilor", dar desigur poziţia ta a avut o contribuţie la atenuarea instinctului meu de a respinge aceste categorii de parteneri, în căutarea unor camarazi mai potriviţi cu mine (pe care însă, oricum, nu i-am găsit). În revanşă, am reuşit şi eu să te antrenez în apele contestaţiei radicale/tulburi, de stradă, încît ai ajuns să arunci cu pietre la 13 iunie…. Nici unul dintre noi nu ne-am putut distanţa atunci, pentru a decela ce era iluzoriu, inoportun, nelegitim, nepotrivit, exaltat, strident, păgubos, artificial, sau fals în activitatea noastră "revoluţionară"…. Dacă aş fi ieşit mental de pe scenă, mai des, aş fi observat poate şi mai repede că eu jucam un rol discutabil, iar tu chiar unul contestabil (pornind de la aparenţele create de fostul tău loc de muncă)- avînd în vedere ce făcusem de fapt pînă atunci fiecare, dar şi ţinînd cont de ce ar fi trebuit să facem mai departe, dacă eram lucizi, ca să ne împlinim mai coerent/fecund destinul. N-a fost să fie…. Din poziţionarea noastră ulterioară faţă de prestaţia de după 1990, raportată la cea dinainte, au apărut primele problemele dintre noi. Eu m-am smuls furios din vraja exaltării/auto-mulţumirii şi am sesizat ridicolul posturii angajate în acel context putred, ajungînd la silă şi chiar la regret auto-critic - în timp ce, ţie, ţi-a luat mai mult ca să te uiţi nemilos înapoi. Divergenţa s-a agravat după exilarea mea din România, cînd , scos din priza actualităţii învăluitoare, am început să meditez la rece la ce ni s-a întîmplat. Nu ai avut cum sesiza intensitatea acestei reconsiderări , încît să dai valoarea justă înscrierii mele (tot jertfelnice- din punct de vedere material, deci tot pasionale- intelectual) la un doctorat în educaţie, încadrat interdisciplinar în universul ştinţelor sociale- investigaţie vastă, de care aveam nevoie pentru a înţelege fenomenul propagării cunoaşterii prin explicaţie : psihologie, sociologie, comunicaţii, etc. Nu puteam înainta pe linia activistă, ştiind că nu ştiu ce înseamnă să ştii. Iar tu nu aveai cum realiza ce efect au avut asupra mea contactul cu civilizaţia "de afară" (pe prima latură- a judecării mersului socialităţii) şi studiile de metodologie a cercetării, logică explicativă, organizarea informaţiilor etc.- asupra celei de a doua laturi, cea metodologică, la care voi reveni mai jos. Ceea ce ai constatat însă, cînd ai venit la Montreal, a fost că te aflai în faţa altcuiva. Un căutător care nu mai ieşea din biblioteci - parcurgind bulimic lucrări din prea numeroase domenii şi care începuse sa folosească intens posibilităţile de informare prin Internet- şi ele spărgătoare de orizonturi/ echilibre. Un ins care nu era dispus să-şi trădeze curiozitatea pentru a-şi menaja orgoliul/visele, deci voia să inţeleagă şi ce nu e convenabil. E ciudat că nu ne-am ciocnit atunci frontal pe probleme de metodologie, căci grosul strădaniei mele ţintea scrutarea mecanismelor epistemologice, ritualurilor de validare a adevărului în comunităţi de practică- fiind inevitabil ca asta să mă împingă spre o critică dură a metodologiei folosite de istoricii români (printre care te numărai), relativizîndu-le grav concluziile. Ştiam că ţi-ai dat doctoratul cu o teză de istoriografie, axată pe denunţarea măsluirilor impusă de interese/cenzură, dar asta nu însemna că aveai o deschidere suficientă către problematica, potenţial destabilizantă axiologic, a surselor de legitimitate ale discursului din "ştiinţele" sociale. Şi într-adevăr, nu am putut face mulţi paşi împreună în această direcţie- din păcate. În schimb a devenit evident că elevul tău de odinioară nu-ţi mai împărtăşeşte aprecierile privind prestaţia unor actori din istoria României (legionarii, ţărăniştii, regele Mihai, intelectualii, funţionarii etc.), nici privind evaluarea unor evenimente/procese şi, mai grav, privind sensul şi beneficitatea/nocivitatea unor macro-fenomene. Simplificînd la extrem, divergenţele/antagonismele principale erau: - poziţia faţă de stat (instituţii, legalitate, norme etc.) în raport cu viaţa naturală (neamul, societatea) gestionată prin stat (instrument pe care eu- contra ta- îl consider nociv, pentru că e acaparabil imparabil de escroci/uzurpatori- ceea ce duce la capturarea maselor şi domesticirea indivizilor ) - poziţia faţă de nivelele benefice de agregare socială- eu apărînd calitatea socializării la scară mică (familială, tribală, locală) şi denunţînd caracterul iremediabil dezumanizant al comasărilor progresive (naţională, federativă, imperială)- care conduc spre mondializare - poziţia faţă de naţionalismul modernist, deschis către integrare/osmozare cu lumea civilizată- versus cel protecţionist/tradiţionalist - la nivelul formelor proprii, organice, de organizare - poziţia faţă de recurgerea la violenţă- respinsă de tine absolut şi considerată de mine ca absolut necesară - deci legitimă- în apărarea libertăţii - poziţia faţă de aşa zisa alegere a vasalităţii benefice, care tu încă o concedai occidentalizării, în numele apărării de pericolul rus - poziţia faţă de activităţile realmente productive (de hrană, instrumente, idei etc.) faţă de cele pe care eu le consider futile/speculative/parazitare- dacă nu întorc, cu bună credinţă reală, ceva util pentru ce primesc de la alţii ; şi de aici raportarea diferită la chilipirurile şi meseriile "culturale" - poziţia faţă de prestaţia celor ce s-au manifestat ca anticomunişti doar după 1990, nederanjînd însă structurile năpîrlinde, susţinînd chiar "terapia de şoc"- spre cel mai josnic capitalism şi cu comutarea către vest a luminii fanariote etc Între timp, am evoluat amîndoi- încît nu ştiu care mai e raportul dintre divergenţe şi convergenţe, pe această hartă problematică şi nici dacă nu e prea tîrziu ca eventualele consonanţe/disonanţe să mai aibă importanţă. Dar atunci, la Montreal, pornind de la contrapunerile profunde ale sistemelor de valori, ne-am ciocnit superficial, pe terenul aprecierilor tale mai vechi faţă de problema antisemitismului şi a mişcării legionare, pe care te-am provocat să le reconsideri, în lumina lecţiilor pe care ni le-a dat istoria vie şi a informaţiilor care au ţişnit de sub capacul cenzurii aliate (care nu s-a redus la cea sovietică). Că nu ne-am mai putut pune de acord e probabil firesc- pentru două personalităţi mature, formate, nedispuse să-şi relativizeze iute spaţiul de sensuri, distrugînd temeliile ce dau consistenţă devenirii. Aş fi putut reţine şi susţinerea ta, că îmi combaţi şarjele incomode în problema antisemitismului doar din dorinţa de a mă proteja de eventuale represalii- dacă ea nu ar fi fost însoţită de îndemnuri sincere la deschidere/toleranţă faţă de alterităţi corosive (din punctul meu de vedere) şi izbucniri de revoltă faţă de opinia mea că ar fi vorba de menajarea unor duşmani periculoşi ai românismului- poziţiile acestea ale tale fiind- pentru mine- incompatibile cu rugămintea de a nu le stîrni mînia celor ce... nu trebuie diabolizaţi, revelînd ce nu le convine… Astfel am ajuns, după două decenii de raportare empatică, la o adversitate crescătoare, în final chiar tăioasă- despre care nu are rost să insist aici, decît pentru a aminti că te-a făcut să regreţi că m-am apucat şi eu de politică, deci de sociologie, deci de istorie. Ea s-a manifestat ca poziţionare conflictuală faţă de derularea istoriei în anumite epoci, datorită nepotrivirii unor primitive valorice personale, devenite aparent ireconciliabile. Cum însă nu ne îndoiam nici unul de buna credinţă a preopinentului, nici de legitimitatea percepţiei/plămădirii sale, nici de capacitatea sa de a proceda cu discernămînt, mai aveam a lămuri doar a doua latură- cea legată, nu de conţinutul "bucatelor", ci de metodele "bucătăriei de sens"; adică de tehnicile de construcţie/explorare a arhitecturilor conceptuale, validate de fiecare ca acceptabile. Aici cred eu că perechea noastră cognitivă, tandemul nostru spiritual, a eşuat dureros. Iată cum cred că s-a întîmplat. Deşi ai opus o dîrză rezistenţă observaţiilor mele- atît pe conţinut cît şi pe metodă, te-ai întors la masa de lucru tulburată, destabilizată de ce ai admis să auzi din mesajul meu. Lucrul ăsta, se pare, a picat extrem de prost, înrăutăţind o criză de încredere în ce făceai- cu care te confruntai deja. Problema era de altă factură decît ce am semnalat pînă acum- şi culmea e că tocmai aici ţi-ar fi fost de mare folos sprijinul meu, pentru a depăşi blocajul. Am expus sintetic situaţia creată şi soluţia întrezărită de mine, într-o scrisoare-propunere trimisă nu de mult colegului tău Ion Aurel Pop, ajuns preşedinte al Academiei, pe care o redau aici integral, ca epilog constructiv al relaţiei noastre: Domnule Pop, Vă scriu pentru că v-am citit intervenţii care reflectă preocupări complementare. Dv. abordaţi problema conţinutului "curriculumului naţional"; eu, pe aceea a structurării sale operaţionale. Întrebarea despre "cum?" nu pare a intra în zona filosofiei istoriei (aşa cum intră "ce?" şi "de ce?"), ci pare a ţine mai curînd de metodologie/epistemologie (domenii de care m-am ocupat intens, pe cînd cercetam mecanismele explicaţiei). Dar chestiunea modului optimal de organizare a materialului (in)formativ , atinge probleme profunde de ergonomie intelectuală, de care depinde critic succesul demersului cultural. Am asistat la drama unui istoric care dorea să alcătuiască o frescă a interbelicului românesc. A adunat , o viaţă, fişe care urmau să intre în alcătuirea marelui tablou- umplînd dulapuri întinse pe toţi pereţii. Scopul era ca sinteza finală, cuprinsă într-o lucrare din trei volume, să aibă maximă rigoare "ştiinţifică", fiind bazată pe o acoperire maximală a materialului faptic. Muntele de fişe a crescut canceros, impunînd interminabile tentative de reorganizare problematică. Evenimentele de afară (răsturnarea de la 22 decembrie, dezamăgirea care urmat entuziasmului iniţial) au generat noi amînări- pentru reconsiderările de rigoare. Materialul sporise dincolo de puterea de gestiune manuală a conceptorului, încît s-a încercat introducerea fişelor în calculator- operaţie care a luat alţi ani. Pentru ca în final, ambiţiosul istoric să orbească progresiv, pomenindu-se într-un labirint de fişe ilizibile, pe care nimeni ne le mai poate pune cap la cap întru compunerea marii fresce. Creşterea exponenţială s-a arătat un adeversar mai redutabil decît relativismul sau ambiguitatea. Degeaba am încercat să propun istoricului orbit recuperarea muncii uriaşe de analiză/selecţie/grupare, transformînd spaţiul fişelor într-o bază de date, organizată astfel încît să uşureze documentarea. Nu-şi putea depăşi orientarea/aspiraţia clasică spre condensare într-o lucrare conclusivă, dispreţul pentru banalul "documentalism", o muncă de furnică pre-ştiinţifică, pe care maestrul compozitor de discurs iluminant o lasă pe seama arhivarilor… Nu e o problema nouă. Dar ea a fost amplificată de explozia informaţională. Acum , în fiecare domeniu, zeci de mii de specialişti generează continuu texte de specialitate, producînd un ocean în care înoată fiecare cum poate, fără a mai putea fi perceput vreun fir călăzitor, în globalitatea inflaţionistă, ne-esenţializată. Muşuroiul vorbelor creşte, omenirea progresează cantitativ, individul însă nu mai înţelege mare lucru- e doar o rotiţă într-un mega-angrenaj noţional. Complexitatea produce o alienare camuflată de cei care nu au interes în recunoaşterea înecului în rezuduurile creaţiei incontinente de mesaje, plămădirii continui de concepte, perspective, sensuri. Ceea ce poate conveni "experţilor" protejaţi de inaccesibilitate, dar împiedică agregarea naturală a conştiinţelor colective (paralizie de care profită maşinăriile de propagandă, lăsate singure pe terenul fabricării sensurilor convenabile, larg partajate). Această tragedie mi-a stîrnit interesul pentru problema gestiunii fertile a spaţiilor vaste de trimiteri spre documente, organizate încît să alcătuiască perspective explorabile. E un macro-nivel de creaţie cultuală prea puţin studiat. Mi se părea/pare că ne-implicarea istoricilor în munca de organizare a documentaţiei generată de activitatea socială curentă este nelegitimă/reprobabilă. Cine vrea să salveze memoria colectivă (şi cam asta pare a fi menirea istoricului dedicat) nu ar trebui să se limiteze la a căuta urmele remanente printre vestigiile trecutului ci ar trebui şi să sprijine activitatea istoricilor viitori, împiedicind ştergerea urmelor de către actorii prezentului (din negligenţă sau din interes orwellian) organizînd optim structurile documentare pe baza cărora se va putea face istorie mîine. Colectivităţile umane au nevoie de ţesături conceptuale coerentizatoare, catalizatori de co-creşteri conştienţiale organice. Viaţa spirituală corelată bucătăreşte eşafodaje de sens partajat, aşa cum magma materială plămădeşte destine biologice interferente. A trecut vremea în care "neamul", "naţiunea", "poporul" se coceau fără modele de coordonare, folosite ca instrumente de suport, oglinzi orientative- la care participanţii la aventura comună să se poată raporta , sincronizîndu-se Sigur că azi, pe un acelaşi teritoriu, coexistă o pluralitate de filoane umane, specializarea producînd inevitabile conflicte de interese si opinii. Această varietate de poziţii se va reflecta (fidel sau manipulator) în amalgamul mediatic care bombardează continuu societatea, influenţînd tot mai determinist evoluţia mentalităţilor, cu o eficacitate reproductivă ce se apropie de industrializare. Cum işi pot urmări însă cei ce partajează o anume perspectivă imaginea aferentă (coagulatoare, agregantă) în fluxul actualităţilor? Pot de exemplu "naţionaliştii" (sau "cosmopoliţii") să repereze/exploreze/exploateze eficace acea zonă a creşterii culturale care corespunde viziunii lor, împlinind-o împreună? M-am ocupat întîi de micro-procese explicative (http://www.ioanrosca.com/education/index.htm) abordînd ulterior problema agregării semnificative a colecţiilor masive de mesaje publicate (semnalate bibliografic) care ar putea să compună spaţii problematice (gen Wikipedia, dar riguros/coerent organizate), explorabile de la distanţă, cu ajutorul informaticii. Am alcătuit baze de date dedicate crimelor comunismului (a se vedea comunicările "Recomandari pentru situl web al IICC"- http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2006-2 sau http://www.ioanrosca.com/education/articles/organising_a_public_information_space_about_the_crimes_of_a_totalitarian_regime.pdf ) şi am încercat-fără succes- colabărări cu CNSAS şi cu Arhivele Naţionale. Organizez acum o amplă frescă explorabilă a naţionalismului românesc, pe care o tratez ca studiu de caz- în legătură cu problematica expusă mai sus. Aş putea continua singur, implementînd un sistem pilot- cu ajutorul unor informaticieni voluntari, la a carei formare am contribuit. Dar din experienţa mea (de coordonator de proiecte R&D- la Montreal) ar fi mai bine să se constituie o echipă pluridisciplinară (intervenind numeroase aspecte, cum ar fi problemele juridice: protecţia informaţiilor personale şi drepturilor de autor). O colaborare academică ar susţine mai bine solicitarea unor fonduri europene adecvate, pe baza unui proiect amplu, căruia mă ofer să-i definesc specificaţiile.Nu e bine să rămîn izolat pe această redută, pentru că problema pusă este amplă. Omul de azi are mai mare nevoie decit oricînd de spaţii de referinţă pentru a forma o "comunitate de sens". Pentru a se evita rătăcirea (pierderea reperelor) trebuie organizat un strat intermediar , între acela al spaţiului mesajelor publice (articole, cărţi) şi acela al conşiinţelor individuale. Iată deci că se produce o interferenţă între "cum?", "ce?", şi "de ce?... Aflat acum la Piatra Neamţ, sînt dispus să vin la Bucureşti sau la Cluj, pentru a vă expune ideile privind instrumentarea informatică a hiper-istoriei, în cadrul unei întrevederi, în speranţa că aş găsi rezonanţe cu beneficiari potenţiali ai unei astfel de construcţii culturale. Ioan Roşca, 13 iulie 2020 Nu ştiu dacă va mai urma ceva, după răspunsul încurajator al domnului Pop. Eu mi-am făcut datoria. Nu am nevoie de confirmări/satisfacţii, atunci cînd îmi urmez setea de cunoaştere şi manifest disponibilitatea. În schimb, mi-ar fi plăcut să mă înţelegi măcar tu, cît sper că se mai poate. Să nu pleci cu impresia, greşită, că nu ai avut un continuator- fie el şi de alt tip decît îţi face plăcere. Nu are cine ne lămuri dacă asta are sau nu vreo importanţă… Stabilim fiecare ce ne mai poate face sens. Rătăcirea în labirintul fişelor pe care le-ai acumulat cîteva decenii, cu migală, pentru a compune fresca monumentală a interbelicului românesc, fusese o ambiţie la care probabil nu ai estimat just amplitudinea excesivă. Rămînea să pui cap la cap acest ocean de cioburi reflectante, încît să compună o imagine coerentă, sintetică, convingătoare. Şi asta, în condiţiile în care noua răsturnare radicală din Romînia, perechea celei din 1944, scoatea la lumină o sumedenie de elemente/ documente noi, şi impunea nenumărate reconsiderări- de detaliu şi de perspectivă. Nu puteai, de exemplu, lăsa destinul actorilor tăi interbelici, fără epilogul distrugerii lor în puşcăriile comuniste. Ceea ce, adăugîndu-se la presiunile de participare directă la tulburările prezentului istoric- inclusiv pentru a căştiga adîncime în aprecierea fenomenelor cunoscute doar cultural- te-a detereminat să deschizi un alt şantier uriaş, al documentării genocidului comunist. Am cooperat la acest proiect- dar consider că el a desăvîrşit deturnarea fatală de la misiunea tinereţii tale. Nu ai mai ajuns la ansambalarea finală a istoriei totale a interbelicului, înainte de a avea surpriza tragică a… orbirii. Iată-te rămasă în neputinţă în mijlocul muşuroiului de fişe stocate în dulapurile de pe toţi pereţii…. pe care nu mai are cine să le pună cap la cap corespunzător. Ajungînd mai repede decît trebuia la etajele de jos ale metaforicei clinici prevestite de Buzzati, ai pregătit toată viaţa un război… pe care nu-l mai poţi purta (cam ca Drogo, in finalul din Deşertul Tătarilor)…. Cu ultimele zvîcniri, ai mai umplut, patetic, un dulap cu fişe scrise în orb, despre tranziţia criminală auzită la televizor…. Am asistat la această tragedie, decantînd, dintre diversele ei aspecte - pe acela, fundamental şi pentru mine, legat de lupta cu complexitatea care îşi bate joc de setea noastră de sens consumabil/inteligibil de către o persoană. O fi "umanitatea" servită de fagurii ideatici în creştere exponenţială, în care fiecare poate căuta ce-i trebuie- dar individul acoperit de acest ocean informaţional nu mai dispune de o geografie a sensului locuibilă de conştiinţa sa. Sinteza a pierdut complet meciul cu munţii de produse/reziduuri intelectuale supurate de activităţile analitice- încît s-a ajuns- iată cazul tău, de exemplu- să nu mai apuci a-ţi strînge gîndurile într-o frescă semnificativă, de nivel superior. Avînd şi povestea ta pe suflet, alături de obsesiile mele privind înfruntarea complexităţii aneantizante, m-am frămîntat îndelung să găsesc un antidot la această înnecare în oceanul gîndirii globale (la ora actuală, în fiecare domeniu, fabrica de discursuri produce mii de noi mesaje pe zi…). În ziua în care am avut impresia că întrezăresc un început de soluţie, o formulă strategică întru evadarea din capcana cancerului intelectual care stă şi în calea istoriei, te-am căutat (din Maroc…) pentru a-ţi comunica o speranţă şi o veste bună. Speranţa era ca metoda de organizare a "hiperistoriei", schemă de organizare pe care o caut cu insistenţă de atîţia ani, să se dovedească măcar parţial fertilă. Vestea bună era că fiul tău, în peregrinarea sa interdisciplinară, a sfîrşit prin a se dedica intens problemei fundamentale a revoluţionării epistemologiei istoriei (ca memorie colectivă- dar inteligibilă individual)…. deci că ai un continuator în mine, într-un sens mai profund decît reluarea unor studii, pe vreun subiect istoric concret. Iată deci, voiam să-ţi spun, că dedicarea mea acestei problematici nu a avut numai efectul grav al răcirii relaţiilor noastre (datorită poziţionării diferite faţă de unele fenomene, evenimente şi actori) ci a dat şi un rod, ocazionînd o preluare subtilă de ştafetă, pe o temă de acuitate zdrobitoare: lupta cu sindromul rătăcirii între aşchiile reflectărilor, care te-a adus şi pe tine în situaţia ce te umileşte/înnebuneşte. Am crezut că ne vom bucura împreună de această răsturnare de situaţie, atunci cînd te-am abordat, să-ţi dau de ştire. Era, poate, singura veste bună de la mine, de vreo 30 de ani. M-am pomenit însă că nu te interesează ce vreau să-ţi spun…. cine ştie din ce slăbiciune fizică , în care te-am nimerit atunci. Am renunţat, amintindu-mi de scena similară din "Castelul"… Prea tîrziu? A mai trecut ceva timp şi tot nu pari încîntată de ce fac, nu te simt ţîndu-mi pumnii. Dimpotrivă, îţi exprimi/ascunzi regretul (sau chiar iritarea?) că pierd vremea…. cu istoria. E drept că, întru validarea tehnicilor de construcţie a eşafodajelor conceptuale istorice bazate pe corelarea hipertextuala a unor "semnale" din trecut (documente, articole de presă, note etc.) m-am apucat de experimentări fastidioase, pierzînd mult timp. Şi nu mi-am ales studiile de caz la întimplare, ci am pus pe masă exact subiectul care te-a doborît prin volum- pe care chiar încerc să-l extind, spre o frescă a naţionalismului românesc, întinsă pe cîteva secole. Asta pentru a face o probă convingătoare a puterii formulei de organizare hipertextuală- adică a arăta că folosind calculatorul şi tehnicile împrumutate din gestiunea bazelor de date textuale, aplicate pînă acum în biblioteconomie şi arhivistica şi reorientate de mine către compoziţia ansamblelor vaste de imagini ("freşte de perspective") reflecînd evoluţia societăţii- se poate da un sprijin puternic compozitorilor sintezelor istorice. Îţi scriu astfel, punînd în joc un spor de solemnitate, nu numai pentru ca să îţi recunosc public participarea la epopeea mea de căutare, ci şi pentru că aş dori să ştiu, de ce nu te bucură ce fac, în planul cercetării metodologice privind construirea unor proteze pentru istorici perplexi? Nu poţi trece de iritarea de a nu ne fi pus de acord privind rolurile jucate pe scena istoriei româneşti (deşi e clar că le privim din unghiul personalităţii şi culturii fiecăruia) sau de amărăciunea maternă de a nu fi rămas într-o rezonanţă intimă, fie ea şi golită de ambiţii spirituale? Chiar atit de mult sîntem ataşati de creaţia noastră conştienţială încît contestarea ei ne apare ca afront suprem, încît contrapunerea viziunilor e… respingere existenţială? Sau…. e vorba doar de depăşirea liniei pînă la care se mai pot clădi castele în nisip, se mai poate stîrni interesul pentru eşafodajele de vorbe? Dacă mai ai puţintică răbdare, sosesc şi eu acolo. Şi în vid, toată lumea e iar împreună…. şi nu are nevoie de ochi. Ioan Rosca 6.9.2020 |