|
Un uriaş poet român, ce a atins nivelul Eminescu, ca iluminator fascinant al tragismului condiţiei umane, este pus la index, trecut sub tăcere, evitat discret în re-editări şi exegeze, retras de prin expoziţii- de nişte laşi din Iaşi … O castrare semnificativă a culturii româneşti/omeneşti are loc- fără rezistenţa de rigoare. Să vedem de ce nu i se dă lui Gyr… girul meritat. Dacă aventura creatoare individuală nu ar fi interferat cu a altor destine, dacă ar fi fost un căutător izolat, chinuindu-se singur prin genunea sensului, moştenirea lui fabuloasă ar fi fost lăsată spre vizitare- de către oricine ar putea intra în rezonanţă cu alpinismul spiritual extrem, mînat de patima trans-cunoaşterii. Ba chiar, poate, ar observa şi mercenarii culturali de serviciu, care îşi apără pîiniţa/statutul tăind frunze cît mai sofisticate la cîini academici, că ne aflăm în faţa unei performanţe de demiurgie poetică greu de egalat. Că Gyr a exprimat pregnant lucruri aproape imposibil de spus, germinal semnificative, despre mecansimele de fabricare a sensurilor/ ideilor/ valorilor/ perspectivelor/ aspiraţiilor care ne constitue eşafodajul conştiinţei şi despre crizele de perplexitate produse de conştientizarea caracterului arbitrar/ relativ/ contradictoriu/ instabil/ ambiguu/ speculativ al proceselor de semnificare, clăditoare de Eu devenitor. Deci- că ne aflăm în faţa geniului. De ce s-ar întoarce acestuia spatele? Pentru că, ţesătura de gînd a lui Gyr s-a împletit cu a unor camarazi de condiţie circumstanţială: tineri naţionalişti români, legionari, credincioşi, deţinuţi politici. Ceea ce a avut o influenţă importantă asupra experienţei sale poetice (care a căpătat dimensiune comunitară) şi o are şi azi- asupra modului cum este receptat de cititori şi tratat de maşinăria de gestiune a sensurilor publice. Astfel a ajuns Gyr o ţintă pentru Ministerul Adevărului, cazul său devenind relevant pentru înţelegerea ultimii pagini a lui "1984" Ca naţionalist pătimaş, îndrăgostit de destinul neamului său, Gyr s-a străduit să îi devirtualizeze suflul existenţial, să-i fie fluier. Ceea ce i-a polarizat actul de creaţie, dinspre sugerarea emoţiilor existenţiale care coc sufletul individual spre fluxuri ce germinează conştiinţa colectivă. Această corelare cu exteriorul comunitar al individualităţii era problematică, într-o epocă a ocupării României de către invadatori- mai ales cei sovietici. Şi este şi azi, cînd ocupaţia şi-a schimbat doar direcţia şi metoda de combatere/extirpare a instinctului naţional. E firesc deci ca naţionaliştii români, cîţi şi cum mai sînt prin redutele părăsite de dezertarea generală, să se simtă implicaţi şi să-l privească pe Gyr prin filtrul reductiv al pasiunii/cauzei comune. Un astfel de cititor nu va putea/vrea să conceadă că Gyr a depăşit nivelul aderării intense la românitate, nu va saluta respectuos universalitatea căutărilor acestuia- care face punerea sa la index şi mai reprobabilă. Văzînd în el doar un tribun al neamului, aceşti admiratori unilaterali uşurează ascunderea genialităţii, ce nu putea fi contestată, nici din unghi cosmopolit. O altă recepţie reducţionistă, pe o linie spre care autorul a aspirat şi care i-a adus, pe lîngă rezonanţe intense, stînjeneli şi cenzuri, se produce pe dimensiunea mistică/religioasă. Şi aici se manifestă plenar fecunditatea lui Gyr, care traduce esenţa credinţei într-un limbaj evanescent care este probabil cel mai adecvat comunicării sufleteşti a emoţiei metafizice. Citind Gyr- îţi vine să crezi, oricine/oriunde ai fi. Nu cred că vreun preot onest/subtil ar putea nega calitatea "meta-slujbelor" lui, invitaţii la extaz mistic aproape irezistibile. Tot de aici se trag însă şi ponoase, în epocile în care credinţa e denunţată ca retrogradă- cum a fost cea stalinistă şi cum e cea de azi. Şi apare o nouă sursă de neînţelegere şi rezervă- de data asta la cititorul habotnic, care simte că nu e în regulă ceva în Gyr , că dogma e corodată aici de îndoieli, întrebări şi nelinişti periculoase. Măreţia celui care îşi creează creatorul stîrneşte iritare celui dependent de mituri. Pentru a nu-şi dezămăgi consumatorii de rost echilibrant rămaşi mai jos pe scara peşterii lui Platon, Gyr ar fi trebuit să se oprească la nivelul unor certitudini. Ori el nu a putut face asta- explicitînd onest un proces de căutare în care puţini îl pot însoţi, fără riscuri. Dar sursa cea mai agresivă a marginalizării sale este vînătoarea de "legionari", demarată de Carol, continuată de Antonescu, finalizată de comunişti şi reluată- post mortem- de regimul actual de ocupaţie din România- care a dat legi în acest sens, ce şi-au atins scopul de intimidare. Ca legionar, încercînd să ridice cît mai sus nobleţea taberei la care a aderat, Gyr şi-a limitat/jertfit o parte din autonomia căutării sensului vieţii. El a plămădit valori şi perspective pe care le intuia fertile pentru camarazi, furnizindu-le acestora hrană spirituală, cu preţul pierderii unui nivel de libertate. Căci atunci cînd te înhami la răspunderi, pe teren sufletesc comunitar , nu-ţi mai poţi permite să dai glas oricărei idei izvorînd din cugetul liber, oricărei îndoieli care ar putea mina o construcţie asumată de alţii, sparge o cărămidă din zidul lor formativ. Nici propaganda de bună credinţă nu e compatibilă cu onestitatea deplină. Era deci firesc ca tratamentul prin filtru legionar al operei sale să evite zonele tulburi, în care poetul deconstruieşte ceea ce a clădit în momentele expansive, în căutarea secretului de dincolo de bine şi de rău. Pentru soldaţii înarmaţi cu poeziile sale de îmbărbătare, poeziile (nuanţele) dubitative sau chiar sceptice sînt slăbiciuni- de evitat, sînt "căderi". Se poate înţelege dezamăgirea produsă celor ce vedeau în el simbolul rezistenţei infinite, în faţa episodului re-educării de la Aiud, ce le-a apărut ca o "cedare". Alţii, l-au "iertat"/înţeles omeneşte, considerînd că poetul, claustrat ucigaş şi distrus fizic pe o lungă perioadă, menţinut într-o presiune psihică insuportabilă, sporită de aşteptările colegilor cărora le compunea si trimitea poezii de îmbărbătare, a fost într-o situaţie similară celei de la Piteşti- deci abjurările sale forţate nu au nici o valoare şi nu-i trebuie imputate. Dar şi această perspectivă "concesivă" îl nedreptăţeşte/trădează pe Gyr, datorită registrului minor în care i se judecă aventura sufletească / intelectuală. Nu le putem reproşa legionarilor care i-au publicat opera ascunsă de alţii că l-au prezentat ca pe un poet a lor. Dar putem deplînge efectul acestei încadrări partizane, care a îngreunat sarcina punerii sale pe soclul pe care-l merită Ajungem astfel la următoarea dimensiune a emiterii şi recepţiei mesajului lui Gyr: aceea de deţinut politic, victimă a genocidului comunist. Te-ai aştepta că de data asta nu s-ar putea ivi necazuri sau temeiuri de neînţelegere/respingere. Ei bine, nu! Sînt şi aici "probleme". Intîi- să amintim că există forţe pentru care amintirea genocidului anti-romînesc e neavenită, periculoasă, de evitat. Torţionarii şi vinovaţii rămaşi la putere, sau complicii lor profitori, nu se dau în vînt după "Sfinţii închisorilor"… Pînă aici- totul firesc. Dar culmea e că apar rezerve cu efect marginalizant şi la celălalt capăt, cel din care priveau victimele/rezistenţii, sau cîntăresc observatorii suferinţele/eroismul lor. Ne încropim însăilătura de speranţe în nobleţe folosind sugestia ideii de demnitate/ intransigenţă reuşită de cei mai dîrji deţinuţi politici. Deja deranjaţi de deznodămîntul de la Aiud (vezi mai sus) şi mai ales de curgerea ultimilor trei decenii, ne simţim şi mai adînc stînjeniţi de "slăbiciunile" reperabile în anumite poezii, în care Gyr îşi expune rătăcirile, dubiile, oboseala. Atît de greu se ţese/menţine încrederea în bine, adevăr, cinste, dreptate, corectitudine, generozitate, eroism-în confruntarea cu istoria reală, încît cutremurele investigaţiilor nemiloase privind condiţia umană pot face ravagii. Să nu uităm prevenirea lui Blaga privind mecanismele amăgirii, ce ne menţin în viaţă Lectura colecţiei de poezii ale lui Radu Gyr -"Lirică orală" (o restauraţie plătită scump de Dumitru Cristea), în căutarea eventualelor texte pe care nu le aveam extrase din alte cărţi, mi-a produs un şoc de adîncime. Am constatat doar că dau peste texte pe care nu le-am mai găsit în altă parte, sau, dacă erau, nu le-am dat atenţia cuvenită. Apoi am început să sesizez că partea neglijată metodic avea un sens adînc, răscolitor, neliniştitor, legat de problematica naşterii si morţii sensurilor/valorilor. Promotorii lui Gyr îi retezaseră piscurile neconvenabile, everesturile de pe care puţini mai mai coboară vii, culmile pe care camaradul lui Crainic se întîlneşte cu alde Cioran! Au selectat din scrierile lui partea care provoacă la nobleţe, la demnitate, la credinţă, la lumină, la luptă, la rezistenţă etc. Poeziile date la o parte de obicei, cuprinse expresiv în acest volum, scot în lumină cealaltă faţă a frămîntărilor- în care omul se înfruntă cu întunecarea sensurilor, topirea în relativitate şi derizoriu, senzaţia de zădărnicie, disperarea etc. Între cele două ipostaze dîndu-se o luptă de un tragism extrem, pe muchie de cuţit; o investigaţie monumentală în abisul plămădiri conştiinţei, fără egal- cred- în cultura romînă. Devenind stindard pentru camarazii săi din categoriile semnalate mai sus, Gyr s-a încărcat cu o critică responsabilitate privind transpunerea în versuri a urcărilor şi coborîrilor sale. Cînd cădea în îndoială sau scepticism- cobora pentru mulţi; la fel cum, cînd se reculegea, stîrnea valuri de năzuinţe spre stele. Era deja mult pentru o persoană, să învie şi să moară pîlpîitor, sub cnut, într-o sfişiere fără cruţare. Luîndu-şi pe umeri reprezentarea altora, antrenaţi de destin în contorsiuni extreme, presiunea trebuie să fi devenit insuportabilă. De aici impresia că nu e de glumit cu nici un rînd şi obligaţia de a-i respecta moştenirea, scrutînd la nivelul corespunzător condiţia scriitorului demiurg, pus în faţa unei alegeri/intrebări majore: să-şi facă sau nu cunoscute toate stările? Pentru psihologia/patologia individuală şi socială, e interesantă problema extracţiei din suflet a credinţelor, cu cleştele călăilor, a estimării capacităţii normale/limită de rezistenţă faţă de represiunea consecventă- pe care o ridică re-educarea (inclusiv cea de la Aiud ). Dar miza cea mare, pentru noi toţi, e mult deasupra acestei problematici. Ea este întrebarea: pînă la ce prag de rezistenţă, în faţa unor presiuni uriaşe de schimbare adîncă, trebuie/poate un om să-şi conserve conţinutul deja construit în conştiinţă, pentru a-şi apăra coerenţa/continuitatea devenirii? Unde ar fi echilibrul sănătos între o fluiditate ce ne goleşte de consistenţă şi o rigiditate ce ne împiedică reorientarea dinăuntru sau adecvarea la un context mutant? De-abia punînd astfel problema, legăm semnificativ destinul lui Gyr de cel al milioanelor de români siliţi să se adapteze, să facă compromisuri, să se descurce- pentru a traversa deşertul sluţitor al experimentului comunist. Cît pot fi condamnaţi aceeia care au încercat să-şi salveze un fir de vitalitate, concedînd la mutaţii, inclusiv interioare, pentru a se "descurca"? Nu avea şi deţinutul filosof Gyr (înainte şi după "eliberare") dreptul să îşi îndrepte arderile spiritiuale/existenţiale în direcţii care să atenueze contradicţiile insuportabile cu viaţa exterioară sau implicaţiile interioare devastatoare, produse de "spectacolul lumii? Am ajuns să ne osîndim valorile la urcatul/rămasul pe cruce? Speriaţi de spectrul unui Gyr stors de puterea de a trans-crede în idealurile tinereţei sale (sau în şansele lor), unii dintre camarazii (de destin) , interesaţi ca icoana să rămină pură, fără contradicţii destabilizatoare, în gama credinţei, sperantei, rezistenţei neclintite- l-au cenzurat prieteneşte, în numele cauzei binelui… Au lăsat deoparte acele poezii în care se întrezăreşte spaima de vid sau nehotărîrea pe muchia prapastiei non-sensului. Rezultă un Gyr mobilizator, fără jumătatea care i-a completat tragic geniul, deci falsificat/diminuat. Ca să nu piardă cauza demnităţii umane un stîlp de suţinere, ar urma să ne fie văduvită cultura de înţelesul deplin al unei opere maxime (a se compara cu tratarea lui Caraion, analoagă în planul reflectării zbuciumului sufletesc, dar incomparabil mai săracă spiritual)- creată în condiţii extreme (ce ar fi bine să nu se repete). Dacă nu îndepărtăm volalul, nu va avea nici cine şi nici de ce să sesizeze adîncimea minei, înălţimea piramidei: faptul că Gyr a fost presat întru deconstrucţia credinţei exaltante în iluminările conştiinţei, silit să intuiască lipsa de temelii absolute pentru trofismele de drum, să constate zadarnicia care pare a se afla sub jocurile creaţiei, găunoşenia care pîndeşte toate făcăturile (chiar şi cele "ale binelui"…)--- şi totuşi să încerce resuscitarea din cenuşă. Intuieşte/bănuieşte Gyr, uneori, că toate iluminările ce l-au străbătut , toate sensurile la care a aderat ar putea fi fantasme iluzorii, făcături produse de patima speranţei de sens? Se clatină /năruie cumplit eşafodajul năzuirilor sale? Porneşte iar apoi , din jar, suflul ce smulge totul din nimic? Cere el socoteală celui pe care-l speră… dincolo? Ne pomenim, alături de el, supendaţi nedeterminat, pe muchie, neştiind dacă sîntem picătura care se evaporează sau se condensează din abur? Eu zic că da…. şi de aici începe partea care ne implică pe fiecare. Dovezi? În perle ca: "Carte poştală", "Când voi muri", "Cântec deplin", "Cântec de ură", "Cârje", "Cenotafe", "Cimitirul oraşului", "Clipe", "Dă-mi chipul tău", "Din scrumul meu", "Eşti doamne bun", "Ex libris", "Hangiul", "In memoriam", "Infirmitate", "Isus în celulă", "În raiul tău de demult", "Îndemn la luptă", "Întoarcere", "Înţeleptul", "Judecată din urmă" , "Metanie", "Ochii", "Phoenix", "Post festum", "Poveste", "Remember", "Să mulţumim acestor zile", "Scrisori nescrise", "Sipet", "Sunt, doamne, copt pentru cules", "Ştiu că sunt lut", "Umbre", "Urcuş" , "Vezi, viaţă…" Ascunzînd sursa fragmentelor extrase din acest florilegiu, ca incitare la lectura întregului (pentru că lupta lui cu amăgirea şi dez-amăgirea nu se poate desface în aşchii), termin cu cîteva versuri, întinse de-a lungul gîndurilor , ca să puteţi aprecia ce am pierde, dacă ne-am "despărţi de Gyr": "Când voi muri în temniţa asta spurcată,/ strivit de strigoii celulei şi de milenii, /or singur punându-mi o sfoară de beregată,/ în moartea mea nu vor fi duioşii, nici sfinţenii./[] Şi-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere-n tavan,/ am să las, să-mpietrescă pe veacuri ca stalactita./ Prin el, vreau să-mi ţintui de-a pururi ursita,/ sus, pe un cer decăzut şi duşman . . ." "N-ai dezmierda de n-ai ştii să blestemi./ Surâd numai acei care suspină./ Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,/de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.[] Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi/ cu fruntea jos, în pulberea amară./ Şi dacă-nvii în cântecul de azi / e că mureai în lacrima de-aseară" "Aud, ţinându-mi răsuflarea,/ cum prind, mugind, să se ridice/ Amarul, Jalea, Disperarea,/ În lungi, însângerate spice./ E-un clocot surd şi-o grea foşnire/ de lanuri aspre şi barbare./ Dă-i suferinţei unduire,/ dă-i, Doamne, urii mele, soare !" "Şi vine-o zi când vezi că numai praf e/ Ce-a fiert în fraze, ce-a zvâcnit în verbe / Şi că şi frunţi şi-nţelepciuni şi jerbe/ Sunt numai biete hârburi de carafe./ Cum de-am crezut c-o taină încă fierbe,/ Sub scrumul grămădit în cenotafe?/ Ca o cunună moartă de garoafe,/ Cad de pe tâmple lumile superbe./ Tiptil, ca să n-o simtă grămăticul,/ Zădărnicia vine să ne prade, / Triumfă în arcade mari Nimicul,/ Se fac nimic triumfuri şi arcade / Şi-n timp ce deznădejdea-şi coace spicul,/ Un ghimpe creşte şi-un luceafăr cade" "Din cărţi furate lămpilor de ieri / ai strâns zădărnicie şi-ndoială./ Din vis, de unde vii cu mâna goală, /n-ai scos decât înfrângeri şi căderi.[]şi prefăcând în clipe de parfum/ şi anii stinşi, şi lacrima uitată,/ tot cea fost ieri, c-un zâmbet ierţi acum/ şi parcă-ai vrea să fie înc-o dată." "De mult nu-mi mai stau frunze pe lemnele seci,/ De mult suciturile mele uscate/ scot gheare din noduri şi gheare din cioate,/ cerând parcă milă cotitei poteci.[] " "Dă-mi chipul tău, granit senin,/ dă-mi duhul tău, senină iarbă,/ în ne-mpăcatul meu destin / nici un tumult să nu mai fiarbă! []Să cresc în timp şi infinit/ din duhul tău, senină iarbă, / din duhul tău, senin granit,/ în fericirea voastră oarbă" "Din scrumul meu mereu mă scol/ şi dau minunilor ocol./ Din taine ciugulesc puţin -/ un fir de har, un strop de chin./În ghimpi de întrebări mă-nţep,/ mă-njunghe câte nu pricep,/ dar parcă şi mai mult mă dor/ câte-nţeleg pe limba lor.[] Şi iar m-adun şi mă frământ,/ zbătând neliniştile-n vânt,/ flămând să ştiu ce-i mai târziu/ dar beat de spaime c-am să ştiu." "Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut /şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,/ nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut/ sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?" "Dar cum, dincoace de cartoane,/un gând străvechi se surpă-n zgură/cu mari nelinişti subterane,/mai trişti ieşim din orice carte,/mai frânţi venim dintre coperte,/ încrezători numai în moarte/ şi-n ne-mplinirile inerte." "Iisuse, Tu ai trimis/ cotiuga asta săracă / să ia pe cel sinucis ?/ Ai loc şi pentru noi, condamnaţii?/ []Sau şi acolo, la Tine,/ sunt lanţuri, gardieni şi suspine ?/ Sau şi-acolo, pentru furi şi mişei, / ai gratii, lacăte, chei,/ şi poate, şi-acolo-n celule albastre,/ câte-un nemernic din turmele noastre/ supără iarăşi pe bunul Tată şi, / în osânda lui blestemată, /se sinucide încă o dată . ." "Cumplit ne-au surzit paşii Tăi, care sună,/ îmblând peste noi prin genună,/ că tunetul lor, spintecând veşnicie,/ urechea de lut nu-l mai ştie.[] Am vrea să ne ieşi împreună pe praguri,/ cu vorba Ta plină de faguri. / Şi-am vrea să-Ți sorbim şi mireazma de-aiurea,/ cum simte jivina pădurea./Lihnite de Tine,[] Urechea n-aude ţi ochiul nu vede -/ ne dai numai râvna ce crede./De ce nu ne pui în schiloadele trude /şi vlaga ce vede şi-aude? " "- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zăbrele ./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele, / am găsit urmele cuielor Lui." "Ieri, glas de stăpân. Azi, tângă de rob./ Cum pot să Te cânt ca-nainte?/ Din frunţile mele străvechi, doar un ciob/ cu greu îşi aduce de Tine aminte.[] Şi câte pe vremi am supus ori înfrânt,/ acum împotrivă-mi se scoală./ Vecia se face crâmpei de mormânt,/ iar nemărginirea - o lacrimă goală." "Infrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renunţările la vis." "Că te re-ntorci, dar nu vii de niciunde,/ Că tragi la ţărm, dar eşti pe mări pierdut;/ Te chemi, dar nimeni nu-ţi răspunde,/ N-ai umbră, n-ai cenuşă, n-ai trecut,/ Ca un mormânt ce umbra şi-o ascunde/ Şi ca o moarte fără început." "Nu scuip pe-nfrângerile mele,/ ce-am adorat nu ştiu să ard/ şi nu ridic în vânt obiele/ în locul stinsului stindard./ De funia spânzurătorii/dezastrele nu mi le-agăţ/ şi nici trufia din victorii n-o pun sperietoare-n băţ." "Şi glasul din genuni va răsuna de-odată :/ - Hai, omule, vorbeşte ! E Marea ta Judecată !/ Atunci voi urca pe înaltele trepte/ şi-ngenunchiind sub abside,/ cu zâmbet de sânge pe buze livide,/ îţi voi răspunde cu, trupul inert : /- Pentru toate rănile nedrepte, /Doamne, eu Te iert . . ." "Şi te-i mira, de sub ţărâna/ şi umbra tainei omeneşti, /că pipăi ce n-atingi cu mâna/ şi că vezi tot ce nu priveşti." "Ce prăpăd! Dar câte noi seminţe!/ Câţi ereţi cu zboru-le-mpuşcat!/ Şi ce mare foame de credinţe,/ desfrânată, de nevindecat!/ Nici n-a prins o rană să se zvânte,/ că iar frige setea de-a lupta./ Arzi să bei alt cer din aripi sfinte/ şi alt zbor din prăbuşirea ta./ Lut al meu, molozul, praful, scama/ nu-ţi scârbesc nici ruperi, nici căderi./ În adânc te zgâlţâie doar teama/ c-ai putea cândva să nu mai speri;" "De unde crâncena putere?/ Ca din lumină mă ridic./ Ce-a fiert în fiere e-nviere,/ ce-a ars în smoală dă nou spic./ Eu însumi nu pricep cum lutul,/ orbeţ în smoală şi-n prăpăd,/ acuma vede nevăzutul/ cu ochii care nu mai văd." "De-aş zări măcar o frântură de stea!/ Ce fiară-i veşnicia, ce fiară!/ I-aş cere să-mi dea un capăt de sfoară/ şi de milenii să mă spânzur cu ea." "Să mulţumim acestor ceasuri/ pentru că ard, pentru că dor/ şi că ne cresc pe fierea lor/ cu plâns în ochi, cu vers în glasuri.[] Urcă-te, suflete, şi cântă /mai trist, dar mai înalt din glod/ şi spune lumii c-ai dat rod/ din pământeana rană sfântă." "Şi-aşa cum stăm în uşi deschise/ pândim cu-n dor nicicând ucis/scrisori ce nu ne-au fost trimise/ de-o mână care nu ne-a scris." "Atingem clanţa cu sfială/ şi iar ne tragem înapoi./ Năprasnică lumină goală,/ cumplit mai păzeşti de noi! [] Flămânzi, am jefui secretul./ Lihniţi, l-am smulge din scântei./ Dar ne-nspăimântată-n prag sipetul/ cu vâlvătăi şi fără chei.[] O fi vreo taină. Poate nu e./ O fi vreo cheie. Poate nu-i./ Nu vine nimeni să descuie/ şi suntem mulţi şi nesătui." "Sunt, Doamne, copt pentru cules,/nu că mi-s anii grea recoltă,/cât mi-este inima o boltă/ de crengi, sub rodul tot mai des." "O clipă sui şi iar mă fac/cădere moale şi afundă./ Urcuşul meu a fost secundă/ iar carnea mea rămâne veac. / Atât de dulce ştiu să cad/şi-atât de greu mă-nalţ în sfere,/că rădăcina mea în cer e,/ iar fructul meu se coace-n iad." "Vezi, Viaţă?Eu încă mai sper/şi zilnic din mine mănâncă/ mocirla şi încă, şi încă…/ Şi eu tot te vreau, tot te cer." Aţi ajuns aici? Neschimbaţi? Ioan Rosca 15.8.2020 |