|
1. Nu sînt expert în epidemiologie, sau măcar în medicină, sau măcar în biologie. Dar din filosofia sistemelor biologice (la care am ajuns, dinspre teoria generală a sistemelor şi dinspre dezbaterile privind inteligenţa socială... artificială), ştiu suficient încît să nu am complexe în faţa aşa zisei "autorităţi medicale"; fiind la curent cu slăbiciunile cunoaşterii mecanismelor fiziologice, patologice, imunitare, terapeutice - acoperite cu aparenţe academice, pentru a se crea necesarul placebo socio-politic. În mod deosebit, apreciez textele în care Humberto Maturana şi Francisco Varela s-au aplecat asupra modului în care o celulă, guvernată de autopoeză, dar integrată în metabolismul corpului integrator, poate face distincţie între intruşi (microbi, viruşi - ce devin adversarii sănătăţii, prin incorporare, acaparare, dereglare distructivă, proliferare) şi celulele organismului gazdă - camarazi metabolici pe care anticorpii trebuie să-i distingă de invadatori, pentru a nu-i ataca. 2 Încă nu se ştie de fapt mecanismul intim pe care se bazează această uimitoare capacitate de distingere (celule apărătoare nu dispun de organe de simţ, de sistem nervos etc.). Ceea ce s-a putut urmări este doar manifestarea reacţiei anticorpice, pe care o voi rezuma (ne-riguros, dar sper- expresiv) astfel: sistemul imunitar sesizează cumva acţiunea dăunătoare a anumitor celule (pe care organismul le diferenţiază -ca tip), şi dă ordin anticorpilor să intervină contra lor- conform capacităţilor lor de atac. Orice confuzie privind ţinta putînd avea urmări grave (atacul celulelor proprii, reacţii excesive, menajarea celulelor străine- agresive sau celor care stau într-o anume pasivitate- îngreunînd decelarea prezenţei/activităţii lor, reacţii faţă de alte celule- străine- aflate în corp etc.). 3 Spaţiul factorilor/posibilităţilor/echilibrelor fiind extrem de complex, este evident pe muchie de cuţit ideea introducerii unor celule provocatoare, în doze şi formate puse la punct în studii de laborator, încît să facă suficient de rău organismului gazdă pentru a declanşa reacţia anticorpică, dar nu atît încît să poată conduce la victoria microbului faţă de care se doreşte învăţarea imunitară. Un minim bun simţ ne spune că nu poate exista certitudine privind rezultatul acestei semi-molipsiri provocate, în contextul varietăţii organice, singurul lucru ce se poate estima fiind statistica probabilităţii de succes, ineficacitate sau nocivitate. 4 Fiabilitatea redusă a acestor calcule statistice, a căror pertinenţă de prezicere, pentru un caz particular, e discutabilă (datorită multitudinii de factori interferenţi ce ar trebui avuţi în vedere) şi a căror credibilitate e îndoielnică (din cauza intereselor în joc, care împing imparabil spre propagandă, într-o problematică prea complexă pentru a fi controlabilă riguros) este bine cunoscută, celor ce pot observa găunoşenia aplicării statisticii matematice în astfel de situaţii. 5 Oricare ar fi deci particularităţile unei campanii de vaccinare, ea are ca temei un raţionament statistic relativ, soldat cu un estimatori fragili de risc. Există o anume probabilitate ca vaccinul să îţi stimuleze reacţia anticorpică- lucru util numai dacă ar fi urmat să dai de microbul respectiv, ceea ce scade coeficientul personal de interes pentru vaccinare. Există şi o probabilitate de a nu pierde sau cîştiga nimic (deşi, e neverosimil ca un sistem imunitar, bombardat cu vaccinuri tot mai multe, să îşi conserve capacităţile de reacţie autonomă, naturală) . În fine, există o probabilitate de efect nociv- reacţii adverse sau molipsire de la patogenul introdus în tine …. protector. Pentru administratorii şeptelului, politicieni sau epidemiologi, nu contează dacă te nimereşti în procentul funest- dar pentru tine nu contează altceva mai mult. Cum să concedeţi la aceeaşi perspectivă, dacă aveţi interese radical diferite? 6. Atîta vreme cît nimeni nu îţi poate garanta că nu te distruge, vaccinîndu-te, dreptul tău de a refuza ţine de cea mai elementară conservare a libertăţii/autonomiei fizice/existenţiale. Deja statul te duce la tăiere în caz de război, în numele unui interes colectiv dubios (crăpi mai curînd pentru ca paraziţii politici să nu piardă puterea de a te exploata, în urma unei înfrîngeri externe- fapt dovedit şi de atîtea exemple în care tot ei evită conflictul periculos, aservind duşmanului temut populaţia coloniei). Să ţi se pună viaţa în pericol sau să ţi se degradeze sistemul imunitar în numele interesului public este prea mult pentru ca să mai rămînă ceva din prezumţia acordului tacit faţă de contractul "constituţional" (vezi http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2020-9). 8. Presupun totuşi că, o dată scos pe masă antidotul la un agent, natural sau fabricat, nu se va tolera refuzul vaccinării- avînd în vedere experienţa mondială actuală. Cu această ocazie, aspiraţia de demnitate a persoanei se va prăbuşi, fiind împlinită domesticirea noastră în interesul macro-organismului social (profitorilor acestuia) . Credeţi că măcar atunci se va recunoaşte potenţialul sinistru al socialităţii gregare, care ne conexează în comunităţi-aglomeraţii tot mai mari? Că măcar în ultimul ceas, admiratorii trecerii de la cuib familial la trib, adoratorii trecerii de la trib la cnezat şi stat naţional , promotorii trecerii (prin federaţii şi imperii) către civilizaţia mondializată, vor recunoaşte că această scară de coagulare duce la aneantizarea individului în numele securităţii colective? Sau, că preţul megasocializării cancerigene este dependenţa de tone de vaccinuri şi medicamente, care ne vor permite să trăim tasaţi în ferma umană? Nici pomeneală! Se va admite, poate, doar că e vorba de impedimentele apropierii fizice, care pot fi transcedate de o tele-socialitate universală. Iar cînd molimele civilizaţionale/politice (cum ar fi îndobitocirea în lanţ) vor profita de osmoticitatea culturală/economică, se vor legitima carantinările/vaccinările intelectuale/productive, realizate cu ajutoarelor mijloacelor de control (supraveghere şi manipulare) la care lucrează acum cohorta de mercenari IT. Ca expert în tele-educaţie şi arhitect de sisteme socio-tehnice distribuite, această favorizare a raporturilor la distanţă ar trebui să-mi deschidă oportunităţi de a aborda proiecte, vechi şi noi. Dar nu mai am chef să particip activ la agonia civilizaţională, amorsată încă de la începutul procesului de agregare în lanţ. Desigur, e o atitudine de respingere faţă de mersul progresului, pe care cei ce se complac în joc nu o vor/pot împărtăşi. Pentru ei, de exemplu, o sală de clasă este un cadru de formare pentru o viaţă de succes, nu şi unul de contagiere fizică şi mintală. Ca să nu mai vorbim de cum ne apare socializarea nouă, celor ce nu ne vrem domesticiţi ….Contrapunerea fiind la nivelul ipotezelor privind condiţia umană- e mai puţin loc pentru dialog decît pentru adversitate. Ai mei, cîţi or mai fi, vor consona; ceilalţi (mă) vor respinge disonant. I-aş invita totuşi şi pe ei, să se întrebe, dacă îmi înţeleg măcar perspectiva (pe care ei o resping): dacă nu îi îngrijorează nimic din raţionamentul expus aici. Nu? Drum bun, cale bătută…. Ioan Rosca 10.9.2020 |