Deşertul tătarilor…
Celor care nu au citit cartea lui Dino Buzzatti (sau nu au văzut măcar
filmul făcut după ea de Zurlini) le voi rezuma "povestea". Un tînăr
însetat de carieră militară excepţională este trimis într-o garnizoană
îndepărtată, aflată la frontiera dintre un imperiu neprecizat şi o zonă
deşertică imensă şi misterioasă. Militarii fortului respectiv se pregătesc de
decenii, cu rigoare cazonă, pentru eventualitatea unui atac, purtat dinspre
deşert de către luptători mitologici ("tătarii")… care nu apar însă
niciodată. Giovani Drogo intră şi el în atmosferă, lăsîndu-se cuprins de vraja
aşteptării indefinite, de frumuseţea aspră a visului colectiv de bravură
potenţială. Dar anii trec şi Drogo îmbătrîneşte în fort, urcînd pînă la gradul
de comandant, cu privirea fixată întrebător spre pîcla deşertului şi cu inima
tresărind la fiecare pală de speranţă că tatarii, în sfărşit, apar. Finalul
cartii încheie fabula în stil Buzatian ( un alt exemplu- nuvela "7
etaje"). Imposibilul pare a se produce: deşertul se învolburează şi
tătarii atacă fortul. Dar Drogo, bătrîn şi bolnav, consumat de aşteptarea
evenimentului, nu mai poate participa la el. Se vede nevoit, muribund, să
predea conducerea fortului, ieşind din cursă- chiar în ziua pentru care trăise.
Poate că neverosimilul "atac" e doar halucinaţia lui finală,
sintetizînd "nu a fost să fie"-le lui. Similitudinea cu mesajul
nuvelei "In faţa legii" (Kafka) e frapantă, ambele explorînd cu
cruzime poetică absurditatea răutăcioasă a existenţei.
De ce mă bîntuie această poveste?
Pentru că azi, cînd sună goarna bătăliilor infinit aşteptate pentru Procesul
Comunismului (apelul lui Ilieşiu , institutul lui Oprea, scandalul
Ticu-Dumitrescu -CNSAS)- mă simt, din păcate, prea aproape de Drogo…
Situaţia are aceeaşi esenţă, deşi e un pic inversată. Agresorii nostri
nu apar brusc din deşertul viitorului ci ne sfidează, batjocoresc, jefuiesc şi
otravesc continuu de decenii… Necredibil de tîrziu apar însă apărătorii
fortului, fraţii noştri uitaţi prin redute nefolosite, luptătorii pentru
drepate însinguraţi de poporul român colaboraţionist. De unde răsar aceşti
justiţiari fantomatici? Ce razboi nepurtat continuă ei? Pe cine şi ce mai
reprezintă? Ce re-reeducare îşi propun? De ce atît de tîrziu? Au trebuit întîi
să moară -neconsolate-victimele şi nedenunţaţi- călăii… Să fie arse, măsluite
şi folosite strîmb dovezile… Acaparată prada şi puterea de Tovaraşi şi de
urmaşii şi complicii lor… Distrusă economia, dezagregată societatea, exilaţi
oamenii de calitate, degradat omenescul, amoralizată noua generaţie. Să se
consolideze noii Stapîni, introducîndu-şi moşia in NATO şi Europa, pentru a se
înfrăţi cu stăpînii de aiurea, de la care vor învăţa cum se domină
(domesticeşte) cetăţeanul: ştiinţific, rafinat, discret.
Şi dacă unul ca mine are deja impresia unui prea tîrziu, ce-or fi
simţind foştii deţinuţi politici ? Cît de profund îi înneacă revolta , durerea,
amărăciunea, dezamăgirea, lehamitea, singuratatea?
Tătarii noştri nu răsar dintr-un viitor aşteptat febril ci ne sufocă
dinspre un trecut putrid. De aceea lupta cu ei nu e nici măcar utopică. E
ratată. Ne ramine ca vis legitim, cred eu, să plătim poliţa celor care ne-au
castrat astfel. Să judecăm Tranziţia- pentru că a protejat şi adîncit crimele
comunismului.Sper ca goarna pentru acest asalt (pe care-l aştept la marginea
deşertului de scepticism)- dacă va suna vreodată- să nu mă găseasca şi pe mine
asurzit…